Curs FIZICA 2.3

FIZICĂ
http://adl.anmb.ro
3. Experimente fundamentale în
electricitate. Generalizarea legilor
experimentale ale electricităţii şi analiza
sensului lor fizic. Câmpul electromagnetic.
Propagarea unei perturbaţii
electromagnetice. Unde electromagnetice
Timp mediu de studiu: 6 ore
Sarcini de învăţare: Prin parcurgerea acestei unităţi de studiu, studentul va fi capabil să
 cunoască legea lui Coulomb
 definească câmpul electric şi intensitatea câmpului electric
 definească fluxul electric şi legea fluxului electric
 definească câmpul magnetic şi inducţia câmpului magnetic
 definească fluxul magnetic şi legea fluxului magnetic
 definească inducţia electromagnetică şi legea inducţiei electromagnetice
 cunoască ecuaţiile lui Maxwell şi consecinţele lor
 definească câmpul electromagnetic
 explice propagarea undelor electromagnetice
 cunoască viteza de propagare a undelor electromagnetice
 utilizeze noţiunile definite mai sus
3.1 SARCINA ELECTRICĂ. LEGEA LUI COULOMB

Electrostatica se ocupă cu fenomenele care apar în prezenţa sarcinilor aflate în
repaus. Aceste fenomene se produc fără schimb de căldură cu mediul. În cele discutate
mai înainte a apărut conceptul de sarcină electrică. Acest concept are o evoluţie istorică
destul de îndelungată. Primele fenomene electrice observate din antichitate, au fost
fenomenele de electrizare prin frecare şi influenţă. S-a observat că interacţiunea dintre un
corp electrizat şi corpurile înconjurătoare poate fi mai mare sau mai mică, deci este
necesară introducerea unei mărimi fizice pentru a caracteriza din punct de vedere
cantitativ electrizarea unui corp. În acest scop, s-a introdus mărimea fizică numită sarcină
electrică.
S-a constatat, prin foarte observaţii, că sarcina electrică se conservă, adică sarcina
totală care intră într-un proces fizic este egală cu sarcina totală rezultată din proces.
14 October 20144Lector univ.dr. Silvestru GROZEANU; Asistent univ.drd. Tiberiu PAZARA 1
© Academia Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB). Orice formă de copiere, stocare, modificare
şi/sau transmitere a acestui material fără acordul prealabil şi scris al ANMB este strict interzisă.
FIZICĂ
Experimente fundamentale în electricitate. Generalizarea legilor
experimentale ale electricităţii şi analiza sensului lor fizic. Câmpul
electromagnetic. Propagarea unei perturbaţii electromagnetice. Unde
electromagnetice
Corpurile care posedă sarcină electrică interacţionează între ele cu forţe de atracţie sau de
respingere, numite forţe electrostatice.
Existenţa acestor forţe a dus la ideea că există două feluri de sarcini numite astăzi
sarcini pozitive şi negative. În general, sarcina electrică se notează cu Q şi în S.I. are
unitatea de măsură 1A·s sau 1C.
În 1785 Charles August Coulomb, cu ajutorul unei balanţe de torsiune, a studiat
forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme, găsind că mărimea acesteia
este direct proporţională cu produsul sarcinilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei
dintre ele. Forţa este orientată de-a lungul dreptei care uneşte cele două sarcini şi ea este
de atracţie, în cazul în care sarcinile au semne contrare şi de respingere, în cazul în care
ele au acelaşi semn (figura 3.1).
Figura 3.1
q1 q 2
F= k (3.1)
r2
S-a observat că mărimea forţei depinde şi de natura mediului prin care se transmite
interacţiunea electrostatică, deci constanta k depinde de natura mediului. Pentru a
caracteriza capacitatea mediului de a transmite interacţiunea electrostatică, s-a introdus
mărimea fizică numită permitivitate electrică a mediului ε cu ajutorul căreia constanta k se
poate scrie:
1
k= (3.2)
4
Prin urmare, relaţia (3.1) devine:
1 q1 q 2
F= (3.3)
4 r2
S-a observat că prin vid interacţiunea electrostatică se transmite cu cea mai mare
intensitate deci, vidul are cea mai mică permitivitate: această permitivitate se notează cu
1
ε0 şi are valoarea  0  8,856 10 12 F/m, iar = 9 109.
4 0
Expresia matematică a legii lui Coulomb se poate exprima vectorial în felul următor:

se introduce un vector unitar  care are direcţia dreptei care uneşte cele două sarcini.

Forţa electrostatică F având aceeaşi direcţie, vom putea scrie:
14 October 2014 Lector univ.dr. Silvestru GROZEANU; Asistent univ.drd. Tiberiu PAZARA 2
FIZICĂ

electromagnetice

F  F  (3.4)
Dar distanţa dintre q1 şi q2 se poate exprima vectorial prin relaţia:
 
r  r  (3.5)
Din (3.5), (3.4) şi (3.3) obţinem forma vectorială a legii lui Coulomb:
 1 q1 q 2 
F r (3.6)
4 r 3
3.2 CÂMPUL ELECTRIC. INTENSITATEA CÂMPULUI ELECTRIC

Se observă că prezenţa unei sarcini electrice schimbă proprietăţile spaţiului
înconjurător în aşa fel încât, dacă în acest spaţiu se introduce un corp având o sarcină
electrică, asupra acestuia acţionează o forţă electrostatică. Această interacţiune se
transmite fără a fi nevoie de un intermediar „substanţial”, ca şi în cazul interacţiunii
gravitaţionale. Se numeşte câmp electric o stare a materiei care se manifestă prin forţe
care acţionează asupra corpurilor având sarcină electrică. Pentru a caracteriza din punct
de vedere cantitativ câmpul într-un punct se introduce mărimea numită intensitatea
câmpului. Intensitatea câmpului într-un punct este o mărime fizică vectorială, egală cu
limita raportului dintre forţa cu care câmpul acţionează în acel punct asupra unui corp
punctiform pozitiv şi sarcina acelui corp, atunci când mărimea sarcinii tinde la zero.

 F
E  lim (3.7)
q 0 q

F
Se ia lim pentru că în acest caz sarcina q nu poate influenţa distribuţia de sarcină
q 0 q
care creează câmpul. Dacă acest câmp este generat de o sarcină punctiformă fixă, atunci:
F
E= şi F = q E (3.8)
q
forţa aceasta este numită şi forţă ponderomotoare.
Această trecere la limită are un caracter oarecum artificial pentru că în natură nu s-
a întâlnit până în prezent sarcină liberă mai mică decât e = 1,602 1019 As, sarcina numită
elementară.
Dacă o sarcină punctiformă Q generează câmpul, într-un punct situat la distanţa r
forţa cu care câmpul acţionează asupra sarcinii punctiforme q .se poate scrie conform
relaţiei (3.6), în modul următor:
FIZICĂ
electromagnetice
 1 Qq 
F r (3.9)
4 r 3
Deci, conform definiţiei date intensitatea câmpului în acest punct se va exprima prin
următoarea relaţie:
 1 Q 
E r (3.10)
4 r 3
Pentru scrierea acestei relaţii s-a ales ca origine a sistemului de coordonate chiar
punctul în care este situată sarcina Q. Dacă suntem nevoiţi să alegem un alt punct ca
origine, atunci sarcina Q se va afla în punctul A de coordonate, x1, y1,z1, iar intensitatea
câmpului în punctul B de coordonate x2, y2,z2 se va exprima în felul următor:
 
Q r12
EB  (3.11)
4 r12 3
Proiecţiile vectorului EB pe cele trei axe vor fi:
Q x1  x2
EBx  i
4 0  
3
 x1  x2    y1  y2    z1  z2 
2 2 2
 
 
Q y1  y2
EBy  j
4 0  
3
 x1  x2    y1  y2    z1  z2 
2 2 2
 
 
Q z1  z2
EBz  k
4 0  
3
 x1  x2    y1  y2    z1  z2 
2 2 2
 
 
Cele arătate anterior sunt valabile pentru situaţia descrisă, câmpul din B fiind
generat de o singură sarcină situată în A. Această situaţie nu se întâlneşte în realitate,
decât în cazuri foarte rare. În general, câmpul electric într-un punct apare ca urmare a
efectelor produse de mai multe sarcini, răspândite în spaţiu. Pentru abordarea unei astfel
de situaţii se utilizează principiul suprapunerii câmpurilor. Aceasta o putem enunţa în felul
următor.
Fie E1 intensitatea câmpului electric într-un punct P generat de sarcina 1. Fie E 2
intensitatea câmpului electric generat de punctul P de sarcina 2. Câmpul generat în
  
punctul P de sarcinile 1 şi 2 este E  E1  E2 .
FIZICĂ
electromagnetice
a b
Figura 3.2
Dacă în spaţiu există o distribuţie discretă de sarcină q1, q2, ....,qi,...qn,
într-un punct P(x,y,z), conform principiului supoziţiei se poate scrie:
E p  E p1  E p 2  ......  E pi  ......  E pn (3.12)
dar conform (3.11):
q1 r1 p q2 r 2 p qi rip qn rnp
Ep    .....   ....  (3.13)
4 0 r1 p 4 0 r2 p
3 3
4 0 rip
3
4 0 rnp3
sau:
n
1 qi rip
Ep 
4 0
i 1 rip3
(3.14)
Proiecţiile vectorului intensitate a câmpului pe cele trei axe vor fi:

1 n
qi ( xp  xi )
E px 
4 0
 3
i
 2 
 ( xp  xi )   y p  yi    z p  zi  
i 1 2 2
 
1 n qi  y p  yi 
E py 
4 0
 3
j (3.15)
 
i 1
x  xi    y p  yi    z p  zi 
2 2 2
 p 
 
1 n qi  z p  zi 
E pz 
4 0
 3
k
 
i 1
x  xi    y p  yi    z p  zi 
2 2 2
 p 
 
De foarte multe ori (cel mai des), la nivel macroscopic este foarte greu de decelat o
distribuţie discretă de sarcină, cu toate că sarcina electrică este discretă. De exemplu, pe
o suprafaţă conductoare de dimensiuni macroscopice încărcată cu sarcina Q, aceasta
poate fi considerată ca fiind distribuită continuu. În „norul de electroni” (sarcina spaţială)
din jurul unui catod de tub electronic, sarcina este, de asemenea, distribuită continuu în
FIZICĂ
electromagnetice
volum, deci nu putem găsi puncte în care să avem q1, q2, ..., qn. Distribuţia continuă a
sarcinilor este un model valabil doar la scară mare.
Dacă avem un domeniu D în care sarcina Q este distribuită continuu, ca în figură,
putem alege un subdomeniu de volum ΔV în care se găseşte sarcina Δq.
Figura 3.3
Definim densitatea volumică de sarcină ρv în punctul M ca fiind limita raportului
dintre sarcină şi volumul în care se găseşte sarcina atunci când volumul tinde la 0.
q q dq
v  lim  lim 
V 0 V QM V dV
P  M
(3.16)
N M
dq  v dV
şi:
q   dV (3.17)
D
În aşa fel putem defini o densitate superficială de sarcină şi o densitate liniară de

