Heider a spus că noi toți ne comportăm ca nişte savanţi amatori în diverse situaţii

sociale. Noi încercăm să-i înțelegem pe ceilalţi, inventând teorii pentru a le explica
comportamentul. Cel mai adesea, noi susţinem că o persoană acționează în baza
predispozițiilor sale interne sau a forțelor externe... dar nu a ambelor.

O atribuire este o desemnare a responsabilităţii. Este în esență o analiză cauză-efect a

comportamentului. După cum a subliniat Heider , de obicei, vom explica
comportamentul într-unul din cele două două moduri. Noi atribuim comportamentul
persoanei sau situației.

De exemplu, să presupunem că un prieten a fost eliminat din școală. Heider ar spune că

sunteți susceptibili să construiţi o teorie cu privire la ceea ce a cauzat acest eveniment. În
construirea acestei teorii, sunteţi susceptibili să faceţi o alegere: aţi putea învinui
persoana sau aţi putea da vina pe situație pentru eveniment. Dacă daţi vina pe persoană,
veţi simţi, probabil, că este vina prietenului vostru pentru eliminarea sa din școală. Dacă
daţi vina pe situație, aţi putea simți că circumstanțele au fost copleșitoare, iar
evenimentele nu sunt din vina prietenului vostru. Acest lucru ilustrează diferența dintre a
atribui un comportament unei persoane sau unei situații.

Evident, atribuirea unui factor sau a altuia pentru un eveniment complex precum
eliminarea din școală este una supra-simplificatoare. Cu siguranță explicația adevărată
va implica de multe ori o interacțiune a persoanei și a situației. În timp ce noi am putea
recunoaşte acest punct de vedere intelectual, perspectiva cheie a lui Heider a fost aceea
că oamenii au tendința de a acționa ca şi cum ar fi sau unul sau altul, nu o interacțiune
între cei doi, fapt ce ar modifica comportamentul oamenilor.

Motto:

“Nu putem admite existenţa unui lucru daca nu-i putem atribui o
semnificaţie”

Cassirer
Id

Diferi i cercetători au elaborat mai multe modele prin care încearcă să explice diverse
aspecte ale stresului: Modelul fiziologic al stresului şi teoria răspunsului; Modelul cauzal şi
teoria stimulilor; Modelul tranzac ional al stresului (Lazarus, Folkman, 1984); Modelul
conservării resurselor; Modelul interac ionist-ecologic al stresului (Cohen, 1986).
8
 Modelul interac ionist al anxietă ii, stresului şi coping-ului (Rolland, 1998)
permite o mai bună în elegere şi explicitare a comportamentelor de coping şi a
repercusiunilor anxietă ii şi stresului asupra sănătă ii psihice şi fizice în contexte sociale şi
psihologicestresante. Figura 1 reprezintă o abordare de ansamblu a acestui model.

Variabile
individuale
Anxietatea-
trăsătură
Stil cognitiv Emotivitate
Vulnerabilitate
Ereditate

Reac ii:
Biochimice
Creşterea şi
Percep ia anxietă ii - stare fiziologice
pericolului Reac ii de
Anxietate coping
Mecanisme
de adaptare
Maladii
Stresori
Evenimente de
via ă
Crize personale,
familiale,
profesionale
Traumatisme
Accidente
Suferin e
 Fig. 1. Schema modelului interac ionist al anxietă ii, stresului şi copingului

Deşi în abordarea stresului se poate apela la oricare dintre a teoriile men ionate, totuşi,
pentru a explica stresul şi reac iile la stres, cel mai frecvent se apelează la modelul şi defini iile
"tranzac ionale" (Lazarus, Folkman, 1984; Lazarus, 1990).
Modelul tranzac ional al stresului şi al coping-ului elaborat de Lazarus şi Folkman
(1984) se axează pe modul în care evenimentele nedorite pot provoca episoade stresante
contextul tranzac iilor dintre persoană şi mediu. Conform teoriei tranzac ionale, copingul rezidă în
efortul desfăşurat la nivel cognitiv, fiziologic şi comportamental pentru a reduce/
minimiza, elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe în contextul tranzac iei
persoană - mediu organiza ional, solicitări care depăşesc resursele/ posibilită ile reale personale
(Folkman et al. 1986).
Modelul tranzac ional al stresului se poate rela iona cu modelul psihologiei sănătă ii elaborat de
Bruchon-Schweltzer şi Dantzer (1994).

1.1.1. Stadiile stresului:

În concepţia lui Seyle există trei stadii ale stresului:

