UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT

DREPT COMUNITAR MATERIAL

COORDONATOR:

LECT. UNIV. MIRIȘAN LIGIA VALENTINA

STUDENT:
MAGHIAR MIHAELA SILVIA
AN III, GRUPA III

ORADEA
2016
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

COORDONATOR:

LECT. UNIV. MIRIȘAN LIGIA VALENTINA

STUDENT:
MAGHIAR MIHAELA SILVIA
AN III, GRUPA III

ORADEA
2016
 Odată cu trecere timpului s-a ajuns a se trece de la lucrătorul comunitar la cetățeanul
european, de aceea integrarea europeană s-a manifestat, în perioada sa de început și o
perioadă îndelungată ulterior, în plan preponderent economic, libera circulație a persoanelor a
însemnat, în concret, libera circulație a lucrătorilor salariați și a lucrătorilor independenți.
Acest drept a fost recunoscut cetățenilor statelor membre, în măsura în care scopul deplasării
lor în interiorul Comunităților era prestarea une activități economice. Abia în anii 1990, libera
circulație și șederea a resortisanților comunitari și a membrilor familiilor acestora a fost
extinsă și la persoanele care nu prestau activități economice, însă, în definitiv, exercițiul
acestei libertăți era condiționat tot de criterii economice.1

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în

Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei
Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne
constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată
în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa
acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe
teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre
ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de
intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim
nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Libertatea de circulație și de sejur a persoanelor este prevazută în titlul III, intitulat

"Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor", din partea a treia a Tratatului de
instituire a Comunității Europene.

Conform art. 3 paragraful 1 lit. c din Tratatul CE, acțiunea Comunității urmărește
crearea "unei piețe interioare caracterizată prin înlăturatea, între statele membre, a
obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor", iar
art. 18 TCE prevede că "orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a se stabili liber
pe teritoriul statelor membre". Libertatea de circulație constituie un drept legat de calitatea
persoanei de cetățean al Uniunii Europene, care, la rândul ei, este legată de deținerea
cetățeniei unui stat membru. În cazul în care dreptul național al unui stat membru dă
posibilitatea unei persoane de a avea dublă cetățenie, cetățenia comunitară primează în ceea

1
Țica, O. Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București 2003.
ce privește aplicarea dreptului comunitar2. Dreptul la libera circulație și de sejur nu este însă
un drept absolut, statele membre putând să-l limiteze pentru rațiuni de ordine publică, de
securitate publică și de sănătate publică.

Dreptul la libera circulație se referă atât la persoanele care prestează o muncă salariată,
cât și la cele care desfășoară o activitate independentă.

Dreptul la liberă circulație și de sejur al persoanelor care desfășoară o activitate

salariată este prevăzut în art. 39 TCE:

1. Libera circulație a lucrătorilor este asigurată în interiorul Comunității;

2. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate între lucrătorii

statelor membre, în ceea ce privește locul de muncă, remunerația și alte condiții de
muncă.
3. Ea comportă dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de oridine
publică, de securitate publică și de sănătate publică: a)de a accepta locurile de
muncă oferite în mod efectiv; b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul
statelor membre; c) de a as stabili într-un stat membru pentru a ocupa acolo un loc
de muncă conform dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative care
guvernează munca lucrătorilor naționali; d) de a rămâne, în condițiile care vor face
obiectul unor regulamente de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat
membru, după ce a ocupat acolo un loc de muncă.
4. Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile locurilor de muncă din
administrația publică."

Libertatea de circulație a lucrătorilor este un drept fundamental pe care jurisdicțiile

naționale trebuie să îl apere. În conformitate cu art. 40 TCE, care acordă Consiliului
prerogativa de a adopta, prin procedura codeciziei, după consultarea Comitetului economic și
social, regulamentele necesare realizării liberei circulații a lucrătorilor, au fost adoptate mai
multe regulamente și directive.

