CONSEIL COUNCIL

DE L’EUROPE OF EUROPE

COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS

SECTIUNEA A PATRA

CAZUL GUROV c. MOLDOVA

(Cererea nr. 36455/02)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

11 iulie 2006

Această hotărîre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44

§ 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă revizuirii editoriale.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 1

În cauza Gurov c. Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), reunită într-o
Cameră compusă din :
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte,
Dl J. CASADEVALL,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dna L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA, judecători,
şi T.L. EARLY, Grefierul Secţiunii,
Deliberînd cu uşile închise la 20 iunie 2006,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA
1. Cazul a rezultat dintr-o cerere (nr. 36455/02) contra Republicii
Moldova depusă la Curte pe baza articolului 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (“Convenţia”) de
către Maria Gurov.
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl Vitalie Nagacevschi, acţionînd în
numele organizaţiei non-guvernamentale “Juriştii pentru Drepturile
Omului” din Chişinău. Guvernul Moldovei (“Guvernul”) a fost reprezentat
de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanta a pretins, în special, o încălcare a dreptului la un proces
echitabil în faţa unui “tribunal instituit prin lege” pe motiv că mandatul unui
judecător care a participat la soluţionarea cazului său a expirat.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a patra a Curţii (articolul 52 § 1
din Regulamentul Curţii). În cadrul acelei Secţii, Camera care a examinat
cazul (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit articolului 26
§ 1 din Regulamentul Curţii. La 22 iunie 2005 Curtea a comunicat cererea
Guvernului. În baza dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a decis
să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea sa.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 2

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. În 1994 reclamanta a încheiat un contract cu ASITO (o companie de

asigurări înregistrată în Moldova), potrivit căruia ea a plătit o primă de
asigurare în schimbul unei pensii anuale.
6. Din moment ce ASITO a omis să plătească pensia la termen,
reclamanta a iniţiat o acţiune civilă împotriva acesteia, solicitînd plata
pensiei la zi şi cerînd companiei respectarea contractului.
7. La 5 octombrie 2001, Judecătoria Rîşcani a statuat în favoarea
reclamantei şi a dispus plata pensiei datorate şi reluarea executării
contractului de către ASITO.
8. ASITO a atacat această hotărîre, cerînd inter alia anularea
contractului încheiat cu reclamanta în 1994 pe motiv că situaţia economică a
ţării s-a înrăutăţit şi că rata dobînzii Băncii Naţionale a Moldovei s-a
schimbat.
9. La 27 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul susţinînd
că contractul din 1994 era legal şi valabil şi de aceea trebuia executat de
către părţi. ASITO a depus un recurs împotriva acestei hotărîri.
10. Între timp, la o dată nespecificată, Procurorul General, a depus un
“demers în interesul legii” la Curtea Supremă de Justiţie. Potrivit
Procurorului General, demersul avea drept scop clarificarea disputelor
privind contractele şi stabilirea unei practici unitare pentru toate instanţele
de judecată.
11. La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme a emis o hotărîre prin care
a tranşat litigiul dintre ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea celei dintîi.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, de asemenea, a declarat că hotărîrea sa nu
are efect retroactiv asupra hotărîrilor judecătoreşti deja existente şi că ea nu
poate fi folosită împotriva părţilor din acele procese.
12. La 16 aprilie 2002, un complet al Curţii de Apel compus din
judecătorii V.D. (preşedinte), T.D. şi V.B., au anulat hotărîrile din
5 octombrie 2001 şi 27 februarie 2002, şi au statuat în favoarea ASITO.
13. După pronunţarea hotărîrii, reclamanta a descoperit că mandatul
judecătorului V.D., care a prezidat şedinţele, a expirat în 2000, iar în 2002 a
fost eliberat din funcţia de judecător pe care o deţinea.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

14. Articolul 151 din Constituţia Republicii Sovietice Socialiste

Moldova din 1989 prevedea următoarele:
Judecătorii … trebuie aleşi de către Sovietul Suprem pentru un mandat de zece ani.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 3