Reacţia de alarmă
Este primul răspuns al organismului, acest proces însemnând “mobilizarea generală” a
forţelor de apărare ale organismului. În faza acută a reacţiei de alarmă rezistenţa generală a
organismului scade sub nivelul mediu. Răspunsul complet însa nu se reduce la reacţia de alarmă
căci, în cazul în care agentul nociv continuă să acţioneze se produce starea de adaptare sau
rezistenţă. Cu alte cuvinte, nici un organism nu se poate afla în starea de alarmă permanentă.
Această reacţie iniţială este urmată în mod necesar de un stadiu de rezistenţă.
Stadiul de rezistenţă
 Acest al doilea stadiu se deosebeşte de primul prin reacţiile chimice şi fiziologice care se
produc. După ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistenţă, capacitatea de rezistenţă a
organismului creşte peste cea medie.
Stadiul de epuizare
Dacă persoana este expusă mai mult timp acţiunii unui agent nociv, adaptarea obtinută
dispare. Astfel se ajunge în al treilea stadiu ale cărui simptome seamană cu caracteristicile
stadiului de alarmă. În stadiul de epuizare rezistenţa este mai mică decat cea medie.
Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care raspunde de pregătirea corpului
pentru acţiuni defensive. Sistemul nervos este trezit şi hormonii sunt eliberaţi pentru a ascuţi
simţurile, a accelera pulsul, a creşte frecvenţa respiraţiei, a tensiona muşchii. Acest răspuns este
important pentru ca ajuta în apărarea împotriva anumitor situaţii. Răspunsul este “preprogramat
biologic”. Toată lumea răspunde aproximativ în acelaşi mod, indiferent dacă situaţia stresantă
este prezentă la locul de muncă, în familie, în viaţa de zi cu zi. Viaţa scurtă sau lipsa de frecvenţă
a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar când situaţiile stresante nu se rezolvă,
corpul este menţinut într-o stare constantă de activare care creşte rata de solicitare a sistemului
biologic. În cele din urmă, apare oboseala sau distrugerea abilităţii organismului de a se repara şi
de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent (apud. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1993, pp.
618-619 apud. Selye, Stress, 1950).
Ştiinţa contemporană consideră incompletă definiţia si teoria lui Selye datorită faptului că
acesta abordează mai ales stresul provocat de stimulii fizici, neluând în calcul şi alţi factori care
pot conduce la stres. În comparaţie cu acesta, majoritatea cercetătorilor de astăzi subliniază
coexistenţa mai multor moduri de a defini şi de a înţelege stresul. Acesta este motivul pentru care
nu poate fi gasită o definiţie clară, şi unanim acceptată a stresului dată de catre specialişti. În cel
mai bun caz, o definiţie poate fi dedusă pe baza cercetărilor efectuate de-a lungul timpului având
la baza teoria lui Selye.
Pe lângă definirea şi luarea în considerare a stresului ca reacţie a organismului la
circumstanţele mediului ambiental (percepute ca având un efect nociv asupra bunăstării fizice),
în prezent, specialiştii iau în considerare şi stările provocate de alţi factori cum ar fi cei personali
sau sociali (apud. Băiceanu, L., 2004, p.318).
Dacă Selye a analizat stresul biologic, numeroase cercetări au analizat şi alte tipuri de
stres: psihic, psihosocial, organizaţional, sau socio-cultural. (apud. Zamfir, C., Vlăsceanu, L.,
1993, p. 618). Astfel, în literatura de specialitate din prezent, stresul este văzut şi analizat nu
numai ca o stare de tensiune sau încordare fizică ci deopotrivă ca o stare de tensiune psihologică
(apud. Băiceanu, L., 2004, p.318).
Paul Popescu-Neveanu, în “Dicţionarul de Psihologie” (1978, p.686), precizează faptul
că, în cazul omului, stresul psihologic este provocat de emoţii prelungite datorate în special
frustrării, conflictelor, sau anxietăţii.
Concluziiile la care au ajuns specialiştii de-a lungul timpului sunt referitoare la faptul că
stresul nu reprezintă numai o stare nervoasă, că nu este intotdeauna consecinţa unei acţiuni
nocive, că efectul stresului persistă şi după încetarea influenţei stresorului, şi că stresul nu trebuie
evitat ci trebuie menţinut la un nivel optim. (apud. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1993, p. 619 ).
Cercetările au arătat că există stres de solicitare dar şi stres de subsolicitare, iar un stres
moderat stimulează şi antrenează vitalitatea organismului. (apud. Popescu- Neveanu, P., 1978,
pp. 685-686).
Stresul de solicitare se datorează acţiunii agenţilor stresori, când bruscheţea,
imprevizibilitatea, cantitatea sau intensitatea stimulilor se exercită în exces asupra individului şi
produc un stres acut. În marea majoritate a cazurilor însă, acţiunea agenţilor stresori nu atinge
intensităţi insuportabile, dar se exercită intr-un timp îndelungat, efectele stresante acumulându-se
şi măcinând organismul.
Stresul de subsolicitare se datorează reducerii la minim a stimulării sau, nu atât deficitului
propriu-zis de stimuli cît eliminării unor stimuli familiari, ambianţei protectoare cum ar fi spre
exemplu cazul copilului separat de familie, a adultului care ajunge într-o localitate nouă, etc.
(apud. Floru, R., 1974, pp. 40-42).
În dicţionarul său de psihologie, Paul Popescu Neveanu defineşte stresul prin prisma a
două accepţiuni:
a) situaţie, stimul, ce pune organismul îmtr-o stare de tensiune;
b) însăşi starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta îşi mobilizează toate
resursele sale de apărare pentru a face faţă unei agresiuni fizice sau psihice. (apud. Neveanu,
P.P., 1978, pp.685-686).
Dacă utilizarea termenului de stres raportat la o situaţie stresantă ia în considerare
condiţiile dăunătoare, agresive, care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile,
constrângerile, privaţiunile la care e supus individul, utilizarea lui ca pentru a defini o stare a
organismului ia în considerare suferinţa, uzura acestuia, precum şi răspunsurile psihologice şi
fiziologice ale individului la interacţiunea cu agenţii stresori. (apud. Floru, R., 1974, p. 18).
În tehnică termenul este folosit având denumirea de “strain” însemnând o forţă care
deformează corpurile. Accepţiunile actuale ale ambilor termeni : “stress” şi “strain” pot fi
deopotrivă: factor stresant, încarcare fizică, încarcare, reacţie acută, efect de adaptare, solicitare
intensă, depăşirea posibilităţilor personal. (sursa:http//www.e-şcoala.ro/referate
/psiho_stres.htlm)
1.1.2. Mituri despre stres:
Deşi există şase mituri despre stres nici unul nu a fost validat de cercetările în domeniu:
1. Stresul este acelaşi pentru toată lumea.
2. Stresul este întotdeauna rău pentru tine.
3. Stresul este oriunde deci nu poţi scăpa de el.
4. Cele mai populare tehnici de reducere a stresului sunt cele mai bune.
5. Nu sunt simptome, nu este stres.
Doar simptomele majore de stres necesită atenţie. (sursa: http:// sănătate.ele.ro/Mi-
turi_despre_stresa.html)
1.2. Teoriile stresului.
Datele din literatura de specialitate subliniază existenţa mai multor teorii şi modele ale
stresului psihic dintre care teoria evenimentelor stresante de viaţă, teoria suportului social, teoria
cognitivă a stresului, teoria vulnerabilităţii individuale.
Dintre toate teoriile şi modelele existente, modelul propus de Lazarus şi modelul propus
de Holmes şi Rahe este menţionat de către cercetători ca fiind baza metodologică cea mai
adecvată pentru studiu. (sursa:http.//www.preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-
stresului-psihic.htlm.)