sarcină.
q
  lim
l 0 l (10.18)
q  dl
( L)
şi o densitate superficială de sarcină:

q
  lim
s 0 s
(3.19)
q
(s)
  ds
FIZICĂ
electromagnetice
Existând, datorită trecerii la limită în suma din (3.14), o infinitate de termeni
infinitezimali, suma se va transforma într-o integrală. Intensitatea câmpului generat în
punctul 1 de distribuţia de sarcină din punctul 2 se va exprima prin relaţia:
1 (2)r12
E1 
4 0 
( D) r123
dV2 (3.20)
unde r12 este vectorul care uneşte punctului 1 în care calculăm E faţă de punctul 2,
în care densitatea volumică de sarcină este ρ(x2,y2,z2). În general, rezolvarea acestei

integrale vectoriale este dificilă şi, din acest motiv, se utilizează alte metode pentru a afla
E atunci când se cunoaşte ρ(x,y,z).
Dacă. câmpul electric este uniform, E are aceeaşi valoare în fiecare punct, dar de
cele mai multe ori E se schimbă de la un punct ( E (x,y,z) este o funcţie continuă). Deci,
fiecărui punct din spaţiu i se ataşează un vector E . Din acest motiv, spunem că câmpul
electric este un câmp de vectori.
Se poate obţine o reprezentare intuitivă a câmpului electric introducând noţiunea de
linie de câmp. Numim linie de câmp o curbă tangentă în fiecare punct la direcţia locală a
vectorului intensitate a câmpului electric. Sensul liniei de câmp se defineşte ca fiind sensul
forţei care acţionează în acel punct asupra unei sarcini pozitive.
Pentru a deduce ecuaţia unei linii de câmp se ţine cont de faptul că elementul de
arc dS este paralel cu E deci:
dS  E  0 (3.21)
d S  dxi  dy j  dz k (3.22)
Produsul vectorial (3.21) se poate explicita în felul următor:
i j k
d S  E  dx dy dz  i E z dy  E y dz   j E z dx  E x dz   k E y dx  E x dy   0
Ex Ey Ez
şi se poate pune sub următoarea formă:

dz dy dz dx dx dy
 ;  ;  (3.23)
Ez E y Ez Ex Ex E y
De unde vom obţine ecuaţia liniei de câmp:

dx dy dz
   (3.24)
Ex E y Ez
FIZICĂ
electromagnetice
Figura 3.4
Liniile câmpului electric produs de corpurile electrizate sunt curbe deschise care
pornesc din corpurile pozitive şi se închid la corpurile negative.
Numărul de linii de câmp pe unitatea de suprafaţă ne dă o indicaţie cu privire la
intensitatea câmpului electric în regiune. În A, ΔS fiind mai aproape de sarcină, E este mai
mare şi se vede că pe el vin mai multe linii de câmp în punctul B.
Figura 3.5
3.3 FLUXUL CÂMPULUI ELECTRIC PRINTR-O SUPRAFAŢĂ

Noţiunea de flux este o noţiune fundamentală în teoria câmpurilor vectoriale.
Numim fluxul unui vector printr-o suprafaţă, o mărime scalară egală cu produsul dintre
modulul acelui vector şi mărimea suprafeţei aşezată normal pe direcţia vectorului. În cazul
vectorului intensitate a câmpului electric pe care îl notam cu ψ.
Ψ=E·S (3.25)
FIZICĂ
electromagnetice
Figura 3.6
Dacă suprafaţa S nu este perpendiculară pe direcţia lui E, ea îşi va „arăta” câmpului
doar proiecţia sa Sn, ca în figura 3.7:
Figura 3.7
Se observă că proiecţia normală Sn se poate calcula ca fiind: Sn = Scosα deci:
  E  S n  E  S  cos  (3.26)
Se remarcă faptul că o suprafaţă este o mărime vectorială pentru că întruneşte

toate caracteristicile unui vector. Vectorul ataşat unei suprafeţe are modulul egal cu aria
suprafeţei S şi o orientare în spaţiu definită de direcţia şi sensul normalei exterioare la
suprafaţă. n .
S  S n (3.27)
În acest caz, unghiul α dintre S şi Sn este egal cu unghiul dintre E şi n sau E şi S .
Deci, relaţia (3.26) se poate scrie ca fiind produsul scalar dintre vectorii Esi S :
  ES (3.28)
Tot ce s-a arătat până acum este valabil pentru suprafeţe plane şi pentru un E
constant pe toată suprafaţa. Dar în cazul cel mai general, acest lucru nu este valabil, cum
se întâmplă în figura 3.8:
FIZICĂ
electromagnetice
Figura 3.8
În acest caz, se va împărţi suprafaţa σ în suprafeţe ΔS1, ΔS2,....,ΔSi suficient de
mici pentru ca să poată fi considerate plane şi pe ele să fie definit un singur E . Fluxul total
prin suprafaţa σ va fi:
n n
   Ei  S i  cos  i   Ei   S i (3.29)
i 1 i 1
Dacă însă intensitatea câmpului are o variaţie continuă, în fiecare punct ea va avea
altă valoare E (x,y,z) (situaţie întâlnită des în practică), deci suprafeţele ΔSi vor trebui să
tindă la 0, iar numărul termenilor din suma (3.29) tinde la infinit, deci suma se transformă
într-o integrală dublă de suprafaţă. Extinsă pe întreaga suprafaţă σ.
  E  S
( )
(3.30)
Figura 3.9
3.4 LEGEA LUI GAUSS PENTRU CÂMPURI ELECTRICE (LEGEA FLUXULUI

ELECTRIC)
Se va calcula fluxul câmpului printr-o suprafaţă sferică ce înconjoară o sarcină
punctiformă. Conform relaţiilor anterioare pentru intensitatea câmpului electric prin
suprafaţa sferei este valabilă relaţia:
FIZICĂ
electromagnetice
Q
E (3.31)
4 r 2
Figura 3.10
Iar fluxul prin suprafaţa sferei va fi:
  E 4 r 2  ES sfera
dar pentru suprafaţa sferică, r este constant pe toată suprafaţa, deci:

Q
4 r 2 
 sfera  dS sfera
sfera
(3.32)

 sfera
dS sfera  4 r 2
dar liniile de câmp sunt radiale şi E este constant deci:

Q

 E  S   (3.33)
sfera
Deci, fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă sferică având o sarcină punctiformă
în centru, este egal cu raportul dintre sarcină şi permitivitate. Fluxul nu depinde de raza
sferei alese. Pentru a generaliza această constatare pentru o suprafaţă închisă de o formă
oarecare, care conţine în interior o distribuţie de sarcini generatoare de câmp electric, se
consideră o suprafaţă oarecare S care înconjoară sarcina q. Din această suprafaţă se ia o
porţiune ΔS (ABDC) şi se va calcula fluxul câmpului electric pe această suprafaţă (ΔS se
ia suficient de mic pentru a putea fi considerat plan).
FIZICĂ
electromagnetice
Figura 3.11
Se construieşte o sferă de rază r tangentă la S în AB, ca în figura 3.11a) şi în
secţiunea plană a aceleaşi figuri 3.11 b).
Se va nota cu ΔSsf aria porţiunii de sferă rezultată din proiecţia lui ΔS pe suprafaţa
sferei. Fluxul câmpului E prin ΔS va fi:
  E S cos  (3.34)
Suprafaţa ΔSsf, fiind proiecţia lui ΔS, se va putea exprima în felul următor:
S sf  S cos  (3.35)
sau:
S sf
S  (3.36)
cos 
Se obţine:
  E  S sf (3.37)
Deci, fluxul prin suprafaţa oarecare ΔS este acelaşi ca şi prin sferă. Dar cum
suprafeţele ΔS şi ΔSsf au fost alese arbitrar, se poate generaliza în felul următor (deci, se
poate enunţa următoarea lege):
Fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă închisă care conţine sarcina electrică
care generează câmpul este egal cu raportul dintre valoarea sarcinii aflată în interior şi
permitivitatea mediului.
Legea în această formulare este valabilă pentru medii omogene şi izotrope.
Această lege se numeşte legea lui Gauss pentru câmpuri electrice sau legea fluxului
electric. În expunerea noastră, această „lege” este de fapt o teoremă dedusă din legea
FIZICĂ
electromagnetice
empirică a lui Coulomb. În electrodinamica modernă legea fluxului electric se postulează
ca fiind o lege a naturii, din ea deducându-se legile găsite anterior pe cale experimentală.
În interiorul suprafeţei S se pot găsi mai multe sarcini; în acest caz Q devine suma
sarcinilor din interiorul suprafeţei S:
Q   qi (3.38)
i
În acest caz, pentru flux se obţine relaţia următoare:

1
 Ed S    q
S i
i (3.39)
Dacă sarcina Q este distribuită continuu în interiorul suprafeţei S atunci:

Q   dV (3.40)
V
unde V este volumul mărginit de suprafaţa S.

Prin înlocuirea relaţiei (3.40) în (3.38) şi apoi în (3.39)se obţine:
1
 Ed S    dV
S V
(3.41)
Relaţia (3.41) exprimă legea fluxului electric pentru medii omogene liniare şi
izotrope, în formă integrală.
În matematică se demonstrează o teoremă foarte importantă numită teorema
Gauss-Ostrogradski. Pentru un vector C de componente Cx, Cy, Cz:
 C x C y C z 
S Cd S  
V 

x

y

z
dV

(3.42)
Deci, fluxul câmpului electric prin suprafaţa S se va putea scrie:

 Ex E y Ez 
S Ed S  
V 

x

y
 dV
z 
(3.43)
Pentru un ε constant (medii omogene şi izotrope şi liniare):

 E xx E y E z  

V 

x

y

z 
dV   dV
V

(3.44)
Deci:
E x E y E z 
   (3.45)
x y z 
Notăm:
FIZICĂ
electromagnetice
E x E E
div E    z
y
(3.46)
x y z
deci, expresia matematică a legii fluxului electric (legea lui Gauss pentru câmpuri electrice)
se poate scrie în următoarea formă diferenţială:

div E  (3.47)

Noţiunea de divergenţă a unui vector reprezintă fluxul pe unitatea de volum ce iese
din domeniul D de volum V, pentru V infinit de mic.
  Cd S 
divC  lim (3.48)
V 0 V
Divergenţa este un concept matematic apărut în mecanica fluidelor şi ea
caracterizează din punct de vedere cantitativ productivitatea unei surse de câmp.
Divergenţa oricărui vector este o funcţie scalară.
3.5 LUCRUL MECANIC AL FORŢELOR ELECTRICE. POTENŢIALUL

În rezolvarea unei multitudini de probleme teoretice şi practice este necesară
cunoaşterea lucrului efectuat de câmpul electric asupra unui corp încărcat electric. Pentru
aceasta, vom calcula lucrul mecanic efectuat de forţele cu care câmpul electric acţionează
asupra unei sarcini + q, atunci când aceasta se deplasează dintr-un punct A, în altul B.
Considerăm că într-un punct O luat ca origine a sistemului de referinţă se găseşte o
sarcină Q care generează un câmp radial. În acest câmp se deplasează o particula de
sarcina + q pe o curbă C din A în B ca în figura 3.12.
Figura 3.12
La deplasarea din P în punctul infinit de apropiat P’ se efectuează lucrul mecanic
elementar dL:
dL  F d l sau dL = F·dl·cosα (3.49)
FIZICĂ
electromagnetice
dar din triunghiul PP’P” se vede că dlcosα=dr, deci:
dL = F·dr (3.50)
dar:
Q
F  qE  q (3.51)
4r 2
Înlocuind (3.50) şi (3.51) în (3.49) se obţine:
Qq dr
dL  (3.52)
4 r 2
de unde prin integrare:
rb r
Qq dr Qq b dr