15. Hotărîrea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste

Moldova, Nr. 98-XII din 15 iunie 1990 prevedea:
... V.D. este numit în funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie...
16. Decretul Prezidenţial nr. 91-94 din 27 iulie 2002, în partea sa
relevantă, prevedea:
...
V.D. este eliberat din funcţia de judecător.
...
17. Codul de procedură civilă, în vigoare la perioada dată, prevedea
următoarele:
Articolul 19. Temeiurile de recuzare a judecătorului
Judecătorul nu poate participa la judecarea pricinii şi urmează să fie recuzat:
1) dacă la judecarea anterioară a procesului dat a participat în calitate de martor,
expert, interpret, reprezentant, procuror, grefier;
2) dacă este interesat personal, direct sau indirect în procesul dat sau dacă există alte
împrejurări care pun la îndoială nepărtinirea lui;
3) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în
judecarea pricinii ...;
4) dacă soţul… este rudă a uneia din părţi...;
5) dacă este tutore… al uneia din părţi.
...
Articolul 162. Amînarea procesului
Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod
precum şi din cauza neprezentării vreunui participant la proces sau a
vreunui martor, expert, interpret, din cauza depunerii unei cereri
convenţionale, necesităţii de a se ordona aducerea unor noi dovezi,
precum şi dacă există alte împrejurări, care împiedică judecarea pricinii în
şedinţa dată.
...
18. La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă.
Articolul 449, în partea relevantă, prevede următoarele:
“Temeiurile declarării revizuirii
Revizuirea se declară în cazul în care:
...
k) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine,
potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii
pronunţate de o judecată din ţară….”
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 4

ÎN DREPT
19. Reclamanta s-a plîns în baza articolului 6 din Convenţie, privind
încălcarea dreptului său la judecarea echitabilă de către un tribunal instituit
prin lege.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa….”

I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR

A. Plîngerea referitoare la pretinsul acord secret încheiat între

ASITO şi Guvern şi pretinsa cerere abuzivă

20. În cererea sa iniţială, reclamanta s-a plîns pe baza articolului 6 din

Convenţie precum că procesul nu a fost echitabil pe motivul pretinsului
acord secret dintre ASITO şi Guvern. Plîngerea era similară cu cea
examinată în cauza Macovei şi alţii c. Moldova, nr. 19253/03 şi 17667/03,
31960/03, 19263/03, 17695/03, 31761/03, §§ 22-23, 25 aprilie 2006. Ea, de
asemenea, a depus o plîngere pe baza articolului 1 din Protocolul 1 la
Convenţie. Ulterior, în observaţiile sale asupra observaţiilor Guvernului,
reclamanta şi-a retras aceste plîngeri.
21. Guvernul a negat alegaţiile reclamantei, calificîndu-le drept
“insinuări abuzive”. Ei au susţinut că alegaţiile reclamantei erau în esenţă
ofensatoare şi defăimătoare şi Curtea ar trebui să declare cererea
inadmisibilă ca fiind abuzivă.
22. Curtea ia act de retragerea plîngerii reclamantei referitoare la
pretinsul acord secret precum şi retragerea plîngerii pe baza articolului 1 din
Protocolul 1 şi, în consecinţă, nu le va examina.
23. În măsura în care obiecţia Guvernului are în vedere abuzul de
dreptul la petiţionare, Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară
în cazul Macovei sus menţionat, şi că nu vede nici un raţionament în
circumstanţele cazului dat de a se îndepărta de acea decizie. În consecinţă,
această obiecţie trebuie respinsă.

B. Neepuizarea căilor interne de recurs

24. Guvernul a susţinut că orice judecător care conştientizează orice

temei de incompatibilitate, sau de orice altă circumstanţă care îl împiedică
pe el sau pe ea de a examina obiectiv şi imparţial cauza, este obligat să se
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 5