Regulamentul nr. 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 referitor la libera circulație a

lucrătorilor în interiorul Comunității stabilește în art. 1 că fiecare resortisant al unui stat

2
Hotărârea CJUE din 7 iulie 1991 în cauza Micheletti.
membru, indiferent de locul de reședință, are dreptul să acceadă la o activitate salariată pe
teritoriul unui alt stat membru, conform dispozițiilor în vigoare care reglementează angajarea
naționalilor, beneficiind de aceeași prioritate la locurile de muncă disponibile ca și cetățenii
statului respectiv. Fiecare resortisant al unui stat membru și fiecare angajator care desfășoară
o activitate pe teritoriul altui stat membru pot să schimbe cereri și oferte privind locurile de
muncă, pot încheia contracte de muncă și le pot pune în executare, conform reglementărilor în
vigoare în statul membru, fără discriminare.

În ceea ce privește Directiva nr: 68/360/CEE din 15 octombrie 1968 stabilește, în art. 1, că
statele membre sunt obligate să suprime restricțiile de deplasare și de sejur a resortisanților
celorlalte state membre și a familiilor acestora cărora li se aplică regulamentul nr.1612/68.
Curtea de Justiție, prin hotărârea din 30 mai 1991, în cauza 68/89, a susținut că, menținând în
vigoare și aplicând o legislație pe baza căreia resortisanții unui stat membru pot fi obligați să
răspundă întrebărilor puse de funcționarii însărcinați cu supravegherea frontierelor referitoare
la durata călătoriei și a mijloacelor financiare de care dispun, înainte de a-i autoriza să treacă
frontiera, Regatul Olandei nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă pe baza directivei nr.
68/360 din 15 octombrie 1968.

Art. 4 din directiva din 25 februarie 1964 prevede urmatoarele în legătură cu măsurile de
restricționare a dreptului de liberă circulație și de sejur cu rațiuni de sănătate publică:

1. doar bolile sau infirmitățile care figurează pe lista anexă a directivei (tuberculoza;
sifilisul; alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, care fac, în țara de
primire, obiectul unor dispoziții de protejare a naționalilor; toxicomania; stări
manifeste de psihoză agitată; psihoză delirantă sau halucinatorie și psihoză
confuzională);
2. dacă boala sau infirmitatea survin după eliberarea primului titlu de sejur nu este
îngăduit refuzul reînnoirii titlului de sejur și nici îndepărtarea lucrătorului în cauză
de pe teritoriul statului de primire;
3. statele membre nu pot stabili noi reglementări și practici mai restrictive ca cele în
vigoare la data notificării directivei;

Accesul la locurile de muncă și condițiile de muncă în interiorul Comunității rezultă din

regulamentul nr. 1612/68 care a intrat în vigoare la 8 noiembrie 1968. Beneficiază de
dispozițiile acestui act comunitar resortisanții unui stat membru, indiferent de reședința
acestora, care vor să exercite o activitate salariată pe teritoriul altui stat membru, precum și
familiile lor.

Directiva nr. 2000/43/CE din 29 iunie 2000 a Consiliului referitoare la punerea în aplicare
a principiului egalității de tratament între persoane fără deosebite de rasă sau origine etnică3,
prevede în art. 3 că dispozițiile acesteia se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public,
cât și în cele private, în ceea ce privește:

a) condițiile de acces la un loc de muncă salariat sau nesalariat, inclusiv la criteriile de

selecție și condițiile de recrutare, indiferent de sectorul de activitate și la toate nivelurile
ierarhiei profesionale;

b) condițiile de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerație;

c) protecția socială, inclusiv securitatea socială și îngrijirea sănătății;

d) avantajele sociale;

e) accesul la toate tipurile și nivelurile de orientare profesională, de formare

profesională, de perfecționare profesională și de reconversie;

f) afilierea la o organizație a lucrătorilor sau a angajatorilor sau la orice organizație ai

cărei membri au o anumită profesie;

g) accesul la bunuri și servicii, inclusiv la locuință;

h) educația.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de
libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele
interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de
implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale
Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia
parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa
doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

3
Publicată în JOCE nr. L 180 din iulie 2000.
 După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele
patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene,
alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a
capitalurilor.

Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili

unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a
persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam,
această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de
libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin
înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen4

În cadrul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, Consiliul UE,

Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate
într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei
subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima
dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal
pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul
oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra,
de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru5.

