Primele instituţii europene.

Crearea comunităţii economice

europene

Organizaţiilor de cooperare în sistem clasic, înfiinţate în Europa Occidentală până în

1949, în scopul realizării unei unităţi mai strânse a statelor membre, li se vor adăuga,
începând cu anul 1950, câteva organizaţii de un nou tip, comunităţile europene, prin care s-a
inaugurat în mod direct, pe baza unei noi viziuni, procesul edificării Uniunii Europene.
Cel care şi-a legat pentru totdeauna numele de primele demersuri ale realizării noii
entităţi europene a fost omul politic şi economistul francez Jean Monnet.
El a fost cel care a propus ca producţia de cărbune şi oţel din cele două ţări rivale de secole -
Franţa şi Germania - să fie administrată de un organism supranaţional, cu scopul de a schimba
destinul unui domeniu care servise războiului, ce tulburase de nenumărate ori liniştea Europei.
Se considera că, prin crearea acestui sistem, se vor stimula relaţiile dintre cele două state,
precum şi investiţiile reciproce, cele ce vor împiedica un eventual conflict între acestea.
Apariţia primelor comunităţi europene sunt strâns legate de activitatea omului politic francez
Robert Schuman, puternic influenţat de ideile lui Jean Monnet. Alături de cei doi menţionaţi,
în rândul „părinţilor fondatori” ai noii construcţii europene au fost înscrişi şi marii oameni
politici - german şi italian - Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi.
Ziua în care Robert Schuman, pe atunci ministru de Externe a Franţei, a lansat planul prin
care Franţa şi Germania urmau să pună sub administraţie comună industria cărbunelui şi a
oţelului din cele două ţări - 9 mai 1950 -, a marcat momentul esenţial al declanşării procesului
de unificare europeană, chiar dacă primul tratat a fost semnat un an mai târziu, fiind declarată
ulterior ca Ziua Europei.
La 9 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune
pentru prima dată ideile care vor sta la baza construcţiei europene. 9 mai devine astfel ziua de
naştere a Uniunii Europene.
Crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, condusă prin intermediul unei organizaţii
constituite pe baze supranaţionale, ceea ce reprezenta un element cu totul nou în relaţiile de
cooperare dintre state, a reprezentat un prim pas şi decisiv pe calea dezvoltării comunitare,
respectiv o solidaritate economică premergătoare unificării politice.Planul Schuman, conceput
cu scopul evident de a se evita o nouă conflagraţie mondială, a fost receptat cu mare interes şi
apoi acceptat imediat de Germania, dar şi de Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

1
 La 18 aprilie 1951 a fost încheiat şi s-a semnat, de către cele şase state, tratatul prin
care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), pe o perioadă de
50 de ani.
Semnarea tratatului din 18 aprilie 1851 - Paris
Tratatul a fost ratificat şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (a expirat la 23 iulie 2002,
ca urmare a intrării în vigoare, două zile mai târziu, a Tratatului de la Nisa, de constituire a
Comunităţii Europene). Jean Monnet a devenit preşedintele Înaltei Autorităţi, formată din 9
membri desemnaţi de cele şase guverne şi având rol de executiv comunitar, însărcinată cu
îndeplinirea prevederilor tratatului (a funcţionat până în anul 1967, când a fost asimilată de
Comisia Europeană). Sediul ei a fost stabilit la Bruxelles. Dispozitivul instituţional al noului
organism a fost completat cu: Consiliul Special de Miniştri, reprezentând statele membre cu
scopul de a da avize conforme cu anumite situaţii; Adunarea Parlamentară, cu rol de control
democratic; Curte de Justiţie, ca organ jurisdicţional al Comunităţii, cu scopul de a asigura
respectarea normelor comunitare.
O nouă treaptă a construcţiei comunitare a fost marcată de reuniunea miniştrilor de
Externe ai celor şase ţări (Franţa, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda), din 1-3
iunie 1955, de la Messina (Sicilia), care a avut ca scop proiectarea unei Pieţe Comune
deschisă economiei şi energiei nucleare.
După negocierile de la Bruxelles, din iunie 1956, în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale şi în baza Raportului unui comitet de experţi condus de belgianul Paul
Henri Spaak, unul din artizanii procesului de integrare, s-a propus înfiinţarea a două noi
comunităţi:
- Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza crearea unei pieţe comune
generalizate;
- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care urmărea
o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.
Tratatele care au instituit CEE şi CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957; în
aceeaşi zi a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune. Tratatele de la Roma,
cum mai erau ele numite, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Părinţii fondatori
Jean Monnet (1888-1979)
Consilier pe probleme economice şi om politic francez, Jean Monnet şi-a dedicat viaţa
cauzei integrării europene. A fost sursa de inspiraţie a planului Schuman, care prevedea
unificarea industriei grele a Europei occidentale.Monnet provenea din regiunea franceză

2
Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume, datorită
profesiilor sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul celor două războaie
mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul
Unit.În calitate de comisar al planului de modernizare a Franţei după război, a fost omul care
a inspirat faimoasa „Declaraţie Schuman” pronunţată la 9 mai 1950. Aceasta a condus la
crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), considerată a fi originea
Uniunii Europene de astăzi. Între 1952 şi 1955, a fost primul preşedinte al comitetului
executiv al CECO.Cu toate acestea, ar fi nedrept să limităm la sfera economică influenţa
exercitată de Monnet. Fraza sa cea mai celebră şi cel mai frecvent citată a fost „Nu coalizăm
state, ci unim oameni”. Programele actuale derulate de Uniunea Europeană în domeniul
schimburilor culturale şi educaţionale se înscriu în această tradiţie.
Robert Schuman (1886-1963)
Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi ministru francez al afacerilor externe
în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene.
Schuman s-a născut la Luxemburg, iar situarea acestei regiuni în vecinătatea graniţei franco-
germane şi-a pus amprenta asupra sa. În ciuda experienţelor trăite în Germania nazistă sau
poate tocmai ca urmare a acestora, a recunoscut că numai o reconciliere de durată cu
Germania ar putea constitui baza unei Europe unite. Deportat în Germania, în 1940, a reuşit să
fugă, doi ani mai târziu, şi s-a alăturat rezistenţei franceze. În ciuda acestei experienţe, nu a
încercat niciun resentiment faţă de Germania când a devenit ministru al afacerilor externe,
după terminarea războiului.În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru
în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii
Uniunii Europene. Acest plan propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de
cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de
bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va
avea mijloacele necesare pentru a provoca un război.Schuman l-a informat pe cancelarul
german Adenauer despre acest plan; acesta a recunoscut imediat şansa care i se oferea
Europei de a trăi în pace şi a acceptat. La scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei,
Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au reacţionat şi ele pozitiv. Cele şase state au semnat acordul
de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, la 1 aprilie 1951.
Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o iniţiativă de pace.Schuman a contribuit şi la
elaborarea unei politici europene de apărare comună. De asemenea, între 1958 şi 1960, a fost
preşedintele Parlamentului European.
Konrad Adenauer (1876-1967)

3
 Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou
stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania postbelică
şi cursul istoriei europene. Asemenea multor oameni politici ai generaţiei sale, Adenauer îşi
dăduse seama, după Primul Război Mondial, că pacea durabilă nu poate fi garantată decât de
o Europă unită. Experienţele trăite în timpul celui de-al treilea Reich, când a fost îndepărtat de
nazişti din funcţia de primar al oraşului Köln, nu au făcut decât să-i întărească această
convingere.Pe durata a numai şase ani (1949-1955), Adenauer a realizat obiective de politică
externă de mare amploare, destinate să stabilească legături cât mai strânse între Germania şi
alianţa occidentală: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (1952), intrarea Germaniei în NATO (1955).O piatră de temelie a
politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franţa. Colaborarea sa cu preşedintele
francez Charles de Gaulle a marcat un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa
şi Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat
unul dintre cele mai importante repere ale integrării europene.
Alcide de Gasperi (1881-1954)
Din 1945 până în 1953, Alcide de Gasperi, în calitate de prim-ministru şi de ministru
al afacerilor externe, a trasat politica internă şi externă a Italiei postbelice.S-a născut în
regiunea Trentino - Alto Adige (Tirolul de sud), care aparţinuse Austriei până în anul 1918.
Asemenea altor oameni de stat remarcabili ai vremii sale, a militat activ în favoarea unităţii
europene. Experienţele neplăcute trăite în perioada fascismului şi a războiului - a fost
prizonier între 1926 şi 1929, înainte de a se refugia la Vatican - l-au condus la concluzia că
numai o Europă unită poate împiedica repetarea lor. A promovat numeroase iniţiative
favorabile unificării Europei occidentale, lucrând la crearea Planului Marshall şi creând
legături economice strânse cu alte ţări europene, în special cu Franţa. Mai mult decât atât, a
sprijinit Planul Schuman pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi a
contribuit la dezvoltarea ideii de politică europeană de apărare comună.
Paul Henri Spaak (1899-1972)
Un om de stat european - aceste cuvinte ar putea rezuma îndelungata carieră politică a
belgianului Paul Henri Spaak.Minţind în legătură cu vârsta, s-a putut înrola în armata belgiană
în Primul Război Mondial şi, drept consecinţă, a petrecut doi ani în închisorile germane, ca
prizonier de război. În al Doilea Război Mondial, de data aceasta în calitate de ministru al
afacerilor externe, a încercat în zadar să menţină neutralitatea Belgiei. Împreună cu ceilalţi
membri ai guvernului, Spaak s-a retras în exil, mai întâi la Paris şi apoi la Londra.După
eliberarea Belgiei, Spaak s-a alăturat guvernului, ocupând funcţia de ministru al afacerilor

4
externe şi pe cea de prim-ministru. Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a
elaborat planuri de unificare a ţărilor Benelux. După încheierea războiului, s-a implicat în
acţiunea de promovare a unificării Europei, sprijinind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului şi o Comunitate Europeană de Apărare.Spaak considera că unificarea ţărilor prin
tratate obligatorii reprezintă cel mai eficient mod de a garanta pacea şi stabilitatea. A avut
posibilitatea de a contribui la realizarea acestor obiective ca preşedinte al primei Adunări
Generale a Naţiunilor Unite (1964) şi ca secretar general al NATO (1957-1961).Paul Henri
Spaak a avut o contribuţie determinantă la elaborarea Tratatului de la Roma. După aşa-numita
„conferinţă de la Messina”, din 1955, cele şase guverne participante l-au desemnat preşedinte
al comitetului de lucru care a pregătit Tratatul.

5
 Bibliografie

1. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere,

Bucureşti, Editura Trei, 2001.
2. Bîrzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Corint, 2001.
3. Ferreol, Gilles (coordonator), Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 2001.