JOI

(Astăzi participă la grup cinci persoane noi. În total sunt prezente 11 persoane. Erickson îi roagă
pe cei nou-veniţi să completeze fişele cu datele personale. Priveşte în jur.)
E: Ştie cineva cum a fost ales Papa Ioan Paul?
Christine: Ca toţi ceilalţi, prin conclav.
E: Nu. Cadinalii nu puteau ajunge la o decizie comună, aşa că au făcut o pauză şi apoi au
votat.1 (Erickson râde)
Siegfried: (Stă în scaunul verde) Multe din glumele americane sunt de limbaj şi rareori le
înţeleg.
E: (Face o pauză) Iată o altă glumă. O doamnă a văzut în gară o pisică fără coadă şi l-a
întrebat pe şeful gării “Manx?” Iar el i-a răspuns “Nu, de la două fără zece la două şi zece.”
Marea parte a americanilor n-o înţeleg. (râsete) Pisica din rasa Manx cea care provine din insula
Manx, Anglia, nu are coadă. Când şeful de gară îi zice “Nu, de la două fără zece la două şi
zece” el face referire la trenul care vine la două fără zece şi pleacă la două şi zece şi care a trecut
peste coada pisicii şi i-a amputat-o. (Erickson râde.)
Siegfried: Am prins câteva cuvinte. (râsete)
E: Sunt australieni aici? Fiindcă un neo zeelandez mi-a spus ceva despre australieni. Mi-a
spus că australienii nu ştiu care-i diferenţa între un bivol şi un bizon. Ştie vreunul din voi de ce?
Un australian ştie ce-i acela un bivol, dar (cu accent australian) crede că un bizonul e ligheanul în
cere-şi spală faţa. 2
(Erickson strânge fişele de la personele nou venite. Îşi pune ochelarii şi le citeşte.)
Este cumva vreo conspiraţie împotriva mea? Săptămâna aceasta toată lumea (ceea ce e o
afirmaţie incorectă) vrea ca eu să-mi dau seama singur ce vârstă are. Au scris data naşterii şi au
scris vârsta fraţilor şi surorilor lor. Ei bine Bonnie, oricine ai fi…
Bonnie: Sunt aici.
E: Îmi aminteşti de vremurile bune şi demult apuse, când care predam la facultatea de
medicină. Te rog, trece data pe fişă. Şi Ruth, ai vreo obiecţie la a nota data?
Ruth: Data de azi? (Erickson îi înapoiază fişa spre corectare)
E: (I se adresează lui Edie. Îi înapoiază fişa.) Data. Şi tu-mi ceri să-mi dau seama singur ce
vârstă ai.
Şi le spuneam studenţilor mei de la medicină că examenul va avea loc în Science Hall la
ora 2 după-amiaza, joi, pe data de 12. Le ziceam foarte încet “Science Hall, joi, la două, sala
222”. Apoi plecam şi, aruncând o privire în spate îi vedeam pe toţi zicându-şi “Ce, ce-a zis? Ce-a
zis?”
Acum, vrei să-mi spui din nou numele tău?
Linda: Linda.
E: Cum te simţi stând aici, chiar lângă contele Dracula?
Linda: L-am cunoscut înainte şi cred că este prietenos. (râde.)
E: Nu l-ai întâlnit la miezul nopţii !
Acum, pentru câţiva dintre voi, repet “Viaţa noastră conştientă, mintea noastră conştientă
se ocupă cu starea noastră de cunoaştere, care este, de fapt o stare divizată. Aţi venit aici ca să
1
joc de cuvinte. A vota, în engleză se spune “to poll”, cuvânt care se pronunţă la fel ca şi numele Papei: “Paul”.
2
“An Australian knows what a buffalo is, but he thinks that a bison is what he washes his face in. (Erickson
pronounces face as “fice”.)” Joc de cuvinte datorat accentului. Cuvântul “bison” este pronunţat ca “basin”, aici cu
înţeles de lighean.
aflaţi ceea ce am eu de spus. În acelaşi timp, vă împărţiţi atenţia: o parte pentru mine, o parte
pentru celelalte persoane de aici, rafturile de pe pereţi, pozele şi restul lucrurilor.
Inconştientul este un depozit vast al amintirilor voastre, al lucrurilor pe care le-aţi învăţat.
Trebuie să fie un depozit findcă nu poţi purta, în mod conştient în minte, toate lucrurile pe care le
cunoşti. Inconştientul serveşte drept depozit. Dacă luaţi în considerare toate cunoştinţele pe care
le-aţi dobândit în întreaga viaţă, veţi vedea că folosiţi marea majoritate a lor, în mod automat.
A fost o sarcină foate grea pentru voi să învăţaţi să vorbiţi. Iar acum începeţi să vorbiţi de
dimineaţă şi terminaţi noaptea şi nu vă bateţi capul cu câte silabe sunt în fiecare cuvânt, cum să
pronunţaţi această silabă, care sunt sunetele corecte şi care nu şi aşa mai departe. Nu vă opriţi
niciodată să vă gândiţi la toate astea. Dar a fost o vreme în care spuneaţi “Ba a a” şi credeaţi că
spuneţi “Bea apă”. Acum folosiţi un vocabular de adult fără să mai faceţi acel efort din copilărie
ca să ziceţi “Ba a a”. În copilărie într-adevăr, trebuia să fiţi conştienţi de exactitatea a ceea ce
spuneaţi şi să vă amintiţi conştient să nu spuneţi “Ba ba a a”, ci “Ba a a”.
Îmi amintesc că una din fetele mele, învăţând să vorbească, spunea “Urcă pe scări ţup-
ţup, ţup-ţup, ţup-ţup…, o să pun o pătură-pătură pe păpuşă-păpuşă”. Şi acum spune “Urc scările
şi pun pătura pe păpuşă”. Dar întotdeauna repeta multe cuvinte, iar fratelui său îi spunea “La la”.
Numele lui este Lance.
În psihoterapie – dacă vreţi să faceţi psihoterapie – trebuie să învăţaţi, înainte de toate, că
fiecare dintre noi dăm un înţeles diferit cuvintelor comune. Cuvântul “run” are 142 înţelesuri în
engleză.
Poţi spune acest cuvânt şi atunci fata care ştie că i s-a dus firul de la ciorap, se poate simţi prost.
De fapt tu vorbeai despre faptul că te-a părăsit norocul la cărţi, sau despre cum conduce guvernul
ţara sau despre cum aleargă o cămilă faţă de un cal. Aşadar, pacienţii îţi spun multe lucruri şi
tendinţa ta este de a ataşa cuvintelor lor înţelesurile tale.
Am mai spus asta şi într-un din celelalte zile, dar o s-o spun din nou. (Erickson relateaza
povestea cu sosul de lapte. Încheie zicând:) Deci, cu toţii dăm cuvintelor înţelesuri cu o anumită
notă individuală.
Câţi din voi ştiu să gătească? Să presupunem că sunteţi în drumeţie cu cortul, în Northen
Illinois sau Wisconsin şi hotărâţi să mâncaţi peşte la cină. Cum aţi găti peştele? (Erickson
zâmbeşte) Şi să presupunem că aţi dat iama într-un lan de porumb şi aţi luat câţiva ştiuleţi. Cum
i-aţi găti?
Ei bine, o să vă spun care este cel mai delicios mod de a-i găti. Prindeţi peştele şi-i scoateţi
măruntaiele. Nu-i răzuiţi solzii; îl împachetaţi în frunze de patlagină. Aceasta este o buruiană cu
frunze mari şi nu e otrăvitoare. După ce-aţi împachetat peştele în frunze de pătlagină, luaţi nişte
noroi de pe fundul râului şi îl aplicaţi deasupra, formând un bulgăre cu capetele alungite şi
subţiri. Apoi îl aruncaţi în focul de tabără şi când marginile bulgărelui explodează e semn că
peştele s-a făcut.
Scoateţi bulgărele din foc şi îl spargeţi. Toţi solzii şi aripioarele şi coada se lipesc de frunzele de
pătlagină şi iată peştele, fiert în suc propriu. Este delicios! Adăugaţi doar un praf de sare şi aveţi
în faţa voastră un ospăţ olimpian.
Iar dacă vi se întâmplă să prindeţi o prepeliţă, îi scoateţi măruntaiele, o împachetaţi cu
atenţie într-un bulgăre de noroi şi o aruncaţi în focul de tabără. Când cele două capete ale
bulgărelui explodează, din cauza presiunii aburului, spargeţi bulgărele şi toate penele şi pielea
vor fi lipite de noroiul uscat. Veţi avea o prepeliţă bine coaptă, în suc propriu! Adăugaţi un praf
de sare şi aveţi parte de o mâncare delicioasă.
Mai sunt şi alte feluri de a găti o prepeliţă (râsete), dar cel pe care-l prefer e acesta.
Cât despre ştiuletele de porumb, nedepănuşat, împachetaţi-l în noroi şi puneţi-l în foc pentru un
timp. Spargeţi bulgărele de noroi, noroiul va lua pănuşul şi gata! Veţi avea un porumb bine copt!
Ştiu cum e, şi eu am făcut asta.
Cu toţii ştiţi că sunt mai multe feluri de a găti porumbul şi, tot aşa, fiecare individ reacţionează la
orice situaţie în moduri diferite.
Şi-acum, iată o poză de care sunt foarte ataşat. (Erickson ia fotografia şi i-o dă lui
Siegfried, care stă în dreapta lui.
Siegfried: (priveşte poza) Prind doar o parte din înţeles.
E: Dăi-o s-o vadă. (I-o dă lui Bonnie) Citeşte-o cu voce tare.
Bonnie: “Premiul de onoare pentru cel mai bun bunic i se acordă doctorului Milton
Erickson, de către Slade Nathan Cohn, fiul lui Jim şi al lui Gracie Cohn, cu ocazia aniversării
zilei de adopţie a lui Slade, 12 septembrie 1977; aprobat şi sigilat cu ‘ştompila’ de confirmare“.
(Are trecute pe ea amprenta piciorului şi “doi ani”. Bonnie ridică poza ca s-o vadă şi ceilalţi.)
E: Dă-o mai departe.
Bun. Jim terminase liceul şi era un tânăr cu multe idealuri. Gracie îi era colegă de şcoală,
şi ea avea multe idealuri.
Jim a fost recrutat pentru războiul din Vietnam. A servit armata în trupele necombatante. Într-un
accident de camion i-a fost fracturată coloana vertebrală şi măduva spinării a fost puternic
afectată.
S-a întors la Spitalul Veteranilor în scaun cu rotile, suferind de dureri convulsive la fiecare cinci
minute, zi şi noapte. Administaţia Veteranilor l-a operat pe Jim ca să-l scape de dureri, dar n-a
mers. De fapt, durerea lui a fost agravată. L-au operat şi a doua oară, dar nu i-a folosit la nimic.
Planificau o a treia operaţie ca să-l uşureze de acea durere convulsivă la fiecare cinci minute.
Şi între timp, Jim sau Gracie, sau amandoi au auzit despre mine. I-au spus chirurgului şef că
intenţionează să vină la mine pentru a încerca să vadă ce poate face hipnoza în această privinţă.
Chirurgul i-a băgat în cabinetul lui; o oră întreagă le-a spus că hipnoza e lipsită de sens, e
vrăjitorie, magie neagră. M-a descris ca fiind un şarlatan, un ignorant, un prefăcut. De fapt, lui
nu-i plăcea hipnoza şi nu-iplăceam nici eu. Considera că le-ar face rău doar să se gândească la
hipnoză.
Dar Jim a continuat să aibă convulsii la fiecare cinci minute. Iar Gracie era plină de înţelegere şi,
în ciuda unei ore lungi de predică împotriva hipnozei, au decis să vină la mine.
Gracie a împins scaunul cu rotile în care era Jim în cabinetul meu. Expresiile de pe feţele lor erau
de frică, de aşteptări lipsite de încredere, de resentimente, o expresie plină de speranţe sleite de
oboseală, o expresie a vrăjmăşiei şi a precauţiei. Cu siguranţă că nu erau în starea emoţională
necesară pentru a mă asculta. Dar mi-au spus despre vătămarea spatelui şi despre cele două
operaţii, şi despre cum mult-prea-respectatul chirurg şef de Spitalul Veteranilor le-a spus că
hipnoza este magie neagră, vrăjitorie şi treabă de şarlatan.
Aşa că i-am spus lui Gracie “Stai în picioare acolo, pe carpeta aia. (Erickson arată către
carpetă) stai dreaptă; priveşte înainte, ţine-ţi mâinile pe langă corp. Iar tu Jim, iată, acesta este un
baston de stejar. Îl foloseam la mers. Este un baston de steajr greu. Ia-l! Dacă mă vezi făcând
ceva ce nu-ţi place cârpeşte-mă cu el! (către Siegfried) “A cârpi” înseamnă “a lovi”. (toată
lumea râde)
Siegfried: Cu o bucată de lemn?
E: Un baston de stejar, un băţ lung pe care-l foloseşti la mers.
Jim a luat bastonul, şi-a încleştat mâna pe el şi mă urmărea.
I-am spus lui Gracie “Gracie, o să-ţi fac ceva ce nu-ţi va plăcea -la care te vei împotrivi
înverşunat. O să mă opresc din a-l face imediat ce intri într-o transă hipnotică. Tu nu ştii ce este
hipnoza, nici ce este o transă hipnotică, dar, undeva în mintea ta tu ştii ce este. Aşa că stai acolo
şi dacă-ţi fac ceva care te supără, vei ştii că voi înceta imedia ce vei intra în transă”.
Am ridicat bastonul meu de stejar şi am început să-l plimb înainte şi-napoi pe decolteul ei
încercând să-i descopăr sânii. Şi Gracie şi-a închis uşor ochii şi a intrat într-o transă adâncă. Am
lăsat bastonul; Jim mă urmărea. Nu-şi putea lua ochii de la mine. I-am zis lui Gracie “Care-i
oraşul tău de baştină? Ce liceu ai urmat? Spune-mi numele câtorva dintre colegii tăi. Îţi place
vremea din Arizona?” Ceva de genul ăsta. Iar Gracie mi-a răspuns cu ochii închişi. M-am întins
şi i-am luat braţul, l-am ridicat şi l-am lăsat cataleptic. (Erickson îşi ridică braţul şi-l lasă
cataleptic)
M-am întors către Jim şi i-am spus “Ai auzit-o pe Gracie vorbind cu mine. Acum vorbeşte tu cu
ea’. M-am întins şi am lăsat în jos braţul lui Gracie. (Erickson îşi lasă braţul în jos) şi Jim a zis
“Gracie? Gracie? Gracie?” Şi s-a întors către mine şi mi-a zis “nu mă aude”. Am zis “E-n
regulă, Jim. Gracie e într-o transă adâncă, aşa că nu te poate auzi. Pune-i orice întrebare vrei. Nu
te va auzi”. Aşa că a mai pus câteva întrebări şi n-a primit ca răspuns nici măcar o urmă de
mişcare.
Apoi am zis “Gracie, câţi elevi învăţau la şcoala ta?” Mi-a răspuns. M-am întins şi, cu un
deget i-am ridicat mâna din nou, şi tot cu un deget i-am lăsat-o jos. (Erickson gesticulează cu
braţul stâng) I-am zis lui Jim “Ridică mâna lui Gracie!” Jim s-a întins şi a început s-o ridice, însă
eu pusesem braţul lui Gracie lângă corp şi era cataleptic. Jim nu l-a putut indepărta de corpul ei.
M-am întins şi i-am ridicat mâna cu un singur deget şi i-am zis lui Jim să i-o pună la loc, iar el a
încercat. Muşchii lui Gracie s-au contractat şi ea şi-a ţinut mâna în poziţia în care era. (Erickson
demonstrază cu mâna sa)
Am făcut toate aceste lucruri pe îndelete. Apoi am zis “Gracie, rămâi în transă profundă, dar
deschide-ţi ochii şi deplasează-te de la covoraşul pe care stai până la scaunul acela. Apoi
trezeşte-te, deschide ochii şi începe să-ţi exprimi mirarea”.
Gracie s-a aşezat, şi-a închis ochii, i-a deschis şi a zis “Cum am ajuns aici?” Eram acolo, pe
covoraş. Cum am ajuns aici?” Jim i-a zis “Ai mers până aici”. Gracie a zis “Nici vorbă. Stăteam
pe acel covoraş. Cum am ajuns aici?” Am lăsat cearta să continue pentru o vreme.
Apoi i-am zis lui Jim “Priveşte ceasul. Ce oră e?” El a zis “E nouă şi douăzeci şi cinci”. Am zis
“Aşa e. Ai venit la ora nouă şi ai avut o convulsie de durere. N-ai mai avut nici una de atunci”.
Jim a zis “Aşa e!” şi a trecut printr-o nouă convulsie. Eu am zis “Cum ţi s-a părut durerea asta?
Pentru douăzeci de minute n-ai simţit nici o durere”. El a zis “Nu mi-a plăcut şi nu vreau să mai
apară”. Am zis “Nu te condamn. Jim, acum uită-te la Gracie. Gracie, uită-te la Jim. Şi pe măsură
ce te uiţi la el vei intra uşor într-o transă adâncă. Şi privind-o pe Gracie intrând în transă, Jim, vei
intra la rându-ţi în transă”. Şi într-un minut amândoi erau în transă.
I-am atras atenţia lui Jim “Jim, durerea este un semnal pe care corpul tău ţi-l trimite. E ca un ceas
cu alarmă care te trezeşte dimineaţa. Te trezeşti şi opreşti alarma. Apoi începi să-ţi pregăteşti ziua
de muncă”. Am zis “Bun, Jim. Gracie, ascultă! Jim, când vei simţi că începe durerea, pur şi
simplu opreşti alarma şi-ţi laşi corpul să facă lesne activităţile pe care le are de făcut. Şi ascultă-
mă cu atenţie Gracie, fiindcă Jim nu trebuie să vină la mine mereu. Din moment ce tu eşti soţia
lui, atunci când Jim simte că vine durerea îţi poate cere să te aşezi. El se va uita la tine şi tu te vei
uita la el şi amândoi veţi intra în transă. După ce-ai intrat în transă, Gracie, poţi repeta câteva din
lucrurile pe care o să te învăţ chiar acum”. Şi i-am făcut lui Gracie instructajul ca să ştie cum să
vorbească cu Jim.
 Aşadar, i-am mai văzut încă de câteva ori, ca să mă asigur că au învăţat cu adevărat. După
prima întâlnire s-au întors la spital şi au cerut să-l vadă pe chirurgul şef. Timp de vreo oră i-au
ţinut o predică despre hipnoză. I-au spus cât de mult se înşeală, foarte, foarte mult. Jim a zis
“După cum vedeţi, nu mai am convulsii de durere şi dvs vroiaţi să-mi faceţi o operaţie inutilă. Ar
trebui să vă fie ruşine ! Ar trebui să puneţi mâna şi să învăţaţi câte ceva despre hipnoză”.
