Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh.

“Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” (Marcu1,3)

Am străbătut cu bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, prima parte a binecuvântatelor sărbători de iarnă, în
care “am auzit păstorii grăind şi pe îngeri cântând, pe magi închinându-se cu daruri şi pe Irod tulburându-
se, că Dumnezeu S-a arătat cu trup spre mântuirea neamului omenesc” (Rugăciunea ce se citeşte la
Naşterea Domnului Iisus Hristos, înainte de împărtăşirea credincioşilor, Molitfelnic), şi iată, Sfânta
Biserică se pregăteşte pentru un nou slăvit şi mare praznic. Ieri L-am văzut pe Domnul, “prunc tânăr,
culcat în iesle” iar azi Îl vedem bărbat desăvârşit, venind să ceară botezul din mâna Sfântului Ioan
Botezătorul.

Poate ne întrebăm, de ce aşa repede trecem peste copilăria Domnului? Ei bine, noi trebuie să ştim că
Sfânta Biserică vrea ca, în decursul unui an întreg să retrăim întreaga viaţă pământească a Domnului
nostru Iisus Hristos ca om printre noi şi întreaga sa opera de mântuire lucrată în mijlocul pământului
pentru noi, oamenii.

Duminica de astăzi, Sfinţii Părinţi au numit-o “Duminica dinaintea Botezului Domnului”. Tatăl cel
Ceresc a pregătit în cele mai mici amănunte venirea în lume a iubitului Său Fiu, Iisus Hristos, Domnul
nostru. Astfel, cum pentru Întrupare a pregătit-o pe Sfânta Fecioară Maria şi apoi, toate minunile care s-au
petrecut atunci, tot aşa, acum, pentru a-L face cunoscut lumii pe “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii”(Ioan 1,29), era necesar să fie pregătit un Înaintemergător. Acesta a fost Sfântul Ioan
Botezătorul. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre minunata apariţie a lui Ioan pe malul
Iordanului. Era un fenomen nou, nemaintâlnit până atunci şi tocmai de aceea, stârnea interes.

Despre rădăcinile pământeşti ale Sfântului Ioan Botezătorul găsim doar câteva repere la Sfântul
Evanghelist Luca în primul capitol al Evangheliei sale. Acolo ni se istoriseşte despre minunile petrecute la
naşterea Sfântului Ioan, iar despre perioada copilăriei, evanghelistul face o singură precizare: ”a fost în
pustie până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80).

Ştim însă, din Sfânta Tradiţie şi din Vieţile Sfinţilor că înaintea cumplitului măcel ordonat de
împăratul Irod, în care au fost ucişi toţi pruncii de doi ani şi mai mici, din toate împrejurimile Betleemului
(Matei 2,16), Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan luând pruncul a fugit cu el în pustie, iar ea murind la
scurtă vreme, pruncul Ioan a trăit singur în munţi, povăţuit fiind de Dumnezeu. Se păstrează până astăzi
peştera şi izvorul Sfântului Ioan Botezătorul în munţii Iudeii, iar când am vizitat Ţara Sfântă, am avut
fericitul prilej de a ajunge şi acolo şi mare ne-a fost bucuria când am aflat că deşi călugării care vieţuiseră
acolo fuseseră catolici din ordinul carmeliţilor, toţi se convertiseră la ortodoxie convinşi fiind de scrierile
Sfântului Siluan Athonitul.

Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul era pregătirea venirii lui Hristos. Tehnica de lucru pe care o
folosea era una cu totul nouă. Aşa cum el însuşi mărturisea (Ioan 1, 31) Dumnezeu îl trimisese să boteze.
Îi chema pe oameni la pocăinţă, prin smerenie. Cerea de la ei mărturisirea păcatelor iar apoi îi boteza.
Botezul lui Ioan nu este identic cu botezul creştin, dealtfel Ioan spunea „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El
însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” (Marcu 1, 8). Botezul Sfântului Ioan era o preînchipuire a botezului
creştin şi aceasta se poate înţelege din istorisirea din Faptele Apostolilor, cap 19, unde ni se relatează cum

1
Sfântul Apostol Pavel întâlneşte câţiva ucenici şi îi întreabă dacă au primit Duhul Sfânt, atunci când au
crezut, ei au răspuns „Dar nici nu am auzit că este Duh Sfânt”, iar apostolul îi întreabă: „Deci în ce v-aţi
botezat?” şi au zis: „În botezul lui Ioan.” Şi Pavel atunci le spune: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei,
spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos” (Fapte 19, 2-4). De
aceea, cei ce susţin valabilitatea botezului doar la maturitate, după practica Sfântului Ioan Botezătorul se
rătăcesc necunoscând Scripturile şi nici lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, care „vă va călăuzi la tot
Adevărul” (Ioan 16,13) aşa cum ne-a promis Domnul, mai înainte de patima Sa.

„Pregătiţi calea Domnului” striga Sfântul Ioan contemporanilor săi, „Pregătiţi calea Domnului” ne
strigă şi nouă, celor de astăzi. Ce fel de cale trebuie noi să-I pregătim Domnului? El astăzi nu mai vine ca
atunci. Astăzi vrea inima noastră. Calea care se cere astăzi eliberată este cea spre inima nostră. Păcatele
noastre au ridicat zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Fărădelegile noastre au umplut calea inimii cu
spini şi mărăcini. Domnul vrea să vină la noi. Plăcerea Lui este să locuiască în noi împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, dar cum ar putea pătrunde până la noi?