1.2.1. Teoria evenimentelor de viaţă.

Începutul cercetărilor evenimentelor de viaţă se leagă de publicarea în 1967 a metodelor

de cuantificare a acţiunii evenimentelor prin scalele de evenimente de viaţă ale lui Holmes şi
Rahe. Astfel, scala Holmes- Rahe de evaluare a reajustării sociale măsoară stresul în termeni de
schimbări de viaţă. Pentru a ajunge la această scală, cei doi cercetători au identificat prin
intermediul interviurilor efectuate pe mii de persoane, tipurile de evenimente pe care lumea le
consideră stresante.
Cercetătorii Holmes şi Rahe, şi-au argumentat teoria prin faptul că orice schimbare în
viaţă care solicită numeroase reajustări poate fi percepută ca stresantă. (apud. Atkinson, R. L.,
Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J.,2002, pp.676-677).
În concepţia autorilor mai sus menţionaţi cele mai diverse schimbări de viaţă (respectiv
moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de muncă, divorţul, scadenţa unei ipoteci,
concedierea etc.), implică aceeaşi încărcătură, readaptare şi consecinţă pentru orice individ.
Ideea de bază a teoriei constă în aprecierea situaţională a stresului, procesele mijlocitoare
dintre stimulul stresant şi reacţia de stres rămânând ignorate. (sursa:http// www. preferate.
ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm.)
Dintre criticile aduse teoriei s-a remarcat pe bună dreptate că pentru o mare masă de
oameni, schimbările majore cele mai agresive din scala construită de Holmes şi Rahe sunt
irelevante pentru că n-au avut loc sau, faptul că teoria ignoră particularităţile de reacţie extrem de
diferite ale persoanelor la acelaşi stresor.(sursa: http//www.preferate.ro/referat Psihologie-Teorii-
actuale-asupra-stresului-psihic.htlm).
O altă critică adusă teoriei se referă la conceptul de evenimente de viaţă, la faptul că scala
construită de autorii mai sus menţionaţi nu surprinde o evaluare suficientă a calităţii emoţionale
ale evenimentelor, plasându-le deficitar în biografia şi în contextual individului afectat, neluând
în calcul totodată şi posibilitatea de omisiune a percepţiei, a evaluării şi a prelucrării specifice
persoanei. (sursa:http//www. preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-
psihic.htlm). În plus la toate acestea, evaluarea retrospectivă a evenimentelor de viaţă nu permite
o apreciere condiţională şi cauzală a relaţiilor dintre eveniment şi consecinţele sale.
Datorită faptului că evenimentele de viaţă au calitatea specifică şi efectul lor exclusiv
prin percepţia, evaluarea şi prelucrarea lor intrapsihică, ele nu trebuie neapărat să aibă numai o
acţiune patogenă, ci pot avea şi o contribuţie la dezvoltarea personalităţii.
(sursa:http//www.preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm,
apud. Baltes, 1979; Filipp şi colab., 1980).
Rezultatele unor cercetări, evidenţiază că o acţiune patogenă a schimbărilor de viaţă nu
trebuie gândită în mod liniar, ci probabil necesită o mijlocire multidimensională şi o optică
tranzacţionistă aşa cum este realizată de teoria cognitivă a stresului a lui Lazarus şi Launier
(1978) în care resursele şi competenţele individuale (comportamentul de coping) decid asupra
faptului dacă o interacţiune între organism şi agenţii stresori duc la consecinţe patologice.
Unii oameni nu consideră că schimbările majore sau situaţiile tensionate ar fi stresante. Ei
resimt aceste situaţii ca provocatoare şi sunt revigoraţi de ele. ( apud. Atkinson, R. L., Atkinson,
R. C., Smith, E.E., Bem, D.J.,2002, p.678).
Printre cei care au criticat teoria lui Holmes şi Rahe se află şi cercetătorul Richard Moss
care susţine faptul că în scala evenimentelor de viaţă nu se diferenţiază în mod satisfăcător între
evenimentele negative de viaţă şi circumstanţele stresante curente de viaţă, ca problemele de
sănătate sau conflictele de familie etc.(sursa:http// www. preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-
actuale-asupra-stresului-psihic.htlm).

