IMUNITATEA

1. Definiţie
Răspunsul imun sau imunitatea constituie un răspuns specific al organismului faţă de
pătrunderea unor substanţe străine (non-self). Răspunsul imun specific implică recunoaşterea şi
memorarea expunerii la antigen; formarea de efectori specifici ai imunităţii: umorale (limfocitele B
care produc anticorpi) şi celulare (limfocite T care produc limfokine).

2. Elemente generale
a) Caracteristicile fundamentale ale sistemului imun sunt reprezentate de:
 specificitate: capacitatea sistemului imun de a recunoaşte şi elimina anumite micro-organisme
sau molecule străine, numite antigene. Antigenul este o substanţă străină care determină o
reacţie imună, adică producţie de limfocite specializate şi de proteine specifice: anticorpii.
Fiecărui antigen îi corespunde un anticorp: fiecare reacţie a sistemului imun are ca ţintă un
singur agent patogen specific.
 diversitate: capacitatea sistemului imun de a reacţiona împotriva a milioane de tipuri de agenţi
patogeni, recunoscând markerii antigenici specifici fiecăruia. Acest lucru se datorează faptului
că sistemul imun prezintă o varietate considerabilă de populaţii limfocitare, dintre care fiecare
poate combate un anumit antigen.
 recunoaşterea selfului de non-self: capacitatea sistemului imun de a face distincţia între
moleculele organismului (self) şi moleculele străine (non-self).
 memorie: capacitatea sistemului imun de a-şi aminti antigenii pe care i-a întâlnit deja şi de a
reacţiona prompt şi eficient în cazul expunerii ulterioare.

b) Antigenul:
- substanţă străină care reacţionează specific cu Ac sau cu limfocitele T activate prin intermediul
unor grupări chimice denumite determinanţi antigenici
- determinanţii antigenici sunt recunoscuţi de structuri spaţiale complementare de pe membrana
limfocitelor (receptori) sau de porţiunea Fab a Ac
- Ag capabili să declanşeze un răspuns imun (RI) se numesc imunogeni.

c) Anticorpii (imunoglobulinele):
- sunt efectorii imunităţii umorale şi intervin în reacţiile de HS de tip imediat, în rejetul supraacut
şi în bolile autoimune
- prin tratarea enzimatică cu papaină rezultă:
o 2 fragmente Fab (fixatoare de Ag)
o 1 fragment Fc cu proprietăţi biologice diferite (activarea complementului, traversarea
barierei placentare şi fixare pe limfocite, micro şi macrofage).

Ig G:
- au o structură monomerică (Ac bivalent) cu lanţurile H de tip  si cele L de tip κ sau λ
- se sintetizează în RI secundar
- au rol în apărarea antimicrobiană şi antivirală
- activează complementul (C) pe calea clasică
- traversează bariera feto-placentară (asigură apărarea fătului şi a nou-născutului în primele
6 luni de viaţă)
- se fixează prin Fc pe receptorii specifici de pe micro şi macrofage.

Ig M:
- au o structură pentamerică (fiind alcătuiţi din 5 unităţi de Ig  prezintă 10 situsuri de
interacţiune cu Ag)
1
 - apar precoce, în RI primar
- din această clasa fac parte Ig antitoxice si factorul reumatoid
- activează C pe calea clasică
- se fixează prin Fc pe receptorii specifici de pe membranele limfocitelor.

Ig A:
- sunt monomeri în ser (Ig A seric) şi dimeri în secreţii (Ig A secretor, cu 2 unităţi Ig unite
printr-un lanţ polipeptidic J = componenta secretorie ce conferă IgA proprietatea de a
rezista la acţiunea enzimelor proteolitice din secreţii)
- rol în apărarea imună locală la nivelul mucoaselor căilor respiratorii, tractului digestiv şi
urogenital
- activează C pe calea alternă.

Ig D:
- monomeri ca şi IgG
- rol de receptori pentru Ag pe suprafaţa limfocitelor B şi T
- activează C pe calea alternă.

Ig E:
- monomeri, aflaţi în urme în circulaţie
- poartă numele de reagine, când sunt sintetizate în reacţiile de HS de tip I
- Ac citofili (se fixează prin Fc pe mastocite şi bazofile)
- activează C pe cale alternă.