Şi la următorul curs pe care l-am ţinut la Colegiul Phoenix chirurgul a venit să ia notiţe.
Câteva zile mai târziu, Jim şi Gracie au părăsit spitalul şi s-au întors la casa lor din
Arizona. Şi fiindcă Jim era invalid, guvernul le-a dat nişte bani ca să-şi construiască o casă. Jim,
în scaunul cu rotile fiind, a lucrat şi a ajutat la construcţia unei mari părţi din acea casă. Guvernul
le-a mai dat şi un tractor şi 15 acri de pământ. Jim a învăţat cum să se dea jos din cărucior şi cum
să urce pe scaunul tractorului, aşa că îşi ară singur pământul.
La început, la fiecare douâ luni, veneau în Phoenix fiindcă pentru Jim hipnoza era un fel de
antitetanos. Din când în când îmi mai cerea câte o “injecţie preventivă”. Şi eu i-o făceam. Dar,
destul de curând, Jim a început să vină la trei luni şi apoi de două ori pe an. Apoi, le-a venit o
idee fericită: puteau să-mi dea şi telefon. Jim mă suna şi-mi spunea “Gracie e şi ea pe linie. Cred
că am nevoie de o injecţie”. Iar eu îi ziceam “Gracie, stai jos?” Ea zicea “Da”. Eu ziceam “Bine,
acum o să închid. Tu şi Jim veţi rămâne în transă timp de 15 minute. Îi vei spune ceea ce trebuie
lui Jim, iar tu, Jim, vei asculta ceea ce-ţi spune Gracie. La sfârşitul celor 15 minute vă puteţi
trezi”.
Ei, Jim şi Gracie vroiau să aibă copii. Gracie a avut cinci sarcini pierdute, toate în primii
doi ani. A mers pe la diverşi doctori şi toţi i-au recomandat mai degrabă să adopte un copil decât
să-l facă. Aşa că eu am sponsorizat adopţia lui Slade Nathan Cohn.
Cănd a împlinit doi ani, mi l-au adus să-l văd şi mi-e tare drag copilul ăsta. E cam tot atât de înalt
cât şi nepotul meu de patru ani şi chiar are o comportare mai bună decât a nepotului meu. Gracie
şi Jim sunt nişte părinţi exelenţi. Şi chiar zilele trecute am sponsorizat adopţia de către Jim şi
Gracie a unui alt copil.
Deci ceea ce oamenii nu ştiu … e infinit … lucruri pe care, de fapt, le ştiu, doar că cred că nu le
ştiu. Marea majoritate dintre voi crede că anestezia nu poate fi indusă. Să vă dau un exemplu:
Mergeţi la colegiu şi daţi peste un profesor care ţine o prelegere cu o voce monotonă. Nu
sunteţi interesaţi de ce predă şi nici un veţi fi vreodată. El îi tot dă înainte iar voi vă doriţi să se
ducă la dracu’. Dar nu doriţi cu adevărat ca el să moară. Şi el îi tot dă înainte. Staţi pe un scaun
tare, de lemn – vă doare spatele şi fundul şi braţele şi vă tot foiţi ca să vă găsiţi o poziţie
confortabilă. Timpul pare că s-a oprit în loc şi ora de curs continuă la nesfârşit. Până la urmă,
bărzăunele şi-a epuizat forţele. Vă ridicaţi în picioare şi vă dezmorţiţi corpul.
Chiar a doua zi vi se întâmplă să staţi în acelaşi scaun, să ascultaţi acelaşi profesor şi
chiar să vă placă. Vorbeşte despre ceva care vă interesează. Vă aplecaţi uşor înainte şi ascultaţi,
cu ochii larg deschişi, cu auzul încordat. Acelaşi scaun tare nu vă mai provoacă durere. Iar timpul
curge atât de repede! Cursul pare că se termină chiar înainte de a începe. Cu toţii aţi trecut prin
experienţa asta: v-aţi produsi singuri anestezie.
Acum o să vă povestesc despre un caz de cancer. Un doctor din Mesa mi-a telefonat şi
mi-a zis “Am o pacientă pe moarte din cauza unui cancer de uter. Povestea ei e destul de tristă.
Cam cu o lună în urmă soţul ei a făcut un atac de inimă şi a murit în bucătărie. După
înmormântare, văduva a venit la mine pentru un examen fizic. După ce am terminat examenul a
trebuit să-i spun că are cancer de uter şi că s-a extins, cuprinzând zona osului iliac şi a coloanei
vertebrale. A trebuit să-i spun că mai are doar trei luni de trăit. I-am spus să se îngrijoreze cât mai
puţin, i-am spus că mai devreme sau mai târziu o să simtă dureri, dar că-i voi da narcotice ca să i
le uşurez. Acum suntem în septembrie. Până la Crăciun va fi moartă. Şi suferă dureri foarte mari.
Cantităţi mari de Demerol, combinat cu morfină şi cu alte narcotice, n-au nici un efect asupra ei.
Resimte permanent durere. Aţi vrea să folosiţi hipnoza?”
Am fost de acord. Am mers acasă la ea fiindcă femeia vroia să moară în patul ei. Pe când intram
în dormitor şi mă prezentam ea mi-a zis “Am un masterat în filologie. Am publicat un volum de
poezie aşa că ştiu câte ceva despre puterea cuvintelor. Chiar credeţi că puterea cuvintelor dvs va
face ceea ce medicamente foarte puternice nu pot face? Eu am zis “Doamnă, cunosc puterea
cuvintelor. Cunosc puterea cuvintelor, în felul meu. Aş vrea să vă pun câteva întrebări. Înţeleg că
sunteţi de religie mormonă. Sunteţi o bună mormonă?” A zis “Cred în biserica mea. Căsătoria
mea s-a celebrat în Templu. Mi-am crescut copiii în acelaşi spirit”. Am zis “Câţi copii?” Ea a zis
“Doi. Am un băiat, care va absolvi Universitatea de Stat Arizona anul următor, în iunie. Aş vrea
să-l văd în tocă şi robă, dar până atunci voi fi moartă. Fata mea are aproape 18 ani şi se va
căsători în Templu, la anul în iunie. As vrea s-o văd mireasă, dar în iunie voi fi deja de mult
moartă”. Am zis “Unde este fiica dvs?” Ea a zis “În bucătărie, îmi pregăteşte cina”. Am zis “Îmi
permiteţi s-o chem?” Mama a spus “Da”.
Apoi am întrebat-o pe mamă “Simţiţi dureri mari acum?” Ea a zis “Nu doar acum şi ieri şi
noaptea trecută. Şi voi suferi la fel în noaptea asta”. Am zis “Asta e ceea ce credeţi dvs. Eu nu
trebui să cred acelaşi lucru”.
Fata a intrat în dormitor – o fată de 18 ani, frumuşică foc. Mormonii au un cod moral foarte rigid.
Am întrebat-o pe fată “Ce eşti dispusă să faci pentru mama ta?” Fata, cu lacrimi în ochi mi-a
spus “Orice, orice, pur şi simplu”.
Eu am zis “Mă bucur să aud asta. Poţi să stai în scaunul acesta fiindcă o să am nevoie de ajutorul
tău. Ei, tu nu ştii cum să intri într-o transă, dar e perfect. Stând aici cu mine, în fundul minţii tale,
în mintea ta inconştientă, sau îi poţi zice doar fundul minţii tale, tu ştii cum să intri în transă.
Aşadar, pentru a ajuta-o pe mama ta, intră în transă, într-o transă foarte, foarte profundă. Atât de
profundă încât mintea ta va părăsi corpul şi va pluti în spaţiu şi tu vei auzi vocea mea însoţindu-ţi
mintea în spaţiu. Şi fii conştientă doar de mintea mea”.
M-am întors către mamă. Se uita încremenită şi privirea ei era fixă şi intensă fiindcă ochii fetei
sale erau închişi. Nu se mişca. Apoi am făcut ceva ce ştiam că nu-i va place mamei. Fata purta
sandale şi şosete şi fusta-i venea până aproape de glezne.
Am zis “Acum, uita-te cu atenţie la mine, Mamă! Nu-ţi va plăcea ce voi face. Vei protesta serios.
Nu vei înţelege de ce-o fac, priveşte doar şi-o să afli“. Am început să ridic fusta fetei deasupra de
genunchi, deasupra de şolduri. Şi mama mă privea îngrozită fiindcă asta este ceva ce nu se poate
face unei fete mormone – să-i expui goliciunea picioarelor. Şi mama era complet îngrozită. Când
coapsele au fost dezvelite cam două treimi, am ridicat mâna şi i-am aplicat o palmă cât de tare
am putut. (Erickson se plesneşte peste coapsă cât de tare poate) Mama aproape că a sărit din pat
la sunetul loviturii. S-a uitat la fata ei, care nu s-a mişcat, n-a tresărit în nici un fel. Mi-am
îndepărtat mâna şi mama a putut vedea urma rămasă pe coapsă. Mi-am ridicat mâna şi am aplicat
o palmă tot atât de tare şi pe cealaltă coapsă. Fata n-a tresărit, nu s-a mişcat. Din punctul meu de
vedere, fata era în spaţiu fiind conştientă doar vocea mea.
Apoi i-am spus fetei “Aş vrea ca miintea ta să revină şi să mi se alăture. Vreau ca ochii tăi să se
deschidă încet şi vreau să vezi cum se îmbină pereţii cu tavanul, de cealaltă parte a camerei”.
Deja măsurasem cu ochii mărimea camerei. Ştiam că dacă se va uita într-acolo, va vedea, în raza
periferică a vederii, coapsele sale descoperite. S-a uitat şi dintr-o dată o roşeaţă puternică îi apăru
pe obraji. A început, pe furiş să-şi coboare fusta. Mama ei a văzut acea roşeaţă puternică şi
coborârea fustei, deşi spera ca, aparent, nimeni să observe asta.
I-am spus fetei “Mai este doar un lucru pe care aş vrea să te pun să-l faci. Eşti aşezată aici lângă
mine. Vreau ca, fără să-ţi mişti corpul, să te aşezi în cealaltă parte a camerei”. Apoi am început
să-i vorbesc ca şi cum ar fi stat în cealaltă parte a camerei. Fata îmi răspunde la întrebări dar îşi
modifică tonul vocii ca şi cum mi-ar fi vorbit din partea cealaltă a camerei. (Erickson priveşte
priveşte de-alungul camerei) Iar mama se tot uita înainte şi-napoi. Detectase intonaţia modificată
a ficei sale.
Am chemat-o pe fată înapoi şi-am pus-o să stea lângă mine. Am zis “Vreau să-ţi mlţumesc foarte
mult fiindcă m-ai ajutat cu mama ta. Acum te poţi trezi, simţindu-te bine şi te poţi duce înapoi în
bucătărie ca să pregăteşti mâncarea mamei tale”. Când s-a trezi i-am mulţumit din nou, fiindcă
este important să mulţumeşti atât conştientului pacientului cât şi inconştientului său.
Când s-a trezit, fata s-a dus în bucătărie. M-am întors către mamă şi I-am spus “N-o ştii încă,
Mamă, dar eşti în transă profundă şi nu simţi durere. Ei bine, tu cunoşti puterea cuvintelor, aşa
cum cunoşti şi cuvintele, iar acum cunoşti şi puterea cuvintelor în hipnoză. Mamă, nu pot fi
mereu cu tine şi nici nu este necesar fiidcă am să-ţi spun ceva ce este foarte, foarte important.
Ascută-mă cu atenţie. Durerea ta va reveni. Nu pot face nimic pentru a o împiedica. Când
durerea o să vină vreau să-ţi iei capul şi umerii, să-i pui în căruciorul cu rotile şi să împingi
căruciorul afară, în camera de zi.
Eu voi lăsa un televizor special acolo. O să-l aşezi în colţul îndepărtat al camerei. Nimeni
altcineva nu va putea să-l vadă. Poţi, mental, să dai drumul acelui televizor. Îţi pui capul şi
umerii în căruciorul cu rotile, îi faci vânt în sufragerie şi dai drumul la TV; n-o să fie publicitate
pe nici unul din canale”, (orice femeie care a scris un volum de poezie are imaginaţie – şi poate
avea şi memorie.) “şi urmăreşti programele la televizor. Toate programele tale preferate pe care
ai vrut mereu să le auzi vor fi la TV, la dispoziţia ta şi le vei urmări pentru o vreme. După un
timp vei obosi şi vei închide televizorul. Capul şi umerii tăi se vor alătura corpului tău. Vei fi
obosită şi vei adormi. Odihneşte-te liniştită! După ce te trezeşti îţi va fi foame sau sete sau vei
simţi nevoia unei companii, prietenii tăi pot veni să te viziteze. De fiecare dată când va reveni
durerea îţi vei lua capul şi umerii, îi vei pune în cărucior şi te vei duce în sufragerie să te uiţi la
TV.
Şase săptămâni mai târziu am sunat-o în timp ce-mi făceam plimbarea obişnuită, de
duminică dimineaţa, prin deşert. Am sosit la ea la ora şase dimineaţa. Asistenta medicală era la
datorie şi, aparent nu fusese informată. Am avut ceva dificultăţi în a o convinge că eram doctor şi
chiar doctorul acelei paciente. Până la urmă m-am identificat suficient cât să mă creadă că eram
într-adevăr doctorul pacientei, chiar dacă era ora şase dimineaţa.
Asistenta a zis “A petrecut o noapte îngrozitoare. Crede că e în sufragerie. Delirează. Tot încerc
să-iexplic că, de fapt e în dormitor dar pacienta îmi tot spune ‘şşş’ ”.
I-am spus pacientei “E-n regulă. O să închid televizorul. O să-i explic asistentei cum stau
lucrurile ca să nu te mai deranjeze. Când voi pleca televizorul se va aprinde şi programul pe care-
l urmăreai va reveni la exact acelaşi moment la care l-am oprit”. I-am explicat asistentei cum
stau lucrurile. Iar mama, în curând a obosit. Şi-a scuturat capul şi umerii şi a revenit în dormitor,
alături de teot corpul ei, a adormit şi s-a trezit la micul dejun cu o mare poftă de mâncare.
Prietenii ei veneau regulat s-o vadă. Se obişnuiseră cu ea când îşi lua capul şi umerii şi pleca în
sufragerie ca să se uite la un televizor pe care nimeni nu-l putea vedea. Putea să se întoarcă în
dormitor, să adoarmă, să se trezească însetată sau înfometată sau cu poftă de fructe sau de un pic
de apă rece. Prietenii ei se obişnuiseră cu asta.
 Femeia a murit subit, a intrat în comă în luna august a anului următor. Şi-a văzut băiatul
în tocă şi robă. Şi-a văzut fata în rochie de mireasă. A trăit 11 luni liniştită. “Întotdeauna să-ţi iei
capul şi umerii şi să te uiţi la acel televizor imaginar”.
Sora mea a făcut o mastectomie. Când a venit vremea să i se scoată copcile, sora mea a
zis “Doctore ştiţi că mi-e tare teamă când vine vorba de scosul copcilor. Vă deranjează dacă-mi
iau capul şi picioarele şi mă duc în solariu?” Sora mea mi-a explicat “Când eram în solariu mă
tot uitam prin uşa la camera mea. Doctorul era mereu într-o poziţie care-mi ascundea corpul.
După o vreme m-am uitat din nou şi plecase. Mi-am luat capul şi picioarele şi am revenit alături
de corpul meu”.
Şi într-o noapte, sora mea s-a întors de la spital împreună cu tatăl meu după un atac de
cord. Stăteau şi pălăvrăgeau şi fiecare au observat că celălalt suferă un puseu de tahicardie. Şi
sora mea a zis ”Tată tocmai ai avut un puseu de tahicardie, ca şi mine. Dar eu o să ajung la
cimitir înaintea ta. Am atu-ul vârstei, tinereţea mea e un avantaj”. Tata a zis “Nici pomeneală,
copile, eu am avantajul vârstei şi experienţei şi-o să ajung înaintea ta la cimitir”. Amândoi au râs
din toată inima. Sora mea e chiar foarte vie. Tatăl meu a murit la 97 de ani şi jumătate.
Familia Erickson, în mare parte, consideră boala şi necazul ca făcând parte din
dificultăţile vieţii. Şi orice soldat care a trăit din raţiile K o să vă spună că partea nedigerabilă din
aliment e şi cea mai gustoasă. (Erickson râde).
Acum o să vă povestesc un alt caz de cancer. Un doctor m-a sunat şi mi-a zis “Am o
pacientă de 35 ani, mamă a trei copii. Vrea să moară acasă. A avut o mastectomie pe partea
dreaptă, iar acum e prea târziu. Are deja metastaze în oase, plămâni şi, împrăştiat, prin alte părţi
ale corpului. Calmantele n-o ajută cu nimic. Aţi vrea să folosiţi dvs hipnnoza?”
Aşa că am făcut o vizită la domiciliu. Pe când deschideam uşa de la intrare am auzit o cântare
venind dinspre dormitor. “Nu-mi face rău, nu-mi face rău nu-mi face rău, nu mă speria, nu mă
speria, nu mă speria, nu-mi face rău, nu mă speria, nu-mi face rău”. Am ascultat o vreme acea
cântare neîntreruptă.
M-am dus în dormitor şi am încercat să mă prezint. Femeia stătea întinsă, pe partea dreaptă,
chircită. Puteam să ţip, să strig, să ma repet iar ea nu s-ar fi oprit din cântat.
Apoi m-am gândit “Ei, ar trebui să-i atrag atenţia într-un fel”. Aşacă m-am alăturat ei şi am
început să cânt şi eu “O să-ţi fac rău, o să-ţi fac rău, o să te sperii, o să te sperii, o să-ţi fac rău, o
să te sperii, o să-ţi fac rău”. În cele din urmă a zis “De ce?”, dar nu aşteptat răspunsul meu, aşa că
mi-am continuat cântarea cu o mică modificare “Vreau să te ajut, vreau să te ajut, vreau să te
ajut, dar te voi speria, te voi speria, îţi voi face rău, dar vreau să te ajut, dar te voi speria, vreau să
te ajut”. Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a zis “Cum?” şi şi-a continuat căntarea. Aşa că eu m-am
alăturat ei “Te voi ajuta, te voi ajuta, te voi speria, te voi ruga să te întorci pe partea cealaltă
mental, doar mental, nu fizic, mental, nu fizic, mental, nu fizic, îţi voi face rău, te voi speria, te
voi ajuta dacă te întorci pe parte celaltă, mental”.
