CREANGA DE AUR

MIHAIL SADOVEANU

Strict formal, „Creanga de aur” este un roman istoric, de mai mică întindere, încadrabil lânga
„Zodia Cancerului” sau „Nunta domniţei Ruxandra”. În fondul său, se constituie ca roman
filosofic pigmentat cu o tragică poveste de dragoste. O definiţie adecvată ar fi aceea de roman-
basm, sugerată de autorul însuşi atunci când se referă la o creaţie similară, „Izvorul Alb” : „Am
convingerea că romanul, în ultimă analiză, trebuie să fie ce era basmul mamei, ori al bunicii in
copilăria noastră”. Elementele care definesc cel mai puternic acest roman sunt simbolul şi mitul.
„Creanga de aur” evocă un univers sacralizat, al eresurilor, în care existenţa umană se desfaşoară
sub semnul unei primitivităţi benefice.
Simbolistica bogată, elementele de parabolă şi mit fac din acest roman un roman mitic. Cu o
arhitectură tradiţională, „Creanga de aur” se structurează în 17 capitole, dintre care cel
introductiv ar putea îndeplini funcţia de prefaţă. Acţiunea se petrece în Dacia prefeudală şi se
desfăşoară între 780-797, mutându-şi locul în funcţie de personajul central: pe Muntele Ascuns (
capitolele II-III), în Bizanţ (capitolele IV-XVI), din nou la Munte (capitolul XVII). Tema
romanului este regresia în timpul şi spaţiul primordial. Această temă se manifestă în cele trei
motive fundamentale : iubirea, călătoria iniţiatică şi religia (sacrul). Autorul preia masca
editorului care primeşte de la profesorul Stamatin un manuscris cu o poveste de dragoste. Este
evocată figura profesorului, autorul romanului: „Era un om interesant în orice caz, şi lui i se
datorează povestea care urmează.” Speologul Stamatin nu cercetează rocile , aşa cum
mărturiseşte, ci caută peştera Magului, exponentul civilizaţiei dacice. În viziunea lui Stamatin –
expusă într-un lung monolog – magul pe care îl caută practica „grafia sacră a cunoaşterilor
spirituale” de pe vremea regilor daci: „Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a
descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească.
Acest neam trăieşte încă în trecut”. Acest mag este ultimul Decheneu, al treizeci şi treilea,
păstrător al credinţei lui Zamolxis. Povestea istorică începe în anul 780 d.Hr, când „bătrânii legii
vechi” , monahii lui Zamolxis urcă pe „muntele cel ascuns” spre peştera Magului, al treizeci şi
doilea Decheneu, preot al Daciei vechi. Locul este sacru, tăinuit şi nimeni, în afara celor aleşi, nu
poate pătrunde în aria lui. Spre a întreţine magia locului, Sadoveanu nu dezvăluie numele
muntelui, dar este vorba, evident, de Kogaionon, muntele sacru din mitologia geto-dacică, unde
se afla sanctuarul lui Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac. Mâhnit de înlocuirea religiei vechi
cu creştinismul, bătrânul preot păgân îl alege, dintre ucenicii săi, pe Kesarion Breb spre a-l
trimite într-o expediţie iniţiatică, pregătitoare pentru numirea sa ca al treizeci şi treilea Decheneu.
Partea cea mai substanţială a romanului se referă la cunoaşterea vieţii din Bizanţ, unde Kesarion
trăieşte aproape zece ani. Secretul iniţierii sale în misterele egiptene rămâne intact, întrucât
romancierul păstrează taina, nerelatând cei şapte ani petrecuţi în Egipt. La începutul capitolului
al patrulea, în anul 787, Kesarion Breb intră în Bizanţ, însoţit de slujitorul său, munteanul
Constantin şi de asinul înţelept Santabarenos. Aici îl cunoaşte pe părintele Platon de la
Sakkoudion şi află despre încâlcitele primejdii care ameninţau împărăţia. Impărăteasa Irina,
„luptătoarea pentru ortodoxie împotriva arienilor”, reînnoise credinţa şi îi izgonise pe iconoclaşti.