3. Tipuri de imunitate
Există 2 tipuri de imunitate: naturală şi artificială, fiecare prezentând 2 subtipuri:
- imunitatea naturală activă se datorează infecţiei efective cu bacterii sau virusuri
- imunitatea naturală pasivă se realizează prin anticorpi care traversează placenta şi pătrund în
circulaţia fetală. Anticorpii pot ajunge de la mamă la copil şi prin intermediul laptelui matern.
- imunitatea artificială activă - se efectuează cu ajutorul vaccinurilor. Majoritatea vaccinurilor
conţin patogeni morţi sau atenuaţi (vii dar fără putere) sau complemente de-ale lor (părţi din
microorganisme sau versiuni realizate prin inginerie genetică). Vaccinurile prezintă 2 avantaje:
nu determină simptome şi permit crearea unor celule cu memorie, specifice pentru un anume
antigen
- imunitatea artificială pasivă - se datorează injectării de ser care conţine anticorpi. Este
utilizată pentru tratamentul rabiei, al muşcăturilor de şarpe, al botulismului. Durează doar atâta
timp cât anticorpii persistă în circulaţie.

4. Celulele sistemului imun

Sunt reprezentate de:
1) Limfocitele B sau bursodependente:
- mediază imunitatea umorală, ai cărei efectori specifici sunt anticorpii (Ac)
- prezintă pe membrană:
 receptori specifici pentru antigeni (Ag) - Ig M monomer şi Ig D
 receptori pentru fragmentul Fc al Ig G (prin care pot fixa CI care includ Ig G)
 receptori pentru fracţiunile complementului

2) Limfocitele T sau timodependente:

- mediază imunitatea celulară
- cuprind următoarele 3 subclase:
a) Limfocite T citotoxice (Tc) care:
 au efect toxic direct pe celula ţintă (care poartă pe membrană Ag ce a declanşat
răspunsul imun)
2
  eliberează limfokinele (mediatorii solubili ai răspunsului imun celular)
b) Limfocitele T helper (Th) care:
 modulează răspunsul imun umoral, ajutând transformarea limfocitelor B în
plasmocite cu creşterea producţiei de Ac
c) Limfocitele T supresoare (Ts) care:
 modulează răspunsul imun umoral, inhibă diferenţierea în plasmocite, inhibă
limfocitele Th cu scăderea producţiei de Ac.

3) Celulele prezentatoare de antigen (CPA)

- rolul lor principal este acela de a prelua antigenele si de a le expune la suprafaţa celulei, fie
în stare nativă, fie sub formă de fragmente polipeptidice
- există 2 categorii de CPA:
o „profesionale”: macrofagele, celulele dendritice şi LB
o „ocazionale”: PMN (neutrofilele), celulele endoteliale
- macrofagul oferă limfocitelor, care posedă receptori specifici pentru antigenul prezentat,
semnale de activare, atât prin intermediul receptorilor de suprafaţă, cât şi prin eliberarea de
interleukine (IL-12 si Il-1).

4) Celulele natural killer (NK)

- nu au markeri de suprafaţă nici pentru limfocitele B nici pentru cele T
- stimulează macrofagele să distrugă microbii fagocitaţi
- termenul de natural killer provine de la faptul că aceste celule distrug celule maligne sau
infectate
- recunoaşterea celulelor-ţintă are loc prin 2 mecanisme:
o unul direct, încă incomplet elucidat
o celălalt prin intermediul anticorpilor ataşaţi pe suprafaţa celulei anormale (citotoxicitate
celulară dependentă de anticorpi).

5) Fagocitele
- fagocitoza reprezintă capacitatea unor celule de a prelua din mediu microorganisme sau
alte particule
- granulocitele si macrofagele posedă o intensă activitate fagocitară
o granulocitele se află în primele linii ale apărării nespecifice
o monocitele şi macrofagele, şi mai rar granulocitele, acţionează ca celule efectorii în
răspunsul imun, deci în etapa finală a acestuia
- opsonizarea defineşte acoperirea microorganismelor cu anticorpi sau fracţiuni ale
complementului, fapt care facilitează fagocitoza acestuia.