4 r 2 4 ra r 2
L AB  (3.53)
ra
sau:
rB
Qq 1 1 Qq 1 1 
LAB         (3.54)
4  rA rB  ra 4  rB ra 
Qq  1 1
L AB     (3.55)
4  rA rB 
În calculul care s-a efectuat, s-a luat forma curbei C arbitrară şi se observă că
această alegere nu influenţează rezultatul de (3.55). Deci, lucrul mecanic al forţelor
electrice nu depinde de drumul parcurs, ci numai de poziţiile punctului iniţial şi celui final.
Se observă că lucrul mecanic efectuat pentru transportarea de către câmp a unităţii
pozitive de sarcină LAB/q este egală cu diferenţa dintre două valori (luate în A şi B) ale unei
mărimi dependente de sarcina care creează câmpul şi poziţia punctului.
LAB Q Q
  (3.56)
q 4 rA 4 rB
Q
Această mărime, V  , este o mărime de stare, căci nu depinde decât de
4 r
starea iniţială şi de cea finală. Relaţia (3.56), se scrie în modul următor:

LAB
   VB  VA  U (3.57)
q
Diferenţa dintre mărimile V din punctele B, respectiv A, VB  VA , se numeşte
diferenţă de potenţial. Diferenţa de potenţial cu semn schimbat este numită tensiune
FIZICĂ
electromagnetice
electrică. Deci, tensiunea electrică se poate defini ca lucrul mecanic efectuat de câmp
pentru a transporta unitatea pozitivă de sarcină între cele două puncte.
Dacă punctul B se consideră ca punct de referinţă până la care se poate face
deplasarea corpului cu sarcina q, atunci LAB/q = VA-VB va avea în punctul oarecare A din
câmp o valoare unică, având posibilitatea de a caracteriza câmpul în acel punct. În acest
Q
caz, mărimea V A  se va numi potenţialul câmpului electric în A. (Pentru aceasta VB
4 rA
trebuie să fie considerat egal cu zero). Se defineşte potenţialul câmpului electric într-un
punct ca fiind o mărime fizică scalară, egală cu valoarea raportului dintre lucrul mecanic
efectuat de câmp pentru a transporta o sarcină de probă din acel punct până într-un punct
de referinţă arbitrar şi valoarea sarcinii corpului de probă.
3.6 RELAŢIA ÎNTRE INTENSITATEA CÂMPULUI ŞI POTENŢIAL

S-a arătat anterior că lucrul mecanic efectuat de câmpul electric, pentru a deplasa o
sarcină q din A în B în câmp, se exprimă prin relaţia:
L AB  qU  qV A  VB   qV (3.58)
Dacă punctele A şi B sunt infinit de apropiate, lucrul mecanic infinitezimal dL va fi:
dL = –qdV (3.59)
dar:
dL  Fd l  qEdl
sau:
Ed l  dU , Ed l  dV (3.60)
(U reprezintă tensiunea electrică): de unde, rezultă:
U AB   Ed l
AB
(3.61)
(integrala este o integrală curbilinie pe curba C pe care se face deplasarea AB).

Dacă drumul este închis (B coincide cu A) UAA= –VA – (–VA) = 0.
Deci:
 Ed l  0 (3.62)
La relaţia (3.62) se poate ajunge printr-un raţionament mai general plecând de la

primul principiu al termodinamicii. Acest principiu afirmă că dacă un proces este adiabatic,
lucrul mecanic efectuat nu depinde de modul în care se desfăşoară fenomenul. Pentru
FIZICĂ
electromagnetice
procesele electrostatice care se desfăşoară de fiecare dată fără schimb de căldură, este
valabilă afirmaţia de mai sus. Prin urmare, lucrul efectuat de forţele electrice pe o curbă
închisă Г este nul şi se obţine într-un mod mai general relaţia amintită.
   

Fdl  q  dl  0
E

(3.63)
În analiza vectorială se arată că dacă integrala pe un contur închis (circulaţia) unui

vector este nulă, atunci rotorul acelui vector este nul şi în câmpul respectiv nu se produc
vârtejuri, iar vectorul respectiv este gradientul unei funcţii scalare de punct numit potenţial.
Se spune că câmpul electric este un câmp irotaţional sau că el provine dintr-un potenţial.
Deci, potenţialul, ca orice mărime de stare, este o diferenţială totală exactă.
Pentru a găsi relaţia între E şi V plecăm de la (3.60) în care îi vom explicita pe E şi
d l în funcţie de componentele lor.
E i  E
x y  
j  E z k dxi  dy j  dz k   dV (3.64)
Dar dV este o diferenţială totală exactă, deci:

V V V
dV  dx  dy  dz (3.65)
x y z
Egalând (3.64) cu (3.65) şi ţinând cont că:
ii  j j  k k  1
i j  ik  j k  0
Se obţine relaţia următoare:
V V V
E x dx  E y dy  E z dz   dx  dy  dz (3.66)
x y z
V V V
Ex   ; Ey   ; Ez   (3.67)
x y z
 V V V 
E   i j k (3.68)
 x y z 
ceea ce se mai poate scrie prescurtat:

E = – grad V (3.69)

Ţinând cont de (3.67), expresia matematică div E  care exprimă legea lui Gauss

(legea fluxului electric) se poate scrie în felul următor:
FIZICĂ
electromagnetice
E x E E z  V  2V  2V
2
div E      2  2  2  V
y
(3.70)
x y z x y z
introducând operatorul lui Laplace (laplaceianul):

2 2 2
  
x 2 y 2 z 2
expresia legii fluxului electric ia următoarea formă:

V  (3.71)

Această ecuaţie exprimă legea fluxului electric sub o altă formă diferenţială şi se
numeşte ecuaţia lui Poisson.
Dacă ρ = 0 (în volum nu există sarcini electrice), ΔV = 0. Această relaţie se
numeşte ecuaţia lui Laplace.
Rezolvarea acestei ecuaţii în condiţiile impuse de situaţia concretă analizată
permite aflarea potenţialului şi a intensităţii câmpului, necesare pentru dezvoltarea unor
aplicaţii practice. Problema generală a electrostaticii constă în determinarea potenţialului
în fiecare punct dintr-un domeniu cunoscând:
a) Fie, potenţialele conductoarelor cărora le este datorat câmpul;
b) Fie, sarcinile electrice de pe aceste conductoare.
In cazul a) rezolvarea problemei constă în găsirea soluţiei ecuaţiei lui Laplace cu
condiţiile limită care impun anumite valori ale potenţialului pe conductoare şi valoare nulă
la infinit.
In cazul b) este necesară cunoaşterea sarcinilor pe conductoare
Se demonstrează că soluţia este unică.
3.7 Curentul electric

S-a constatat că există o categorie foarte mare de corpuri care au următoarea
proprietate. Starea de electrizare apărută într-o regiune a lor se răspândeşte pe întreaga
lor suprafaţă şi potenţialul ia aceeaşi valoare în toate punctele. Aceste corpuri se numesc
conductoare. Un conductor are în componenţa sa particule purtătoare de sarcină, care se
pot deplasa liber prin respectivul corp. În lipsa unor forte externe, aceşti purtători de
sarcină execută mişcări dezordonate în jurul poziţiilor de echilibru. In cazul conductorilor
solizi, purtătorii microscopici de sarcină sunt electronii liberi. Se consideră două corpuri
FIZICĂ
electromagnetice
conductoare încărcate cu sarcini opuse, având potenţiale diferite VA şi VB (VB>VA) (Fig.
3.13.a).
Fig 3.13 a
Fig 3.13 b
Fig. 3.13 c
Între ele există un câmp electric E. Se unesc corpurile cu un conductor C. (figura
3.13 b). În acest caz, mişcarea electronilor liberi va avea o componentă ordonata, sub
acţiunea forţelor cu care câmpul acţionează asupra lor. Câmpul electric are intensitate
bine determinata în fiecare punct a conductorilor. Fenomenul este identic şi atunci când
conductorul solid este înlocuit cu un electrolit sau cu un gaz ionizat (purtătorii de sarcină,
în acest caz, vor fi ioni). Mişcarea purtătorilor de sarcina poate fi provocată de orice
fenomen de transport cum ar fi difuzia provocată de un gradient de concentraţie sau un
gradient termic.
Mişcarea ordonată, dirijată de câmpul electric a purtătorilor de sarcină, în raport cu
conductorul este numită curent electric de conducţie. În cazul în care mişcarea ordonată a
purtătorilor de sarcină este dirijată de fenomene de difuziune, curentul este numit curent
electric de difuziune. În situaţia descrisă mai sus, curentul care circulă între corpurile A şi
B durează foarte puţin (timpul de relaxare) şi încetează după egalarea potenţialelor.
Pentru ca acest curent să se menţină un timp lung este necesară revenirea purtătorilor de
sarcină din B în A. Curentul trece de la A la B în mod natural, sub acţiunea forţelor
FIZICĂ
electromagnetice
electrostatice Pentru a menţine curentul un timp îndelungat, este necesară efectuarea unui
lucru mecanic contra acestor forţe electrostatice. Acest lucru mecanic este efectuat de un
dispozitiv G, intercalat între B şi A, care consumă o formă oarecare de energie (mecanică,
chimică, fotonică) şi o transferă purtătorilor de sarcină pentru ca aceştia să poată învinge
forţele electrostatice. Acest dispozitiv se numeşte sursă de curent sau generator. În timpul
în care curentul electric circulă prin conductori, energia asociată mişcării purtătorilor de
sarcina numită energie electrică, se transformă din nou în alte forme de energie
producând diferite efecte (termic, chimic, magnetic, etc.). Corpurile conductoare în care au
loc aceste efecte sunt denumite consumatoare sau receptoare de energie electrică.
Ansamblul format din sursele de curent şi consumatorii de energie este numit circuit
electric. Efectele produse de circulaţia curentului printr-un circuit pot fi mai intense sau mai
puţin intense. Pentru a caracteriza un curent electric din punct de vedere al capacităţii sale
de a produce efecte de o anumită amploare se foloseşte mărimea fizică numită
intensitatea curentului. Un curent care circulând acelaşi interval de timp, eliberează prin
acelaşi consumator mai multă energie are intensitatea mai mare.
Definim intensitatea curentului electric ca fiind limita raportului dintre sarcina
electrică q , transportată de purtătorii de sarcină care trec printr-o secţiune transversală a
conductorului şi intervalul de timp t , în care are loc această trecere, atunci când acest
interval tinde la zero.
q dq
I  lim  (3.72)
t 0 t dt
Intensitatea curentului electric este o mărime fundamentală a Sistemului
Internaţional. Unitatea de intensitate este una dintre unităţile fundamentale ale acestui
sistem şi se numeşte amper [I]s.i = 1A
Dacă I este constant în timp:
q
I (3.73)
t
În cazul curentului electronic de conducţie q = Ne, unde N este numărul electronilor
care au trecut prin conductor în timpul t, şi e este sarcina elementară. S-a convenit să se
accepte ca sens de circulaţie a curentului sensul de mişcare a purtătorilor de sarcină
pozitivi în exteriorul sursei de curent. Acest sens este denumit sensul convenţional al
curentului şi este contrar sensului electronic. Dacă intensitatea curentului se menţine
constantă, curentul este numit staţionar.
FIZICĂ
electromagnetice
Intensitatea curentului este o mărime macroscopică, caracteristică circuitului, dar în
fiecare element de suprafaţă ale circuitului este posibil ca curentul local să aibă valoare
diferită. Fiecărui punct de pe suprafaţa transversală a conductorului i se ataşează o
mărime vectorială macroscopică, numită densitate de curent.
Se va numi densitate de curent o mărime fizică vectorială, egală cu limita raportului
dintre intensitatea curentului care traversează suprafaţa normală pe direcţia curentului şi
aria suprafeţei atunci când această arie tinde la zero.
Fig. 3.14
dI
j (3.74)
dS n
Direcţia şi sensul acestui vector este identic cu direcţia şi sensul purtătorilor de

sarcină pozitivi.
Din relaţia (3.74) rezultă:
dI  jdSn  jdS cos 
sau:
I   jd S (3.75)
S
Dacă valoarea densităţii de curent este constantă pe toată suprafaţa:

I = j·S (3.76)
3.8 Conservarea sarcinii electrice. Ecuaţia continuităţii curentului. Legea lui Ohm
pentru o porţiune de circuit
Observând atent fenomenele electrice, la toate nivelele (inclusiv cuantic), s-a
evidenţiat faptul că sarcina electrică este o mărime conservativă. Sarcina electrică totală
care intră într-un proces fizic al unui sistem izolat este egală cu sarcina rezultată după
proces.
FIZICĂ
electromagnetice
Se consideră un volum V, mărginit de o suprafaţă S. În acest volum, la un moment
dat, t se găseşte o sarcină q. Să considerăm că din acest volum prin suprafaţa S ies
sarcini. La un moment dat t + dt, în V vor fi mai puţine sarcini
q – dq. Deci, variaţia de sarcină din volumul V este - dq. Întrucât sarcina se conservă, ea
nu poate să dispară, – dq a ieşit prin suprafaţa S dând naştere unui curent de densitate j .
Intensitatea curentului traversat S va fi:
dq
I  (3.77)
dt
şi conform (3.75):
 
I   JdS (3.78)
S
dq  
  JdS (3.79)
dt S
Dacă în volumul V sarcina este distribuită continuu cu densitatea de sarcină ρ,

sarcina totală din volumul V va fi:
q   dV
V
deci, conform relaţiei (3.79):
(3.80)
Conform teoremei Gauss-Ostrogradski:
   J x  J y  J z   
S JdS  
V 

 x i 
y
j  k
z 
dV  
V
J dV (3.81)
În relaţia (3.80) se poate permuta operatorul de derivare cu cel de integrare, căci

densitatea de sarcină este funcţie doar de coordonate şi nu depinde de timp:
(3.82)
 
 divJ (3.83)
t
Ecuaţiile echivalente (3.79), (3.80), (3.81) poartă numele de ecuaţia de continuitate,
în formă integrală, iar (3.82) şi (3.83), în formă diferenţială.
FIZICĂ
electromagnetice
Pentru a deduce relaţia care se stabileşte între intensitatea curentului care circulă
printr-un conductor şi diferenţa de potenţial dintre capetele conductorului vom considera
un conductor rectiliniu la capetele căruia s-a aplicat o diferenţă de potenţial. Intensitatea
curentului care parcurge conductorul este:
q
I (3.84)
t
dacă se va nota cu N numărul de electroni care au traversat secţiunea
conductorului in timpul t şi cu e sarcina electronului, sarcina q se va exprima prin
relaţia:
q  Ne (3.85)
dacă se notează cu n numărul de electroni liberi din unitatea de volum şi cu V
volumul ocupat de electronii aflaţi în mişcare în t , atunci:
q  Ne  nVe (3.86)
iar intensitatea curentului se va exprima prin relaţia:
nVe
I (3.87)
t
Dacă se va nota cu S aria secţiunii conductorului, cu l distanţa parcursă de aceştia
în timul t şi cu v viteza lor medie, volumul ocupat de ei este:
V  Sl  Svt (3.88)
Viteza medie a electronilor este direct proporţională cu intensitatea câmpului
electric aplicat paralel cu conductorul:
v  E (3.89)
Factorul de proporţionalitate  este denumit mobilitate şi el depinde de natura
materialului din care este confecţionat conductorul şi de temperatura acestuia. Înlocuind
viteza în expresia volumului, se obţine pentru intensitate relaţia următoare:
I  nSeE (3.90)
Considerând câmpul electric ca fiind uniform şi notând cu U tensiunea de la
capetele conductorului, intensitatea câmpului va fi:
U
E (3.91)
l
Înlocuind în expresia intensităţii curentului, se obţine relaţia:
FIZICĂ
electromagnetice
U U
I  nSe  (3.92)
l 1 l
n e S
Mărimea:
1
 (3.93)
ne
depinde de materialul conductorului, este numită rezistivitatea sa.
Mărimea:
l
R (3.94)
S
se numeşte rezistenţa conductorului.
Intensitatea curentului prin porţiunea de circuit considerată va fi dată de următoarea
expresie, numită legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit:
U
I (3.95)
R
Din relaţia (3.92) se exprimă densitatea de curent:
I
J  neE (3.96)
S
Grupul de constante   ne poartă numele de conductivitate. Expresia densităţii
de curent va fi:
J  E (3.97)
Printr-un raţionament asemănător cu cel de sus se poate deduce şi următoarea
formă vectorială a legii lui Ohm.
 
J  E (3.98)
În medii anizotrope, conductivitatea va avea caracter tensorial.
3.9 Câmpul electric imprimat. Tensiunea electromotoare

Am arătat mai înainte că, pentru a menţine curentul într-un circuit, este necesar ca
în acest circuit să existe un dispozitiv care să convertească o anumită formă de energie
neelectrică în energie electrică, dispozitiv care a fost denumit sursă de curent. Datorită
acestei conversii de energie asupra purtătorilor de sarcină din interiorul sursei, acţionează
o forţă de natură neelectrică Fi, care îi pune în mişcare. Acţiunea acestei forţe poate fi
interpretată ca datorându-se unui câmp electric de natură neelectrostatică având
FIZICĂ
electromagnetice
intensitatea Ei care acţionează asupra purtătorilor de sarcină cu forţa,. F i  q E i . Acest
câmp se numeşte câmp imprimat. Sunt foarte multe categorii de câmpuri imprimate
(voltaice, galvanice, fotovoltaice, mecanice, etc.). Deci, mai putem defini sursa de curent
ca fiind regiunea din circuit în care există un câmp imprimat. Datorită acestui câmp
imprimat, între două puncte ale circuitului există o diferenţă de potenţial, asociat unui
câmp electric coulombian (electrostatic) E c . Diferenţa de potenţial dintre două puncte A şi
B datorată acestui câmp coulombian va fi:
B
U AB   Ec dl (3.99)
A
Unind corpurile A şi B cu un conductor, C, prin acesta va circula un curent.

Circulaţia acestui curent este menţinută de sursa de curent (generatorul) S (figura 3.15):
Fig. 3.15
Tensiunea U AB este denumită tensiune la borne sau cădere de tensiune pe circuitul
exterior. În interiorul sursei există simultan şi E c şi E i , deci va exista aici un câmp

rezultant (suma este vectorială):
E  Ei  Ec (3.100)
Se integrează relaţia (3.100) întreg conturul drumului BSA:

BSA
Edl  
BSA
Ei dl  
BSA
Ec dl (3.101)
Integrala curbilinie a intensităţii câmpului coulombian nu depinde de alegerea drumului

de integrare, deci:
FIZICĂ
electromagnetice
 Ec d l   Ec d l    Ec d l
BSA BCA BSA
(3.102)

BSA
Ei dl  
BSA
Edl  
ACB
Ec dl (3.103)
Primul membru se numeşte tensiune electromotoare şi se va nota cu Eem .
Eem  
BSA
Ei dl (3.104)
În exteriorul sursei nu există decât câmpul coulombian, deci Ei = Ec; deci, relaţia
(3.103) se poate rescrie în modul următor:
Eem  
BSA
Edl  
ACB
Edl   Edl (3.105)
Deci, putem defini tensiunea electromotoare ca fiind egală cu lucrul efectuat de

câmp pentru a deplasa unitatea pozitivă de sarcină pe întreg circuitul.
Primul termen din al doilea membru al relaţiei (3.105) se numeşte cădere de
tensiune internă u, iar al doilea termen este conform (3.99) tensiunea UAB numită cădere
de tensiune pe circuitul exterior sau, tensiune la borne U.
E=u+U (3.106)
Exprimând căderea de tensiune pe circuitul exterior cu ajutorul legii lui Ohm pentru
o porţiune de circuit U = RI obţinem:
E
I (3.107)
Rr
Această relaţie exprimă legea lui Ohm pentru circuitul întreg.
3.10 CÂMPUL MAGNETIC

Prezenţa unui câmp magnetic în jurul Pământului a fost sesizată deja în antichitatea
Extremului Orient şi utilizată, după cum se pare, pentru orientare. În Europa orientarea pe
mare cu ajutorul acului magnetic s-a dezvoltat începând din secolul XII-XIV. În anul 1600,
medicul englez Gilbert şi-a dat seama că distribuţia liniilor de câmp magnetic terestru este
identică cu distribuţia liniilor de câmp de la un magnet sferic confecţionat din magnetită.
Liniile câmpului magnetic terestru sunt distribuite ca şi cum Pământul ar fi un uriaş magnet
cu Polul Sud aproape de Polul Geografic Nord (Peninsula Boothia φN=70o40’ λV=96o5’) şi
cu Polul Nord în vecinătatea Polului Sud Geografic (φS=72o40’ λE=155o).
FIZICĂ
electromagnetice
Un ac magnetic plasat într-un punct în vecinătatea suprafeţei terestre se aşează
tangent la linia de câmp în acel punct, aflându-se într-un plan vertical care se numeşte
planul meridian magnetic al locului.
Unghiul dintre meridianul magnetic şi cel geografic se numeşte declinaţia
magnetică a locului.
Un ac magnetic care are posibilitatea de a se roti şi în plan vertical nu poate fi
paralel cu planul orizontal, ci va face cu acesta un unghi numit înclinaţie. În studiile de
geomagnetism, vectorul intensitate a câmpului magnetic terestru poate fi definit în orice
punct al Pământului prin valoarea componentei orizontale, declinaţie şi înclinaţie.
Componenta orizontală, notată cu H, este proiecţia câmpului pe un plan orizontal,
tangent la sfera terestră în punctul considerat. Declinaţia magnetică se notează cu D, iar
înclinaţia cu I.
În sistemul de referinţă ales ca în figură:
Figura 3.16
Dacă Pământul ar fi omogen şi uniform magnetizat după direcţia axei sale de
rotaţie, polii magnetici ar coincide cu cei geografici, iar meridianul magnetic cu cel
geografic. În acest caz, tgI  2tg , iar la poli câmpul ar fi vertical. O astfel de distribuţie se
numeşte câmp magnetic ideal. Distribuţia reală a câmpului este aceea descrisă mai sus.
Dezvoltând în serie de funcţii sferice, expresia câmpului magnetic real, termenul al
doilea (primul este totdeauna 0 datorită lipsei sarcinilor magnetice) este un câmp de dipol
numit câmp regulat. Deci, câmpul real poate fi considerat un câmp de dipol peste care se
suprapun mai mulţi termeni ce alcătuiesc un câmp neregulat. Polii magnetici ai acestui
dipol (ai câmpului regulat) nu coincid cu polii reali (magnetici reali), numiţi poli de înclinaţie.
Câmpul magnetic regulat este folosit mult în geofizică pentru repararea anomaliilor locale,
pe când câmpul real este cel care interesează mai mult în navigaţie. Câmpul magnetic
FIZICĂ
electromagnetice
terestru suferă variaţii atât în mărime, cât şi în direcţie. Se studiază atât variaţia declinaţiei
(foarte importantă), cât şi a înclinaţiei şi a componentei orizontale.
Variaţiile declinaţiei pot fi zilnice sau diurne, anuale şi seculare. Variaţiile diurne pot
atinge maxim 15-20’, dar rar trec de 10’ şi au medie de 3’. Ele au legătură cu activitatea
solară şi au un maxim în iunie (8’) şi un minim în ianuarie (3’). Particulele electrizate emise
de Soare iau parte la rotaţia Pământului producând curenţi. Câmpurile acestor curenţi se
suprapun peste câmpul magnetic terestru. Variaţii mai mari se produc în zilele cu furtuni
magnetice.
Variaţiile anuale. Media zilnică a declinaţiei variază în cursul unui an.
În prezent variază de la vest spre est de la echinocţiul de primăvară spre echinocţiul de
toamnă şi apoi invers.
Variaţiile seculare sunt variaţii ale valorii medii ale declinaţiei care se produc pe
intervale mari de timp (de exemplu la Paris în 1814 DV=22o34’, iar în 1938 era DV=9o321’).
În prezent scade cu  9’ pe an. Pe hărţile de navigaţie se trece rata de variaţie a
declinaţiei pentru a actualiza harta.
Anomaliile locale ale câmpului terestru sunt abateri de la valoarea medie a
câmpului regulat, create de zăcăminte feromagnetice îngrămădite în scoarţa Pământului.
Ele pot să producă şi variaţii puternice ale declinaţiei. De exemplu, în Alaska există o
anomalie care produce o deviere a acului busolei cu 30o. Anomalii magnetice cu axe
complet diferite se găsesc în regiunile vulcanice sau sunt produse de roci pe care au căzut
trăsnete sau care sunt magnetizate invers.
În experienţele efectuate de Oersted s-a observat că un conductor parcurs de
curent acţionează asupra acului magnetic rotindu-l, fenomen care nu se produce în cazul
sarcinilor statice. S-a dovedit că sarcinile electrice aflate în mişcare generează un câmp
care se manifestă prin aceea că acţionează cu forţă asupra altor sarcini aflate în mişcare
sau asupra unor magneţi permanenţi. Acest câmp poartă numele de câmp magnetic.
Pentru a caracteriza câmpul magnetic din punct de vedere cantitativ s-a introdus mărimea
fizică vectorială B numită inducţia a câmpului magnetic într-un punct. Unitatea de măsură
a inducţiei câmpului magnetic în sistemul internaţional este 1 Tesla.
FIZICĂ
electromagnetice
3.11 ACŢIUNEA CÂMPULUI MAGNETIC ASUPRA CURENTULUI ELECTRIC.
INDUCŢIA ŞI INTENSITATEA CÂMPULUI MAGNETIC
Am văzut că pentru a caracteriza câmpul magnetic din punct de vedere cantitativ s-
a introdus o mărime fizică vectorială numită inducţia câmpului magnetic B . Biot şi Savart
au dedus experimental că inducţia câmpului magnetic produs de un conductor rectiliniu
infinit de lung, parcurs de un curent de intensitate I, la distanţa r de conductor este dat de
relaţia următoare:
I
B (3.108)
2 r
Pentru a calcula această inducţie într-un punct, fizicianul francez Laplace, plecând
de la această formulă experimentală, a dedus pentru inducţia magnetică produsă de un
curent de intensitate I o formulă care-i poartă numele (în unele tratate este denumită
formula Biot-Savart-Laplace).
I d l  r
dB  (3.109)
4 r 3
Dacă se integrează relaţia (3.108) pe conturul C a întregului circuit, se obţine relaţia
următoare:
I d l  r
B (3.110)
C
4 r 3
Figura 3.17
Din relaţia (3.109) rezultă că inducţia magnetică B depinde de intensitatea
curentului, forma circuitului, (integrala sa ia pe curba care reprezintă circuitul) şi prin
intermediul constantei μ numită permeabilitatea magnetică a mediului, de natura
(proprietăţile magnetica ale mediului).
FIZICĂ
electromagnetice
Dacă circuitul este în vid, valoarea inducţiei este mai mică decât în orice mediu,
H
vidul având (constantă magnetică) permeabilitatea magnetică  0  4  10 7 .
m
0 I dl  r
B0   (3.111)
C
4 r 3
Valoarea raportului dintre B şi B0 se numeşte permeabilitate magnetică relativă a

mediului:
B 
r   (3.112)
B0  0
Inducţia câmpului magnetic într-un mediu depinde deci, şi de natura acelui mediu.
În multe situaţii, este necesară introducerea unei mărimi capabilă să caracterizeze din
punct de vedere intensiv câmpul magnetic într-un punct şi care să depindă doar de
intensitatea curentului. Această mărime vectorială notată cu H este numită intensitatea
câmpului magnetic în acel punct. Într-un mediu omogen şi izotrop şi liniar (într-un astfel de
mediu permeabilitatea nu depinde de intensitatea câmpului) se poate defini această
intensitate prin relaţia:
B
H sau B = H μ (3.113)

Unitatea de măsură a intensităţii câmpului magnetic în sistemul internaţional este
[H] = 1 A/m.
În cazul mediilor anizotrope μ are caracter tensorial, H şi B sunt vectori coliniari în
medii omogene si izotrope.
Calculând intensitatea câmpului magnetic într-un punct din vecinătatea unui
conductor rectiliniu infinit de lung prin integrarea relaţiei (3.110), se regăseşte formula Biot-
Savart (3.108):
I
H
2 r
sau:
I
B (3.114)
2 r
FIZICĂ
electromagnetice
Plecând de la această relaţie, putem deduce o relaţie care exprimă o legitate
importantă a câmpului magnetic. Pentru început vom introduce noţiunea de tensiune
magnetică.
Dacă avem un câmp magnetic uniform de inducţie B şi intensitate H şi un drum
rectiliniu AB, numim tensiune magnetică asociată acestui drum lAB mărimea:
U m  Hl AB cos  (3.115)
Figura 3.18
Pentru drumuri nerectilinii şi câmpuri neuniforme se generalizează relaţia (3.115),
împărţind drumul în segmente rectilinii suficient de mici pentru ca în cuprinsul lor câmpul
să poată fi considerat uniform. Pentru fiecare segment de lungime Δlk pe care se găseşte
câmpul uniform de intensitate Hk se poate aplica relaţia de definiţie (3.115) şi se
însumează pentru toate segmentele (figura 3.19).
Figura 3.19
U m   H k l k cos  k   H k l k (3.116)
k k
Dacă câmpul este total neuniform nu se pot găsi segmente de lungime finită pe
care acesta să fie constant, segmentele Δlk se vor lua infinitezimale şi suma din (3.116) se
va transforma într-o integrală curbilinie pe curba AB aleasă.
Um   Hdl
AB
(3.117)
FIZICĂ
electromagnetice
Dacă conturul este închis, Um se numeşte tensiune magnetomotoare sau circulaţia
câmpului magnetic pe contur.
Revenind la conductorul rectiliniu infinit de lung, circulaţia câmpului magnetic pe un
cerc de rază r care înconjoară conductorul se exprimă în următorul mod:
Figura 3.20
 Hdl  
cerc cerc
Hdl cos 0   Hdl
cerc
(3.118)
înlocuind pe H se obţine:
I

cerc
Hdl  
cerc
2 r
dl (3.119)
r fiind constant, iese din integrală şi se obţine relaţia următoare:

I I
 Hdl  2 r  dl  2 r 2 r  I
cerc cerc
(3.120)
Deci, circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe un contur circular care

are conductorul în centru este exprimată prin următoarea expresie matematică:
 Hdl  I
cerc
(3.121)
Această relaţie se poate extinde pentru un contur necircular, de formă oarecare,

care cuprinde conductorul prin care circulă curentul. Se alege un contur oarecare Γ care
înconjoară conductorul ca în figura 3.21. Se notează elementul infinitezimal de arc Γ cu dlΓ
şi calculează circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe conturul Γ.
FIZICĂ
electromagnetice
Figura 3.21
 Hdl

   Hdl  cos 

(3.122)
Din triunghiul infinitezimal ABC:

AB = AC cosφ = dlcosθ (3.123)
Dar:
rd
rd  dl cos  sau, dl  (3.124)
cos 
Înlocuind (3.124) şi (3.108) în (3.122) se obţine expresia:
I rd I I
 2 r cos  cos   2 r  rd  2 r 2 r  I
 
(3.125)
prin urmare relaţia:


 dl  I
H (3.126)

este valabilă pentru orice contur:

În vid:

 B 
H
0
; deci  dl   0 I

B (3.127)
Relaţiile (3.126) şi (3.127) exprimă matematic legea lui Ampere, numită cel mai des
legea circuitului magnetic. Dacă în interiorul conturului se află mai multe conductoare,
circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe un contur închis care cuprinde
conductoarele este egală cu suma curenţilor din interiorul conturului.

 dl   I k
H
k
(3.128)
în medii liniare inducţia va satisface relaţia:


 dl   0  I k
B
k
(3.129)
FIZICĂ
electromagnetice
3.12 FLUXUL CÂMPULUI MAGNETIC

Fluxul câmpului magnetic printr-o suprafaţă se defineşte la fel ca şi la câmpul
electrostatic, ca fiind o mărime fizică scalară egală cu produsul inducţiei cu aria suprafeţei
orientate normal pe liniile de câmp.
 
  B  S n  B  S cos  B  S (3.130)
Pentru câmpuri neuniforme se împarte suprafaţa S în elemente infinitezimale de

suprafaţă şi se ajunge astfel prin integrare pe întreaga suprafaţă la următoarea expresie a
fluxului:
 
   B  dS (3.131)
S
Până în momentul de faţă în natură nu s-a pus în evidenţă existenţa unor sarcini
magnetice analoge sarcinilor electrice, din care să iasă liniile de câmp sau în care să se
închidă. Deci, liniile câmpului magnetic sunt linii închise. Prin urmare, numărul de linii de
câmp care intră într-o suprafaţă închisă trebuie să fie egal cu numărul de linii de câmp
care o părăsesc, fluxul total prin respectiva suprafaţă în acest caz este nul.
 
 dS  0
B
S inchisa
(3.132)
Aplicând teorema Gauss-Ostrogradski se transformă integrala de suprafaţă în

integrala triplă pe volumul V mărginit de suprafaţa închisă pe care s-a calculat fluxul:
  
 B  dS   divB  dV (3.133)
V
Astfel se deduc următoarele relaţii echivalente:

 
divB  0 ; B  0 (3.134)
Expresia (3.134) reprezintă legea fluxului magnetic sau legea lui Gauss pentru câmpuri
magnetice.
3.13 CÂMPUL MAGNETIC AL UNOR CURENŢI ELECTRICI STAŢIONARI

Tocmai când se părea că între magnetism şi electricitate nu există nici o legătură,
Oersted a demonstrat experimental că în jurul curenţilor electrici există un câmp magnetic
care poate fi pus în evidenţă prin acţiunea pe care o exercită asupra unui ac magnetic
(dipol magnetic sau cu ajutorul piliturii de fier sau a unui curent electric).
FIZICĂ
electromagnetice
În jurul unui conductor liniar prin care trece un curent de intensitate I, acul magnetic
se aşază în plane perpendiculare pe linia conductorului, tangent la cercuri concentrice
care au centrul în punctul în care conductorul intersectează planul (figura 3.22). Sensul
câmpului magnetic poate fi găsit folosind „regula burghiului“ (figura 3.22), în virtutea căreia
facem să înainteze burghiul în sensul curentului, sensul de rotaţie indicând sensul
câmpului magnetic (N-S). Dacă am pune acul în altă poziţie (de exemplu, paralel cu
conductorul, sau în lungul razei cercului) apare un cuplu de forţe care tinde să-l aducă în
poziţia de echilibru, adică în planul perpendicular pe conductor şi pe direcţia tangentei la
un cerc. Se poate astfel conchide că în jurul unui curent electric apare un câmp magnetic
care are aceleaşi efecte mecanice asupra unui dipol magnetic ca şi cel generat de un
magnet permanent.
Figura 3.22
O primă observaţie se impune: numai sarcinile electrice în mişcare pot genera un
câmp magnetic. Acest fapt atestă şi existenţa unei legături între magnetism şi electricitate,
pe care o vedem prin această experienţă doar la scară macroscopică.
Curentul circular reprezintă o idealizare a curentului unei bucle de rază r . Dacă
sunt luate mici porţiuni simetrice de pe conductorul circular, pe care le vom considera
liniare, atunci examinând liniile de câmp ale lor se remarcă faptul că în centrul buclei liniile
câmpului magnetic au acelaşi sens, iar în exterior sunt de sens contrar. În felul acesta ne
imaginăm că acest curent generează un câmp magnetic, care are cea mai mare
intensitate în centru. Câmpul magnetic pe axa buclei poate fi găsit aplicând din nou regula
burghiului, dar într-o variantă modificată: este rotit burghiul în sensul curentului, iar sensul
FIZICĂ
electromagnetice
de înaintare ne oferă sensul câmpului magnetic (figura 3.23). Faptul că H, intensitatea
câmpului magnetic este dirijată în centrul spirei pe direcţia perpendicularei la planul ei se
poate înţelege din compunerea a două câmpuri H’ şi H’’, create de cele două elemente de
curent (1) şi (2) într-un punct oarecare.
Figura 3.23
După modul în care ies liniile de câmp din planul buclei, curentul circular se
comportă din punct de vedere magnetic ca o „foiţă magnetică“, o suprafaţă a ei fiind polul
nord, iar cealaltă polul sud.
Curentul solenoidal se obţine prin înfăşurarea unui conductor izolat pe un suport
izolator, astfel încât să posede forma unei spirale (figura 3.24a). Experienţa ne arată că un
curent de această formă creează şi el un câmp magnetic, care este uniform în interior, dar
ale cărui linii sunt dispersate la capete, fiind asemănător prin aceasta cu o bară
magnetică. Evidenţierea configuraţiei liniilor de câmp se face pe cale experimentală tot cu
ajutorul acului magnetic de probă, dar poate fi înţeleasă acum din compunerea câmpurilor
porţiunilor simetrice ale spirelor (figura 3.24b). În ansamblu, polul nord al acestui magnet
este indicat cu ajutorul unei reguli empirice: degetul mare, plasat în lungul solenoidului,
indică nordul. Poate fi folosită şi regula burghiului, acesta fiind aşezat în lungul axei
solenoidului. Prin rotirea lui în sensul curentului, sensul de înaintare ne va indica polul
nord al solenoidului.
FIZICĂ
electromagnetice
a b
Figura 3.24
Dacă vrem să nu existe câmp magnetic pe axa solenoidului, atunci se efectuează o
înfăşurare bifilară, în care se bobinează cu două sârme unite la capete. Într-o înfăşurare
curentul are un sens, iar în cealaltă are sens contrar, astfel încât câmpul magnetic
rezultant este nul.
3.14 FORŢA LORENTZ

Dacă într-o regiune din spaţiu în care există un câmp magnetic de inducţie B şi un
câmp electric de intensitate E se deplasează, cu viteza v , o particulă având sarcina
electrică q, asupra acesteia va acţiona o forţă dată de următoarea relaţie experimentală:

F  q E  v B  (3.135)
numită forţă Lorentz.
Dacă un conductor parcurs de curent se află într-un câmp magnetic, asupra fiecărui
purtător de sarcină va acţiona o forţă Lorentz. Aceste forţe Lorentz se însumează şi vor da
o forţă rezultantă numită electromagnetică.

d F  I dl  B  (3.136)
 
F  I lB (3.137)
Direcţia acestei forţe este perpendiculară pe planul format de vectorii B şi l , iar

sensul ei este dat de regula burghiului.
Este de subliniat faptul că efectele magnetice sunt consecinţe relativiste ale mişcării
sarcinilor electrice.
3.15 INDUCŢIA ELECTROMAGNETICĂ. LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE

În 1831, în urma unor experimente laborioase, M. Faraday a descoperit că variaţia
unui flux magnetic prin suprafaţa mărginită de un circuit produce în acel circuit o tensiune
FIZICĂ
electromagnetice
electromotoare. Valoarea acestei tensiuni fiind direct proporţională cu viteza de variaţie a
fluxului. Această tensiune se numeşte tensiune electromotoare indusă, iar fenomenul,
inducţie electromagnetică. În continuare, vom da o explicaţie fenomenologică a apariţiei
tensiunii induse într-un conductor care se deplasează rectiliniu uniform într-un câmp
magnetic uniform şi vom calcula mărimea sa.
Figura 3.25
Purtătorii de sarcină (electronii liberi, dacă conductorul este un metal) se vor

deplasa odată cu bara, pe direcţia vectorului v , dar, aflându-se într-un câmp magnetic,
asupra lor va acţiona ca o forţă Lorentz orientată de-a lungul conductorului (de la A la B).
  
F  q (v  B ) (3.138)
Această forţă va deplasa purtătorii de sarcină spre capete (electronii spre A),
acţiunea forţei fiind echivalentă cu acţiunea unui câmp imprimat, numit câmp indus:

 F  
E  vB (3.139)
q

Acumularea sarcinilor către capete produce un câmp coulombian E0 care se va
opune câmpului indus, iar când cele două câmpuri se egalează, transferul de sarcini
încetează, la capetele barei existând o diferenţă de potenţial numită tensiune indusă. Dar,
conform definiţiei tensiunii electromotoare.
B   B
  
 i   Edl   (v  B)dl (3.140)
A A
dar:

 dx
v
dt
(deplasarea făcându-se de-a lungul axei Ox)
deci:

 dx   
B
 i     B dl (3.141)
A 
dt
FIZICĂ
electromagnetice
Pe baza proprietăţilor produsului mixt:
     
  
a b c  c ab  (3.142)
 
în relaţia (3.142) se permutează dl cu B :
 
 dx     dx  
  B  dl    dl B (3.143)
 dt   dt 
Deci:
  
 dx  dl   dS  d  
 i    B  
 B   BdS (3.144)
C 
dt C
dt dt C
 
Ştiind că:    BdS
d
i  (3.145)
dt
Legea conservării energiei ne impune o consecinţă importantă şi anume, aceea că
lucrul mecanic efectuat pentru a produce variaţia fluxului se transformă în energie
electrică. Această transformare se produce întotdeauna cu o opoziţie a cauzei contra
efectului deci, tensiunea electromotoare indusă are un astfel de sens încât, prin efectele
sale magnetice, se opune cauzei care-i dă naştere. Această afirmaţie este cunoscută sub
denumirea de regula lui Lentz. În acest caz, (3.145) se scrie corect.
d
i   (3.146)
dt
Această relaţie matematică se numeşte legea inducţiei electromagnetice a lui
Faraday.
Deşi demonstraţia s-a făcut în cazul particular al deplasării uniforme a conductorului
rectiliniu într-un câmp magnetic de inducţie constantă, relaţia (3.146) îşi păstrează
valabilitatea în toate cazurile în care un circuit se află sub influenţa unui câmp magnetic cu
fluxul variabil. În cazul general, derivata din (3.146) este o derivată de flux. În
electrodinamica modernă, expresiei (3.146) i se atribuie caracterul de lege a naturii.
Dacă într-un circuit are loc variaţia de curent, evident se produce şi o variaţie de
flux prin suprafaţa mărginită de circuit. Această variaţie de flux produce o tensiune
electromotoare indusă în principiul circuit, fenomen numit autoinducţie. Fluxul produs de
un circuit depinde de intensitatea curentului şi în situaţii în care permeabilitatea este
FIZICĂ
electromagnetice
constantă, de forma şi dimensiunile circuitului. Raportul dintre flux şi intensitate este o
caracteristică a circuitului care se numeşte inductanţă.

L (3.147)
I
sau:
  LI (3.148)
Tensiunea electromotoare autoindusă cu ajutorul relaţiei (3.148) o putem scrie în
felul următor:
d ( LI )
i   (3.149)
dt
sau pentru cazul particular al inductanţei L, constante:
dI
 i  L (3.150)
dt
această relaţie exprimă legea autoinducţiei.
3.16 Curentul de deplasare. Densitatea curentului de deplasare

Densitatea curentului de deplasare va fi:
id dE
jd   0 (3.151)
S dt
sau aceeaşi relaţie scrisă vectorial (valabil în medii izotrope, omogene şi liniare):

 dE
jd   0 (3.152)
dt
Experimentele efectuate au arătat că aceşti curenţi de deplasare se comportă ca
orice curent, producând câmpuri magnetice, deşi ei au fost introduşi printr-o ipoteză de
lucru a lui Maxwell şi nu se datorează deplasării purtătorilor de sarcină. Dacă se comportă
ca un curent şi produc un câmp magnetic care se adaugă la câmpul produs de curenţii de
conducţie, legea Biot-Savart-Laplace şi legea circuitului magnetic a lui Ampere se pot
generaliza completându-le cu curentul de deplasare id.
 