Drepturile și obligațiile cetățenilor în cazul liberei circulații.

 Pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii Uniunii să aibă un
act de identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate solicita
persoanelor în cauză înregistrarea prezenței lor în țară, într-o perioadă de timp
rezonabilă și nediscriminatorie.
 Pentru șederi de peste trei luni: dreptul de ședere este supus anumitor condiții: dacă nu
lucrează, cetățenii UE și membrii familiilor lor trebuie să dispună de resurse suficiente
precum și de o asigurare de sănătate pentru a garanta că nu devin o povară pentru

4
Semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995.
5
Țica, O., Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București 2003;
 serviciile sociale din statul membru gazdă pe perioada șederii. Cetățenii Uniunii nu au
nevoie de permise de ședere, însă statele membre le pot solicita să urmeze o procedură
de înregistrare la autoritățile competente. Acei membri ai familiei unui cetățean UE
care nu sunt resortisanți ai unui stat membru trebuie să solicite un permis de ședere
valabil pe durata șederii lor sau pe o perioadă de 5 ani.
 Dreptul de ședere permanentă: directiva conferă cetățenilor Uniunii dreptul de ședere
permanentă în statul membru gazdă după o perioadă de cinci ani de ședere legală
neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat nicio hotărâre de expulzare împotriva lor.
Dreptul de ședere permanentă nu mai este supus niciunei condiții. Aceeași regulă se
aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și
care au coabitat cu un cetățean al Uniunii timp de cinci ani. Dreptul de ședere
permanentă poate fi pierdut doar în cazul unei absențe de mai mult de doi ani
consecutiv din statul membru gazdă.
 Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere din motive de ordine publică,
siguranță publică sau sănătate publică: cetățenii Uniunii sau membrii familiilor lor pot
fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine publică, siguranță publică
sau sănătate publică. Hotărârea de expulzare nu poate fi luată în niciun caz din motive
economice. Măsurile care afectează libertatea de circulație și ședere trebuie să respecte
principiul proporționalității și să fie bazate exclusiv pe comportamentul personal al
persoanei în cauză. Un astfel de comportament trebuie să reprezinte o amenințare reală
și suficient de gravă la adresa intereselor fundamentale ale statului. Condamnările
penale anterioare nu justifică în mod automat expulzarea. Simplul fapt că documentele
de intrare folosite de către persoana în cauză au expirat nu constituie un motiv pentru
expulzarea acesteia. Doar în circumstanțe excepționale, în care există motive
imperative de siguranță publică, se pot lua hotărâri de expulzare împotriva unui
cetățean al Uniunii care a locuit în țara gazdă timp de zece ani sau care este minor. Nu
se pot emite în nicio circumstanță acte de expulzare valabile pe toată durata vieții
persoanei în cauză, iar persoanele care fac obiectul unei hotărâri de expulzare pot
solicita o revizuire după trei ani. Mai mult, persoanele în cauză au acces la o
modalitate de control jurisdicțional și, dacă este cazul, la o modalitate de control
administrativ al hotărârilor în statul membru gazdă.6

6
Pentru a se ține cont de jurisprudența extinsă referitoare la libertatea de circulație a persoanelor, în 2004 a fost
adoptată o nouă directivă cuprinzătoare, și anume Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a
 Cea mai importantă etapa în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai
existe obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor
două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de
Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995). În
prezent Convenţia este semnată de 13 state membre; Irlanda şi Marea Britanie nu sunt
membre ale Convenţiei, dar au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea anumitor părţi ale
corpului de legislaţie Schengen. Din momentul aplicării Convenţiei pentru Italia şi Austria (1
aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare,
cu excepţia Greciei. În plus, Islanda şi Norvegia7 au statut de membrii asociaţi.

Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementează cererea Irlandei de a

participa la câteva dispoziţii ale acquis-ului Schengen, un pas premergător spre adoptarea
deplină a aquis-ului Schengen de către acest stat.

Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele

interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la
frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării
cererilor de azil, cooperare judiciară şi politienească, precum şi un schimb eficient de
informaţii. La frontierele externe ale spatiului Schengen, cetaţenii UE trebuie doar să prezinte
un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai
căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în
întregul spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul
cetăţenilor altor terţe ţări.8

Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Convenţia de
Implementare a Acordului Schengen şi de o serie de alte acte normative referitoare la:
implementarea acquis-ului Schengen în ţările UE, stabilirea unui model tip de viză –
Regulamentul Consiliului 334/2002 CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau
stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză, eliberată de statele membre

Consiliului privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și
membrii familiilor acestora.

7
Membre ale Uniunii Pașapoartelor Nordice.
8
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București 2014;
titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care stabileşte
formularul – Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.

În privinţa ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra în spaţiul

comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixează lista ţărilor terţe ai căror
resortisanţi sunt supuşi obligaţiei de viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre
UE. Regulamentul stabileşte şi lista ţărilor ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această
obligaţie. În prezent lista negativă a UE, cu privire la ţările ai căror cetăţeni au nevoie de viză
pentru a intra în spaţiul comunitar, cuprinde un număr de 134 de ţări9.

Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul legal privind recunoaşterea

reciprocă a deciziilor de îndepartare a rezidenţilor statelor terţe. Astfel, dacă un stat membru
UE ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este valabilă pe întreg
spaţiul ţărilor membre UE. În perspectiva creării unui spaţiu comunitar în care controalele la
frontiere vor dispare, iar libera circulaţie a cetăţenilor va fi deplină este nevoie de crearea unei
securităţi a frontierelor externe şi de o solidaritate a statelor UE în acest sens.

Forţele de poliţie cooperează în depistarea şi prevenirea criminalităţii şi au drept de

urmărire a criminalilor fugari şi a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din
spatiul Schengen. Pentru funcţionarea cât mai eficientă a Convenţiei, a fost introdusă o
măsura tehnică compensatorie esenţială – Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce
furnizeaza informatii referitoare la intrarea cetăţenilor terţelor ţări, problemele legate de vize
şi de cooperarea poliţienească. Reglementarea legală a acestui sistem este dată de art. 92-125
din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen.

Dreptul lucrătorului de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a

ocupat acolo un loc de muncă.

Acest drept este stabilit prin regulamentul nr. 1251/70/CEE, conform art. 2, are dreptul
de a rămâne cu titlu permanent pe teritoriul unui stat membru:

a. Lucrătorul care în momentul în care și-a încetat activitatea a împlinit vârsta

prevăzută de legislația statului pentru a-și valorifica dreptul la pensie de vârstă și
care a ocupat în acel stat în mod continuu mai mult de 3 ani;

9
Anexa I la Regulamentul 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001.
 b. Lucrătorul care, domiciliind în mod continuu pe teritoriul statului mai mult de 2
ani, își încetează activitatea salariată în urma unei incapacități permente de muncă;
c. Lucrătorul care, după 3 ani de muncă și de reședință continuă pe teritoriul acelui
stat, ocupă o slujbă salariată pe teritoriul altui stat membru.

Exercitarea dreptului de a rămâne pe teritoriul statului respectiv se poate face, de

beneficiar, în trmen de 2 ani din momentul în care acest drept s-a născut. Părăsirea teritoriul
statului respectiv, în această perioadă, nu afecteză dreptul în sine. Art. 5 al Regulamentului nr.
1271/70 precizează că nu este necesară nicio formalitate din parte beneficiarului pentru a
exercita dreptul de a rămâne pe teritoriul statului, dacă îndeplinește condițiile prevăzute.
Cartea de sejur este eliberată sau reinoită gratuit sau contra unei sume care să nu depășeasca
taxa cerută naționalilor pentru eliberarea sau reinoirea cărții de identitate.

Restricții privind libera circulație a cetățenilor.