5. Sistemul complementului
Sistemul complementului reprezintă un complex de proteine serice ce conţine 25-30 de
componente (aflate în mod normal în stare inactivă) care îndeplinesc un rol important în apărarea
organismului şi în procesul inflamator. El face parte din mijloacele de apărare nespecifică ale
organismului. Activarea componentelor sale se face succesiv, "în cascadă".
Principalele funcţii ale complementului sunt:
- Inflamatoare:
o Activare PMN, macrofage
o Marginaţia şi diapedeza PMN
o Chemotaxie
o Degranularea mastocitelor
o Creşterea permeabilităţii vasculare
o Contracţia musculaturii netede
- Eliminarea complexelor imune

3
- Funcţia citotoxică - în stadiile finale ale activării sale celulele ţintă sunt lizate. El este implicat în
liza multor celule cum ar fi: hematii, limfocite, bacterii, virusuri cu capside lipoproteice.
- Neutralizare virală
- Opsonizare - complementul activat se leagă de Ag sau complexe imune, favorizându-le
aderenţa şi fagocitoza.
Ficatul este principalul sediu al sintezei proteinelor ce alcătuiesc acest sistem, deşi
macrofagele tisulare şi fibroblaştii pot sintetiza şi ei unele componente.
Activarea componentelor complementului se face pe trei căi:
- calea clasică
o elementul iniţial este complexul imun Ag-Ac sau un Ag situat pe membrana celulară.
o activarea se realizează prin legarea componentului C1 de fragmentul Fc al moleculei de Ig.
o calea clasică mai poate fi activată direct de unele virusuri şi endotoxine.
- calea alternă
o această cale poate fi declanşată atât imunologic (IgA, IgG) cât şi neimunologic
(componente bacteriene, parazitare, unele enzime)
- calea leptinelor
- ultimele secvenţe de activare sunt comune tuturor căilor:
o se formează complexul C5b6789 numit complexul de atac al membranei (MAC). El are
asemănări structurale cu perforina (moleculă eliberată de celulele NK), având ca şi
aceasta, proprietatea de a leza membranele celulare, inducând astfel liza celulei.

6. Răspunsul imun
Răspunsul la prima expunere la antigen se numeşte răspuns imun primar. În mod tipic,
prezintă o perioadă de latenţă de 3-6 zile de la activarea antigenică. Nivelul de anticorpi plasmatici
creşte, atingând un maxim în ziua a 10-a, după care încep să scadă.
O nouă expunere la acelaşi antigen reprezintă răspunsul imun secundar. Este mai rapid, mai
prelungit şi mai eficient, deoarece celulele cu memorie sunt deja pregătite. În 2-3 zile, titrul de
anticorpi este mai mare decât în timpul răspunsului primar. Anticorpii răspunsului secundar leagă
antigenii mai strâns şi prezintă nivele crescute în sânge, timp de săptămâni sau luni.

a) Răspunsul imun UMORAL este mediat de limfocitele B.

Etapele activării imunităţii umorale:
- recunoaşterea Ag prelucrat şi prezentat de macrofage de către receptori specifici de pe
membrana limfocitelor B
- limfocitul B selecţionat se multiplică printr-o serie de mitoze (formare de clone)
- se produce astfel o armată de limfocite B (LB) specifice pentru acest antigen
- limfocitele B sunt activate de limfocitele T helper şi se diferenţiază în plasmocite
- plasmocitele secretă anticorpi specifici agenţilor patogeni
- o anumită proporţie de limfocite B activate se vor transforma în limfocite B cu memorie:
o rămân în sânge timp îndelungat, spre deosebire de plasmocite
o sunt mai rapid activate dacă antigenul reintră în sânge, iar anticorpii produşi de acestea
sunt mai eficienţi
o aceasta este memoria imună (de ex., nu facem varicelă de două ori datorită limfocitelor cu
memorie).

b) Răspunsul imun mediat CELULAR este mediat de limfocitele T.

Etapele activării imunităţii mediate celular:
- intrarea agentului patogen în organism (sânge, limfă, lichid interstiţial)
- infecţia unei celule de către agentul patogen (el pătrunde în interiorul unei celule a
organismului, de exemplu, virusul hepatic care infectează o celulă a ficatului)
- recunoaşterea Ag prelucrat şi prezentat de către macrofage prin receptori specifici de pe
suprafaţa limfocitelor T

4
- selecţia şi proliferarea clonală - limfocitul T citotoxic este activat şi se multiplică
(proliferarea în organele limfatice secundare a clonei de limfocite care prezintă receptori
specifici pentru Ag care a declanşat RI)
- limfocitele T citotoxice se leagă de celulele infectate şi eliberează perforinele
o perforina străpunge membrana plasmatică a celulelor infectate care se golesc de
citoplasmă şi mor
o prin uciderea celulelor infectate, limfocitele T citotoxice privează viruşii de mediul în care
aceştia se multiplică
o limfocitele T citotoxice omoară celulele canceroase - celulele canceroase apar periodic în
organism şi prezintă la suprafaţa lor molecule pe care nu le găsim la nivelul celulelor
normale şi care sunt recunoscute de limfocitele T citotoxice ca fiind non-self.