În cele din urmă a spus “M-am întors pe partea cealaltă mental, nu fizic. De ce vrei să mă
sperii?” şi-apoi şi-a reluat cântarea. Aşa că eu am zis “Vreau să te ajut, vreau să te ajut, vreau să
te ajut, vreau să te ajut”. Şi, într-un final m-a întrerupt “Cum?”
Am zis “Vreau să simţi cum te înţeapă un ţânţar în tapla piciorului drept. Talpa dreaptă, te
înţeapă, te înţeapă, te doare, te mănâncă, e cel mai îngrozitor ţânţar care te-a înţepat vreodată, te
mănâncă, te doare, e cel mai îngrozitor ţânţar care te-a înţepat vreodată. Într-un final mi-a zis
“Doctore, îmi pare rău dar piciorul meu e amorţit. Nu pot simţi înţepătura de ţânţar”. Am zis
“Nu-i nimic, nu-i nimic. Amorţeala asta se târăşte în sus până la glezna ta, se târăşte pe picior în
sus, pe gambă, până la genunchi, uşor. Acum ţi se urcă pe genunchi şi până la coapsă, aproape
până la jumătate, acum a ajuns la jumătate, acum a ajuns la jumătate, acum a urcat până la şold şi
pe urmă se va muta pe cealalt şold, va coborâ pe coapsa stângă, uşor pe genunchiul stang şi
coboară, coboară, coboară până în talpa stângă. Iar acum eşti amorţită de la şolduri în jos.
Şi acum amorţeala se va târâ de-alungul părţii stâgi a corpului tău, uşor, uşor către umărul tău,
către gâtul tău şi apoi, în jos către braţul tău, până în vârful degetelor tale. Apoi va începe să se
târască şi pe partea dreaptă a corpului tău până sub braţ, până la umăr şi înapoi, până în vârful
degetelor. Iar acum vreau ca amorţeala să urce pe spatele tău, uşor, pe spatele tău, mai sus şi
mai sus până la ceafă.
Iar acum acea amorţeală va urca de-alungul ombilicului tău, din ce în ce mai sus, şi-mi pare aşa
de rău, îmi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, dar ajunge la cicatricea lăsată
de operaţia chirurgicală, acolo unde era sânul tău drept, nu pot face ca amorţeala să fie…
completă. Locul acela, unde s-a făcut operaţia îl vei simţi ca pe o înţepătură puternică de ţânţar”.
A zis “Nu-i nimic, e mult mai bine decât durerea de dinainte şi pot suporta înţepătura de ţânţar”.
Mi-am cerut scuze că nu pot alunga senzaţia de înţepătură de ţânţar. Dar continua să mă asigure
că n-o deranjează.
M-am întors frecvent s-o văd. A început să ia în greutate şi şi-a încetat cântarea. Aşa că i-
am spus “Poţi, prin hipnoză, să distorsionezi timpul aşa încât fiecare zi să ţi se pară foarte scurtă.
Între vizitele mele timpul îţi va părea foarte scurt”. Am revenit s-o văd în fiecare lună, regulat.
În aprilie mi-a zis “Doctore, aş vrea să merg prin casă, prin fiecare cameră, să mă mai uit la
fiecare cameră, încă o dată înainte de a muri. Şi, aş vrea să mai folosesc încă o dată baia”.
L-am sunat pe doctorul ei şi i-am spus “Citeşte-mi radiografia ei”. Vroia să ştie de ce. I-am spus
că dorea să meargă prin casă. El a zis “Are metastaze în oasele iliace, pelviene şi în coloana
vertebrală. Cred că îţi asumi riscul unei duble fracturi de şold”. Am zis “Bun, altfel crezi că o
poate face?”. El a zis “Da, cred că poate”.
I-am spus femeii “O să-ţi pun o centură şi o vei simţi foarte, foarte strânsă. O să-ţi ţină coapsele
foarte strâns”. Cu alte cuvinte, n-am făcut decât să contract muşchii ca să-i imobilizeze oasele.
Am zis “Ţi se va părea ciudat să mergi cu ea şi nu-ţi vei putea mişca foarte bine şoldurile. Va
trebui să mergi de la genunchi în jos”.
Şi-aşa am mers cu ea prin toate camerele ca să vadă jucăriile copiilor, camerele şi hăinuţele lor. A
folosit baia. Apoi s-a urcat cu greutate în pat şi şi-a dat jos brâul.
În mai, d-na Erickson şi Betty Alice, fata mea, au venit cu mine la această pacientă. Pacienta a
zis “Doctore am o nouă durere. O simt în stomac”. Eu am zis “Bine, va trebui s-o tratez”.
M-am întors către soţia şi fiica mea şi-am zis “Adormiţi!” şi pe când stăteau acolo, au intrat în
transe profunde. Le-am spus să simtă dureri în stomac, să li se facă rău. Au început imediat să se
simtă rău, să simtă dureri puternice. Iar pacienta mea le înţelegea durerea. Apoi am zis “Acum,
vă voi indepărta durerea, şi lor şi ţie”. Cu grijă, am dat sugestii pentru îndepărtarea durerii. Soţia
şi fata mea s-au trezit simţindu-se bine, la fel şi pacienta mea.
A murit săptămâna trecută, în iulie, în timp ce-şi vizita nişte prieteni. A intrat subit în
comă şi nu şi-a mai revenit.
Ei, v-am relatat două cazuri. Într-unul m-am folosit de religia mormonă, în celălalt simptomele
pacientului.
Iată un al treilea caz de cancer. Un doctor m-a sunat şi mi-a spus “Am o pacientă la
Spitalul Bunul Samaritean. Are 52 ani. Are studii universitare, este foarte inteligentă, foarte citită
şi are un simţ al umorului minunat. Dar mai are mai puţin de trei luni de trăit şi e într-o durere
permanentă. Îi fac o injecţie cu morfină, Demerol şi percodan, toate în acelaşi timp, plus nouă
583 mg de sodiu amital; nici măcar nu ameţeşte. Dar se poate aşeza în scunul cu rotile iar
ambulanţa o poate aduce la cabinetul dvs. Aţi vrea să vedeţi ce pueţi face cu hipnoza?”
Şoferul ambulanţei i-a împins căruciorul în biroul meu, chiar pe uşa aceasta. (Erickson arată
către uşă) A intrat în birou. Eu aveam 70 ani, iar părul meu avea culoarea asta – culoarea asta o
are de 15 ani încoace. S-a uitat la mine şi mi-a zis “Băiete, chiar crezi că cuvintele tale hipnotice
vor face ceea ce medicamente puternice n-au reuşit?”
Eu am zis “Doamnă, uitându-mă la ochii dvs văd pupilele cum se dilată şi se contractă rapid şi
muşchii faciali tremură. Aşadar ştiu că suferiţi de o durere neîncetată – o durere pulsatorie
constantă şi străpungătoare. O văd cu ochii mei. Şi acum, spuneţi-mi doamnă, dac-aţi vedea un
tigru slab şi înfometat în camera alăturată, îndreptându-se încetişor către camera asta şi ochindu-
vă hămesit, ligându-şi fălcile, câtă durere aţi mai simţi atunci?”
Ea a zis “N-aş mai simţi nimic în împrejurările astea. Doamne Dumnezeule! Nu mai simt nimic
nici acum. Pot să iau tigrul ăsta cu mine înapoi la spital?” Eu am zis “Desigur, dar va trebui să-i
spun doctorulul dvs”. A zis “Dar nu le spuneţi asistentelor. De fiecare dată când mă vor întreba
dacă simt durere o să le spun ‘Uită-te sub pat. Dacă tigrul e încă acolo înseamnă că nu simt nici
un pic de durere’ ”.
Orice femeie de 52 ani, care începe prin a mă interpela cu “băiete” are simţul umorului. Aşa că
m-am folosit de asta.
Cu alte cuvinte, foloseşte-te de tot ce are pacientul tău. Dacă el are un cântec, poţi să cânţi şi tu.
Daca este mormon, chiar dacă tu nu eşti, ar trebui să ştii suficiente lucruri despre mormonism
încât să te poţi folosi de religia lui. Şi uitaţi-vă la Jim, idealistul de Jim şi visătoarea de Gracie,
când un bărbat străin începe să-i dezvelească sutienul, - nu faci asta cu oameni idealişti –
reuşeşte să le atragă atenţia imediat. (Erickson râde)
Christine: Aţi spus că i-aţi dat instrucţiuni speciale lui Gracie despre ce să-i spună lui Jim în
transă. Aţi vrea să fiţi un pic mai explicit?
E: Practic, am pus-o pe Gracie sa înveţe pe de rost ceea ce-i spusesem despre alarma
ceasului. Te trezeşti, opreşti alarma, îţi schimbi activităţile şi faci ceea ce ar trebui să faci în ziua
respectivă. Dacă eşt catolic, mănânci peşte. Ăsta e unul din lucrurile pe care ar trebui să le faci.
Din moment ce el contruia o casă şi cultiva un teren, acestea erau lucrurile pe care trebuia să le
facă.
O participantă: Există o limită a gradului în care spasticitatea unei paralizii poate fi
controlată? Durerea dată de spasticitatea ei fusese controlată prin hipnoză?
E: Jim era foarte spastic. Nu v-am spus asta. Spasticitatea a dispărut în momentul în care am
început să-mi fac de cap cu sânii soţiei lui. Toată atenţia lui a devenit atenţie ”spastică” (focusată,
n.t.). (Erickson chicoteşte) Pe mine nu mă deranja şi nici pe el.
Altă participantă: În ce măsură credeţi că pacientul are control asupra procesului canceros
din corpul său?
E: Cercetările experimentale în acest sens, nu sunt suficiente. Dar ceea ce ştiu este că Fred
K. m-a auzit susţinând o prelegere în Twin Falls, Idaho. Fred K. era chirurg şef acolo. Şi era un
chirurg progresist. A hotărât că va face o societate medicală în Twin Fals, aşa că a organizat-o.
Apoi a hotărât că oraşul are nevoie de un spital, aşa că a început să acţioneze în acest sens. Apoi
a hotărât că ar trebui să aibă o clădire specială, cu cabinete. El este o forţă în desfăşurare în Twin
Falls.
După prelegerea mea, Fred a venit la mine şi mi-a spus “V-am ascultat prelegerea şi am înţeles că
lumea are nevoie mai multă de un psihiatru destoinic decât de un chirurg destoinic”. Aşa că şi-a
făcut rezidenţa în psihiatrie, în Salt Lake City. Acum e profersor de psihiatrie.
A refuzat catedra până nu i-a fost permis să lucreze în departamentul de chirurgie. Aşa că Fred a
folosit hipnoza în scopul vindecării rănii chirurgicale, cu fiecare pacient pe care l-a operat. Şi
rănile pacienţilor pe care a folosit hipnoza s-au vindecat mai repede decât ale celorlalţi pacienţi.
Ei, cam atât vă pot spune.
Jane: Doctore Erickson , eu am boala lui Raynaud. Se poate face ceva prin hipnoză?
E: Te-ai lăsat de fumat?
Jane: Da, nu fumez.
E: Bine. În 1930 m-am întâlnit cu doctorul Frank S. El avea boala lui Raynaud. Şi continua
să fumeze. Îi plăcea să inhaleze fumul de ţigară. Vroia să ştie ce se putea face referitor la boala
lui. Am zis “N-ai ce-i face”. (Erickson o priveşte pe Jane) “Nu cred că ar trebui să trăieşti într-un
ţinut răcoros”. I se oferise postul de şef al Spitalului de Stat din Augusta, Maine. Frank zicea că
vrea slujba. Am zis “Ei bine, atunci, de fiecare dată când îţi vei simţi degetele îngheţate vezi dacă
poţi, mental, să stârneşti un mic foc în degetele tale”. Frank e un pic mai în vârstă decât mine şi,
periodic, îşi stârneşte un mic foc în degete. Nu s-a înregistrat o avansare a bolii.
Jane: Problema la mine sunt degetele de la picioare.
E: Atunci, stârneşte un foc în ele, mental, din când în când.
Jane: Acum?
E: Dacă te-ai gândi în momentul ăsta, la ceea ce mă gândesc eu, te-ai înroşi imediat. (râsete)
Ştii că deţii control capilar asupra feţei?
Jane: (dă din cap afirmativ)
E: Şi asupra braţelor? Mai înainte ţi s-a făcut pielea de găină acolo. (Jane îşi priveşte braţele)
Când treci de la un mediu cald la o temperatură de zero grade ţi se face pielea de găină acolo şi
pe tot corpul. Cred că ai avut deja experienţa faptului de a intra cu picioarele într-o cadă cu apă
foarte fierbinte şi ţi s-a făcut pielea de găină pe restul pielii, fiindcă apare un flux de la receptorii
de cald spre receptorii de rece.
Poţi să roşeşti cu picioarele aşa cum poţi să roşeşti şi cu faţa. (Erickson chicoteşte) Am aflat deja
că avem capacitatea de a stârni un foc în obraji. (Erickson râde) Şi-ţi muţumim pentru
demonstraţie. (toată lumea râde)
Jane: E tare cald aici. (râsete)
E: Acum spuneţi-mi, cât de adâncă trebuie să fie transa de care aveţi nevoie în psihoterapie?
N-aţi fost prea atenţi, fiindcă eu am tot intrat şi ieşit din transă în vreme ce vorbeam cu voi. Am
învăţat cum să intru în transă şi pot discuta ceva cu voi şi, în acelaşi timp, urmăresc covoraşul
acela ridicăndu-se până la nivelul acesta. (Erickson gesticulează) Devine un covoraş mult mai
mic. Şi vă pot vorbi despre Jim şi Gracie (Erickson se uită la covoraş) şi despre tigrul înfometat,
sau orice altceva şi cu toţii observaţi că vorbesc mai rar. (Erickson zâmbeşte şi priveşte în jur)
Pot intra şi ieşi din transă fără ca vreunul din voi să-şi dea seama.
Christine: Atunci, ne-aţi putea vorbi mai mult despre autohipnoză?
E: Bine. Ţineam un curs despre hipnoză undeva în Indiana. Un bărbat de doi metri, numai
muşchi şi oase şi tare mândru de ele, a venit să dea mâna cu mine. I-am văzut mâna puternică
apropiindu-se de mine, aşa că i-am întins-o eu primul .
Mi-au spus că porecla lui era “Buldog” şi că de fiecare dată când îi veneae o idee, se agăţa de ea
şi nimeni nu i-o putea scoate din cap.
A zis “Nu există nici măcar un om în lume care să mă pună în transă”. Am zis “Ai vrea să
descoperi contrariul?” El a zis “Nu există nici măcar un om - nimeni care să mă poată hipnotiza”.
Eu am zis ”Aş vrea să-ţi demonstrez asta şi să te duc să-l cunoşti pe bărbatul care te poate
hipnotiza”. A zis “S-a făcut! Aduceţi-l la mine”. Am zis “În seara asta, între ora şapte şi opt,
îmbracă-te în pijama, aşează-te pe un scaun în faţa oglinzii şi priveşte-l pe bărbatul care te va
pune în transă”.
A doua zi a spus “Azi-dimineaţă la opt, când m-am trezit, încă mai eram în blestematul ăla de
scaun”. (râsete) “Am stat acolo toată noaptea. Recunosc că pot intra singur în transă”.
O pacientă de-a mea de prin anii ‘50 m-a sunat şi mi-a zis “În ultimul an am citit o carte
despre autohipnoză. Am petrecut vreo trei ore pe zi studiind-o, urmărind instrucţiunile întocmai.
Nu pot intra în transă”.
Am zis “Joan, ai fost pacienta mea în anii ’50. Legătura ta cu mine ar fi trebuit să-ţi spună să dai
dovadă de mai multă minte şi să mă suni din nou. Cartea pe care ai citit-o e scrisă probabil de
(Erickson spune numele unui hipnotizator amator) Ea a zis “Aşa e”. Am zis: toate cărţile lui
despre hipnoză nu sunt bune de nimic. Ceea ce ai tot încercat tu să faci a fost să-ţi spui în mod
conştient ce să faci şi cum să faci. Transformi totul în ceva conştient. Acum, dacă vrei să intri
într-o transă hipnotică, pune-ţi ceasul să sune peste 20 de minute. Aşează-l pe masa de toaletă,
stai jos şi uită-te la imaginea ta din oglindă”.
Am primit un telefon a doua zi. Mi-a zis “Am tras ceasul şi l-am potrivit. M-am aşezat, m-am
uitat la imaginea mea în glindă şi ceasul a sunat. Am crezut că am făcut o greşeală. A doua oară
am potrivit cu atenţie ceasul peste 20 minute. L-am pus pe masa de toaletă, m-am aşezat, m-am
uitat în oglindă şi a sunat alarma. Şi de data asta, ceasul a arătat că trecuseră 20 de minute”.
Cu alte cuvinte, nu-ţi spui ce trebuie să faci în transă. Mintea ta inconştientă ştie mult mai multe
decât tine. Dacă ai încredere în inconştinetul, el va face autohipnoza pe care ţi-o doreşti.
Întâmplător, fiica mea, care este asistent medical a venit să mă viziteze din Dallas. Îmi
vorbea despre munca ei cu pacienţii. Au foarte multe urgenţe care te solicită şi-ţi iau mult timp.
Sunt specializaţi pe accidente de maşină şi astea sunt des întâlnite în Dallas.
Mama ei a întrebat-o cum de reuşeste să mai adoarmă după experienţa unei urgenţe devastatoare.
Şi Roxanna a zis “Oh, foarte simplu. Am un ceas pe care-l poţi citi în întuneric. Cănd mă bag în
pat arunc o privire către ceas. Ştiu că dacă ajung să citesc ora pe care-o indică ceasul, la10
minute după ce m-am pus în pat, va trebui să urc şi să cobor scările de 20 ori. Sunt leneşă şi n-a
trebuit niciodată să urc şi să cobor scările de 20 ori. Dar ştiu că dacă citesc ceasul, zece minute
mai târziu, chiar mă voi da jos din pat şi voi urca şi coborâ scările de 20 ori”.
Am publicat o lucrare odată despre un bărbat care-şi pierduse soţia. Fiul său văduv, lui
locuia cu el. Făceau singuri toată treaba în casă şi tot ei se ocupau şi de biroul lor de afaceri
impbiliare. Muncă în casă o împărţeau.
În cele din urmă, bătrânul a venit la mine şi mi-a spus “Stau în pat treaz toată noaptea,
zvârcolindu-mă şi tot încercând să adorm. Nu dorm niciodată mai mult de două ore pe noapte.
De regulă adorm pe la ora cinci şi mă trezesc pe la şapte”.