1.2.2. Teoria suportului social.

Pornind de la teoria evenimentelor de viaţă, mai mulţi cercetători (Brown & Harris, 1978;
Brown & Prudo, 1981; Costello, 1982; Roy, 1978; Solomon & Bromet, 1982 etc.), schimbă
accentul pus pe orientarea asupra acţiunilor negative ale evenimentelor de viaţă şi se focalizează
asupra relaţiei dintre suportul social deficitar şi sănătate. (sursa:http// www. preferate.ro/referat-
Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm apud. Fiedler, 1991).
In urma acestui lucru au fost formulate două ipoteze:
Ipoteza efectului principal susţine că împovărările sociale, precum şi condiţiile deficitare
ale suportului social funcţionează ca stresori şi influenţează sănătatea psihică direct şi
independent sau interacţionează împreună,
Ipoteza tamponului implică faptul că suportul social reduce stresul social. În consecinţă,
persoanele cu suport social mai amplu au o tendinţă mai scăzută spre decompensare psihică la
apariţia unor greutăţi existenţiale comparativ cu persoanele cu un grad mai redus al integrării
sociale şi suportului social.
Din temele de cercetare consacrate depresiei Fiedler (1991) desprinde patru domenii în
care leagă stresul de suportul social specificând urmările în plan psihologic:
1) stresul social şi suportul social ca antecedente ale tulburărilor depresive;
2) stresul social şi suportul social ca urmare a tulburărilor psihice depresive;
3) efectul moderator, protectiv al resurselor personale şi comportamentul de coping;
 4) semnificaţia moderatoare a variabilelor personale. (sursa: http//www.
preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm).
În urma unei meta-analize făcută pe şaptezeci de studii empirice, reiese că
interdependenţele susţinute între valorile unor tulburări apreciate ca consecinţe ale stresului
psihologic şi variabilele suportului social pot fi numai parţial întrevăzute deoarece ele apar ca
inconsistente. (sursa: http//www. preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-
psihic.htlm apud. Schwartzer şi Leppin , 1989).
Conceptul de reţea socială se diferenţiază de cel de support social desemnând un model al
relaţiilor sociale care poate fi descrisă mai exact cu trăsături precum mărime, densitate,
durabilitate sau omogenitate,şi care poate fi apreciat mai mult ca un concept orientat sociologic.
(sursa: http// www. preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm
apud. Sommer şi Fydrich, 1989).
Faţă de reţeaua socială, suportul social este mai degrabă orientat psihologic fiind
rezultatul interacţiunilor sociale şi prelucrarea lor de către individ.(sursa: http/ www.
preferate.ro).
Pentru unii autori, componentele de conţinut ale suportului social sunt: suportul
emoţional (de exemplu, apropiere, încredere, acceptare); suportul informaţional (de exemplu,
informaţiile relevante pentru acţiune); suportul practic şi/sau material (suport financiar, sprijin
material, etc.); integrarea socială (inserţie în reţeaua interacţiunilor sociale, acord asupra valorilor
şi concepţiilor). ( http/ www. preferate.ro. apud. Sommer şi Fydrich 1989; Cohen şi Syme,
1985).
Cel care propune o altă analiză a perspectivei suportului social este Barrera (1986). În
viziunea sa, suportul social poate fi:
structural - persoane care într-o anumită situaţie ajută sau ar ajuta; ;
cognitiv - percepţia suportului ca şi a certitudinii sau a conştiinţei sprijinului social
(suportul social perceput ca şi cogniţie socială);
interactiv - suportul acţiune. (sursa: http// www. preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-
actuale-asupra-stresului-psihic.htlm )

1.2.3.Teoria cognitivă.
 Fondatorii acestei teorii susţin faptul că stresul psihic apare ca un dezechilibru intens,
perceput subiectiv, între solicitările impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns. (sursa:
http/ www. preferate.ro./referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-psihic.htlm, apud.
Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb, Caplan,)
Pentru a descrie stresul psihologic, Lazarus introduce următoarele concepte: ameninţarea
(treath), evaluarea (appraisal) şi ajustarea (coping). ( http/ www. preferate.ro ).
În viziunea lui Lazarus ameninţarea este definită prin trei caracteristici de bază:
a) anticipează confruntarea cu o situaţie periculoasă sau cu o trăire negativă;
b) orientează conduita în viitor;
c) este dependentă de procesele cognitive: percepţie, gândire, memorie, învăţare.
Lazarus arată că stresul psihologic apare atunci când sunt anticipate de către individ
ameninţări reale sau imaginate asupra integrităţii fizice, a stării psihice pozitive şi a relaţiilor
interpersonale şi sociale. De asemenea, Lazarus face distincţia dintre anticiparea ameninţării, ce
are un caracter subiectiv, şi confruntare, ca fenomen obiectiv.
Studiile realizate tind să arate că anticiparea este mai intensă în reacţii psihofiziologice
decât confruntarea. Acolo unde nu există momentul anticipativ, reacţiile psihofiziologice pot să
apară după confruntare, iar uneori sursele ameninţării rezidă în dinamica intrapsihică a
individului şi sunt conştientizate numai manifestările pe care le provoacă: anxietate, nelinişte,
depresie etc. (apud. Lazarus, R. S., pp.30- 43)
Evaluarea este înţeleasă ca activitate mentală ce implică judecăţi, raţionamente, deducţii,
discriminări, opţiuni prin care datele sunt asimilate într-un anumit cadru cognitiv. Stimulii
rezultaţi din anticiparea ameninţării sunt apreciaţi de individ ca fiind nocivi, neutri sau benefici
cu ajutorul proceselor cognitive de evaluare.
Pentru ca individul să se simtă ameninţat mai înainte trebuie făcută o evaluare a situaţiei
pentru a vedea dacă răul care s-ar putea produce este semnificativ pentru el. La acest lucru
contribuie deopotrivă şi cunoaşterea şi credinţele individului. (apud. Lazarus, R. S., p. 44)
Lazarus distinge trei etape ale evaluării:
1. Evaluarea primară - prin care situaţia este definită ca dăunătoare sau nu, finalizându-se
printr-un sentiment de încredere în forţele proprii sau, dimpotrivă, de neputinţă.
 2. Evaluarea secundară - prin care subiectul trebuie să aleagă din alternativele adaptative
avute la îndemână.
3. Reevaluarea, care se referă la schimbarea percepţiei iniţiale din benignă în nocivă, sau
invers, ca rezultat al noilor informaţii, inclusiv succesul sau eşecul primelor tentative adaptative.
(sursa: http/ www. preferate.ro ).
În situaţia în care stimulul este evaluat ca fiind ameninţător se declanşează procesele ce
vizează reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare (coping).
Termenul de coping sau ajustare este utilizat pentru a face referire la strategiile de
rezolvare a ameninţărilor. ( apud. Lazarus, R. S., p. 151 )
Copingul este considerat un concept cheie în înţelegerea stresului psihic, şi este definit ca
efort cognitiv şi comportamental al organismului de reducere, tolerare sau stăpânire a cerinţelor
mediului ce depăşesc resursele individului (autoevaluate).
Lazarus, subliniază distincţia între adaptare, ce desemnează de cele mai multe ori
răspunsuri automate, bine stabilite, mai ales biologice şi senzoriale, şi coping ce intervine când
adaptarea nu mai este valabilă, fiind necesar un efort ce implică strategii cognitive şi
comportamentale (sursa:http//www.preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-
stresului -psihic.htlm).
Atât Lazarus cât şi Miller disting două categorii în strategiile de coping: acţiuni directe,
dirijate spre modificarea intensităţii sau eliminarea stresorilor (întărirea resurselor individuale,
atacul, evitarea, blocarea); şi acţiuni indirecte ce au ca scop controlarea răspunsurilor emoţionale
la stresori (strategiile "paleative" şi mecanismele inconştiente de apărare psihologică).
Pearlin adaugă şi „modificarea modului de a privi problema într-o manieră ce reduce
ameninţarea”.(sursa: http//www.preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-
stresului.html)
Cercetările au arătat că strategiile de ajustare au ca scop: menţinerea distresului în limite
tolerabile; menţinerea stimei de sine; prezervarea relaţiilor interpersonale; plasarea situaţiei în
alte circumstanţe. Pentru realizarea acestor obiective, individul poate folosi multiple strategii de
coping (Lazarus identifică un număr de 68 de forme), simultan sau secvenţial, cu diferite nivele
de conştiinţă."(sursa:http//www.preferate.ro/referat-Psihologie-Teorii-actuale-asupra-stresului-
psihic.htlm)
 Trăsătura centrală a teoriei stresului psihologic a lui Lazarus şi a colaboratorilor săi
constă în relevarea factorului cognitiv în evaluarea situaţiilor, în determinarea configuraţiei
răspunsurilor cât şi în alegerea modalităţilor de coping.