retragă de la examinarea acesteia. În caz contrar, el sau ea ar putea fi

consideraţi responsabili.
În cauza dată reclamanta ar fi putut pune în discuţie recuzarea
judecătorului în conformitate cu dispoziţiile articolului 19 din Codul de
procedură civilă în vigoare la acel moment. Dacă la momentul procesului
reclamanta ar fi ştiut că mandatul judecătorului V.D. a expirat, ea ar fi putut
cere o amînare a procesului în conformitate cu articolul 162 din Cod.
Guvernul a acceptat că în practica naţională nu există cazuri care să
confirme eficacitatea remediilor propuse de ei.
25. Reclamanta a susţinut că la momentul judecăţii nu a ştiut că
mandatul de lucru al judecătorului V.D. a expirat. Reclamanta a mai
menţionat că în conformitate cu articolul 19 din Codul de procedură civilă,
un judecător nu poate fi recuzat pe temeiul că mandatul lui sau al ei a
expirat. Chiar şi presupunînd că un judecător ar fi putut fi recuzat pe
asemenea temeiuri, în practică aceasta ar fi fost imposibil, deoarece partea
în proces nu ar fi cunoscut numele judecătorilor care ar fi făcut parte din
completul de judecată înaintea şedinţei şi, în consecinţă, nu ar fi avut
posibilitatea de a verifica valabilitatea mandatelor lor. Pentru o parte în
proces a cere o amînare cu scopul de a verifica mandatul unui anumit
judecător ar fi fost de asemenea imposibil deoarece, în conformitate cu
articolul 162 din Codul de procedură civilă, o parte nu este îndreptăţită să
ceară o amînare a procesului pe asemenea temeiuri. Mai mult decît atît,
chiar dacă o amînare a fost acordată, la următoarele audieri completul de
judecată se poate schimba. Practica de a nu publica numele judecătorilor
înainte de şedinţele de judecată a fost justificată de necesitatea de a le
asigura imparţialitatea şi independenţa.
În concluzie, reclamanta a susţinut că lipsa remediilor a fost confirmată
de absenţa oricărui caz relevant din jurisprudenţă.
26. Curtea reiterează că pe baza articolului 35 § 1 din Convenţie un
recurs obişnuit trebuie să fie accesibil reclamantului ca remediu disponibil şi
suficient de a acorda repararea referitoare la pretinsele încălcări. Existenţa
remediilor în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu doar în teorie ci şi în
practică, iar în lipsa acesteia, recursurilor le va lipsi accesibilitatea şi
eficacitatea necesară (vezi printre altele, Akdivar şi alţii c. Turciei, hotărîrea
din 16 septembrie 1996, Culegeri de Hotărîri şi Decizii 1996-IV, p. 1210, §
66).
27. Curtea notează că articolul 19 din Codul de procedură civilă, care
conţine o listă exhaustivă a temeiurilor de recuzare a unui judecător, nu face
nici o referire la vreo situaţie similară cu cea din cauza dată. Această situaţie
nu este prevăzută nici în vreun caz din jurisprudenţă care ar indica
contrariul. Totuşi, chiar presupunînd că a existat o posibilitate de a recuza
un judecător pe temeiul expirării mandatului său, ar fi fost iraţional de
presupus ca un reclamant cunoaşte durata mandatului fiecărui judecător într-
o anumită instanţă, în special din cauza practicii care permite judecătorilor
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 6

să facă parte din completele de judecată după expirarea mandatelor lor, pe

care Guvernul a recunoscut-o în observaţiile sale. În asemenea circumstanţe,
Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru
neepuizarea căilor interne de recurs şi, în consecinţă, obiecţia Guvernului
trebuie respinsă.

C. Concluzia asupra admisibilităţii

28. Curtea consideră că plîngerea reclamantului pe baza articolului 6 din

Convenţie ridică probleme serioase de drept aprecierea cărora trebuie să
depindă de examinarea fondului. Nu a fost stabilit nici un alt motiv pentru a
o declara inadmisibilă. Prin urmare, Curtea declară această plîngere
admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din
Convenţie (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea imediat va examina fondul
acestei cereri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