Am zis “Bun, şi acum vrei să corectezi insomnia. Trebuie doar să faci ceea ce-ţi spun. Spui că
împarţi munca cu fiul tău. Cum o împărţiţi?” A zis “Fiul meu face lucrurile care-i plac, iar eu pe
cele care-mi plac”. Am zis “Ce urăşti cel mai tare să faci?” El a zis “Să ceruiesc podelele. Avem
podele de lemn şi-mi place să fie ceruite. Fac toată treaba mea şi a lui numai să ceruiască el
podelele. Asta fiindcă nu suport să ceruiesc podelele”.
Am zis “Bun. Am deja în cap remediul pentru tine. O să te coste cam opt ore pe noapte. Crezi că
îţi poţi permite să pierzi opt ore pe noapte dormind?” A zis “Pierd toate orele astea într-un an de
zile. Bineînţeles că-mi permit”.
Eu am zis “În seara asta, când te duci acasă, iei un borcan de ceară de podele Johnson şi-o cârpă
şi lustruieşti podeaua toată noaptea. O lustruieşti până la ora la care obişnuieşti să te trezeşti
dimineaţa. Apoi îţi continui ziua de muncă. Nu vei fi pierdut decât două ore de somn. Şi în
noaptea următoare, începe să ceruieşti podeaua de când vine ora de culcare. Ceruieşte-o toată
noaptea şi dimineaţa du-te la birou la timp. În total vor fi patru ore de somn pierdute. Noaptea
următoare vei cerui podelele toată noaptea şi vei pierde încă două ore de somn”.
În a patra noapte de ceruit podelele, înainte de a-şi începe munca, i-a spus fiului său “Cred că o
să-mi odihnesc ochii pentru un minut”. S-a trezit a doua zi la şapte.
Şi de-atunci, pe masa lui de toaletă e un borcan de ceară de podele Johnson şi o cârpă de lustruit.
I-am zis “Ai un ceas cu cadran luminos. Dacă poţi citi ora pe care ţi-o indică ceasul, la 15 minute
după ce te-ai băgat în pat, lustruieşte podeaua toată noaptea”. N-a mai pierdut nici o noapte de–
atunci. (Erickson râde)
Un doctor a venit la mine şi mi-a spus “Am muncit tot timpul colegiului. Am pierdut o
grămadă de ore de somn. Mi-a fost greu să fac facultatea de medicină. Înaine de a o termina m-
am căsătorit şi mi-a întemeiat propria familie. Restituirea banilor pentru taxele de la facultate şi
întreţinerea familiei mele m-au costat o grămadă de ore de somn pierdute.
De-atunci, mă pun în pat la ora 22.30. Mă tot foiesc şi mă uit la ceas, sperând ca s-a făcut
dimineaţă. Şi pe la cinci adorm, iar la şapte trebuie să mă scol şi să plec la cabinet. Şi ştiţi, tot
timpul în facultate mi-am promis că o să-i citesc pe Dickens, Sir Walter Scott, Dostoevski,
fiindcă-mi place literatura. Nu am găsit niciodată timp pentru asta. mă tot răsucesc şi mă
prepelesc în pat până la cinci dimineaţa”.
Eu am zis “Aşa deci, aţi vrea să dormiţi? Şi vă văitaţi că nu l-aţi citit pe Dickens. Ei bine,
cumpăraţi un set de cărţi de Dickens.
Acum, aş vrea să cunosc interiorul casei dvs. Aveţi un şemineu şi o poliţă deasupra lui, nu?” El a
zis “Aşa e”. I-am zis “Luaţi un bec, îl puneţi pe poliţă, alături de un volum de Dickens. Staţi
acolo în picioare de la ora 22.30 până la cinci dimineaţa şi-l citiţi pe Dickens. Aşa vă veţi împlini
aspiraţiile literare”.
În cele din urmă, a venit la mine şi mi-a zis “Pot să-l citesc pe Dickens stând pe scaun?” Am zis
“E-n regulă”. Apoi a venit şi mi-a zis “Întâmpin dificultăţi în citirea lui Dickens. Stau jos, încep
să citesc şi înainte de a termina o pagină întreagă adorm buştean. Mă trezesc dimineaţa cu cârcei
de la poziţia în care am stat”.
Am zis “Bine, ia-ţi un ceas cu cadranul luminos. Dacă reuşeşti să citeşti ora pe care o indică
ceasul, la 15 minute după ce te-ai pus în pat, ridică-te şi du-te lângă şemineu ca să-l citeşti pe
Dickens. Iar acum, c-ai reuşit să citeşti ceva din Dickens, vei descoperi multe modalităţi de a-ţi
face timp ca să-l citeşti pe Dickens”. A citit toate cărţile lui Dickens, Scott, Flaubert şi
Dostoevski. Şi-i e groază de citit în picioare lângă şemineu. Preferă să doarmă.
Oamenii vin la voi pentru ajutor, când şi l-ar putea furniza singuri. O femeie vroia să se
lase de fumat şi să piardă din greutate. I-am spus că putea s-o facă cu foarte puţin disconfort şi
foarte multă satisfacţie. Mi-a spus “Nu mă pot abţine când e vorba de mâncat şi de fumat. Când e
vorba să fac sport, mă pot abţine şi chiar mă abţin”.
Eu am zis “Sunteţi o femeie foarte religioasă, nu-i aşa?” Mi-a zis “Da”. Am zis “Promiteţi-mi
solemn că veţi face lucrurile simple şi puţine pe care vi le voi cere”. Apoi am zis “Ţineţi-vă
chibriturile la subsolul casei. Locuiţi într-o casă cu două etaje şi mansardă. Fumaţi cât doriţi. Dar,
ţineţi-vă chibriturile în subsol şi ţigările în mansardă. Când vreţi să fumaţi, coborâţi la subsol,
luaţi un chibrit din cutia cu chibrituri şi puneţi-l pe cutie. Apoi alergaţi în mansardă şi luaţi-vă o
ţigare, coborâţi la subsol şi aprindeţi-o. Aşa veţi face şi mult sport.
Şi mi-aţi spus că vă place să ciuguliţi mereu câte ceva. Ce-aţi vrea să faceţi – să alergaţi în casă
sau în afara ei? Să faceţi multe ture şi apoi să intraţi în casă şi să mâncaţi ce doriţi?” A zis “Ar fi
o idee bună”. Am zis “Bine. Desigur, când veţi face un tort va trebui să-l tăiaţi în felii foarte
subţiri. Pentru fiecare felie mâncată veţi înconjura casa o dată, alergând cât puteţi de repede.
Dacă vreţi a doua felie de tort, veţi alerga de două ori mai mult în jurul casei”.
E surprinzător cât de repede şi-a dorit să fumeze din ce în ce mai puţine ţigări… mai întâi jos la
subsol ca să scoţi un chibrit din cutie, să-l laşi acolo şi să alergi la mansardă ca să iei o ţigare, să
te întorci la subsol ca s-o aprinzi şi sa te bucuri de ea. Şi să alergi atât în jurul casei ca să poţi
mânca apoi o felie de tort, apoi, să alergi de două ori pentru a doua felie, de trei ori mai mult
(către grup) pentru a treia … şi a slăbit foarte frumos.
Ce e important nu e să faci totul ca la carte, să urmezi regulile aşa cum sunt scrise. Ceea ce e
important e să-ţi faci pacientul să facă lucruri care-i fac foarte, foarte bine.
Un bărbat din Michigan a venit la mine şi-a zis “Am o fire incontrolabilă. Când îmi pierd
cumpătul, lovesc persoana de lângă mine. O pălmiuesc pe soţia mea. Mi-am bătut copiii de-
atâtea ori. Firea mea este incontrolabilă”.
Eu am spus “Locuieşti într-o fermă din Michigan. Cum încălzeşti casa? Cum faci să găteşti?” El
a zis “E o fermă şi folosim lemne. Incălzim casa cu lemne. Gătim la fel”. Am zis “De unde faceţi
rost de ele?” A zis “Am un lot de pământ”. Şi eu i-am zis “Ce copaci tăiaţi pentru foc?” A zis
“Păi, stejari. Mai dobor şi frasini. Nu dobor ulmi pentru că sunt foarte greu de tăiat în bucăţi care
să încapă-n sobă”.
Am zis “De-acum veţi tăia doar ulmi”.
Când dobori ulmi ca să-i faci bucăţi trebui să dai cu toporul în el, să faci o despicătură, să-l
scoţi, apoi să loveşti din nou, să adânceşti un pic despicătura. Trebuie să procedezi aşa, să tai câte
puţin din el, fiindcă, dacă nu, lemnul se despică-n două. E cel mai îngrozitor copac de tăiat în
bucăţi. Şi să tai în bucăţi un ulm înseamnă să munceşti cât pentru a tăia 20 de stejari.
“Ei, când te piezi cu firea, pune mâna pe un topor şi du-te de despică un ulm şi ţi se va duce toată
energia”. Eu ştiu ce-nseamnă să tai în bucăţi un ulm – cea mai îngrozitoare sarcină.
Siegfried: Am o întrebare. Ne daţi exemple de oameni care fac întotdeauna ceea ce le cereţi
şi par a fi foarte motivaţi în comparaţie cu pacienţii mei. (râsete)
E: Asta ce spune şi familia mea “De ce pacienţii tăi fac lucrurile nebuneşti pe care le spui să
le facă?” Eu le răspund “ Pentru că le-o spun foarte serios. Ei ştiu că vorbesc cu seriozitate, că
sunt sincer în totalitate. Sunt complet sigur că vor face ceea ce le spun. Nu mă gândesc niciodată
‘Da’ oare o să facă pacienţii mei lucrurile astea ridicole?’ Nu, eu ştiu că le vor face”.
Acum, o femeie a venit la mine, sau, mai degrabă mi-a telefonat şi m-a rugat să-l ajut pe
soţul ei să se lase de fumat cu ajutorul hipnozei. Soţul ei a venit la mine. Era avocat; câştiga cam
30.000 de dolari pe an. Soţia lui moştenise un sfert de milion de dolari înainte de a se căsători cu
el. Ea a cumpărat casa în care stăteau. Ea plătea toate impozitele şi toate cheltuielile, pentru toată
mâncarea. Plătea impozitul soţului şi al ei. Nu ştia ce făcea soţul ei cu cei 35.000$ pe care-I
câştiga anual.
Am aflat foate astea de la soţ când am vorbit cu el despre problema fumatului. Ştiam că nu se va
lăsa de fumat. I-am şi spus-o la sfârştitul orei – că nu avea nici o intenţie să se lase şi dacă îmi dă
voie s-o sun pe nevastă-sa să-i spun că e un ratat înnăscut. Poate că dacă făceam asta ea o să
înceteze să-l mai bată la cap să se lase de fumat.
Şi a fost de acord s-o sun pe soţia lui, în prezenţa sa, şi să-i spun că e un ratat înnăscut şi să-i mai
spun să-l lase în pace, să nu-l mai cicălească cu fumatul. M-am simţit îndreptăţit să fac asta. Era
avocat, trebuia să cunoască însemnătatea cuvintelor obişnuite, în limba engleză. Ar fi trebuit să
cunoască modul în care se folosesc cuvintele.
Am sunat-o pe soţie şi i-am spus “Îmi pare rău să vă spun că soţul dvs este un ratat înnascut. Aşa
că, vă rog, nu-l mai bateţi la cap, lăsaţi-l în pace. Nu vrea să se lase de fumat şi n-o să se lase”.
Peste două zile ea a intrat val-vârtej în cabinetul meu, fără programare. Îi curgeu lacrimile pe
obraz, fără oprire. A zis “Plâng de fiecaare dată când intru în cabinetul unui doctor. Las băltoace
de lacrimi pe jos, aşa cum fac şi acum. Iar mâine trebuie să-mi duc copii la pediatru. O să plâng
tot drumul la dus şi la întors. Mă puteţi ajuta în vreun fel?” Am zis “Da, a plânge e un lucru
foarte infantil. Cât de des plângeţi?” Ea a zis “De fiecare dată când încep să fac ceva. Am
absolvit colegiul, mi-am luat diploma de profesor şi am plâns în continuu timp de o săptămână
când am obţinut prima slujbă de profesor. Aşa că trebuia să renunţ la ea fiindcă plângeam atât de
mult”.
Am zis “Bun, mâine trebuie să-ţi duci copii la pediatru. Vei plânge tot drumul, şi la dus şi la
întord. Eu îţi sugerez că a plânge e un lucru infantil aşa că înlocuieşte-l cu un alt gest infantil,
care să fie evident. Ia-ţi un castravete, o murătură, cam atât de mare (Erickson arată) şi
îngrijeşte-l, leagănă-l ca pe-un copil, tot drumul până la doctor şi înapoi”.
În ziua următoare a venit la cabinet extrem de supărată, dar fără să plângă. A zis “De ce nu mi-aţi
spus să am grijă de castravete cât timp eram la doctor?” (Erickson zâmbeşte) Eu am zis “Asta
era responsabilitatea ta, nu a mea. Acum o să-ţi dau o altă sarcină. În după-amiaza asta vreau să
urci pe Squaw Peak, iar mâine vino şi povesteşte-mi cum a fost”.
A venit în ziua următoare şi mi-a zis “Am urcat Squaw Peak şi mă credeţi sau nu, m-am pierdut
la vreo 16 metri de vârf. Am urcat pe nişte pietre colţuroase, deşi n-aveam nici o treabă pe-acolo.
Când am ajuns în vârf am avut un sentiment de împlinire personală - de realizare. Mâine mă voi
duce din nou şi de data asta n-o să mă mai pierd. O să vin să vă povestesc. La coborâre m-am
întrebat în continuu cum de-am putut să mă rătăcesc. E imposibil”.
A venit a două zi şi mi-a spus că a urcat pe Squaw Peak fără probleme şi a resimţit acelaşi
sentiment de împlinire personală.
Mai târziu a venit, pe neaşteptate şi mi-a spus “Cred că soţul meu e însurat mai mult cu maică-sa
decât cu mine. Nu poate face nimic prin casă – să repare un robinet care curge sau cea mai
simplă sarcină. Dar, dacă maică-sa îl cheamă la ora unu din noapte, se scoală şi merge la celălalt
capăt al oraşului ca să-i repare un robinet care curge sau să-i atârne un tablou pe perete. Dar
acasă la noi nu poate face asta. Trebuie să chem un instalator sau un tâmplar, sau să fac eu
treaba”.
Am zis “Mda, soţul tău ar trebui să fie soţul tău şi nu soţul mamei sale”.
Ea a zis “Nu-mi place de soacră-mea. Apare la mine pe verandă la ora patru după-amiaza şi-mi
cere să-i gătesc o cină după cheful ei. Câteodată mai vine şi cu invitaţi. Eu trebuie să mă duc la
cumpărături, apoi să m-apuc să gătesc o cină minunată pentru ea şi pentru invitaţii ei. Dar
când mă pun la masă mă doare stomacul şi nu mă simt bine”.
Eu am zis “Nu cred că e prea politicos din partea soacrei tale să apară tam-nesam la tine pe
verandă, la patru după-amiaza şi să-ţi ceară să-i găteşti cina. Aşa că data viitoare când apare,
pregăteşte-i cina. Când vine vremea să te aşezi şi tu la masă, n-o face. Explică-le că ai o întâlnire
importantă în seara aia. Nu-mi pasă unde te duci – poţi merge la un cinematograf în aer liber. Şi
nu te întoarce acasă până la ora 23”.
După câteva zile a venit şi mi-a spus “Soacra şi soţul meu au venit acasă cu un oapete, la ora
patru şi mi-au cerut să le gătesc o cină foarte bogată. Aşa că v-am urmat sfatul. Le-am gătit o
cină minunată. Când a venit vremea să ne aşezăm la masă, le-am spus că am o întâlnire foarte
importantă în seară aia şi am plecat. Nu m-am întors acasă până nu s-a făcut ora 23. Am
descoperit că soacra mea, împreună cu soţul meu i-au jucat oaspetelui obişnuita lor farsă: l-au
îmbătat până i-a venit rău şi a vomitat pe tot covorul din sufragerie, iar eu a trebuit să-l curăţ”.
Am zis “Ei bine, persoanele pe care le inviţi la masă şi care vomită pe covorul din sufragerie sau
îi fac pe alţii să vomite, n-ar trebui să mai fie invitaţi la nici o cină, niciodată”. Ea a zis “Aşa cred
şi eu”.
A venit mai târziu şi mi-a spus “Eu plătesc toate facturile, impozitele, şi pe-al meu şi pe-al
soţului meu. Din când în când mai aduce şi el vreo plasă cu legume. Asta fiindcă vrea să-i gătesc
ceva special. Vrea să mă ia la San Diego, la o conferinţă pe probleme de legislaţie, iar eu nu
vreau să merg”. Am zis “Soţul tău vrea să te ia la San Diego. Lasă-l s-o facă. Când te întorci să-
mi spui dacă ţi-a plăcut”.
Când s-a întors mi-a zis “Eu am vrut să stăm intr-un hotel cu piscină. Soţul meu mi-a spus că în
hotelul de pe cealaltă parte a străzii atmosfera e mai plăcută. Aşa că am stat într-un hotel care nu
avea piscină. N-aş putea spune că era vreo diferenţă în ce priveşte atmosfera. Am plătit o mie de
dolari pentru o săptămână în acea cameră. Şi toate mesele erau extra”.
Când am coborât în restaurant, fetiţa nostră de 18 luni bătea în tăblia scaunului ei, bolborosea şi
făcea zgomot. Soţul meu a lovit-o peste faţă, provocând o scenă în tot restaurantul”. Eu am zis
“Soţul tău este avocat şi ar trebui să cunoască legea împotriva abuzului copiilor. Cred că asta a
fost un caz de abuz şi mai cred că legea te consideră responsabilă
şi pe tine”. Ea a zis “Aşa cred şi eu. De-cum încolo n-o să mai lovescă copii”.
După câteva săptămâni a venit şi-a zis “De două, trei, patru ori pe an soţul meu face câte-o
datorie de vreo două, trei, patru, cinci mii de doloari. Apoi îmi cere mie să-mi vând din
obligaţiunile bancare ca să-l scot pe el din datorie”. Eu am zis “ Un bărbat care câştigă 35.000$
pe an, a cărui soţie îi plăteşte toate cheltuielile şi impozitul, pe deasupra, trebuie să-şi plătească
datoriile din salariul propriu”. Ea a zis “La fel cred şi eu. N-o să mai vând nici o obligaţiune”. Eu
am zis “Dacă-i plăteşti datoriile, chiar un sfert de milion de dolari n-o să ţină prea mult”.