1.2.4. Teoria vulnerabilităţii individuale:

Una dintre direcţiile de cercetare asupra stresului s-a focalizat pe indivizii care sunt cei
mai rezistenţi la stress, care nu devin afectaţi fizic sau emoţional chiar şi în faţa unor evenimente
stresante majore.
Analiza rezultatelor cercetării a indicat faptul că indivizii care au obţinut scoruri de stres
puternic se deosebeau de cei care au obţinut scoruri de stres reduse prin faptul că se îmbolnăveau
mult mai uşor. Persoanele ale căror atitudini de viaţă au fost apreciate ca având un grad înalt de
implicare, cu prezenţa sentimentului de control şi răspunsuri pozitive la schimbare, şi-au
menţinut starea de sănătate o perioadă mult mai îndelungată comparativ cu cei care au obţinut
scoruri mici la aceste dimensiuni. Astfel, factorul cel mai important păentru menţinerea unui
grad optim de stres este atitudinea faţă de schimbare.
Persoanele care privesc schimbarea ca pe o provocare (de exemplu, consideră că
pierderea unei slujbe este mai degrabă o posibilitate de a începe o nouă carieră, decât un regres),
trăiesc un stres redus şi sunt apţi să transforme situaţia în avantajul lor
Caracteristicile de personalitate ale indivizilor rezistenţi la stres pot fi rezumate prin
termenii de „angajament”, „control” şi „provocare”. Aceste caracteristici sunt interrelaţionate
factorii care influenţează severitatea percepută a stresorilor. De exemplu, sentimentul de a ţine
sub control evenimentele de viaţă reflectă sentimente de competenţă şi influenţează evaluarea
evenimentelor stresante. De asemenea, provocarea implică o evaluare cognitivă, credinţa că
schimbarea este normală în viaţă şi că ar trebui privită mai degrabă ca o posibilitate de dezvoltare
decât ca o ameninţare la adresa securităţii. ( apud. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E.,
Bem, D.J, apud . Kobasa, Maddi şi Kahn, 2002, pp.698-699).

1.3. Cauzele stresului.

 Făcând o analiză a stresului specialiştii au arătat că în general există două surse care îl
produc. O primă sursă de acest gen sunt agenţii stresori care provin din împrejurările exterioare
ca: mediul, locul de muncă, familia sau şcoală. O a doua sursă este reprezentată de mediul intern:
de felul în care fiecare caută să-şi soluţioneze problemele, personalitatea proprie, temperamentul
sau nivelul autocontrolului. Astfel, originea stresului poate fi considerată externă sau internă. (
apud. Melgosa, J.,2000, p. 53)
1.3.1. Evenimentele stresante. Caracteristici.
Evenimentele generatoare de stres sunt nenumărate. Unele dintre ele reprezintă
modificări majore ce afectează un număr mare de oameni (războaiele, accidentele nucleare,
cutremurele de pământ, etc.), altele reprezintă modificări majore în viaţa indivizilor ( mutarea
într-un nou oraş, schimbarea serviciului, căsătoria etc.).
Pe lângă problemele majore ce pot apărea, problemele minore zilnice pot fi fi şi ele
resimţite ca stresori ( pierderea portofelului, blocarea în traficul auto, o ceartă cu profesorul,
etc.).
De asemenea, sursa stresului poate fi datorată nu numai cauzelor extene ci şi cauzelor
interne ale individului, sub forma unor motive sau dorinţe conflictuale. Deşi cele mai evidente
surse de stres externe sunt considerate a fi evenimentele traumatice, majoritatea oamenilor nu au
de-a face cu ele.(apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, p. 674).
Indiferent de natura evenimentelor, există trei caracteristici comune în funcţie de care
acestea sunt percepute ca stresante: controlabilitatea evenimentelor, predictibilitatea lor şi
măsura în care ele pun la încercare limitele capacităţii noastre şi imaginea de sine.
(apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, p. 674-675).
Nivelul la care un eveniment devine stresant diferă la fiecare individ. Oamenii evaluează
acelaşi eveniment ca predictibil, controlabil şi ca o provocare la adresa limitelor capacităţilor şi
propriei imagini în funcţie de cât de semnificativ este efectul ameninţării pentru ei. Evaluarea
evenimentelor nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor ce constituie situaţia, ci un
raţionament în care datele despre eveniment sunt raportate la o constelaţie de concepţii şi
expectanţe. Astfel, evaluările făcute de fiecare individ influenţează percepţia nivelului de stres al
evenimentului.( apud. Lazarus, R.S., 1996, p.44)
În ceea ce priveşte controlabilitatea, teoriile iniţiale considerau că un eveniment este
perceput ca fiind cu atât mai stresant cu cât pare mai incontrolabil. Percepţia noastră asupra
controlabilităţii este tot atât de importantă în evaluarea pe care o facem, pe cât este de importantă
controlabilitatea efectivă a acestor evenimente.
Cercetările ulterioare au dovedit faptul că convingerea omului că deţine controlul
evenimentelor îl face să îşi reducă nivelul de anxietate, chiar dacă, în realitate, nu exercită
niciodată acel control. ( apud., R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, apud. Geer
şi Maisel, 1972, p.675)
În ceea ce priveşte predictibilitatea, chiar dacă un eveniment nu poate fi controlat,
capacitatea de a prezice apariţia unui eveniment stresant reduce de obicei severitatea stresului.
Studiile de laborator arată că atît oamenii cât şi animalele preferă evenimente neplăcute,
predictibile unora impredictibile( apud., R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002,
apud. Abbot, Schoen şi Badia, 1984).
O posibilă explicaţie a acestui lucru ar fi aceea că semnalul de avertizare, înaintea unui
eveniment stresant permite persoanei să iniţieze un anumit proces pregătitor care să acţioneze în
sensul diminuării efectului nedorit.
Dacă în cazul unui şoc impredictibil nu poate exista nici o perioadă de siguranţă, în cazul
unui şoc predictibil, subiectul se poate relaxa într-o anumită măsură pâna când un semnal îl
avertizează că un şoc este pe cale de a se produce.
Această ipoteză propusă de Seligman şi Binik a fost numită ipoteza semnalului de
siguranţă. Un exemplu din viaţa reală referitor la prezenţa unui semnal de siguranţă poate fi acela
în care şeful urmează să-l critice pe angajat dar lipseşte din oraş pentru motive de afaceri.
Semnalul de siguranţă pentru angajat care îi arată acestuia că se poate relaxa este absenţa şefului.
În schimb, un angajat al cărui şef nu părseşte niciodată oraşul, şi care îl critică,impredictibil,
toată ziua, poate trăi un stres cronic datorită faptului că nu are semnale de siguranţă. (apud., R.
L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, apud. Seligman şi Binik, 1977).
Deşi unele situaţii sunt în cea mai mare măsură controlabile şi predictibile, sunt totuşi
resimţite ca fiind stresante datorită faptului că ne împing la limita capacităţilor noastre şi
reprezintă o provocare la adresa imaginii pe care o avem despre noi înşine. Un bun exemplu în
acest sens este săptămâna examenelor finale în care studenţii acordă studiului şi învăţării mult
mai mult timp decât în restul anului. Această extenuare fizică şi intelectuală este resimţită de unii
ca stresantă.
 Întrebări privind modul în care îşi privesc propria competenţă şi decizia de a urma o
anumită profesie, se pot ridica şi în rândul studenţilor care sunt capabili să treacă cu bine
examenele datorită încrederii în posibilităţile existente, în ciuda nivelului de stres prezent.
După cum a mai fost subliniat, stresul poate fi generat şi de procese interne, şi anume
conflicte nerezolvate care pot fi conştiente sau inconştiente. Conflictul are loc atunci când
persoana trebuie să aleagă între scopuri sau căi de acţiune incompatibile. S-a dovedit că, deşi
două scopuri sunt la fel de atractive, decizia se ia cu greu. Acest lucru nu ar părea la fel de
stresant dacă ar fi existat un singur scop. Un exemplu în acest sens poate fi propunerea a două
locuri de muncă la fel de tentante. Dacă în loc de două ar fi vorba doar de un singur loc de
muncă, stresul ar fi cu mult diminuat (apud., R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J.,
2002, pp.678-679).
Conflictele apar, de asemenea, atunci când două trebuinţe sau motivaţii interne se află în
opoziţie. Ceea ce reprezintă un stres considerabil este încercarea de a găsi un compromis posibil
între motive concurente (apud., R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002,p.679). De
fiecare dată când avem de ales între două sau mai multe opţiuni, se naşte o anumită tensiune, o
cantitate de stress mai mare sau mai mică. Stresul nu depinde doar de faptul că opţiunile sunt
atractive sau neplăcute, ci în mod deosebit de asemănarea dintre ele şi, în consecinţă, de
greutatea alegerii ( apud. Melgosa, J.,2000, p. 53).
Urmărind calitatea negativă sau pozitivă a stimulilor care provoacă tensiunea se întâlnesc
patru feluri de conflicte atunci când trebuie să alegem:
Conflicte de tipul evitare- evitare
Prezenţa a două situaţii care sunt socotite ca negative supune persoana unui conflict în
care caută să le evite pe amândouă. Totuşi, în cea mai mare parte dintre cazuri, trebuie să opteze
pentru una dintre situaţii, presupusă ca fiind cea mai puţin păgubitoare.
Conflicte de tipul atracţie-atracţie
Putem să observăm aceasta atunci când persoana are de ales între două situaţii la fel de
atrăgătoare, de exemplu între două locuri de muncă la fel de promiţătoare.
Conflicte de tipul atracţie – evitare
Conflictele de acest fel se petrec în prezenţa unui motiv care este în acelaşi timp şi
negativ şi pozitiv. Aceste motive sunt denumite ambivalente.
Conflicte de tipul dublă atracţie- evitare
 În cazul acesta este vorba despre un conflict care apare ca rezultat al existenţei a
două motive, fiecare având o componentă pozitivă şi una negativă. (apud. Melgosa, J.,
2000, pp.60-62)
Cele mai răspândite şi dificil de rezolvat conflicte apar in general din următoarele
cauze care reprezintă cel mai mare potenţial pentru un conflict serios :
Independenţă versus dependenţă. Când ne confruntăm cu o situaţie dificilă se poate
întâmpla să ne dorim ca cineva să ne rezlve problemele,dar învăţăm cătrebuie să ne bazăm pe
forţele proprii şi că trebuie să ne asumăm răspunderea. În alte situaţii, însă, ne putem dori să fim
independenţi dar circumstanţele ne obligă să rămânem dependenţi.
Intimitate versus izolare. Dorinţa de a fi cu altă persoană şi de a împărţii cu aceasta
gândurile şi sentimentele noastre cele mai intime, poate intra iîn conflict cu teama de a nu fi
respinşi sau răniţi expunându-ne prea mult.
Cooperare versus concurenţă. Concurenţa începe in copilăria timpurie, continuă pe
parcursul şcolii şi culminează în rivalitatea profesională, în acelaşi timp fiind îndemnaţi să-i
ajutăm pe ceilalţi şi să cooperăm.
Exprimarea impulsurilor versus standardele morale. În toate societăţile, în cea mai mare
parte impulsurile tind să fie reglate. O mare parte din învăţăturile din copilărie implică
interiorizarea restricţiilor culturale referitoare la impulsuri. (apud., R. L., Atkinson, R. C., Smith,
E.E., Bem, D.J., 2002, p.678-679)