29. Guvernul a susţinut inter alia că judecătorul V.D. a fost numit

judecător la 13 iunie 1990 pentru o perioadă de zece ani. După expirarea
perioadei de zece ani el nu a fost eliberat printr-un Decret Prezidenţial şi
exercitarea funcţiilor sale a fost prelungită tacit pentru o perioadă
nedeterminată pînă la investirea sa în funcţie.
30. Pentru a fi renumit în funcţie, judecătorul V.D. a trebuit să treacă o
procedură de atestare, şi anume, să treacă un test în faţa Consiliului Superior
al Magistraturii şi, în caz de succes, să fie aprobat de Preşedintele ţării. Din
moment ce el nu a fost aprobat de Preşedinte, Consiliul Superior al
Magistraturii a făcut o propunere Preşedintelui de a-l elibera din funcţie pe
judecătorul V.D., propunere care a fost aprobată. În timpul întregii perioade
de atestare, judecătorul a continuat să-şi exercite funcţiile.
31. Guvernul a conchis că judecătorul V.D. îşi exercita legal funcţia de
judecător după expirarea perioadei de zece ani pînă la destituirea sa de către
Preşedinte la 27 iulie 2002.
32. Reclamanta a susţinut că practica invocată de Guvern de a permite
judecătorilor să-şi exercite funcţiile după expirarea mandatelor şi pînă la
numirea lor în funcţie sau destituire, nu a fost prevăzută de lege. S-a susţinut
că din moment ce Moldova nu este un stat de common law, o asemenea
practică nu poate fi considerată lege, îndeosebi într-un asemenea domeniu
sensibil ca durata mandatului unui judecător. Bazîndu-se pe cauza Coëme şi
alţii c. Belgiei, nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96,
CEDO 2000-VII şi Zand c. Austriei, cererea nr. 7360/76, raportul Comisiei
din 12 octombrie 1978, DR 15, p. 70, reclamanta a susţinut că organizarea
judecătorească trebuie reglementată de o lege emanînd de la Parlament şi că
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 7

organizarea judecătorească într-o societate democratică nu trebuie să

depindă de discreţia executivului.
33. Reclamanta s-a plîns că mandatul unuia din cei trei judecători care a
examinat recursul său pe motive de drept a expirat. Curtea reiterează că
articolul 6 § 1 nu garantează un drept la apel împotriva unei decizii a primei
instanţe. Totuşi, unde dreptul intern prevede un drept la apel, procedurile în
apel vor fi considerate ca prelungire a procesului de judecată şi în
consecinţă va fi supus articolului 6 (Delcourt c. Belgiei, hotărîrea din
17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25).
34. Potrivit jurisprudenţei Curţii, obiectul termenului “stabilit prin lege”
în articolul 6 din Convenţie este de a asigura “că organizarea judecătorească
într-o societate democratică nu depinde de discreţia executivului, ci că este
reglementată de lege emanînd de la Parlament” (vezi Zand c. Austria, citat
mai sus).
35. Sintagma “stabilit prin lege” acoperă nu doar baza legală pentru
existenţa reală a “tribunalului” ci de asemenea compunerea tribunalului în
fiecare caz (vezi Posokhov c. Rusiei, nr. 63486/00, § 39, CEDO 2003-IV).
36. Un tribunal stabilit prin lege trebuie să satisfacă o serie de condiţii
precum independenţa membrilor săi şi durata mandatului lor, imparţialitatea
şi existenţa garanţiilor procedurale (vezi Coëme şi alţii c. Belgiei, citat mai
sus, § 99).
37. Este indiscutabil în cazul dat că mandatul judecătorului V.D. a
expirat cu ceva timp înainte ca el să fi făcut parte din completul de judecată
în cazul reclamantei. Pe lîngă aceasta, Guvernul a recunoscut că la acel
moment exista o practică de a permite judecătorilor să-şi exercite funcţiile
pentru o perioadă nedeterminată de timp după expirarea mandatelor, pînă ce
chestiunea termenului de ocupare a funcţiei lor a fost decisă de Preşedinte,
dat fiind că problema nu a fost rezolvată prin vreo lege emanînd de la
Parlament. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că nu existau
temeiuri legale pentru participarea judecătorului V.D. la examinarea
recursului reclamantei pe motive de drept. Mai mult decît atît, această
practică era în contradicţie cu principiul conform căruia organizarea
judecătorească într-o societate democratică nu ar trebui să depindă de
discreţia executivului.
38. Aceste circumstanţe, cumulativ, nu permit Curţii să conchidă că
Curtea de Apel care a examinat cauza reclamantului la 16 aprilie 2002 ar
putea fi considerată ca “tribunal instituit prin lege”.
39. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 8