După câteva săptămâni a venit şi-a zis “De două, trei ori pe an soţul meu vine la mine şi-mi cere
să ne despărţim. Dar nu e chiar o despărţire. Nu ştiu unde se duce sau stă. Apare acasă
întotdeauna joi seara şi cere o cină mai specială. Iar duminica, după ce mâncăm, se joacă cu copii
şi-apoi pleacă. Nu ştiu unde”. Am zis “Ei bine, cred că ar trebui să fii cinstită cu el. Dacă-ţi cere
o separare, tratează problema cu sinceritate şi dă-i ce-ţi cere. Spune-i ‘Bine, vei obţine o
despărţire şi atâta timp cât ţi-o doreşti şi, de data asta de-adevăratelea. Fără mesele de joi, fără
mesele de duminică. Voi schimba încuietorile la toate uşile şi la toate ferestrele’”.
După vreo şase luni a venit la cabinet şi a zis “Am motive pentru a cere divorţul?” I-am zis “Eu
sunt psihiatru nu avocat. Dar te voi îndruma către un avocat cinstit”. S-a dus la el şi-a divorţat
fără să stea pe gânduri.
După vreo alte şase luni a venit la cabinet, fără programare şi-a zis “M-aţi minţit prin deturnare”.
Am zis “Cum te-am minţit prin deturnare?” Ea a zis “Am venit şi-am întrebat dacă am motive
pentru a cere divorţul, iar dvs aţi zis că sunteţi psihiatru nu avocat. M-aţi trimis la un avocat care
mi-a obţinut un divorţ pe baze legale. De fiecare dată când mă gândesc că am stat măritată cu
nenorocitul ăla timp de şapte ani, îmi vine să vărs. Am intentat divorţ din motive personale”.
Am zis “Dacă ţi-aş fi spus să intentezi divorţ din motive personale, ce-ai fi făcut?” Ea a zis “Mi-
aş fi apărat soţul şi aş fi rămas măritată cu el”. Eu am zis “Exact! Acum, spune-mi ce-ai făcut în
ultimile şase luni?” Ea a zis “Păi, după ce-am divorţat m-am anjagat ca profesor. Îmi place. Nu
îmi se mai întâmplă să plâng”.
Eu i-am spus să aibe grijă de o murătură şi i-am mai spus că soţul ei e un ratat înnăscut. Şi el, ca
avocat, ar fi trebuit să ştie mai bine şi să nu mă lase să-l numesc un ratat. Iar ea şi-a dat seama de
asta, gradual … de fiecare dată când venea la mine cu o plângere.
Siegfried: Vă rog să repetaţi ultima propoziţie n-am auzit-o.
E: De fiecare dată când venea la mine cu o plângere la adresa bărbatului ei, realiza adevărul
cuvintelor mele, când l-am numit pe soţul ei un ratat. De-asta am şi sunat-o prima oară, ca să-i
spun că soţul ei e un ratat.
Siegfried: Chiar asta credeţi? Că e un ratat?
E: Păi, tu nu crezi asta? Şi-a pierdut soţia, familia. Trebuie să-şi folosească proprii bani
pentru a se întreţine. Trebuia să plătească bani pentru întreţinerea copiilor. Acum trebuie să-şi
plăească singur impozitul.
Siefgried: Dar eu cred că se poate şi schimba.
E: Crezi? Orice bărbat tânăr, care impune soţiei sale o viaţă ca asta, în primii şapte ani, n-o
să se schimbe. Şi e încă băiatul lu’ mama. O scoate pe mama în oraş la cină şi ea poate să-l sune
la unu noaptea ca să-l cheme să-i repare un robinet care curge.
S: Mda, dar cred că poate învăţa cum să se separe de mamă. Credeţi că o să fie mereu legat
de maică-sa?
E: da, fiindcă el nu caută să găsească pe cineva care să-l sfarme legătura.
S: Credeţi, aşadar, că nu e pregătit să facă schimbarea asta?
E: Nu cred că va fi pregătit niciodată.
S: Îhm.
E: Iar acum, Christine, mergi în cabientul meu – pe undeva pe-acolo - şi găseşte un plic în
care sunt studii de caz. E un plic obişnuit. E probabil pe etajera de lângă birou. (Christine intră în
cabinet şi-i aduce lui Erickson mapa cerută.) Un bărbat la 30 ani ar trebui să ştie că nu se face să
se ducă la unu noaptea la maică-sa acasă ca să-i repare un robinet care curge.
S: Da, sunt de acord cu asta.
E: Şi ar trebui să-şi plătească singur impozitul pe salariu.
Acum, cine citeşte frumos în engleză? Ei, nu toţi deodată!
Jane: Eu
E: (Erickson îi dă foaia ) Citeşte această scrisoare cu voce tare.
Jane: “29 februarie. Dragă doctore Erickson . Vă scriu ca urmare a cerinţei dvs în acest sens,
din timpul conversaţiei telefonice pe care am avut-o acum câteva săptămâni. V-aş fi scris mai
devreme dar doreams ă verific daca d-na dr. L. e interesată să mă însoţească în Phoenix (dacă
este posibil să vă văd). A fost plecată din oraş pentru câteva săptămâni, şi acestui fapt i se
datorează întârzierea scrisorii. Ea mi-a recomandat să vin la dvs şi mi-a mai dat de înţeles că este
interesată să vină în Phoenix cu mine, dacă poate strecura plecarea asta în agenda ei foarte
încurcată.
În ceea ce priveşte problema mea, am început să mă bâlbâi undeva între patru ani şi patru ani şi
jumătate. Am început să vorbesc la un an. Începutul bâlbâielii a coincis cu naşterea surorii mele
(prima) şi cu o amigdalectomie, cândva la începutul vârstei de cinci ani. Cât despre cum se leagă
aceste evenimente cu faptul că mă bâlbâi, n-am ştiut niciodată. Am făcut multe încercări de a
descâlci firele traumelor copilăriei, inclusiv terapie tradiţională, câteva încercări eşuate de
hipnoză (dr. L. crede că pot fi hipnotizat), terapie prin ”ţipete ”, cu C. D. Am încercat diferite
terapii “corporale” i.e. Rolfing, polarity therapy, acupunctură, bioenergetică şi tehnici de
respiraţie. Am încercat şi prin tehnici mecanice. Am făcut EST, ca şi multe tehnici meditative,
spirituale, yoghine. Bâlbâiala mea s-a menţinut. Câteva din lucrurile pe care le-am încercat m-au
ajutat în diferite feluri, dar, cred că mai persistă încă elemente din trecut, cu încărcătură
puternică, elemente cărora mi-e îngrozitor de frică să le fac faţă.
Câţiva dintrre prieteniii mei din Bay Area mi-au spus că relaţia mea cu mama este încă
nerezolvată. Mai sunt conştient şi de faptul că întâmpin dificultăţi în a-mi exprima furia. Chiar
daca am 30 ani, oamenii îmi spun că sunt infantil (multora le vine greu să creadă că am peste 20
de ani) şi mulţi încă mă tratează ca pe un copil. Vreau să mă maturizez şi să-mi continui viaţa.
Am obosit să-mi tot duc viaţa în această supă emoţională.
Şablonul vieţii mele a fost după cum urmează: în tot ceea ce-am întreprins, la început, se
prefigura promisiunea unui succes uimitor. Lucrurile merg bine până la momentul în care apare
o dificultate. Atunci, de obicei, mă las păgubaş şi dau greş/ratez.
M-aş bucura în special să nu mă mai bâlbâi ; acest fapt m-a împiedicat să comunic cu
dezinvoltură cu ceilalţi şi câteodată chiar numai să comunic cu ei. Am permis bâlbâielii mele să
împiedice dezvoltarea mea în lume. Din moment ce e o trăsătură specifică copilăriei, într-o
anumită măsură, mă face să mă simt ca un copil.
În acest moment, viaţa mea intră într-o perioadă de schimbare, dar eu sunt încă incapabil
să îmi manifest abiliăţile şi să-mi câştig traiul. Situaţia mea prezentă este măcinată de vinovăţie
existenţială. Singurele slujbe la care am acces acum sunt slujbe semicalificate sau necalificate.
Acest lucru este profund nesatisfăcător pentru mine, având în vedere trecutul meu. Am trecut fără
probleme prin studiile post-universitare pentru doctoranzi (cercetare operaţională şi statistică
teoretică) şi, înainte de a-mi lua doctoratul m-am lăsat de ele pentru a studia muzică. Pentru o
vreme am făcut asta, totul mergea bine. Îmi plăcea să ascult ceea ce cântam şi muzica mea era
recunoscută. Apoi, m-am oprit din cântat pentru vreme şi când am reluat am simţit că am pierdut
mult şi că partea mea stângă era mai rigidă. Din acest moment muzica mea a început să sune mai
prost şi nu m-am mai considerat un muzician profesionist. Talentul meu diminuând, ura de sine a
crescut şi la fel şi consumul de droguri. Doar în ultimii doi ani am lăsat-o mai moale cu drogurile
(le-am luat, regulat, timp de şapte ani).
Acum mă simt mai puternic şi nutresc o dorinţă arzătoare de a lucra cu dvs, chiar dacă sunt
foarte conştient de rezistenţa puternică la însănătoşire, rezistenţă care încă mă mai bântuie. Şi
rezistenţa face parte din structura eului. Probabil că din frică sau din neîncredere opun subtil
rezistenţe în a coopera cu oamenii.
Aştept să-mi răspundeţi şi sunt nerăbdător să lucrez cu dvs, dacă sunteţi de acord. Voi sta la
dispoziţia dvs începând de pe 1 aprilie (cu excepţia serilor de marţi, toată luna). Cu respect al
dvs, George Leckie”.
E: Acest pacient m-a sunat la telefon cu câteva săptămâni înainte. Eu am zis “Bună ziua”,
iar el a zis “Ba-ba, ba, ba, ba, ba, ba”. Eu am zis “Scrieţi-mi” şi am închis.
După câteva săptămâni îmi scrie această scrisoare lungă despre nevroza lui şi despre cei
şapte ani de devotament faţă de droguri. Imediat ce am primit acestă scrisoare, ca răspuns la
cererea mea telefonică, m-am gâdit “Iată unul din acei pacienţi de profesie, care nu se va face
bine niciodată şi care mă va lua drept prost şi se va folosi de tot timpul şi energia mea pentru a
da greş”. Aşadar, am citit ce mi-a scris şi i-am răspuns printr-o scrisoare care credeam că-l va
interesa în aşa măsură încât să-mi scrie o altă scrisoare, de care eu să mă pot folosi în activitatea
didactică.
(Către Jane) Continuă.
Jane: (continuă citind scrisoarea de răspuns a lui Erickson)
“7 martie. Dragă domnule Leckie. Din moment ce mi-aţi telefonat ca să-mi cereţi
ajutorul, când de fapt eraţi incapabil să cereţi ajutor şi a trebuit să vi se spună cum să comunicaţi
cu mine, ceea ce dvs trebuia să fi făcut fără să vi se spună, o să rezum pentru dvs problema dvs,
sperând poate inutil că acest lucru vă va folosi.
De regulă, telefoane de genul celui pe cae l-aţi dat dvs, nu sunt urmate de scrisoarea solicitată.
Dacă scrisoarea este trimisă, ea vine cu întârziere, întârziere atribuită altei persoane – în cazul
dvs, dr. L.
În continuare, se povesteşte despre o carieră îndelungată în care se căută ajutor şi nu se acceptă
ajutorul primit, dar, din când în când, se admite un dram de acceptare.
În mod invariabil se prezintă o listă a cauzelor probabile şi posibile ale problemei, asigurând
astfel posibililatea ca terapeutul să se uite în direcţia greşită şi permiţând continuarea carierei
îndelungate de căutare sârguincioasă, lipsită de rezultat. O problemă poate fi depăşită doar dacă
continuăm să nu-i cunoaştem cauza.
Pentru a demonstra consistenţa pattern-ului de comportament, trebuie menţionate şi alte tipuri de
eşec – în cazul dvs muzica, maturizarea, asigurarea unui trai şi eşecul în obţinerea unui doctorat.
Scrisoarea nu ar fi completă dacă nu s-ar menţiona şi nişte ameninţări subtile şi abil exprimate; în
cazul dvs, promisiunea de neîncredere şi de lipsă de cooperare, printre altele.
Elementul cel mai important este punerea unei restricţii, cât de mică, asupra terapiei. Nici nu
trebuie să fie logică, orice fel de restricţie, chiar irelevantă, precum restricţia dvs referitoare la
serile de marţi, pe durata lunii aprilie. Prin ce efort de imaginaţie aţi ajuns la concluzia că v-aş
putea acorda vreuna din serile mele?
Dacă aţi citit această scrisoare până aici, sigur se naşte întrebarea ‘vreţi să fiţi pacientul meu?’
Sugerează cumva această întrebare că eu aş fi capabil să fac faţă mult prea adoratei dvs
probleme, după cum atestă cei şapte ani de “devotament” faţă de droguri, care devotament poate,
în cel mai bun caz, împiedica vorbirea?
Aştept cumva răspuns la această scrisoare ???? Al dvs, de o sinceritate îngrozitoare, Dr. Milton
H. Erickson.”
E: Voi ştiţi ce aţi face dacă aţi primi o scrisoare ca asta, dar ascultaţi ce mi-a răspuns el.
Jane: “11 martie. Dragă dre Erickson. E foarte uşoar pentru dvs să evitaţi angajarea în
formalităţi inutile, printr-o simplă întorsătură de condei. Am fost total nepregătit pentru atacul
violent ce urma. Eu nu eram conştient de toate aceste “jocuri” (cu excepţia celui de amânare,
evidenţiat de scuza mea în legătură cu dr L) pe care dvs le-aţi observat cu acurateţe în scrisoarea
mea. Perspicacitatea dvs mă compleşeşte.
Am desprins din scrisoarea dvs o urmă de indignare, lesne de înţeles (dar şi de compasiune). Nu
am avut, câtuşi de puţin, intenţia de a vă supăra. După câte se pare, îmi puneţi în cârcă viclenia
de a încerca să vă induce în eroare, ceea ce, din nou, nu am intenţionat să fac.
Problema mea nu vă pare nefamiliară. De fapt, înţeleg că consideraţi scrisoarea mea ca pe un fel
de “formular” cu spaţii goale pe care le-am completat cu elemente din istoria mea personală.
Da, doresc în continuare să fiu pacientul dvs. Da, nevroza mea de eşec este foarte adorată de
mine – nu aşa e cu toate nevrozele? Vă prezint scuze pentru faptul de a fi fost atât de obraznic
încât să pun restricţii terapiei.
În aşteptarea răspunsului, umilul dvs, George Leckie.
P.S. De obicei nu mă bâlbâi atât de tare cum am făcut-o când am vorbit cu dvs la telefon. Am
fost foarte emoţionat şi înfricoşat. Încă îmi este frică de dvs”.
(Jane se uită la Erickson înainte de a citi scrisoarea următoare. El aprobă dând din cap, iar
ea continuă)

“24 martie. Dragă dle Leckie. E cazul să aduc câteva corecţii. 1) Realităţile neplăcute nu
sunt niciodată îndepărtate cu ‘o simplă întorsătură de condei’. Ele persistă până când pacientul
dezvoltă suficientă sinceritate pentru a le abandona. 2) O prezentare simplificată a adevărului nu
este ‘un atac violent’. 3) Pentru ca cineva să ‘nu fie conştient de toate aceste jocuri’, priceperea
dvs la jocurile pe care le-am menţionat, cât şi la cele pe care nu le-am menţionat, demonstrează o
practică îndelungată şi sârguincioasă cu scopul de a nu conştientiza ‘aceste jocuri’. 4) Sunteţi
copleşit de ‘perspicacitatea’ mea. De fapt, nu aveţi căderea de a face un compliment, oricui. 5)
Cât despre ‘urma de indignare, lesne de înţeles’, aşa cum vă este obiceiul, vă înşelaţi. Era vorba
de un amuzament suficient de ridicat cât să pariez că că veţi fi determinat să scrieţi o scrisoare de
răspuns. 6) Cu ceva mai mult efort aţi fi putut veni cu o afirmaţie mai corectă decât ‘problema
mea nu vă este nefamiliară’.7) Nici dacă aş fi înghiţit un container mare, aproape plin cu sare, nu
aş putea să cred în afirmaţia dvs: ‘Da, chiar doresc să fiu pacientul dvs.’ şi chiar dacă containerul
ar fi plin, mă îndoiesc că răspunsul meu ar fi altul. 8)Afirmaţia: ‘…nevroza mea de eşec este
foarte adorată de mine – nu nu aşa e cu toate nevrozele?’ este atât de ridicol de absurdă încât,
privită cu generozitate, e de conceput că v-ar face chiar şi pe dvs să vă simţiţi prost. 9) O ‘scuză’
pentru teatrala restricţie impusă terapiei este chiar irelevantă şi nu are legătură cu problema
reală.10) Afirmaţi că vă ‘preţuiţi’ ‘nespus de mult’ nevroza, iar apoi adăugaţi “cu umilinţă”,
ocazionând astfel un contrast care nu serveşte decât pentru amuzament. 11) Scrieţi ‘Încă îmi este
frică de dvs’, când de fapt, dvs suferiţi de o ‘nevroză de eşec’ ‘mult adorată’, care ea ar trebui să
fie obiectul fricii dvs. 12) Apreciez pozitiv eforturile pe care le-aţi depus voluntar pentru a mă
amuza. Cu aceeaşi sinceritate ca şi înainte, Dr. Milton H. Erickson.” (Râsete) (Jane continuă cu
următoarea scrisoare.)
“9 aprilie. Dragă dle Leckie. Vă sugerez să-mi scrieţi în jurul lui 19-20 aprilie şi să vă
exprimaţi dorinţa şi scopul pentru care solicitaţi o întâlnire cu mine. Al dvs, Milton Erickson,
M.D.”
(Următoarea scrisoare)
“19 aprilie. Dragă dre Erickson. În legătură cu dorinţa şi scopul pentru care solicit o
întâlnire cu dvs.
Dorinţa mea se bazează pe discuţia pe care am avut-o cu dr L, cu câteva luni în urmă. Ea
mi-a povestit cum, cu ajutorul hipnozei, aţi făcut să dispară rapid şi fără milă, probleme
emoţionale de durată ale unui campion la patinaj. Dr. L a fost coleşită de măiestria dvs. şi a
considerat că mă puteţi ajuta.
Dorinţa mea (chiar dacă poate e doar o iluzie) este ca, prin intermediul hipnozei, să
rezolv situaţia familială din copilăria mea timpurie, situaţie cel mai probabil responsabilă pentru
faptul că nu m-am maturizat niciodată. Vreau să ajung la momentul la care să fiu capabil să îmi
asum responsabilitatea pentru viaţa mea. Vreau să abandonez bâlbâiala şi eşecul existente în
viaţa mea de când mă ştiu. Vreau să rezolv rivalitatea pe care o resimt faţă de unul din fraţii mei.