Libera circulație a lucrătorilor nu reprezintă un drept absolut, de aceea a rezultat deja

din condițiile cerute în cazul unui sejur mai mare de 3 luni. Statele membre sunt cele care
definesc și aplică noțiunile de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, noțiuni
ce pot avea un caracter diferit de la un stat la altul. Statele trebuie însă să dea o interpretare
restrânsă acestor noțiuni, cu respectarea tratatului și a dreptului derivat, deoarece acesta
reprezintă restricții de un principiu fundamental al dreptului Uniunii, iar insituțiile Uniunii pot
să exercite controlul privind măsurile luate de state.10

Discriminarea directă, discriminarea indirectă și alte obstacole.

Dreptul Uniunii interzice atât discriminarea directă cât și discriminarea indirectă pe

motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă,
remunerarea și alte condiții de muncă11. Discriminarea indirectă este interzisă inclusiv în
situațiile în care normele naționale se aplică nediferențiat, fiind obligatorii atât pentru
resortisanții proprii cât și pentru resortisanții celorlalte state membre însă au potențialul de a
afecta îndeosebi sau într-o măsură mai mare pentru cei din urmă.

10
Groza, A., Uniunea Europeană. Drept material, Editura C.H. Beck, București 2014;

11
Convenția de aplicare a acordului Schengen art. 19 și urm. Statutul resortisanților tărilor terțe care sunt
rezidenți de lungă durată pe teritoriul Uniunii.
 Cele mai frecvente criterii care generează discriminarea sunt legate de loc (locul de
naștere, locul obținerii unor diplome, domiciliul12. Curtea a judecat că legislația belgiană care
condiționa acordarea unui ajutor financiar persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă,
de absolvire a studiie lor secundare in Belgia, riscă să defavorizeze în principal resortisanții
altor stat membre, condițiile fiind mai ușor îndeplinită decât de către cetățenii belgieni. Un alt
exemplu de discriminare indirectă se află în legislația unui stat care permite luarea în calcul ca
vechime în muncă a perioadei în care salariatul a efectuat serviciul militar doar sub drapelul
național. Principiul egalității de tratament impune ca, situația salariatului resortisant al altui
satat membru, stagiul militar pe care acesta l-a efectuat în statul său de origine să reprezinte,
de asemenea, vechime în muncă13.

Păstrarea și prelungirea dreptului la ședere.

Problematica păstrării dreptului de ședere se analizează în cazul decesului sau plecării

cetățeanului Uniunii, precum și în cazul dispariției legăturii familiale a unui lucrător, prin
divorț, anulare a căsătoriei sau încetare a parteneriatului inregistrat. Membrii de familie care
au cetățenia europeană beneficiază de un drept de ședere până la 3 luni inclusiv, iar dacă
doresc să-și prelungească șederea acest termen trebuie să îndeplinească cerințele alternative
prevăzute de Directivă în acest sens.

Membrii de famile care nu au cetățenie europeană, beneficiază de anumite drepturi (de

ședere, de prestare a unui activități salariate sau independete), strâns legate de raportul de
familie pe care îl au cu lucrătorul comunitar. În anumite situații, atunci când acest raport
încetează, persoanele de mai sus devin titularele unui drept de ședere pe teritoriul statului
membru, cu titlu personal. Acest drept este dobândit dacă cetățeanul statului terț și-a avut
reședința în statul gazdă timp de cel puțin un an înainte de decesul cetățeanului Uniunii.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Directivă: “plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă
sau decesul acestuia nu atrge pierderea dreptului de ședere pentru copiii săi sau pentru
părintele care are custodia acestor copii, indiferent de cetățenie, atât timp cât aceșia își au
reședința în statul mebru gazdă și sunt înscriși într-o instituție de învățământ pentru a studia
acolo, până la terminarea studiilor”

12
Un exemplu, condiționarea acordării unor alocații de naștere și de maternitate de reședința mamei sau a cel
puțin unuia dintre părinți precum și de locul nașterii copilului (CJCE Comisia/Luxembourg, cauza C111/91),
limbă, satisfacerea stagiului militar etc.
13
CJCE, Ugliola, cauza 15/69, Hotărârea din 15 octombrie 1969.
 BIBLIOGRAFIE

Țica, O., Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București 2003;

Groza, A., Uniunea Europeană. Drept material, Editura C.H. Beck, București 2014;

Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București 2014;

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene;