Sunteți pe pagina 1din 3

Argumentul preistoric al educației prin artă

Înscriindu-se în seria de intelectuali importanţi ai secolului trecut ce au susținut


ameliorarea societăţii prin intermediul educaţiei estetice, Sir Herbert Read, istoric de artă,
critic literar si filosof englez, a dezvoltat o teorie prin intermediul căreia demonstrează
influenţa pozitivă a artei în educaţie, prin însăşi implicarea sensibilităţii, componentă
fundamentală intrinsecă fiinţei umane, care ar putea restabili echilibrul în cadrul societăţii
afectate de abstractizare, artificialitate și agresivitate.
Teoria acordă artei rolul prim în „evoluţia tuturor facultăţilor superioare care
alcătuiesc cultura umană”, având ca sprijin toate perioadele istoriei artei şi anumite repere
filosofice și psihologice.1 Read arată cum în ordinea dezvoltării conştiinţei umane, imaginea a
fost înaintea cuvântului, fiind primul sistem de semne, „primul pas al civilizaţiei”. Primele
ritualuri apărute nu pot fi separate de primele manifestări artistice, ele s-au putut dezvolta în
paralel cu un sistem de „gesturi devenite dansuri, imagini materializate în simboluri
plastice.”2 Primele imagini artistice picturale au apărut în urma semnelor întâmplătoare şi a
formaţiunilor de stâncă, fiind modificate de omul preistoric pentru a corespunde unor
elemente naturale (animale). Read susţine că există la nivel filogenetic (evoluția ființei
umane), dar şi ontogenetic (în dezvoltarea exprimării artistice a copiilor), un sistem de
imagini dominante, care în cazul omului preistoric a fost elaborat în cadrul magiei, având
aşadar funcţie utilitară.3
În sprijinul ideii lui Read există studii de antropologie care demonstrează existenţa
înclinaţiilor estetice naturale, înnăscute, ale omului. Teza lui Ellen Dissanayake constă în
paralelismul originii şi dezvoltării artelor în evoluţia speciei umane şi în cazul dezvoltării
indivizilor umani. Înclinaţiile estetice native apar în primele interacţiuni mamă-copil. Sunt
dotări naturale şi necesare carea ar putea constitui dovezi și susţinere teoretică pentru
educatorii de artă în a demonstra importanţa educaţiei artistice, arătând că artele sunt
fundamentale în viaţa umană.4
Picturile rupestre din Franţa şi Spania au fost realizate acum douăzeci şi cinci de mii
de ani, în epoca pietrei, pe când educaţia modernă în şcoli a apărut abia de două sute de ani,

1
Read, Herbert, Imagine şi idee. Funcţia artei în dezvoltarea conştiinţei umane, Ed. Univers, Bucureşti, 1970,
p.10.
2
Ibid., pp.12-13.
3
Read, Herbert, Originile formei în artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, pp.89-92.
4
Dissanayake, Ellen, „53. In the Beginning: Pleistocene and Infant Aesthetics and 21st-Century Education in the
Arts”, in Liora Bresler (ed.), International Handbook of Research în Arts Education, Springer, Dordrecht, 2007,
p.783.
aşadar se poate spune că omenirea are o moştenire estetică foarte lungă, iar abilităţile şi
nevoile estetice ale fiinţei umane s-au dezvoltat foarte mult în această lungă perioadă. Din
acest motiv, copiii prezintă nevoi şi înclinaţii estetice native, în schimb nu ne putem aştepta ca
ei să se descurce sau să se simtă prea bine în sălile de clasă moderne atât de noi în istorie.5
Sugarii se nasc cu înclinaţii, aptitudini care îi ajută să se adapteze şi socializeze în
mediul cultural de care aparţin. Ei preferă încă de la naştere vocile şi figurile umane mai mult
decât alte sunete sau imagini, sunt interesaţi de vocile ascuţite, muzicale, cu repetiţii şi
alternări de ritm, sunt atrași de expresiile faciale exagerate. Toate aceste operaţii, „repetiţii,
formalizări, variaţii dinamice, exagerări” pot fi denumite proto-estetice, datorită faptului că
sunt utilizate şi de artişti atunci când creează, în acelaşi scop cu al mamelor în raport cu copiii
lor: pentru a atrage atenţia, a crea, modela şi susţine starea emoţională. 6 Procedeele
menţionate apar şi în manifestările culturale ale primelor grupuri sociale, ceremoniile şi
ritualurile, fiind utile în momente de cumpănă, de stress, anxietate, la fel cum sunt şi în cazul
interrelaţiei mamă-copil.7 Copiii, ca de altfel toţi oamenii, au capacităţi inerente de a utiliza
funcţii estetice şi a răspunde emoţional stimulilor estetici, dar este greu într-o societate cum
este cea contemporană să fie recunoscute aceste aspecte fundamentale ale omului, deoarece
artele sunt separate de viaţa de zi cu zi, arta fiind „individuală, instituţională, competitivă,
comercială şi susţinută la standarde profesioniste.” Predispoziţiile estetice ale copiilor mici
sunt evidente în pornirea lor naturală de a dansa, cânta, a se juca cu cuvintele, a simula, a-şi
decora corpul şi obiectele, a savura poveştile sau dramatizările, şi dacă ar sta în preajma unor
adulţi care se angajează fără inhibiţii în activităţi artistice, aşa cum se întâmpla în societăţile
premoderne, şi-ar putea dezvolta capacităţile prin imitare şi practică, în acelaşi fel cum se
deprinde limbajul şi comportamentele sociale. Această situație poate explica dificultăţile de
învăţare în şcoala modernă, având în vedere faptul că timp de un sfert de milion de ani omul a
dus o viaţă lipsită de scris, citit sau aritmetică, în schimb această perioadă a fost marcată de
manifestări estetice. Astfel, artele pot fi înţelese ca metode „preistorice” de sprijinire a
eforturilor de adaptare la mediul şcolar, de învăţare şi dezvoltare a concentrării, de utilizare a
metaforei şi analogiei, de cooperare cu ceilalţi, de explorare şi exprimare a sentimentelor, de
regăsire a unei dimensiuni rituale şi sociale a vieţii.8
Istoria artei şi evoluţia conştiinţei sunt deopotrivă procese biologice, arta şi viaţa nu
pot fi separate, în nicio perioadă istorică, începând cu preistoria până în contemporaneitate,

5
Ibid., pp784-785.
6
Ibid., p.793.
7
Ibid., p.791.
8
Ibid., pp.792-794.
toate obiectele de artă păstrate sunt obiecte vii, în care mai pulsează viaţa imprimată în ele de
creator şi care pot însufleţi sensibilitatea contemporană. În epoca noastră artei nu îi mai este
recunoscută funcţia primordială în cultură şi societate, operele de artă sunt ocrotite în muzee,
dar nu îşi găsesc locul în viaţa însăşi. „Există un abis între civilizaţia noastră mecanică şi
materialistă, şi valorile spirituale şi estetice care constituie o cultură.”9 Vitalitatea este
trăsătura fundamentală a artei care ar putea educa simţurile şi spiritualiza conştiinţa
contemporană. Arta nu este doar o podoabă superficială, ci este o „activitate vitală, o energie
a simţurilor, menită să prefacă mereu materia amorfă în strălucitoare imagini de viaţă.”10
După război, angoasa generală era legată de un eventual război atomic care, spune
Read, a distrus încrederea în viaţă. Problemele au persistat şi datorită revoluţiei tehnologice
care a determinat o lipsă a activităţilor fizice şi manuale ce făceau parte dintr-o viaţă normală,
o încetare a proceselor creatoare desfăşurate de creierul uman în cadrul activităţilor
ocupaţionale din trecut, ce angajau pozitiv voinţa umană. Inteligenţa se dezvoltă în prezenţa şi
prin manipularea lucrurilor concrete, iar școlile de orientare progresivistă încearcă apropierea
de obiecte, experienţa senzorială prin care copilul se dezvoltă natural, însă civilizaţia
tehnologică impune direcţia cunoaşterii strict conceptuale în şcoli.11
Soluţia acestei crize, susţine Herbert Read, este o reformă radicală a educaţiei,
constând în primul rând în adresarea acesteia către două tipuri de inteligență: carteziană şi
estetică. În ultima, cea estetică, Read înglobează şi sarcinile practice şi de mişcare fizică.
Inteligenţa carteziană este caracterizată de separaţia raţiunii de simţuri, în timp ce inteligenţa
estetică este legată de senzorial, fiind responsabilă pentru descoperirile ştiinţelor empirice şi
creaţia artistică. Lumea modernă a realizat separaţia între cele două tipuri de gândire,
menţinând o relaţie de opoziţie între gânditor şi omul sensibil, estetic, de asemenea între
latura teoretică şi cea practică a ştiinţelor. Învăţământul modern este bazat exclusiv pe primul
tip de inteligenţă, cel cartezian, iar Read recomandă o reformare în sensul recâştigării laturii
sensibile în educaţie12, în acest mod restabilindu-se echilibrul între cele două părți
fundamentale ale ființei umane și implicit echilibrul în cadrul unei societăți bazate pe indivizi
formați prin cultivarea ambelor capacități, carteziană și estetică.

9
Read, Herbert, Imagine şi idee…, 1970, pp.138-139.
10
Ibid., pp.139-141.
11
Read, Herbert, Originile formei…, 1971, pp.172-174, 178, 180-181.
12
Ibid., p.182.