Vreau să fiu capabil să-i iubesc pe ceilalţi, în loc să îmi fie frică de ei. Vreau să mă iubesc pe
mine însumi! (în prezent n-o fac) Am nevoie să mă “reprogramez”, astfel încât să am o
perspectivă pozitivă asupra viitorului.
Dacă, cu ajutorul dvs, această îndelungă listă de dorinţe va putea fi îndeplinită, voi fi liber
să creez şi să mă fac folositor – aşa cum îmi doresc să fac. În prezent acest lucru nu se întâmplă,
datorită faptului că strădaniile mele sfarşesc în eşec şi frustrare.
Dr. L consideră că pot fi hipnotizat. Eu prevăd ceva dificultăţi din acest punct de vedere,
deoarece încercări anterioare s-au soldat cu eşec. Teama mea este că problema mea este una
spirituală şi că nimeni, în afară de mine nu mă poate ajuta. Totuşi, mi-am păstrat încrederea şi
sunt nerăbdător să vă întâlnesc şi să lucrez cu dvs.
Vă voi suna joi, 22 aprilie, la ora 9:00. Cu speranţă şi sinceritate, al dvs, George Leckie”.
E: Chiar m-a sunat, “cu speranţă şi sinceritate”. Normal, dna Erickson a răspuns şi a zis “Dr.
Erickson nu primeşte nici un telefon”.
Jane: (scrisoarea următoare)
“ 23 aprilie. Dragă dle Leckie. Scrisoarea dvs., expediată “în regim special” (netimbrată,
n.t.) a sosit cu obligaţia de a achita taxa de timbru. În finalul ei insistaţi pentru o conversaţie
telefonică, în ciuda faptului că v-am cerut să comunicaţi cu mine în scris şi nu verbal.
Aţi exprimat o dorinţă, pe care aţi calificat-o drept o posibilă iluzie, aceea de a ‘rezolva situaţia
familială din copilăria timpurie’. Ceea ce doriţi nu este terapie, ci doar insight asupra unui trecut
ce nu poate fi schimbat.
Exprimaţi dorinţa, nu şi intenţia, de a rezolva o rivalitate frăţească din copilărie; dar nu
menţionaţi în nici un fel dorinţa de a face faţă celor mai simple nevoi ale maturităţii.
Puneţi la baza cereri pentru terapie credinţele şi speranţele Dr.-lui L, care sunt pozitive în
contradicţie cu expectaţiile negative şi dorinţele dubioase, de care dispuneţi din abundenţă.
Ca să vă accept ca pacient, am nevoie de dovada că aveţi capacitatea de a vă asuma
responsabilitatea pentru un grad minim de autosuficienţă. Al dvs, Dr. Milton H. Erickson
(scrisoarea următoare)
“28 aprilie. Dragă Dre. Erickson. ‘Ca să vă accept ca pacient, am nevoie de dovada că
aveţi capacitatea de a vă asuma responsabilitatea pentru un grad minim de autosuficienţă.’.
Vă rog să-mi scuzaţi ignoranţa, dar nu înţeleg exact la ce vă referiţi. Ce anume aş putea
spune în mod simplu pentru a da satisfacţie cererii dvs, mai sus menţionate ?
În acest moment nu pot face decât presupuneri. Iată :
Anul trecut, timp de cinci luni m-am întreţinut lucrând ca îngrijitor de terenuri sportive.
Am fost concediat datorită noii politici manageriale de reducere a personalului. De atunci
primesc ajutor de somaj şi, în acelaşi timp îmi continui vânătoarea de slujbe şi câştig câţiva
dolari ici-colo cântând. Actualmente cânt într-o fomaţie care înregistrează un album. E
satisfăcător ? Relevant ?
Celălalt lucru pe care-l presupun este că sunteţi probabil îngrijorat dacă pot sau nu să
strâng bani pentru a vă putea plati consultaţia. Răspunsul este ‘Da, pot’.
Sper şi am incredere că nu am interpretat greşit cerinţele dvs. Mai mult, sper că am adus
dovezi satisfăcătoare pentru dvs. Am citit câtorva prieteni de-ai mei această cerinţă a dvs şi toţi
au confirmat interpretările mele.
Dacă cerinţa dvs a fost îndeplinită satisfăcător, accept o întâlnire, când vă convine dvs. al dvs,
George Leckie (P.S. anexez la scrisoare un timbru de 20 cenţi.) ”
Jane : (Scrisoarea următoare)
”8 mai. Dragă Dle. Lexkie. Scopul terapiei este schimbarea în bine a tuturor
comportamentelor nevrotice ale pacientului. În toate scrisorile dvs n-aţi făcut decât să susţineţi
insistent şi consecvent părerile; să subliniaţi importanţa eşecurilor dvs; să faceţi aluzie, câteodată
foarte subtil, la intenţia de a păstra neschimbată starea dvs proastă, din prezent, în timp ce
pretindeţi a fi cooperant şi, în acelaşi timp, insistaţi ca eu să vin în întâmpinarea solicitărilor dvs
şi să accept interpretările dvs.
Un citat amuzant şi foarte grăitor, din ultima dvs scrisoare este ‘Am citit câtorva prieteni de-ai
mei această cerinţă a dvs şi toţi au confirmat interpretările mele.’ (sublinierile îmi aparţin.)
Nu ştiu ce altceva aş putea să vă mai scriu, ca să am convingerea că ar avea vreo
însemnătate pentru dvs, sau că v-ar interesa. Al dvs, Dr. Milton H. Erickson ”
E: Dacă doream, am fi putut continua în aceeaşi manieră.
 Odată, am primit o scrisoare de la o femeie care îmi zicea ”Am făcut psihanaliză timp de
30 de ani. Acum, se fac patru ani de când fac terapie Gestalt. După asta, pot fi pacienta dvs ? ”
Pentru aceşti oameni nu mai este nici o speranţă – sunt pacienţi de profesie. Acesta este singurul
lor scop în viaţă.
Iar acel avocat … are o slujbă bună, judecând după salariu. Dar îşi cheltuie banii pe
lucruri lipsite de valoare. A rămas dator la plata maşinii. E în urmă cu plata chiriei. E în urmă cu
plata pensiei alimentare pentru copil. Cu toate astea câştigă 35.000$ pe an. Nici măcar maşina pe
care o are nu este proprietatea sa. A fost însurat cu un sfert de milion de dolari. Acum nu mai are
nici asta. Este un ratat înnăscut. Născut pentru a pierde. Născut pentru a fi un ratat.
Prima lecţie pe care am primit-o, în acest sens a fost când eram la Medicină. Am primit
sarcina de a examina doi pacienţi şi de a afla istoria lor.
M-am dus mai întâi la pacientul cel mai apropiat. Era un bărbat de 73 de ani. Părinţii lui trăiau
din ajutor social. El a fost crescut din ajutor social. A devenit un delicvent. N-a muncit nici măcar
o zi în viaţa lui. A trăit din furturi mărunte; a petrecut o grămadă de vreme în puşcărie. A stat în
puşcărie fiindcă era vagabond şi n-avea cu ce să se întreţină. Fusese trimis la Spitalul General de
Stat pentrua primi cea mai bună îngrijire medicală. Nu l-a costat nimic. Întotdeauna se reîntorcea
la furturile lui mărunte şi la vagabondaj. Şi iată că ajunsese la 73 de ani! Avea o afecţiune uşoară,
care urmă să se vindece în câteva zile. M-am gândit: de ce un bărbat care a fost un trântor toată
viaţa apucă să trăiască până la 73 de ani şi bărbaţi care au contribuit la societate au murit la 30,
50, 60 de ani ?
Am fost să-l văd pe următorul pacient. Era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată.
Avea 18 ani şi era încântătoare. Am început să conversăm iar ea vorbea cu lejeritate şi inteligent
despre maeştrii lumii, despre Cellini, despre istoria antică, despre literatură de calitate. Era foarte
inteligentă, frumoasă, încântătoare şi talentată. Scria poezii, povestiri, picta şi făcea muzică.
Am început examinarea fizică cu scalpul, urechile. Apoi i-am examinat ochii. Am pus jos
oflatmoscopul şi i-am spus că am uitat să fac un comision şi că mă voi întoarce repede.
M-am dus în cabinetul doctorilor, m-am aşezat şi mi-am spus ”Erickson, ai face bine să vezi
viaţa aşa cum e în realitate! Vagabondul o să se facă bine şi o să trăiască. Toată viaţa a fost o
povară pentru societate. N-a muncit nici măcar o zi în viaţă. Şi iată o fată frumoasă, încântătoare,
foarte inteligentă, talentată, a cărei retină indică faptul că o să moară în trei luni, de boala lui
Bright. Ai face bine să înfrunţi această realitate, Erickson! Toată viaţa te vei confruntă cu
nedreptăţile vieţii. Frumuseţe, talent, creier, abilităţi – toate irosite! Iar un vagabon, bun de
nimic, păstrat! Era un ratat înnăscut. Iar ea se născuse pentru a fi victimă”.
Este o reclamă la televizor, referitoare la mâncarea pentru pisici. Arăta o pisică jucându-
se cu un ghem şi asta mi-a amintit că trebuie să vă arăt ceva. Ai vrea să-mi dai bucata aceea de
lemn?
Şeful catedrei de arte, de la universitatea de stat a venit să mă vadă. A văzut sculptura asta. A
ridicat-o şi a examinat-o şi a zis “Eu sunt profesor de arte la universitatea de stat. Îmi câştig traiul
sculptând. Scuplturile mele sunt cunoscute peste tot în lue: Europa, Asia, America de Sud şi
Statele Unite.” (chiar este un sculptor în lemn faimos) “Această sculptură este pur şi simplu artă.
Arta exprimă viaţă umană, gândirea umană, comportamentul uman, experienţa umană. Nu
înţeleg ce este, dar cu siguranţa este artă. Este plină de sens. Dar nu o înţeleg”. (Erickson i-o dă
lui Siegfried.)
(Notă: sculptura este indigenă şi înfăţişează un lamantin.)
Cu alte cuvinte, îţi spune povestea unor oamneni. Povestea vieţii lor; povestea a ceea ce este
important în viaţă; a modului cum sunt guvernaţi oamenii acestui grup etnic.
Siegfried : Pot să vă mai pun o întrebare ? Eu mă ocup de analiză tranzacţională, iar unul din
punctele centrale ale teoriei este acela că planul vieţii se bazează pe o decizie luată foarte
timpuriu, nu o decizie luată intelectual. Şi în mare parte, ea poate fi schimbată.
Noi privim persoana de care dvs aţi vorbit şi gândim că, în principiu, decizia lui de a fi un ratat
poate fi schimbată, atunci când el va regresa la stadiul la care a fost luată această decizie. Viaţa
lui se poate schimba când el va găsi sprijinul ce fundamentează opţiuni mai bune şi îi oferă
posibilitatea unei decizii mai bune. Ce credeţi despre asta ?
E: Poate fi adevărat, dar cum faci asta ?
Vă voi spune povestea lui Joe. La vremea aceea aveam zece ani şi locuiam la o fermă, în
Wisconsin. Intr-o dimineaţă de vară, tata m-a trimis în satul vecin cu o misiune. Pe când mă
apropiam eu de sat, nişte colegi de şcoală m-au văzut, au venit la mine şi mi-au spus ”Joe s-a
întors ”. Eu nu ştiam cine era Joe. Ei mi-au spus ceea ce le spuseseră părinţii lor.
Povestea lui Joe nu era una prea frumoasă. Fusese exmatriculat din toate şcolile fiindcă
era un bătăuş, era agresiv şi distructiv. Dădea cu petrol lampant pe o pisică sau un câine şi apoi îi
dădea foc. A încercat să dea foc hambarului şi casei tatălui său, de două ori. Înjunghia cu furca
porcii, viţeii, vacile şi caii.
Când a împlinit 12 ani, mama şi tatăl lui au recunoscut că nu-şi mai puteau stăpâni
copilul. S-au dus la tribunal şi l-au trimis la Şcoala Industrială de Băieţi, o instituţie pentru copii
delicvenţi căora nu li se poate face faţă într-o casă de corecţie obişnuită. După trei ani în această
şcoală, i-au dat drumul să meargă şi să-şi viziteze părinţii. În drum spre casă a comis ilegalităţi şi
l-au trimis înapoi la Şcoala Industrială, unde a trebuit să rămână până când a împlinit 21 de ani.
La 21 de ani, conform legii a trebuit să fie eliberat. Când a fost eliberat, avea un costum
făcut în închisoare, pantofi făcuţi în închisoare şi o bancnotă de 10$. Părinţii lui erau morţi. În
lipsă de altceva proprietatea lor a trebuit să fie lichidată, aşa că tot ce avea erau 10$, un costum
de îchisoare şi pantofi de închisoare.
S-a dus în Milwaukee şi imediat a comis jaf armat şi furt. A fost arestat de poliţie şi trimis
la şcoala de corecţie pentru tineri. Acolo au încercat să-I aplice acelaşi tratament ca şi celorlalţi.
Dar Joe prefera să se bată cu toată lumea. Provoca răzmeriţe şi încăierări în sala de mese,
distrugea mesele şi alte lucruri de genul acesta. Aşa că l-au închis într-o celulă şi îi dădeau de
mâncare acolo. O dată sau de două ori pe săptămână, doi sau trei gardieni cât el de mari îl
scoteau afară să facă mişcare, după ce se lăsa întunericul. Şi în toată perioada pe care a petrecut-
o în şcoala de corecţie din Green Bay nu i s-a dat nici o permisie pentru bună purtare.
Când a fost eliberat, s-a dus în oraş, în Green Bay, a comis alte furturi şi ilegalităţi şi a
fost trimis imediat în închisoarea de stat. Acolo, au încercat să-i aplice acelaşi tratament ca şi
celorlalţi condamnaţi, dar Joe n-a vrut să audă de asta. El nu vroia decât să se bată cu ceilalţi
colegi, să spargă ferestrele şi să facă scandal. Aşa că l-au băgat la carceră.
Carcera era la subsol – doi metri pe doi, iar podeaua era din beton şi era înclinată către o rigolă
aflătă în faţa carcerei. Nu era asigurată nici o măsură de igienă. Era închis în carceră, cu sau fără
haine. Eu am fost în acea carceră şi este izolată fonic şi nu pătrunde nici lumina. O dată pe zi, de
regulă la ora 1 :00 sau 2 :00, dimineaţa, o tavă cu mâncare era strecurată prin deschizătura,
special făcută a uşii. I se dădea pâine şi apă, sau raţia obişnuită în închisoare. Şi doi gardieni, cât
el de (el avea 1,87m), unul î dreapta şi altul în stânga lui, îl scoteau să facă mişcare, după lăsarea
întunericului, ca să nu aibă pe cine să bată.
Şi-a petrecut timpul în închisoare închis în carceră. O singură perioadă de carceră e suficientă
pentru a îmblânzi pe oricine – fără lumină, fără sunet şi fără nici un fel de condiţii igienice. După
o primă perioadă de 30 de zile a ieşit afară şi a început să se bată ca nebunul, aşa că s-a intors
înapoi. De fapt, întregul termen pe care-l avea de ispăşit în închisoarea statală, l-a petrecut în
acea carceră. De regulă, e suficient să petreci două perioade de carceră pentru a deveni psihotic.
Iar Joe a petrecut acolo doi ani.
Când a fost eliberat, s-a dus în sat şi a mai comis nişte nelegiuiri. A fost imediat arestat şi s-a
trimis înapoi în închisoarea statală, pentru a ispăşi o altă pedeapsă, şi de această dată în carceră.
După ce şi-a ispăşit şi ce-a de-a doua pedeapsă, a fost eliberat. S-a întors în satul Lowell, unde
părinţii lui obişnuiau să-şi facă cumpărăturile. In acel sat erau trei magazine. Şi-a petrecut
primele trei zile lângă casa de bani, calculând în minte venitul zilnic.
Toate cele trei magazine au fost sparte şi furate. O barcă cu motor, care era pe râu a dispărut.
Toată lumea ştia că Joe spărsese magazinele şi furase barca cu motor.
Eu am sosit în sat în cea de-a patra zi. Joe stătea pe o bancă, neclintit şi se uita în gol. Colegii
mei de joacă, în semicerc în jurul lui se zgâiau la un puşcăriaş în carne şi oase. Joe nu ne dădea
nici o atenţie.
La vreo trei kilometri şi jumătate de sat locuia un fermier cu soţia şi fiica sa. Deţinea 90
de hectare de pământ agricol, achitat deja. Cu alte cuvinte, era un fermier bogat. Ca să munceşti
90 de hectare de pământ ai nevoie de cel puţin doi bărbaţi. Avea angajat un om, dar acesta
plecase în acea zi fiindcă îi murise cineva în familie. Se întorcea în Milwaukee şi i-a spus
fermierului că nu se va întoarce.
Ei bine, fermierul avea o fată de 23 de ani, o fată foarte atrăgătoare. Avea, ceea ce se considera, o
educaţie foarte bună. Terminase opt clase. Avea 1, 75 m, era foarte puternică. Putea singură să
înjunghie un porc, să are pământul, să facă căpiţe de fân, să cultive porumb şi să facă orice altă
muncă pe care o făcea un argat. Era şi o excelentă croitoreasă. De regulă, ea făcea rochia de
mireasă a tinerelor care urmau să se căsătorească, şi haine pentru copii. Era o excelentă
bucătăreasă şi era recunoscută drept cea mai bună bucătăreasă, în acea comunitate ea făcea cea
mai bună plăcintă şi cel mai bun tort.
În acea dimineaţă, când eu mă îndreptam către sat, la ora 8 :10, Edye, fiica fermierului, fusese
trimisă de tatăl ei să facă un comision. Edye şi-a priponit calul şi venea mergând pe stradă. Joe s-
a ridicat şi i-a barat drumul. Joe a privit-o din cap până în picioare, cu mare atenţie, iar Edye a
rămas peloc şi l-a măsurat din cap până în picioare pe Joe. În cele din urmă, Joe a zis ”Pot să te
scot la dans vineri noaptea?” În acea comunitate, în satul Lowell, dansul de vineri noaptea se
ţinea în incinta primăriei şi venea toată lumea. Edye a zis “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Joe s-a
dat la o parte şi Edye şi-a continuat drumul.
Vineri noaptea Edye a sosit la dans; şi-a priponit calul şi a intrat în incinta primăriei.