Era ajutată de credinciosul sfetnic Stavrikie postelnicul şi de sfântul episcop Platon. Doar
Constantin este „apăsat de plictis” şi stăpânit de demon, îndemnat la „destrăbălarea trupului” de
către intrigantul prieten Alexie Moseles. Pentru a-şi ţine fiul departe de „prigonitorii iconoclaşti”,
împărăteasa îi cere episcopului Platon să-I caute „o soţie nu numai cea mai frumoasă şi mai
dorită, dar şi cea mai binecredincioasă întru ortodoxie”. Episcopul, înzestrat cu un har divin,
iluminat de Sf. Maria, are previziunea fecioarei alese, care s-ar afla printre nepoatele cuviosului
Filaret din Amnia. Kesarion Breb îi promite episcopului că va pleca în căutarea miresei. Ajuns la
curtea lui Filaret, Egipteanul – cum îl denumesc localnicii care „îi atribuiau în taină puteri
împrumutate de la Demon” – o cunoaşte pe nepoata acestuia, Maria, care îl face să exclame
admirativ: „O! vedenie a frumuseţii eterne”. Acesta este momentul declanşator al iubirii
interzise. În acest punct, prozatorul introduce motivul Cenuşăresei. Cu un mic condur cusut cu fir
de argint, Kesarion o peţeşte pe Maria pentru împăratul Constantin. Dar spre Bizanţ se vor
îndrepta douăzeci de tinere alese după aceeaşi probă. În cele din urmă, Maria va ajunge soţia
împăratului Constantin, iar iubirea dintre ea şi Kesarion Breb va rămăne ca o „creangă de aur
care va luci în sine în afară de timp”. După nunta împăratească se ivesc semnele infernale in
Bizanţ. Constantin îşi părăseşte adesea soţia, petrece nopţileîin desfrâu şi complotează cu
prietenul său, Alexie. Ajunge să îşi exileze mama şi să îşi mutileze unchii pentru a nu mai râvni
la domnie. Pe Maria o înlocuieşte cu o altă împărăteasă, o repudiază, fără a-I da măcar voie să
participle la înmormantarea bunicii sale, inţeleapta Teosva. I se permite totuşi să-şi ia rămas bun
de la bunicul său , Filaret, aflat şi el pe patul de moarte, prilej cu care Maria îl vede pentru ultima
dată pe Kesarion Breb. Este momentul când cei doi işi mărturisesc dragostea, rămasă în ipostaza
pură, spirituală: „Iată, ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea
ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur, care va luci în sine, în afară de timp.” E o
legatură aproape mistică, transcendentă şi eternă între Kesarion Breb, care va ajunge al treizeci şi
treilea Decheneu şi împărătiţa Maria devenită, în final, slujitoarea lui Hristos în Insula
Principilor. După trecerea celor trei trepte iniţiatice, sacră, profană şi erotică, deci după
cunoaşterea lumii în tainele ei cele mai adânci, Kesarion se întoarce la Muntele Ascuns pentru a
da socoteală de învăţătura primită despre noua religie şi a-şi lua în primire destinul de al treizeci
şi treilea Decheneu: „După cum mi-a fost porunca, am cercetat pe rând toate locurile cetăţii, de la
palat pâna la colibe. La acestea din urmă am cunoscut lacrimile fără nici un pic de răutate…Căci
acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii.
Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu, însă cu viclenie, alcătuindu-şi
dobânda pentru pofte şi inimi. „Religia cea nouă este simţită de „prorocul cel bătrân” ca o
prelungire a celei vechi, omul percepând însă altfel divinitatea: „Mi-aţi vorbit de legea nouă către
care popoarele se îndreaptă, dar sub cuvintele ei proaspete, eu văd aceleaşi semne vechi, căci
Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme”. Kesarion Breb, un inţelept, ştia toate
acestea înainte de a pleca, numai că întânlirea cu înţelepciunea altora, cu Infernul (Bizanţul) şi cu
iubirea trebuia să aibă loc pentru ca, în final, Breb să se întoarcă şi să se zăvorască definitiv în
peştera sacră din Muntele Ascuns, ca al treizeci şi treilea şi cel din urmă Decheneu. Acţiunea se
construieşte printr-o succesiune de nuclee narative înlănţuite, în care alternează planul real cu cel
mitic-simbolic. Naraţiunea este la persoana a treia, cu narator omniscient care se dovedeşte un
bun cunoscător al unor practici arhaice, magice sau religioase şi un erudit, deşi îşi asumă doar
rolul unui editor care extrage povestirea din manuscrisul profesorului Stamatin. Deasupra
faptelor lumeşti se înalţă, însă, Kesarion Breb, pregătindu-se să urce pe Muntele Ascuns şi să
preia atribuţiile celui de-al treizeci şi treilea Decheneu: „Se ducea acum într-o călătorie fără
întoarcere […] ştiind că va fi cel din urmă slujitor al Muntelui Ascuns.” Numele personajului
este, desigur, simbolic : Kesarion vine din latinescul Caesar, „împărat” , sugerând faptul că este
desemnat să devină mare preot al lui Zamolxe, iar „breb” este numele unui animal, fiind o aluzie
la legătura omului cu natura şi cu mitul. Portretul eroului se conturează în ficţiune exact cum l-a
proiectat creatorul său, care mărturisea într-un interviu din 1955 : „Kesarion Breb aduce din
vechime un ideal de înţelepciune înaltă, el fiind un conducător spiritual hrănit la şcoala filosofică
a Orientului Antic.” Maria ajunge dintr-o fată simplă împărătiţa Bizanţului, având aşadar un
destin de excepţie ce ar putea ilustra motivul Cenuşăresei dacă nu ar fi dublat de drama trăită.
Numele ei sugerează puritate, credinţa şi faptul că este şi ea o aleasă. Portretul fizic este făcut
prin caracterizare directă de către narator, dar punctul de vedere îi aparţine lui Kesarion Breb: „O
copilă de 16 ani sta în cadrul uşii zâmbind […] cătră străin clipi cu sfială înclinându-şi o clipă
fruntea lucie. Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului
era delicată şi a şoldului plină.” Definit de critici fie ca „roman-parabolă” , fie ca „romanul
inţelepciunii străvechi” sau „utopia dacică”, „Creanga de aur” se numără, fără îndoială, printre
cele mai valoroase opere sadoveniene.