  0 (ic  id )dl  r
dB0  (3.153)
4 r 3
forma generală a legii Biot-Savart-Laplace:
şi:
FIZICĂ
electromagnetice
 
 Bdl   0 (ic  id ) (3.154)
forma generală a legii circuitului magnetica lui Ampere.
3.17 Generalizarea ecuaţiilor fundamentale ale electricităţii. Ecuaţiile lui

Maxwell. Câmpul electromagnetic
Din cele studiate până acum, am văzut că desfăşurarea fenomenelor electrice are
la bază un număr de câteva legi fundamentale deduse experimental. Din acestea se
deduc toate consecinţele importante pentru fizică şi electrotehnică.
Acestea sunt:
1. Legea fluxului electric(Legea lui Gauss pentru câmpuri electrice)
  Q
 EdS  
S 0
(3.155)
forma integrală şi:

 
divE  (3.156)
0
 
E  (3.157)
0
forma diferenţială (locală).

2. Legea circuitului magnetic (Legea lui Ampere)
 
 dl   0 (ic  id )
B (3.158)
Expresia matematică a acestei legi se mai poate scrie cu ajutorul densităţii de

curent în felul următor:
    
C
 Bdl   0  ( j
S
c  j d ) dS (3.159)
sau în vid:

   E  
 Bdl   0 S  jc   0 t dS
C
(3.160)
sau:

    E  
 Bdl  S   0 jc   0  0 t dS
C
(3.161)
În această formă ecuaţia mai este cunoscută şi sub numele de ecuaţia Ampere-
Maxwell.
FIZICĂ
electromagnetice
Integrala curbilinie pe un contur C al unui vector se mai numeşte şi circulaţia
vectorului V pe curba închisă C. Din punct de vedere fizic, existenţa unei circulaţii nenule
într-un domeniu arată că liniile de câmp ale vectorului V sunt linii închise, cu alte cuvinte,
mărimea descrisă de V formează un vârtej (turbion, vortex ,curl).
În matematică, se demonstrează o teoremă importantă datorată lui Stokes, cu
ajutorul căreia se transformă o integrală curbilinie pe un contur (circulaţia vectorului V pe
curba închisă C) într-una de suprafaţă pe o suprafaţă mărginită de conturul C pe care se

face integrala de contur. Pentru un vector V de componente Vx, Vy, Vz se scrie:
   
   Vdl   rotVdS (3.162)
C S
unde operatorul diferenţial vectorial, rotV se explicitează în următorul mod:

  V Vy   Vz Vx   V y Vx 
rot V  i  z    j   k   (3.163)
 y z   x z   x y 
 
Dacă în relaţia (3.162) se derivează circulaţia  Vdl cu suprafaţa S se obţine
C
următoarea expresie:
 
   VdS 
   rotV
S S
Deci, rotorul unui vector se poate interpreta ca fiind circulaţia care revine pe
unitatea de suprafaţă şi caracterizează, din punct de vedere cantitativ, intensitatea
vârtejului.
Luând în considerare teorema lui Stokes, relaţia (3.161) se mai poate scrie:
   
 Bdl   dS
rotB (3.164)
S
sau:

    E  
S BdS  S   0 jc   0  0 t dS (3.165)
Astfel, obţinem forma diferenţială a legii circuitului magnetic

(Ampere-Maxwell):

  E
rotB   0 j c   0  0 (3.166)
t
sau:
FIZICĂ
 electromagnetice
  E
rotH  jc   0 (3.167)
t
Legea circuitului magnetic arată că dacă într-o regiune a spaţiului există curenţi de
conducţie sau câmpuri electrice variabile apare un vârtej de câmpuri magnetice, liniile
închise ale câmpului magnetic înconjurând conductorii şi liniile câmpului electric variabil.
3. Legea inducţiei electromagnetice (Legea lui Faraday)
Tensiunea electromotoare indusă, este:
d
i   (3.168)
dt
Ştiind că:
 
 i   Edl (3.169)
C
 
şi    BdS , atunci:
S
    

C
Edl  
t 
S
BdS (3.170)
Această relaţie reprezintă forma integrală a legii inducţiei electromagnetice a lui

Faraday.
Dar conform teoremei lui Stokes:
   
 Edl   dS
rotE (3.171)
S
Deci, (3.170) devine:


  B 
S rotEdS  S t dS (3.172)

Integrala din membrul II nu depinde de timp, deci operatorii  şi
t
pot fi
S
permutaţi.

 B 
S rotE  S t dS (3.173)
de unde:

 B
rotE   (3.174)
t
FIZICĂ
electromagnetice
sau în cazul mediilor liniare în care permeabilitatea nu depinde de intensitatea
câmpului magnetic.
H
rotE    (3.175)
t
Relaţiile (3.174), (3.175) reprezintă forma diferenţială a legii inducţiei a lui Faraday
şi sunt valabile în această formă în cazul mediilor aflate în repaus.
În cazul în care mediul în care are loc inducţia este mobil, derivatele sunt derivate de flux
şi relaţiile (3.174), (3.175) vor avea termeni suplimentari.
Din forma integrală a legii inducţiei electromagnetice şi teorema lui Stokes rezultă faptul
ca un câmp magnetic variabil produce un vârtej de câmp electric. Liniile de câmp
electric sunt închise şi înconjoară liniile de câmp magnetic.
4. Legea fluxului magnetic.(Legea lui Gauss pentru câmpuri magnetice)
 
 dS  0
S
B (3.176)
conform teoremei lui Gauss-Ostrogradski,

   
 dS   divBdV  0
S
B
V
deci:

divB  0 (3.177)
În concluzie, legile fundamentale ale electricităţii obţinute prin generalizarea unui
mare număr de experimente şi observaţii se pot exprima într-o formă matematică elegantă
şi riguroasă, prin următoarele relaţii.
Forma integrală Forma diferenţială
 
divE 
  Q 0
1)  EdS    
S 0
E 
0
Legea fluxului electric sau, legea lui Gauss pentru câmpul electric:
 
S dS  0
B 
divB  0 B  0
2)   
 HdS  0
S
divH  0 H  0
Legea fluxului magnetic sau, legea lui Gauss pentru câmpul magnetic:
FIZICĂ
electromagnetice

 B
    rotE  
 t
3)  Edl    BdS 
t S  H
S
rotE   0
t
Legea inducţiei electromagnetice a lui Faraday:
  
  
 Bdl   0 I C  I d 
C
rotB   0 jC   0  0
E
t
4)   
 
 Hdl  I C  I d rotH  jC   0
H
C t
Legea circuitului magnetic sau, legea Ampere-Maxwell.
Aceste ecuaţii se mai completează cu ecuaţia de continuitate:
  
5) 
S
j  dS   
V
t
dV divj  
t
şi ecuaţiile de material:
 
6) D   0  r E
 
7) B   0  r H
8) J   E
Relaţiile 6), 7) şi 8) au această formă simplă doar în medii omogene, liniare şi
izotrope.
Acest grup de ecuaţii se numeşte grupul de ecuaţii al lui Maxwell sau, mai pe scurt,
relaţiile lui Maxwell. În electrodinamica modernă grupului lui Maxwell i se dă caracter de
postulat, din care se deduc, sub forma de teoreme, constatările obţinute iniţial pe cale
experimentală.
Concluzia fundamentală care se desprinde din analiza acestor ecuaţii este aceea
că în regim electrodinamic, cu alte cuvinte, regimul în care câmpurile electric şi magnetic
sunt variabile în timp şi spaţiu, aceste două câmpuri nu pot fi independente.
Un câmp electric variabil produce un vârtej de câmp magnetic, acest câmp
magnetic variabil produce un alt câmp electric, care se suprapune peste câmpul electric
iniţial, rezultând un nou câmp electric. Acesta la rândul lui produce un nou câmp magnetic
variabil si aşa mai departe.
Acest ansamblu de câmpuri magnetice şi electrice variabile, inseparabile, care se
condiţionează şi se generează reciproc se numeşte câmp electromagnetic.
FIZICĂ
electromagnetice
3.18 Unde electromagnetice. Propagarea unei perturbaţii în vid
Ecuaţiile lui Maxwell duc direct la concluzia că atât oscilaţiile câmpului electric, cât
şi cele ale câmpului magnetic se pot propaga sub formă de unde. Pentru un câmp
electromagnetic în vid, (   0 şi j  0 ) ecuaţiile lui Maxwell se vor scrie în felul următor:
 
 E  E
rotH   0 sau   H   0 (3.178)
t t
şi:
 
 H  H
rotE   0 sau   E   0 (3.179)
t t
Se aplică relaţiei (3.179) operatorul rot sau  ×, în stânga şi se va obţine:


 
    E   0  
H
t
(3.180)

În membrul drept se inversează operatorul  cu (componentele lui  nu depind
t
de timp) şi în primul membru utilizează identitatea cunoscută din matematică:
    
   
    E   E   2 E   E  E   (3.181)
 
dar în vid, E   0;
0
înlocuind, se obţine:
 
 E   0

t

 H  (3.182)
Înlocuind în (3.182) relaţia (3.178), se obţine expresia următoare:

  
E    0  (3.183)
t  t 
sau:

 2E
E   0  0 2 (3.184)
t
Făcând calculele similare pentru relaţia (3.178) se obţine:

 2H
H   0  0 2 (3.185)
t
1
Introducând constanta c 2  , ecuaţiile (3.184) şi (3.185) devin:
 0 0
FIZICĂ

electromagnetice
 1 2E
E  2 2 (3.186)
c t

 1 2H
H  2 (3.187)
c t 2
Se observă că fiecare componentă a vectorilor E şi H satisfac cunoscuta ecuaţie a
unor unde care se propagă în spaţiu cu viteza de fază c. Deci, câmpul electromagnetic se
propagă în spaţiu sub formă de unde, câmpurile electric şi magnetic generându-se
reciproc. O astfel de undă se numeşte undă electromagnetică.
1 2
Introducând operatorul lui D’Alambert  2 2 , ecuaţiile undelor
c t
electromagnetice se vor scrie sub următoarea formă:
 