Acolo era Joe, aşteptând-o. Au dansat împreună toate melodiile, chiar dacă asta îi făcea pe alţi
tineri invidioşi.
Ei, Joe avea 1, 87 m, era puternic şi arătos. În dimineaţa următoare, negustorilor li s-au
returnat mărfurile furate, iar barca cu motor a fost adusă înapoi la debarcaderul proprietarului.
Joe a fost văzut pe drun, îndreptându-se către ferma tatălui lui Edye. Mai târziu s-a aflat că Joe i-
a cerut tatălui lui Edye o slujbă, ca argat. Tatăl lui Edye a zis ”Ca să fii argat trebuie să munceşti
mult. Începi munca la răsăritul soarelui şi munceşti până la apusul lui. Duminică dimineaţa te
duci la biserică, dar în restul zilei munceşti. Fără vacanţe, fără zile libere, iar plata este de 15$ pe
lună. O să-ţi aranjez o cameră în hambar şi poţi mânca cu toată familia ”. Joe a acceptat slujba.
În trei luni, toţi fermierii îşi doreau să aibă un argat ca Joe, fiindcă Joe era, cum se zice pe
la ţară ‘nebun după muncă’. Nu făcea decât să muncească, să muncească şi iar să muncească.
După o zi de muncă pentru şeful lui, mergea şi îl ajuta şi pe vecinul cu piciorul rupt; făcea şi
munca acestuia. Joe a devenit foarte popular şi toţi ceilalţi fermieri îşi doreau să fi avut un argat
aşa ca Joe. Joe nu era vorbăreţ, dar era prietenos.
După un an, un val de bârfă a măturat comunitatea. Joe fusese văzut scoţând-o pe Edye la
plimbare cu căruţa sâmbătă noaptea. Asta era procedura standard când făceai curte unei fete sau
“ţi se aprindeau călcâiele”, cum se mai zicea.
În dimineaţa următoare, un alt val de bârfă, fiindcă Joe o dusese pe Edye la biserică. Asta nu
putea să însemne decât un singur lucru. Câteva luni mai târziu Joe şi Edye erau căsătoriţi. Joe s-a
mutat din hambar în casă. A devenit argatul permanent al tatălui ei, foarte respectat de toată
lumea. Joe şi Edye nu au nici un copil. Iar Joe a devenit interesat de comunitate.
Atunci când copilul Erickson a anunţat că se duce la liceu, întreaga comunitate a regretat,
fiindcă părea să fie un promiţător fermier. Cu toţii ştiau că educaţia de la liceu îl strica pe om. Joe
s-a uitat la mine şi m-a încurajat să merg la liceu şi a încurajat şi pe mulţi alţii să facă liceul.
Când mi-am anunţat dorinţa de a merge la universitate, Joe m-a încurajat aşa cum i-a încurajat şi
pe alţii. Aşadar, în glumă, cineva i-a pus numele pe buletinul de vot, pentru alegerea consiliului
de administraţie al şcolii. Toată lumea l-a votat pe Joe şi datorită faptului că avea cele mai multe
voturi a fost ales preşedintele consiliului. La prima întrunire a consiliului de admiistraţie a
participat toată lumea. Fiecare părinte, fiecare cetăţean era acolo pentru a vedea ce va spune Joe.
Joe a zis “Oameni buni, voi m-aţi ales pe mine preşedintele consiliului de administraţie, prin
faptul că mi-aţi dat cele mai multe voturi. Eu nu ştiu nimic despre ce înseamnă educaţia în
şcoală. Dar ştiu că voi toţi vă doriţi ca copii voştri să crească mari şi să fie manieraţi, iar cel mai
bun mod de a vă asigura de asta este să-i trimiteţi la şcoală. Angajaţi cei mai buni profesori,
cumpăraţi-le tot ce au nevoie şi nu vă plangeţi de taxe!” Joe a fost reales de mai multe ori.
În cele din urmă, părinţii lui Edye au murit, ea a moştenit ferma iar Joe a început să caute
un argat. S-a dus la şcoala de corecţie şi a cerut numele câtorva dintre foştii condamnaţi, care
promiteau. Unii au stat doar o zi, o săptămână, o lună, alţii au stat o periodă îndelungată până
când s-au simţit capabili de a ieşi în societate şi a contribui la bunăstarea ei.
Joe a murit pe la şaptezeci de ani, Edye, câteva luni mai târziu. Întreaga comunitate era interesată
de testament. Testamentul prevedea ca ferma să fie vândută pe bucăţele, iar restul pământului să
fie să fie vândut celor interesaţi de el. Toţi banii intrau într-un fond administrat de bancă şi de
directorul şcolii de corecţie şi erau destinaţi ajutorării tinerilor foşti condamnaţi, care promiteau.
Acum, toată psihoterapia de care el a beneficiat a fost “Poţi, dacă eşti un gentleman”.
Când am obţinut slujba de psiholog în penitenciare, a trebuit să-i examinez pe toţi condamnaţii
din instituţiile corecţionale şi penale. Joe m-a felicitat şi mi-a zis “La Waukesha există un dosar
vechi pe care ar trebui să-l citeşti. Mai este un dosar vechi şi la Green Bay, unul şi la (Erickson
numeşte o altă instituţie enală)”. Eu ştiam că era vorba despre dosarul lui. Şi le-am citit. Erau
dosare cele mai negre cu putinţă. Fusese un delincvent pe perioada primilor 29 de anii din viaţa
sa. Apoi, o fată frumuşică i-a spus “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Joe a fost cel care a făcut
schimbările. Nu terapeutul face schimbarea, pacientul o face.
Am mai avut un pacient asemănător, pe nume Pete. La 32 de ani el făcuse deja 20 de ani
de puşcărie. Şi când a ieşit din penitenciarul din Arizona, Pete a venit în Phoenix; s-a îmbătat şi a
agăţat o femeie divorţată, cu doi copii. S-a dus acasă la ea.
Ea muncea, iar el a trăit de pe urma ei timp de şapte luni. El lucra prin taverne ca şi gardian.
Întotdeauna se îmbăta şi se încăiera cu clienţii. Şi, tavernă după tavernă îl concedia. După şapte
luni prietena lui s-a săturat de scuzele lui şi de mahmureala de a doua zi dimineaţa. Aşa că i-a
spus “Pleacă şi nu te mai întoarce!” El a luat tavernă după tavernă şi a implorat o slujbă dar ei îi
răspundeau “Nu, provoci prea multe pagube”. El s-a întors la prietena lui şi a rugat-o să-i mai
dea o şansă. Ea a zis “Nu.” Aşa că în iulie, pe o temperatură de peste 50 de grade, a mers pe
picioare 9 kilometri şi jumătate, de la casa prietenei lui până la cabinetul meu.
Mai venise la mine, înainte, de două ori. La puţin timp după ce a ieşit din închisoare
centrul de reeducare a delincvenţilor l-a trimis la mine, pentrupsihoterapie. Vizita lui a durat o
oră, după care a zis “Ştii unde puteţi să vă ‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit. Prietena lui l-a adus înapoi.
M-a ascultat politicos vreme de o oră, după care, tot politicos, a zis “Ştii unde puteţi să vă
‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit.
Prietena lui a venit la mine pentru psihoterapie. Am vorbit despre diverse lucruri. Mi-a
spus câte de nerăbdătoare era ca fiicele ei de 10, respectiv 11 ani să crească şi să-şi câştige traiul
pe stradă. Am întrebat-o dacă doreşte ca fiicele sale să devină proastituate. Ea a zis “Dacă mie
mi-e bine, o să le fie şi lor”. Şi-a dat seama că nu eram de acord cu acest lucru, aşa că n-a mai
venit la mine. După ce l-a dat afară pe Pete, el a venit pe picioare până la cabinetul meu, nouă
kilometri şi jumătate şi a zis “Ce vroiaţi de fapt, să-mi spuneţi?” I-am vorbit vreme de o oră după
care, politicos, mi-a zis “Ştii unde puteţi să vă ‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit.
S-a întors la prietena lui şi a implorat-o din nou să îl lase să locuiască cu ea, dar ea a zis
“Nu”. S-a preumblat pe la toate tavernele, unde i s-a spus din nou “Nu”. Aşa că Pete s-a întors
aici. În total făcuse vreo 28 de kilometri, pe o temperatură de peste 50 de grade şi mahmur pe de-
asupra.
Pete a intrat şi mi-a zis “Ce vroiaţi de fapt, să-mi spuneţi?” Eu i-am zis “Îmi pare rău,
Pete, dar mi-am ‘îndesat-o’ unde-ai spus! Pot să-ţi spun doar atât: în spatele casei am o curte
mare îngrădită. Este şi o saltea veche pe care poţi dormi. Dacă plouă, poţi s-o tragi sub streaşină,
dar nu cred că va ploua. Dacă ţi se face frig în timpul nopţii îţi voi da o pătură, dar nu cred că îţi
va fi frig. Este şi o cişmea ca să bei apă, iar dimineaţa, bate la uşa bucătăriei şi soţia îţi va da o
conservă de fasole cu costiţă”. Am ajuns la portiţa de la curte şi am zis “Şi Pete, dacă vrei să-ţi
confisc ghetele ca să nu fugi, va trebui să mă implori”. Nu m-a implorat să fac asta, aşa că nu i-
am confiscat ghetele.
În acea după-amiază, fiica mea cea mică şi nepoata mea au venit cu amşina din
Michingan şi au intrat în garaj. Fata mea a ieşit şi mi-a spus “E un om în curtea din spate, e gol
până la brâu şi pare bolnav. Ce face acolo?” Eu am zis “Acela este Pete, un pacient de-al meu,
alcoolic. Chibzuieşte”. Ea a zis “Are o cicatrice mare pe piept. Mă interesează medicina. Vreau
să vorbesc cu el şi să aflu de unde are cicatricea”. Eu am zis “Puteţi merge în curte şi vorbi cu
el”.
Pete stătea pe şezlong şi-şi plângea de milă; se simţea foarte singur. A vrobit bucurs cu
fetele. Le-a spus care este povestea lui. Eu nu o cunosc. A vorbit şi a tot vorbit cu fetele.
Fiica mea a aflat că Pete a fost împuşcat în inimă, cu ocazia unui jaf armat şi că a fost dus
de urgenţă la spital. I s-a făcut operaţie pe cord deschis. I-au scos sângele din inimă şi i-au cusut-
o la loc. După operaţie şi-a ispăşit pedeapsa în închisoare.
Fetele au discutat cu el până la lăsarea serii, iar fiica mea i-a spus “Ce ai vrea să mănânci la cină,
Pete?” Iar Pete a zis “Mi-ar plăcea o halbă de bere, dar sunt convins că n-o voi primi”. Fiica mea
a râs şi a zis “Nu, nu vei primi o halbă de bere. O să-ţi pregătesc eu cina”. Este o bucătăreasă
excelentă şi a pregătit cina pentru Pete. O aşa cină nu luase el toată viaţa! I-a plăcut tare mult!
În dimineaţa următoare, i-a pregătit un mic dejun excelent şi fetele au discutat cu el toată
ziua. S-au împrietenit cu Pete.
După patru zile şi patru nopţi în curtea mea, Pete mi-a cerut permisiunea de a se duce la casa
prietenei sale. a spus că avea o maşină veche pe care o parcase pe strada ei. Se gândea s-o repare
şi s-o vândă pe 25 de dolari. Ei bine, eu nu aveam nici un drept legal sa-l reţin pe Pete în curtea
mea. El dore să iasă. Avea tot dreptul. I-am spus să facă ce dorea. S-a întors cu 25 de dolari în
buzunar.
Mi-a spus că vroia sa chibzuiască. A petrecut noaptea aici. A doua zi dimineaţa, a cerut voie să
plece şi să caute de lucru. A revenit cu două oferte de slujbe: una era bine plătită, munca era
uşoară, dar pe durată incertă, cealaltă slujbă era grea – o slujbă în fabrică, bine plătită şi
presupunea ore lungi şi muncă susţinută.
Pete a spus că vroia să chibzuiască şi să se decidă pe care slujbă s-o accepte. A mai petrecut o
noapte în curte. Dimineaţa, mi-a zis că a hotărât să accepte slujba din fabrică, mi-a spus că cei 25
de dolari îi vor ajunge ca să închirieze o cameră ieftină şi să-şi cumpere hamburgeri şi hot-dogs
până când încasa primul salariu.
În prima sa zi liberă s-a dus la prietena lui şi i-a zis “Puneţi pălăria. Te scot afară”. Ea a
zis “Ba nu. Nu mă scoţi nicăieri”. Pete a zis “Te voi lua chiar dac-ar fi să te car pe braţe”. Ea a
zis “Şi unde crezi c-o să mă duci?” El a zis “La Alcoolicii Anonimi. Amândoi avem nevoie să
mergem la Alcoolicii Anonimi”.
A mers acolo cu prietena lui, în mod regulat. Şi când, după două săptămâni, Pete şi-a
ţinut discursul de debut, în introducere a zis “Orice beţiv, oricât de vagabond şi de bun de nimic
ar fi, poate să se trezească din băutură şi să stea treaz. N-are nevoie decât de o curte în spatele
casei, ca ‘rampă de lansare’”. (Râsete)
Prietena lui, după ce a participat la întrunirile Alcoolicilor Anonimi cu Pete, a venit la
mine pentru psihoterapie. Hotărâse ca fetele sale să să meargă la liceu şi apoi la o şcoala
economică unde să înveţe să dactilografieze şi să stenografieze, să-şi câştige traiul decent,
fiindcă meritau o viaţă mai bună decât cea pe care o dusese ea.
Din câte ştiu, Pete nu mai bea şi munceşte din greu de patru ani, în curând cinci. Şi totă
psihoterrapia pe care am făcut-o cu el a fost la portiţa curţii din spatele casei. I-am spus ”Dacă
vrei să-ţi confisc ghetele ca să nu fugi, va trebui să mă implori” Experienţa dobândită în închisori
m-a învăţat câte ceva despre codul de onoare al unui puşcăriaş, iar ceea ce i-am spus a făcut apel
la simţul onoarei sale de puşcăriaş.
Eu nu cred că terapeutul face altceva decât să-ţi furnizeze oportunitatea de a reflecta
asupra problemei tale, într-o ambianţă favorabilă.
Şi toate regulile terapiei Gestaltiste, ale psihanalizei, ale analizei tranzacţionale… mulţi
teoreticieni le noteaza în cărţi ca şi cum orice persoană ar semăna cu alta. Din câte am descoperit
eu în 50 de ani, orice persoană are propria individualitate. Atunci când mă întâlnesc cu o
persoană, eu o văd ca fiind unică şi întotdeauna pun în evidenţă calităţile sale individuale.
Cu Pete, am apelat la codul său de onoare şi astfel l-am ţinut în curte, unde a trebuit să
gândească. Iar Pete mi-a zis că nu fiica şi nepoata mea nu sunt de e paneta asta. Sunt diferite de
oricare din femeile pe care el le-a cunoscut. Pur şi simplu nu sunte de pe această planetă.
(Erickson zâmbeşte.)
Doi ani mai târziu fiica mea a venit acasă de la facultate şi a zis ”Vreau să-i examinez
inima lui Pete”. L-am sunat, iar Pete a venit la noi. I-a făcut cel mai amănunţit control al inimii şi
presiunii sângelui şi i-a zis “Pete, totul e în regulă”. El a zis “Asta v-aş fi putut spune şi eu, încă
de la început”. (Erickson zâmbeşte)
Trecutul nu poate fi schimbat. Insight-ul asupra trecutului poate fi educativ. Dar, pacienţii
trăiesc astăzi. Fiecare zi aduce câte o schimbare în viaţa noastră.
Gândiţi-vă doar la schimbările care au avut loc în acest secol. În 1900 călătoreai cu calul
sau cu trenul. Oricine se gândea măcar să ajungă pe lună trebuia să fie internat la Spitalul de
Psihiatrie. Lui Henry Ford i-au spus să-şi ia un cal. I-au spus ”Căruţa aia cu gaz n-o să
înlocuiască niciodată, dar niciodată, un cal!”
Construcţia căilor ferate în această ţară a provocat mult scandal. În biblioteca din Boston am citit
multă propagandă împotriva căilor ferate. Cu toate astea, avem căi ferate. Şi mai avem şi maşini.
Atunci când s-a înfiinţat Greyhound Bus existau multe de prejudecăţi împotriva liniilor de
autobuze pentru curse lungi. Acum, avem o mulţime de linii de autobuze.
În 1920, considerau că Dr. Goddard trebuie într-o casă de nebuni fiindcă vorbea despre rachete
care să ajungă pe lună. În 1930 am citit un articol ştiiţific, scris de un fizician, care specifica
următorul fapt: dacă un avion zboară cu o viteză mai mare decât cea a sunetului, se va dezintegra
în molecule şi la fel şi pilotul. Acum avem avioane cu reacţie, care depăşesc viteza sunetului şi
nu păţesc nimic, nici ele, nici pilotul.
Chiar de curând am aflat că pentru aţi repara maşina la service-ul de la blocul vecin îţi
poate lua o săptămână sau două. Dar dacă vrei să repari o maşină foarte complicată pe Marte, îţi
ia doar un week-end. (Erickson zâmbeşte)
Siegfried: (priveşte întrebător)
E: Pe Marte o maşină foarte complicată poate fi reparată într-un week-end.
Siegfried: Şi ce maşină e asta?
E: Mariner, care a aterizat pe Marte.
Siegfried: Am înţeles.
E: Iar în service-ul de la blocul vecin aştepţi o săptămână.
Jane: Spuneţi de fapt, că atunci când aveţi de-a-face cu pacienţi preferaţi să nu priviţi spre
trecut; îi luaţi din punctul în care sunt acum?
E: Da, îi iei din punctul în care sunt acum. Astăzi, ei trăiesc în momentul prezent. Mâine,
vor trăi în momentul viitor, mâine … săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Poţi foarte
bine să-ţi şi uiţi trecutul. Aşa cum ai uitat cum ai învăţat să stai în picioare, cum ai învăţat să
mergi, cum ai învăţat să vorbeşti. Toate aceste lucruri le-ai uitat.
A fost o vreme în care ziceai (spune pe litere) “F-r-a-t-e, f … fa … fa … frate.” Acum
citeştei pagină după pagină fără să te gândeşti la fiecare silabă sau literă în parte, la pronunţie.
Când ea a citit scrisoarea (arătând către Jane) a indicat ghilimelele în felul acesta. (Erickson
gesticulează cu mâna, sugerând prin mişcarea a două degete ghilimelele.) A fost nevoie de mult
timp pentru a învăţa cum să folosim corect semnele de punctuaţie. Acum, tu … (Erickson repetă
gestul care redă ghilimelele)
Jane: Aşadar credeţi că ceea ce este valabil pentru dezvoltarea fiziologică şi lingvistică a unei
persoane este valabil şi pentru dezvoltarea sa emoţională?