1.4. Reacţii la stres.

Reactivitatea la stres reprezintă ansamblul de manifestări fizice şi psihologice care au loc
în interiorul nostru ca urmare a acţiunii factorilor de stres( apud. Legeron, P., 2003, p.120). O
dată declanşată, starea de stres înseamnă întotdeauna un stres psihofiziologic, datorită faptului că
afectează organizmul ca un întreg. Cercetătorii încearcă să surprindă modificările de la nivelul
ambelor categorii de indicatori, atât fiziologici cât şi psihologici.(apud. Floru, R., 1974, p. 125).

1.4.1.Reacţiile fiziolofice la stres.

 Corpul reacţionează la factorii stresori prin iniţierea unei secvenţe complexe de
răspunsuri înnăscute la o ameninţare percepută. În cazul în care ameninţarea este rezolvată rapid,
răspunsurile de urgenţă scad în intensitate şi starea fiziologică revine la normal. În cazul în care
situaţia stresantă continuă, apare un alt set de răspunsuri interne, pe măsură ce se încearcă
adaptarea la un stresor cronic.(apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J.,
2002, p.685)
Cercetările de laborator au arătat că expunerea la un stresor pe o perioadă lungă de timp
produce diferite modificări în organism: glande suprarenale mărite, noduli limfatici micşoraţi,
ulcere stomacale. Aceste modificări reduc capacitatea organismului de a rezista la agenţi stresori,
generând boală. Astfel, acţiunea pe timp îndelungat a agenţilor stresori, îi predispun atât pe
oameni cât şi pe animale la îmbolnăvire. (apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E.,
Bem, D.J., 2002, p.685, apud. Selye, 1979)
Reactiile fiziologice la stres se pot concretize astfel: dificultati la instalarea sau
mentinerea somnului; hipervigilenta; modificarea parametrilor vitali, cresterea tensiunii arteriale,
tulburări digestive, oboseala, tulburările funcţionale ca: aergiile, problemele de piele, migrenele,
probleme endocrine ca diabetul sau o boală tiroidiană, etc.( apud Cungi, C., 2003, p. 27).
În ultimul timp, idea că stresorii pot avea efecte benefice în anumite circumstanţe a
generat un interes sporit printre cercetători. Se pare că expunerea la stresori intermitenţi(
expunerea ocazională, dar cu perioade de revenire), poate avea beneficii ulterioare, concretizate
prin întărirea organismului.(apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002,
p.685, apud. Dienstbier, 1989).