Cel mai de preţ dar, pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu este darul libertăţii, dar tocmai pe acesta noi l-
am transformat într-o armă periculoasă îndreptată împotriva noastră înşine. Noi singuri ne închidem în
carapacea egoismului şi a mândriei noastre, sau ne aruncăm în prăpastia cumplitei deznădejdi şi nu vrem
să-L lăsăm pe Domnul să ne conducă viaţa ci strigăm indignaţi: „ Sunt liber, am dreptul să fac ce vreau cu
viaţa mea!” şi nu ne dăm seama că această „libertate” ne târăşte în cea mai fioroasă robie.

„Pregătiţi calea Domnului”, striga Sfântul Ioan. Calea Domnului este, în acelaşi timp, şi învăţătura
dreptei credinţe. În Faptele Sfinţilor Apostoli, găsim adeseori referire la aceasta. Sfântul Apostol Pavel se
exprimă prin termenul „Calea Domnului” atunci când se face referire la Biserica lui Hristos în genere
(Fapte 19,9) dar şi atunci când se referă la dreapta învăţătură. (Fapte24,14), căci Biserica Dumnezeului
Celui Viu nu poate fi decât acolo unde este dreapta credinţă, Adevărul.

Oastea Domnului are şi ea, calea ei, trasată cu sânge şi jertfe, cu suferinţe şi lacrimi. Calea Oastei
este temeinic încadrată în hotarele învăţăturii dreptei credinţe şi a sfintelor canoane ale Sfintei noastre
Biserici. Aşa cum spunea întemeietorul pământesc al Oastei Domnului, părintele Iosif Trifa: „Toată viaţa
mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de
Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă
duhul Oastei dintâi, prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare (...) şi aşa voi face până la cea din urmă
clipă a vieţii mele” (Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, p. 103)

Astăzi trebuie să fim foarte atenţi ca nu cumva să rătăcim calea, căci cununa o primeşte doar cel care
păstrează regula jocului, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Nu sunt mai multe căi ci numai una, Hristos
este calea: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” spune Domnul. Calea bătătorită de Sfinţii noştri Părinţi şi
înaintaşi este cea adevărată şi este cea mai sigură. Este singura mântuitoare, aşadar să călcăm pe urmele
lor căci şi ei au călcat pe urmele celor de mai înaintea lor, şi implicit, pe urmele Domnului Hristos: „Nu v-
abateţi din calea pe care/v-aţi legat şi-aţi pornit la-nceput;/cu credinţă mereu, cu răbdare/vă urmaţi drumul
drag, cunoscut.” Îndemnul fratelui Traian să ne fie far călăuzitor care să ne conducă spre a nu greşi calea
cea dreaptă.

Recunoaştem calea atunci când Îl vedem pe Hristos pe ea, cu alte cuvinte, în Sfânta Biserică şi
Domnul se lasă cunoscut la „frângerea pâinii”, aşa cum L-au cunoscut şi ucenicii la Emaus. Atunci El „se

2
frânge şi nu se desparte, se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte şi pe cei ce se împărtăşesc Îi
sfinţeşte” după cum ne spune glasul Sfintei liturghii. Numai împărtăşindu-ne cu Hristos suntem cu
adevărat pe Cale, câtă vreme stăm departe de Hristos suntem asemeni spectatorilor ce privesc grupurile de
pelerini care călătoresc spre o ţintă precisă. Numai asistând nu ne vom apropia niciodată de ţintă ci doar
dacă acţionăm în direcţia bună şi ne punem în mişcare pe cale. Împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Scumpul
Sânge al Mântuitorului Hristos este şi trebuie să fie pentru noi adevărata mâncare şi băutură.

Biserica, prin glasul slujitorilor sfintelor altare ne cheamă mereu, preluând ca un ecou perpetuat peste
timp până la sfârşitul veacurilor chemarea şi îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul „Pregătiţi calea
Domnului” – Pregătiţi-vă şi vă apropiaţi „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” căci de faţă
stă Hristos, mântuind lumea din stricăciune. Sfânta liturghie este jertfa jertfelor, cea mai mare şi mai
sfântă mulţumire şi rugăciune pe care o înălţăm către Dumnezeu. Prin ea, noi intrăm în timpul sacru al
Împărăţiei Cerurilor, care este înlăuntrul nostru cum spune Mântuitorul, iar prin unirea cu Hristos
începem vieţuirea în această Împărăţie încă de aici, de pe pământ. De aceea întreaga noastră viaţă trebuie
să fie o necurmată pregătire pentru întâlnirea cu Hristos.

Haina albă şi curată pe care am primit-o în ziua botezului nostru, s-o curăţim mereu în baia lacrimilor
pocăinţei sincere, în Taina Sfintei Spovedanii care este pentru noi reînnoirea permanentă a Sfântului
Botez, astfel că, atunci când va veni Hristos Domnul sau când noi vom merge la El, să ne găsească
vrednici moştenitori ai bunătăţilor pe care le-a pregătit tuturor acelora care iubesc arătarea Lui.

Amin!