E: Joe a avut o dezvoltare emoţională proată timp de 29 de ani, iar Edye i-a zis “Poţi, dacă
eşti un gentleman”.
Jane: Deci a luat o hotărâre dintr-o dată.
E: Câte astfel de hotărâri iei în viaţă?
Jane: Doar vreo două.
E: Vreo două?! O grămadă! Şi nu e nevoie să ştii cum ai învăţat să stai în picioare şi cum să
traversezi strada. Nici măcar nu şti cum traversezi strada. Nu şti dacă mergi în linie dreaptă, sau
când o să te opreşti să te uiţi la una-alta. Pur şi simplu mergi, în mod automat.
Îi aud pe studenţii emi întrebându-mă despre scrierea automată hipnotică. Cu toţii aţi
experimentat-o. Ştiu asta chiar dacă nu vă cunosc. De exemplu, îţi pot spune că ţie ţi s-a
intâmplat să scrii automat. (Erickson se uită la Jane)
Ianuarie trecut ai scris 1978. În fiecare ianuarie, în mod automat treci data anului care a trecut. Şi
o faci în mod automat. În fiecare ianuarie primesc multe cecuri datate greşit. Şi, din când în când
mi se întâmplă să vorbesc cu un student sau să mă gândesc la un student, să-i dau un autograf pe
carte şi să scriu pentru unii, “1953”, pentrualţii “1967”. Asta fiindcă pe când vorbeam cu acel
student, a apărut în discuţie ceva din anul 1953 sau 1967. Sau, când îi dădeam un autograf pe
carte, mă gândeam la persoana sa şi gândindu-mă la el, m-am gândit implicit la acel an care a
însemnat ceva în viaţa lui.
În viaţă, facem o mulţime de lucruri în mod automat.
Acum, unii oameni învaţă să scrie automat imediat. Iar alţii cred că asta este ceva ce
trebuie să înveţi. Aşa că le spun să pună creionul pe hârtie şi să privească cum mâna lor începe să
se mişte. Vor fi mişcări curbate şi sus-jos. Curând, apare şi o levitaţie – faci mâna să leviteze.
Unii oameni, mulţi oameni, cred că pentru a invăţa să scrie automat trebuie să parcurgă acelaşi
proces prin care au învăţat să scrie în mod obişuit. Aşa că se comportă în consecinţă
Majoritatea nevroticilor sunt oameni care se simt incompetenţi, neadecvaţi. Dar şi-au
evaluat ei cu adevărat competenţa?
Cred că fiecare dintre voi poate trece prin experienţa efortului de a induce, pentru prima
prima oară, o transă. Vă veţi întreba “Fac bine ce fac? Subiectul răspunde cum trebuie? Care e
următorul lucru pe care ar trebui să-l fac?”
Acum, haideţi să luăm o persoană pe care nu o cunosc deloc. (Erickson se uită la o
femeie, apoi i se adresează lui Siegfried) Să zicem că schimbi locul cu ea. (Erickson priveşte în
jos şi zice) Ai fost vreodată în transă?
Femeia: Da, m-aţi pus dvs. (Îi atinge braţul lui Erickson)
E: Ei bine, alege tu o persoană pe care nu am pus-o niciodată în transă.
Femeia: Bonnie. (Bonnie este un terapeut din Phoenix)
E: (Către femeie) Schimbă locul cu ea. (Bonnie se aşează) Mai întâi remarcaţi că nu i-am
cerut ei direct să se aşeze pe acest scaun. (Erickson arată către scaun. Bonnie îl aprobă din cap)
Eu doar am rugat-o pe ea să se aşeze în acel scaun. Acum eşti aici, dar eu nu te-am rugat să vii
aici, nu?
Bonnie: Nu.
E: Eşti in transă? (Bonnie zambeşte) Eşti?
Bonnie: Parcă sunt într-o transă uşoară. (dă din cap în semn că da) Mă simt foarte calmă şi
relaxată. (dă din cap în semn că da)
E: Ai spune că eşti in transă? (Bonnie dă din cap în semn că da) E o persoană plăcută.
(Erickson ridică mâna ei stângă şi o lasă în aer, suspendată cataleptic.) Astăzi mă întâlneşti
pentruprma oară, nu?
Bonnie: Îhm.
E: Obişnuieşti să laşi un bărbat străin să-ţi ridice braţul şi să ţi-l lase în aer?
Bonnie: Nu. (zâmbeşte)
E: Eu nu pot să-ţi servesc drept dovadă. (Erickson râde) cât crezi că mai este până când vei
închide ochii?
Bonnie: (clipeşte) Cred că-I voi inchide acum.
E: Inchide-i. Şi vei intra într-o transă … şi te vei simţi foarte confortabil. Intră foarte
profund … (Bonnie îşi coboară mâna) … şi cu uşurinţă. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât
vei intra mai adânc în transă. Şi nu vei fi singură. Vor mai fi şi alţii în trnasă.
 Restul, vă puteţi uita prin cameră şi vedea câţi din restul vostru şi-au încetatactivitatea
motorie caracteristică stării de veghe – cu toţii prezentaţi semnele unei activităţi psihomotorii
reduse. Priviţi-le ochii. Nu prezintă obişnuitul clipit al ochilor. Este un alt fel … de clipit.
(Erickson i se adresează lui Siegfried) Şi ţi se pare greu să-ţi ţii ochii deschişi. (Erickson
dă din cap încet şi stăruitor.) Aşa că poţi foarte bine să ţi-i închizi acum şi să-i ţii închişi.
(Erickson continuă să dea dn cap) Închişi până la capăt şi te simţi foarte comfortabil. Confortabil
în tot corpul. (Ochii lui Siegfried sunt închişi) Şi înveţi mai rapid în transă decât o faci în stare de
veghe. Nu-ţi poţi cunoaşte inconştientul folosindu-te de mintea conştientă.
Acum, toate lucrurile pe care vi le-am spus vor reveni traduse în limbajul vostru propriu,
în propriile voastre moduri de înţelegere. Iar în viitor, veţi avea un insight subit, o înţelegere
subită, un gând subit, pe care nu le-aţi mai avut înainte. Va fi mintea voastră conştientă, care va
hrăni mintea voastră inconştientă cu lucruri pe care deja le ştiaţi, dar nu ştiaţi că le ştiţi. Deoarece
fiecare dintre noi are propriul mod de a acumula cunoştinţe.
Joe a aflat că simplul fapt de a o fi privit pe Edye i-a schimbat complet intreaga viaţă; iar
viaţa lui Pete s-a schimbat complet doar pentru că a stat în curtea din spatele casei. El nici măcar
nu ştia de ce mai continua să rămână în acea curte. (Bonnie deschide ochii) Nu şi-a dat seama cât
de desăvârşit cunoşteam eu onoarea unui puşcăriaş, dar el era prizonierul ei. Iar el şi-a schimbat
modul de a gândi, după o viaţă plină de acţiuni antisociale.
Acum vă voi spune o povestire. Uriaşa Louise lucra ca gardian în bodegile din
Providence, Rhode Island, în 1930. Uriaşa Louise era o namilă de femeie, toată numai oase şi
muşchi. Avea un hobby nevinovat. Îi plăcea să se plimbe noaptea. Şi dacă dădea de vreun poliţist
singur, îl bătea de-l băga în spital. Ăsta era micul ei hobby.
Şeful departamentului de poliţie, căpitanul s-a cam săturat ca Uriaşa Louise să-i tot
trimită poliţiştii în spital. Aşa că s-a dus la tribunal şi, pe motiv că e un pericol public, a internat-
o în spitalul de nebuni.
La spital – era acolo de sase luni – nu i-a plăcut. Ştia că nu e nebună. Nu i se părea că ar
fi ceva în neregulă cu hobby-ul ei nevinovat. Nu-i bătea decât pe poliţişti. Aşa că s-a razbunat pe
spital provocând pavilionului în care era daune de 500$, în fiecare lună. Directorul spitalului era
foarte supărat fiindcă bugetul spialului nu avea fonduri care să-l asigure împotriva acceselor de
furie ale uraşei Louise.
Mi-a pomenit despre asta într-o dimineaţă – mi-a sups despre Uriaşa Louise. Am întrebat dacă
pot s-o tratez şi ce restricţii mi s-ar impune. El a zis “Poţi să-i faci ce vrei, numai să n-o omori”.
M-am dus în salonul ei – eu lucram la pavilionul de bărbaţi - m-am prezentat şi i-am spus
că înainte de a porni iar un tărăboi, aş vrea să se aşeze pe bancă lângă mine şi să stăm de vorbă.
Ea a zis “Adică vrei ca eu să stau nemişcată în timp ce vreo 20 de infirmieri vor da buzna şi mă
vor imobiliza. Eu am zis “Nu, Louise vom sta doar de vorbă. După ce vor trece cele 15 minute
vei putea face ce doreşti, fără ca cineva să te deranjeze.”
Într-una din zile, asistenta m-a chemat şi mi-a zis “Uriaşa Louise doreşte să vă
vorbească.” Uriaşa Louise patrula în faţa patului. Eu am zis “Louise, stai jos şi vorbeşte-mi”. Ea
a zia “I-ai pregătit pe infirmieri să dea buzna şi să mă pună mâna pe mine?” Eu am zis “Nimeni
nu va da buzna şi te va imobiliza. De fapt, nimeni nu te va deranja. Stai jos şi povesteşte-mi cum
e iarna în New England”. Louise s-a aşezat cu suspiciune.
După vreo zece minute, i-am făcut semn asistentei (Erickson îşi mişcă mâna în sus şi în
jos), dar Louise nu m-a văzut. Asistenta a dat un telefon şi vreo duzină sau 20 de stagiare au dat
buzna în salon. Una a înfăşcat un scaun şi a început să spargă ferestrele de la răsărit. Patru dintre
stagiare, chicotind, s-au repezit către o masă.a pus mâna fiecare pe câte un picior al mesei şi au
dezmembrat-o. Altă stagiară dădea cu telefonul de perete. Chiar distrugeau lucrurile. Eu le
spusesem în amănunt ce să facă, iar ele chicoteau şi râdeau.
Uriaşa Louise a sărit în picioare şi a zis “Fetelor, nu. Nu, fetelor. Va rog, nu.” Fetele îşi
vedeau de treaba lor. Louise le tot implora să se oprească, fiindcă lui Louise nu-i plăcea să-şi
vadă reflectat propriul comportament. De-atunci Luise nu a mai provocat nici o daună. Două luni
mai târziu, Uriaşa Louise a cerut să mă vadă. A zis “Dr. Erickson, nu mai suport să trăiesc în
salon, alături de aceste femei nebune. Îmi puteţi da o slujbă în spălătoria spitalului?” Ei bine,
Louise fusese trimisă la spălătorie, dar stricase multe lucruri pe-acolo, aşa că i-a fost interzis
accesul în spălătorie. Eu am zis “Da, Louise, îţi voi găsi o slujbă la spălatorie”. Am bătut palma.
Louise şi-a făcut treba la spălatorie atât de bine încât a fost numită şef al spălătoriei. Au eliberat-
o ca pacient şi au reprimit-o ca angajat.
Acum, o namilă de dulgher din personalul de întreţinere a spitalului a venit, a pus ochii
pe Luise şi s-au căsătorit. Timp de 15 ani, după câte ştiu eu, Louise s-a ocupat de spălătorie,
făcând o treabă foarte bună. Şi dulgherul s-a descurcat. Desigur, Louise şi dulgherul, în week-
end-uri treceau prin beţii episodice şi prin obişnuitele certuri familiale. Aveau micile lor
încăierări familiale, dar nu se încăierau şi cu alţii. Erau nişte angajaţi model.
Eu nu ştiu ce s-a întâmplat în trecutul lui Louise care o făcea să se comporte în astfel. Eu
nu am lăsat-o să se uite la comportamentul ei din trecut.
Ea făcea precum stă scris în Corinteni 12 : “Când am fost copil, am vorbit ca un copil, m-
am comportat ca un copil. Acum am devenit bărbat, am lăsat de-o-parte ce-a fost infantil.
Vorbesc ca un bărbat, mă comport ca un bărbat”.
Eu i-am oferit lui Louise posibilitatea să-şi privească propriul comportament infantil.
Asta a fost suficient. Am pus-o să-şi vadă propriul comportament infantil reflectat în
comportamentul altor persoane, care ar trebui să ştie cum să se poarte. Asta a fost toată terapia de
care avea nevoie.
Eu cred că manualele de terapie încearcă să vă fixeze în minte o mulţime de concepte.
Concepte pe care ar trebui să le învăţaţi de la pacienţi, nu din cărţi, deoarece cărţile vă învaţă să
faceţi lucrurile într-un anume fel: înainte de “B” vine “M” şi nu “N”, ca în cuvântul “îmbrăcat”.
Dar pentru orice regulă există o excepţie. Eu consider că adevărata psihoterapie (Erickson se uită
la Bonnie) constă în a ştii că fiecare individ este unic şi diferit de ceilalţi.
E: (Adresându-i-se lui Bonnie) Ţi-a plăcut transa?
Bonnie: Da.
E: Nu te-am trezit pentru că doream să ilustrez ceva. Ai rămas în transă atât timp cât ţi-ai
dorit. De ce să stai mai mult dacă nu ai nici un motiv? Am făcut în aşa fel incât să nu mai ai nici
un motiv să rămâi în transă.
(Erickson priveşte în jos) Odată am hipnotizat-o pe asistenta unui dentist din San
Francisco, pentru a demonstra diverse fenomene hipnotice. I-am spus să se trezească. Prezenta
semnele unei persoane perfect trează. Toată lumea a crezut că este trează. A rămas în transă zi şi
noapte, pentru următoarele două săptămâni.
Cu ocazia unei călătorii ulterioare pe care am făcut-o la San Francisco am întâlnit-o din
nou. Atunci era trează. I-am zis “Nu v-aţi trezit atunci când v-am spus eu s-o faceţi. Dacă sunteţi
de acord să-mi spuneţi, aş dori să ştiu de ce aţi rămas in transă”.
Ea a zis “V-o spun cu plăcere. Aveam o aventură cu şeful meu. Soţia lui refuza să-i dea divorţul.
M-am gândit că dacă vrea să aibă o aventură cu mine ar trebui să divorţeze de soţia lui, dacă nu,
să-i fie credincios. Am intrat în transă. În transă am ştiut că pot să-i spun exact ceea ce simt. Dar,
chiar atunci soţia lui s-a decis să nu mai rămână căsătorită cu el. Deci a cerut divorţul – pe cont
propriu şi în termenii pe care-i dorea. Şeful meu a venit şi mi-a spus acest lucru. Atunci, am ştiut
că va fi în regulă dacă iese din transă. Acum suntem căsătoriţi. Soţia lui este fericită, eu sunt
fericită, dentistul este fericit.”
Cu o altă ocazie am hipnotizat alte două asistente dentare din L.A. Am observat că nu au
ieşit din transă atunci când le-am spus eu s-o facă, dar pentru oricine altcineva ele păreau să fi
ieşit din transă. Aşadar, am ştiut că existea un motiv pentrucare au rămas în transă.
Două săptămâni mai târziu am ţinut o prelegere în acelaşi loc. Cele două asistente erau prezente.
Aşa că, am avut o discuţie cu ele în particular şi le-am spus “De ce aţi rămas voi două în transă
timp de două săptămâni întregi?” Ele au zis “Facem un experiment. Vroiam să ştim dacă putem
lucra în stare de transă la fel de bine cum lucram în stare de veghe. Şi dacă credeţi că două
săptămâni sunt suficiente pentru a demonstra acest lucru ne vom trezi în acest moment.” Eu le-
am spus că orice subiect hipnotic poate lucra în stare de transă la fel de bine ca şi în stare de
veghe şi că probabil o poate face chiar mai bine, dat fiindcă au loc mai puţine distrageri ale
atenţiei.
Dacă aş vrea ca şoferul meu să conducă maşina într-un trafic periculos, l-aş pune într-o
transă profundă. Aş vrea ca şoferul meu să fie atent la trafic. N-aş vrea ca, pe o zi vântoasă, el să
fie atent la fetele cărora vântul le ridică fustele. Aş vrea ca şoferul meu să fie atent la problemele
de trafic şi nimic altceva. Nu mi-aş dori ca orice alt lucru, în afara maşinii să-i distragă atenţia –
orice altceva în afara condusului maşinii să-i distragă atenţia.
Una dintre nurorile mele s-a dat de ceasul morţii vreo doi ani în legătură cu examenul de
masterat. Era foarte sigură că nu va trece exmenul. Soţul ei i-a spus că-l poate trece cu uşurinţă.
Eu i-am spus “Ei bine, de ce să-l creadă nora mea pe soţul său? El nu le ştie pe toate. Ei bine, de
ce să-l creadă nora mea pe socrul său? El nu le ştie pe toate”. Doar ea ştia cât de greu era
examenul de masterat.
Dar, pentru că venise la mine pentru ajutor i-am spus “Intră în transă şi acum uită de
examenul de masterat pentru că în viitor, într-o bună zi vei intra într-o anume sală din Arizona
State University. Vei vedea nişte foi cu întrebări şi nişte caiete albastre. Găseşte-ţi un loc
confortabil. Nu da atenţie nimănui şi visează cu plăcere la vacanţa pe care o vei petrece în New
England, vacanţa pe care o vei petrece în South Carolina, vacanţele pe care le vei petrece în orice
alt loc. Dar din când în când poţi observa că mâna ta scrie, dar nu eşti, cu adevărat interesată de
acest lucru”.
În ziua examenului de la universitate a venit acasă, fără să-şi aducă aminte că a fost
acolo. Şi după două săptămâni, pe când îşi verifica corespondenţa i-a spus soţului ei “E ceva în
neregulă aici. Uite o scrisoare de la registratură prin care mă informează că am promovat
examenul de masterat, dar eu nici nu l-am dat.” Fiul meu i-a zis “Mai aşteaptă câteva zile, poate
că îţi vor trimite şi diploma de masterat”. Ea a zis “Dar cum e posibil aşa ceva? Eu nu am dat
încă examenul”. Dar ea nici nu trebuia să ştie că a dat examenul. Cei de la registratură trebuiau
să ştie acest lucru.
Cât este ceasul?
Christine: Este patru şi douăzeci.
E: Astăzi au sosit oameni noi. (către o femeie) Crezi în lampa lui Aladdin? (Râs general.
Către o altă persoană.) Dar tu? (Erickson îi conduce pe noii-sosiţi în casă pentru a le arăta
colecţia lui.)