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

40. Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

41. Reclamanta a solicitat suma de 5 000 Euro pentru încălcarea

dreptului său la examinarea pretenţiei civile de către un tribunal stabilit prin
lege. Ea a pretins că a suferit stres emoţional şi frustrare. Ea nu a formulat
nici o pretenţie referitor la prejudiciul material.
42. Guvernul a susţinut că cuantumul pretins de reclamantă era excesiv
şi a argumentat că constatarea unei încălcări în acest caz ar fi suficientă. În
orice caz, ei au susţinut că în cazul Posokhov c. Rusia, nr. 63486/00, CEDO
2003-IV, care era similar cu cauza dată, Curtea a acordat 500 Euro
reclamantului.
43. Curtea reiterează că dacă s-a constatat că, cazul reclamantei a fost
soluţionat de un tribunal care nu a fost independent şi imparţial în sensul
articolului 6 § 1 din Convenţie, s-a considerat că, în principiu, cea mai
potrivită formă de alinare ar fi de a se asigura că reclamantei i-a fost
garantat la timpul potrivit reexaminarea cazului de un tribunal independent
şi imparţial (vezi, San Leonard Band Club c. Malta, nr. 77562/01, § 70,
CEDO 2004-...). În cauza dată, Curtea notează că potrivit legislaţiei
moldoveneşti reclamanta are posibilitatea (vezi paragraful 18 de mai sus),
dacă ea cere, să obţină o reexaminare a cauzei civile în lumina constatării
Curţii precum că procesul nu a fost conform cu garanţiile articolului 6.
44. În consecinţă, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească.

B. Costuri şi cheltuieli

45. Reclamanta, de asemenea, a solicitat 1,800 Euro pentru costuri şi

cheltuieli.
46. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinînd că
reclamanta a omis să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.
47. Curtea reiterează că în scopul includerii costurilor şi cheltuielilor
într-o hotărîre pe baza articolului 41, trebuie de stabilit dacă ele au fost în
realitate necesare şi realmente asumate şi că au fost rezonabile ca şi
cuantum (vezi, de exemplu, Amihalachioaie c. Moldova, nr. 60115/00, § 47,
CEDO 2004-III).
48. În cauza dată, ţinînd cont de lista detaliată prezentată de
reprezentantul reclamantei, Curtea acordă reclamantei 1,200 Euro.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 9

C. Rata dobînzii

49. Curtea consideră ca rata dobînzii să fie calculată pe baza ratei

minime a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să fie adăugate trei
procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA UNANIM

1. Declară cererea admisibilă;

2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

3. Susţine că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacţie

echitabilă pentru prejudiciul moral pretins de reclamantă

4. Susţine
(a) că statul reclamat trebuie să plătească reclamantei, în trei luni de la
data la care hotărîrea devine definitivă, conform articolului 44 § 2 din
Convenţie, 1,200 Euro (una mie două sute euro) pentru costuri şi
cheltuieli, care urmează a fi achitate în valuta naţională a statului
reclamat la rata de schimb aplicabilă la data executării, plus orice taxă
care trebuie încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate pînă la data
executării trebuie achitată o rată simplă a dobînzii la sumele de mai sus
egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru
perioada de întîrziere plus trei procente;

4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 11 iulie 2006, potrivit

Regulei 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

T.L. EARLY Nicolas BRATZA

Grefier Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regulei 74 § 2 din

Regulamentul Curţii, opinia concordantă a domnului Garlicki, la care s-a
alăturat domnul Pellonpää, este anexată la această hotărîre.

N.B.
T.L.E.
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 10
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI URMAT DE JUDECĂTORUL
PELLONPÄÄ

OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI

URMAT DE JUDECĂTORUL PELLONPÄÄ
1. Pot accepta că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie
deoarece cauza reclamantei nu a fost examinată de un “tribunal” întrunind
cerinţele prevăzute în acel articol.
Totuşi, nu sunt sigur dacă deficienţa reală în acest caz a rezultat din
faptul că unul dintre judecători a continuat să-şi exercite atribuţiile după
expirarea mandatului. Pe de o parte, nu sunt impresionat de modul în care
este prezentat dreptul intern pertinent. Curtea menţionează articolul 151 din
Constituţia Republicii Sovietice Socialiste Moldova din 1989, însă nu
prezintă nici o informaţie referitoare la următoarea Constituţie din 1994.
Articolul III.6 din Capitolul VIII din acea Constituţie prevedea posibilitatea
prelungirii mandatului tuturor judecătorilor care au împlinit deja 15 ani de
experienţă. Ar fi interesant de ştiut dacă a existat o altă reglementare
referitor la judecătorii cu o vechime mai mică. Pe de altă parte, Guvernul a
indicat că exista o practică generală de prelungire tacită a funcţiilor tuturor
judecătorilor a căror mandate au expirat dar a căror redesemnare prin
numire aştepta o decizie formală.
În opinia mea ar fi mai sigur de presupus că judecătorul în discuţie a avut
dreptul de a-şi exercita funcţiile. Totuşi, încălcarea Convenţiei a apărut din
lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorului.
2. Un judecător a cărui redesemnare în funcţie (şi, alternativ,
concedierea) este în grija unei ramuri executive poate fi cu greu considerat
ca întrunind cerinţele de imparţialitate şi independenţă. Aceasta nu înseamnă
neapărat că orice şi fiecare sistem judecătoresc în care judecătorii sunt
numiţi pe o durată determinată, supuşi unei renumiri ulterioare, trebuie, per
se, să fie decăzuţi din drepturi în baza Convenţiei.
După cum a fost deja constatat în jurisprudenţa Curţii, un mandat fix pe o
durată relativ scurtă este permis referitor la instanţele administrative sau
instanţele disciplinare (vezi Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei,
hotărîrea din 23 iunie 1981, Seria A nr. 43, § 57, şi Campbell şi Fell c.
Regatului Unit, hotîrîrea din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, § 80). Totuşi,
asemenea tribunale diferă de instanţele judecătoreşti ordinare şi ar putea
avea standarde diferite de independenţă. De asemenea, referitor la instanţele
ordinare, o desemnare iniţială pentru o perioadă de probă fixă nu este într-
atît de incompatibilă cu Convenţia.
Pot exista ţări unde tradiţia redesemnărilor periodice a judecătorilor
“obişnuiţi” a devenit într-atît de bine stabilită că nu ar afecta imparţialitatea
şi independenţa lor pînă la un nivel incompatibil cu Convenţia. Totuşi,
asemenea situaţii există însă cu rare excepţii. Abordarea generală a funcţiei
juridice în Europa este că judecătorii ar trebui numiţi pe viaţă şi dacă – după
 HOTĂRÎREA GUROV c. MOLDOVA 11
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI URMAT DE JUDECĂTORUL
PELLONPÄÄ

cum este cazul a unor Curţi constituţionale mandatul lor trebuie limitat în
timp şi redesemnarea nu ar trebui să fie permisă. Aceleaşi considerente au
determinat autorii proiectului Protocolului nr. 14 să adopte un singur mandat
pentru judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ar trebui
reamintit că această decizie a fost un rod al experienţei practice, nu prin
mijloace limitate la noile state membre.
3. Lipsa aparenţelor exterioare de imparţialitate şi independenţă în cazul
Judecătorului V. D. s-au născut din faptul că el îşi exercita funcţia judiciară
conştientizînd că viitorul său depindea de aprobarea Preşedintelui referitor
la renumirea sa în funcţie. Această situaţie, în general inacceptabilă, a fost
agravată de trei factori adiţionali.
Mai întîi de toate, întregului proces de renumire a fost lipsit de
transparenţă şi normalitate. Nu existau dispoziţii legale cuprinzătoare
referitoare la criteriu, proceduri şi termene pentru renumire. Decizia finală a
fost lăsată în întregime la discreţia Preşedintelui Republicii.
În al doilea rînd, cazul în care judecătorul V. D. a participat i-a cerut lui
să decidă asupra pretenţiilor juridice şi obligaţiilor companiei ASITO.
Această companie, pe baza istoriei şi importanţei sale, nu a rămas în
întregime în afara sferei de interese a Guvernului.
În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, contextul general al aşa-numitor ţări
post-comuniste trebuie ţinut în minte. Sub regimul comunist, judecătorii au
fost, în aproape toate acele ţări, “aleşi” pentru o perioadă limitată de timp şi
deciziile referitoare la posibila “renumire” au rămas stabilite de puterea
executivă. Acest sistem a condus la o distrugere aproape în întregime a
independenţei justiţiei. Orice încercare de a o restabili, într-o formă sau alta,
pe o bază permanentă sau tradiţională, ar fi percepută ca o încercare de a
restabili vechile practici şi ar distruge încrederea publică în independenţa
justiţiei.