E  0 şi H 0 (3.188)
3.19 Producerea undelor electromagnetice

Existenţa câmpurilor şi undelor electromagnetice a fost dedusă teoretic de J.C.
Maxwell în 1865, iar confirmarea experimentală a venit în 1887, în urma experimentelor lui
H.Hertz. Hertz a reuşit să genereze unde electromagnetice provocând descărcări electrice
de înaltă tensiune între două tije prevăzute la capete cu câte o sferă. Acest dispozitiv
experimental a stat la baza primelor sisteme de radiocomunicaţii, denumite telegrafe cu
scântei.
Pentru generarea undelor electromagnetice trebuie utilizate oscilatoare
electromagnetice ca şi în cazul generării undelor acustice unde se utilizează ocilatoare
mecanice.
Cel mai simplu oscilator electromagnetic este circuitul oscilant.
Circuitul oscilant nu poate radia unde electromagnetice în spaţiu, căci câmpul
electric din el este limitat în spaţiul restrâns al condensatorului, iar câmpurile magnetice de
pe laturile sale se anulează datorită faptului că oscilează în opoziţie de fază. (figura
3.26a).
Pentru ca un astfel de circuit să poată emite unde electromagnetice în spaţiu, el
este deschis prin depărtarea armăturilor condensatorului, ca în figura 3.26b.
Dispozitivul lui Hertz descris anterior era tocmai un astfel de circuit oscilant deschis.
Pe cele două armături există în fiecare moment sarcini electrice opuse, deci circuitul
oscilant deschis formează un dipol electric, având momentul dipolar variabil.
FIZICĂ
electromagnetice
Cel mai simplu dipol radiant de unde electromagnetice este un conductor liniar
alimentat cu curent de înaltă frecvenţă (radiofrecvenţă). Inductanţa şi capacitatea sunt
distribuite de-a lungul întregului conductor. Curentul de radiofrecvenţă este indus în dipol
prin intermediul unei bobine intercalate în fir.
a b
Fig. 3.26
În cazul dipolului, câmpul electric nu mai este limitat la spaţiul redus dintre armături,
iar câmpul magnetic generat de diferite porţiuni ale dipolului nu se mai anulează, curenţii
având de data aceasta acelaşi sens.
Spaţiul din jurul dipolului devine sediul unui câmp electromagnetic, care oscilează
cu frecvenţa curentului indus în dipol. Acest câmp electromagnetic se desprinde de dipol şi
se va propaga în spaţiu sub formă de unde electromagnetice. În radiotehnică, un dipol
utilizat pentru emiterea sau recepţia undelor electromagnetice este denumit antenă.
Puterea electromagnetică radiată de acest dipol se calculează integrând densitatea
medie de putere pe suprafaţa  a sferei de rază r, obţinând după efectuarea integrărilor
următoarea expresie:
 Z0 I02  l 
2
Pem    (3.189)
3 
Din această relaţie se vede că pentru ca puterea undelor emise de antenă să fie
mare este mecesar ca amplitudinea oscilaţiilor electrice din antenă să fie maximă. Un
astfel de maxim se realizează atunci când antena (circuitul oscilant deschis) este adusă la
rezonanţă cu oscilaţia de înaltă frecvenţă indusă în ea.
1
 osc  (3.190)
2 LC
FIZICĂ
electromagnetice
inductanţa L şi capacitatea C sunt distribuite de-a lungul antenei.
O antenă extrem de simplă constă dintr-un conductor vertical având capătul inferior
conectat la pământ. De-a lungul antenei ia naştere o undă electrică staţionară având un
nod de potenţial la capătul legat la pământ (potenţialul pământului este nul) şi un maxim
(ventru) la capătul superior liber.
De asemenea, ia naştere şi o undă staţionară de curent având un nod de curent nul
în capătul superior izolat şi un maxim de curent la capătul neizolat pus la pământ, ca în
figura 3.27.
S-a arătat că distanţa dintre un nod şi un ventru este un sfert de lungime de undă şi
din acest motiv o astfel de antenă este numită antenă sfert de undă. Frecvenţa curentului
de radiofrecvenţă care alimentează antena trebuie să aibă o asemenea valoare, încât să
fie satisfăcută condiţia:
 c
l  (3.191)
4 4
Fig. 3.27
deci frecvenţa modului fundamental va fi:
c
 (3.192)
4l
Se folosesc foarte des şi antenele semiundă care constau dintr-un conductor care
are lungimea egală cu jumătatea lungimii de undă fundamentale. Alimentarea cu curent de
radiofrecvenţă se face în aşa fel încât la capetele atenei să apară noduri de curent, iar la
mijloc un maxim. Tensiunea va prezenta maxime ca şi capetele antenei, iar la mijloc, acolo
FIZICĂ
electromagnetice
unde se face alimentarea tensiunea, va fi nulă (figura 3.28). Frecvenţa modului
fundamental în acest caz este:
c
 (3.193)
2l
Fig. 3.28
Pentru a putea utiliza antena la diferite lungimi de undă, fără a modifica lungimea
ei, se introduc în serie cu ea inductanţe sau capacităţi variabile care au ca efect echivalent
cu lungirea, respectiv scurtarea ei. Această operaţie este numită acordarea antenei.
Utilizarea antenelor este posibilă doar în domeniul undelor care au lungimi de undă
macroscopice dar, orice dipol care îşi modifică momentul dipolar este o antenă, adică un
emiţător de unde electromagnetice. Din acest motiv, atomii care-şi modifică momentul
dipolar, ca urmare a unei tranziţii cuantice, vor emite unde electromagnetice cu lungimi de
undă foarte mici.
Se poate demonstra că particulele purtătoare de sarcini electrice aflate în mişcare
accelerată au comportamentul unor dipoli cu moment dipolar variabil şi deci, emit unde
electromagnetice perpendiculare pe direcţia vectorului acceleraţie.
3.20 Propagarea undelor electromagnetice în diferite medii. Optica

electromagnetică
În medii dielectrice omogene şi izotrope, imobile, nu există curenţi de conducţie

j  0 şi nu există sarcini libere. Lipsa curenţilor de conducţie face ca disiparea de energie
sub formă de căldură să fie absentă şi din acest motiv mediul se numeşte nedisipativ. Din
acest punct de vedere nu există nici o diferenţă faţă de situaţia din vid. Diferenţa apare la
constantele ε şi μ unde:
FIZICĂ
electromagnetice
  0r (3.194)
şi:
   0 r (3.195)
deci, ecuaţiile componentelor undei electromagnetice vor fi:


 2E
E   2 (3.196)
t

 2H
H   2 (3.197)
t
Dacă se introduce notaţia:
1
  (3.198)
v2
se va obţine pentru viteza de fază a undei în mediul respectiv, expresia:
1 1 1 c
v   c  (3.199)
  r r 00 rr rr
Mărimea:
n  rr (3.200)
este o mărime adimensională care caracterizează un mediu şi ne arată de câte ori

viteza undei electromagnetice în acel mediu este mai mică decât în vid, numindu-se indice
de refracţie absolut al mediului. În substanţe, chiar dacă acestea sunt dielectrice, se vor
produce interacţiuni între unda electromagnetică şi electronii atomilor materialului, ceea ce
va face ca permitivitatea relativă a mediului  r să nu mai fie o constantă, iar relaţiile
(3.199), (3.197) şi (3.196) să fie modificate. Impedanţa intrinsecă a mediului va fi, de
asemenea, puternic influenţată.

Curs FIZICA 2.3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs FIZICA 2.3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIZICĂ

3.1 SARCINA ELECTRICĂ. LEGEA LUI COULOMB

3.2 CÂMPUL ELECTRIC. INTENSITATEA CÂMPULUI ELECTRIC

Proiecţiile vectorului EB pe cele trei axe vor fi:

Proiecţiile vectorului intensitate a câmpului pe cele trei axe vor fi:

În aşa fel putem defini o densitate superficială de sarcină şi o densitate liniară de

şi o densitate superficială de sarcină:

în care densitatea volumică de sarcină este ρ(x2,y2,z2). În general, rezolvarea acestei

şi se poate pune sub următoarea formă:

De unde vom obţine ecuaţia liniei de câmp:

3.3 FLUXUL CÂMPULUI ELECTRIC PRINTR-O SUPRAFAŢĂ

Se remarcă faptul că o suprafaţă este o mărime vectorială pentru că întruneşte

În acest caz, unghiul α dintre S şi Sn este egal cu unghiul dintre E şi n sau E şi S .

3.4 LEGEA LUI GAUSS PENTRU CÂMPURI ELECTRICE (LEGEA FLUXULUI

dar pentru suprafaţa sferică, r este constant pe toată suprafaţa, deci:

dar liniile de câmp sunt radiale şi E este constant deci:

În acest caz, pentru flux se obţine relaţia următoare:

Dacă sarcina Q este distribuită continuu în interiorul suprafeţei S atunci:

unde V este volumul mărginit de suprafaţa S.

Deci, fluxul câmpului electric prin suprafaţa S se va putea scrie:

Pentru un ε constant (medii omogene şi izotrope şi liniare):

3.5 LUCRUL MECANIC AL FORŢELOR ELECTRICE. POTENŢIALUL

starea iniţială şi de cea finală. Relaţia (3.56), se scrie în modul următor:

diferenţă de potenţial. Diferenţa de potenţial cu semn schimbat este numită tensiune

3.6 RELAŢIA ÎNTRE INTENSITATEA CÂMPULUI ŞI POTENŢIAL

(integrala este o integrală curbilinie pe curba C pe care se face deplasarea AB).

La relaţia (3.62) se poate ajunge printr-un raţionament mai general plecând de la

În analiza vectorială se arată că dacă integrala pe un contur închis (circulaţia) unui

Dar dV este o diferenţială totală exactă, deci:

ceea ce se mai poate scrie prescurtat:

introducând operatorul lui Laplace (laplaceianul):

3.7 Curentul electric

Direcţia şi sensul acestui vector este identic cu direcţia şi sensul purtătorilor de

Dacă valoarea densităţii de curent este constantă pe toată suprafaţa:

Dacă în volumul V sarcina este distribuită continuu cu densitatea de sarcină ρ,

deci, conform relaţiei (3.79):

În relaţia (3.80) se poate permuta operatorul de derivare cu cel de integrare, căci

3.9 Câmpul electric imprimat. Tensiunea electromotoare

Unind corpurile A şi B cu un conductor, C, prin acesta va circula un curent.

exterior. În interiorul sursei există simultan şi E c şi E i , deci va exista aici un câmp

Integrala curbilinie a intensităţii câmpului coulombian nu depinde de alegerea drumului

Primul membru se numeşte tensiune electromotoare şi se va nota cu Eem .

Deci, putem defini tensiunea electromotoare ca fiind egală cu lucrul efectuat de

3.10 CÂMPUL MAGNETIC

Valoarea raportului dintre B şi B0 se numeşte permeabilitate magnetică relativă a

r fiind constant, iese din integrală şi se obţine relaţia următoare:

Deci, circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe un contur circular care

Această relaţie se poate extinde pentru un contur necircular, de formă oarecare,

Din triunghiul infinitezimal ABC:

prin urmare relaţia:

este valabilă pentru orice contur:

în medii liniare inducţia va satisface relaţia:

3.12 FLUXUL CÂMPULUI MAGNETIC

Pentru câmpuri neuniforme se împarte suprafaţa S în elemente infinitezimale de

Aplicând teorema Gauss-Ostrogradski se transformă integrala de suprafaţă în

Astfel se deduc următoarele relaţii echivalente:

3.13 CÂMPUL MAGNETIC AL UNOR CURENŢI ELECTRICI STAŢIONARI

3.14 FORŢA LORENTZ

Direcţia acestei forţe este perpendiculară pe planul format de vectorii B şi l , iar

3.15 INDUCŢIA ELECTROMAGNETICĂ. LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE

3.16 Curentul de deplasare. Densitatea curentului de deplasare

forma generală a legii circuitului magnetica lui Ampere.

3.17 Generalizarea ecuaţiilor fundamentale ale electricităţii. Ecuaţiile lui