1.4.2. Reacţiile psihologice la stress.

a) Reacţii emoţionale

Situaţiile stresante produc reacţii emoţionale diverse, de la bună dispoziţie când

evenimentul este solicitant dar controlabil, la anxietate, furie, şi depresie. În cazul în care situaţia
stresantă continuă, emoţiile noastre se pot comuta pe rand între oricare dintre acestea, în funcţie
de succesul eforturilor noastre de adaptare. (apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E.,
Bem, D.J., 2002, p.681)
 Anxietatea este cel mai frecvent răspuns la stres. (apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C.,
Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, p.681). Aceasta reprezintă o tulburare a afectivităţii manifestată
prin stări de nelinişte, teamă şi îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le provoace.
Stările de anxietate sunt însoţite de fenomene organo-funcţionale ca: palpitaţii, greutate în
respiraţie, transpiraţie, etc.(apud. Paul-Popescu, N., p. 57)
Depresia reprezintă una din problemele psihologice cele mai mari cu care se confruntă
societatea actuală, fiind unul dintre riscurile finale ale stresului.(apud. Melgosa, J., 2000, pp.40-
41). În situaţia normalităţii psihice, depresia se caracterizează printr-o stare de activitate scăzută,
pesimism faţă de viitor, sentimente de neajutorare, înstrăinare , tulburări ale apetitului alimentar.
În situaţie patologică, individul care suferă de depresie poate să ajungă la o stare extremă de
scădere a nivelului energetic, lipsă de reactivitate la stimuli şi neajutorare.( apud. Chaplin,
J.P.,1985, p.122)
Furia este o altă reacţie comună la o situaţie stresantă. Aceasta poate duce la agresivitate.(
apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., 2002, p.681) Mulţi specialişti au
făcut legătura dintre agresivitate şi frustrare susţinând faptul că agresivitatea se datorează
acesteia. Agresivitatea legată direct la sursa de frustrare nu este întotdeauna posibilă sau
disponibilă, uneori sursa este vagă sau intangibilă. Persoana nu ştie ce să atace şi caută un obiect
pe care să-şi descarce sentimentele.( apud. Melgosa, J., 2000, pp. 38-39).
Efectele stresului în aria emoţională se pot concretiza în funcţie de gravitatea perceperii
situaţiei în dificultatea menţinerii relaxării atât din punct de vedere emoţional cât şi fizic. Pe
lângă problemele fizice reale, individual poate bănui apariţia unor boli imaginare (ipohondrie),
sentimente de incapacitate şi inferioritate, creşterea descurajării şi scăderea dorinţei de viaţă ;
principiile morale sau etice care conduc viaţa cuiva devin mai lejere şi scade puterea de
autocontrol. Din punctul de vedere al personalităţii creşte nerăbdarea, intoleranţa , autoritarismul
şi lipsa de consideraţie faţă de ceilalţi .( apud. Melgosa, J., 2000, pp.36-37).

b) Deteriorarea cognitivă

În plus faţă de reacţiile emoţionale la stress, la unii indivizi se poate observa şi o

deteriorare cognitivă concretizată în: greutatea de concentrare , greutatea de organizare a
gândurilor în mod logic, deteriorarea performanţelor, scăderea memoriei.
 În ceea ce priveşte concentrarea atenţiei individual stresat se poate confrunta cu
dificultatea mintală de a rămâne concentrat pentru o activitate grea sau cu pierderea frecventă a
atenţiei.
Modul de gândire al individului care se confruntă cu prea mult stress nu urmează direcţii
logice şi coerente în cadrul unui sistem ordonat ci este dezorganizat. Mintea sa este incapabilă de
o analiză adecvată şi de o evaluare a situaţiei prezente sau viitoare.
În ceea ce priveşte rezolvarea de probleme, individual afectat de stres are tendinţa de a le
rezolva cu un număr mare de greşeli.( apud. Melgosa, J., 2000, pp.36-37).
Această deteriorare cognitivă poate proveni atunci când, de exemplu, o activare
emoţională intensă poate interfera cu procesarea mentală a informaţiei, astfel încât, cu cât
persoanele sunt mai furioase, mai anxioase sau frustrate după acţiunea unui stressor, cu atât este
mai probabilă apariţia deteriorării cognitive. Cu toate acestea, numeroşi autori semnalează
ameoliorări semnificative ale răspunsurilor la sarcini efectuate în condiţii stresante. Acestr efect
paradoxal poate fi explicat dacă ţinem seama de toţi factorii care intră în ecuaţie: natura sarcinii,
particulatităţile individuale, intensitatea stresului.(apud. Floru, R., 1974, p.131)

c) Reacţii comportamentale

Influenţele stresului asupra comportamentului se pot concretizează în: lipsa răbdării,

iritabilitatre, vulnerabilitate la accidente, dependenta de alcool si narcotice, crize emotionale,
bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportamente impulsive.
În ceea ce priveşte limbajul, individual se poate confrunta cu incapacitatea de a se adresa
verbal unui grup de persoane într-o formă satisfăcătoare (bâlbâială, scăderea cursivităţii vorbirii);
pot apărea ticuri şi reacţii stranii care nu sunt caracteristice celui în cauză; nivelul de energie
poate fi fluctuant de la o zi la alta, cu tendinţa de scădere; nivelul insomniei creşte; poate
intervenii absenteismul de la serviciu sau de la şcoală, etc.
( apud. Melgosa, J., 2000, pp.36-37).
Un pattern comportamental care a primit o mare atenţie este pattern-ul de tip A , specific
persoanelor ostile , agresive, nerăbdătoare, supraimpliocate.
Specialiştii au constatat că indivizii care manifestă acest pattern sunt extrem de
competitivi şi orientaţi spre realizare. Aceşti indivizi au dezvoltat un simţ al urgenţei temporale,
le este dificil să se relaxeze, se forţează să facă cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt şi
devin nervoşi şi nerăbdători când se confruntă cu întârzieri sau cu indivizi pe care îi consideră
incompetenţi. Deşi în exterior arată încredere în sine, ei sunt pradă unor sentimente
deneâncredere în forţele proprii.( apud.Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J.,
2002, pp. 699-702)