Seminar Metode şi tehnici de cercetare în PR

Metode utilizate în studierea realităţii sociale

Introducere

În disciplinele socioumane se uzează în principal de cinci metode de investigare a

universului empiric:
 experimentul;
 observaţia propriu-zisă;
 analiza documentelor;
 ancheta;
 interviul.
Obs. 1 La mulţi autori interviul este văzut ca o specie a anchetei, opţiunea autorilor de
a-l trata ca pe o metodă de sine stătătoare este legată tocmai de deosebirea dintre cantitativ-
structurat (ancheta şi chestionarul standardizat) şi calitativ-nestructurat (interviul intensiv şi
deschis).
Obs. 2 În accepţiunea mai largă, observaţia cuprinde şi analiza documentelor, ancheta şi
interviul, rămânând astfel, din cinci, doar două metode de bază, ca şi în ştiinţele naturii,
anume experimentul şi observaţia. Într-o accepţiune şi mai extinsă, ea înglobează şi
experimentul, deoarece, în ultimă instranţă, şi acolo se ,,observă’’.
În Handbook of Sociology (1988), metodologul american P. Rossi, reuneşte sub cupola
observaţiei toate metodele şi tehnicile, pornind de la două criterii implicate în studierea
socioumanului:
 dacă observaţia este activă sau pasivă;
 dacă între unitatea de observat şi cercetător există sau nu o relaţie interactivă.

Prin combinarea acestor două dimensiuni se obţin patru tipuri de procedee de culegere
a datelor:
 observaţia pasivă fără interacţiune socială, unde cercetătorul nu modifică cu nimic
unitatea de observat şi nici nu există o relaţie nemijlocită între cercetător şi unitatea
de observat. Ex.: observarea comportamentelor oamenilor în locuri publice, în
mulţime şi analiza unor documente;
 observaţia pasivă cu interacţiune socială, când se înregistrează date în condiţii
naturale în care cercetătorul interacţionează cu subiecţii studiaţi, dar în principiu nu
intervine, mai ales dacă nu i se cunoaşte statutul activ în mersul lucrurilor. Ex.:
observaţia participativă, atunci când cercetătorul este implicat într-un episod (stă de
vorbă la bar cu cineva) şi pe urmă notează şi analizează cele întâmplate sau discuţia
respectivă;
 observaţia activă cu interacţiune socială, în care cercetătorul provoacă răspunsuri
prin interacţiune cu subiecţii. Ex: ancheta, interviul, experimentul, dar şi observaţia
de continuă interacţiune în care subiecţii ştiu că sunt studiaţi;
 observaţia activă fără interacţiune socială presupune că cercetătorul provoacă
intenţionat schimbări în condiţiile de viaţă şi muncă ale subiecţilor, fără ca aceştia să
ştie, în ochii lor apărând ca ,,naturale’’, iar el neavând contacte interactive cu
subiecţii studiaţi. Ex: experimentele de teren, observarea comportamentului copiilor
după ce li s-a interzis să vizioneze filme cu violenţă, anumite legi aplicate numai pe
anumite teritorii şi observarea rezultatelor (Telpark).

1
 Din cele cinci metode calitative, considerate fundamentale, având drept criteriu gradul
de structurare (standardizare):
 experimentul şi ancheta sunt numai cantitative;
 observaţia, analiza documentelor şi interviul sunt cantitative şi calitative după gradul
lor de structurare.

Observaţia

Observaţia reprezintă metoda primă şi fundamentală în cunoaşterea realităţii

înconjurătoare. În activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi
organizează viaţa în funcţie de aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu
observaţii riguroase, de la care s-a trecut apoi la experiment, alături de care, observaţia
continuă să rămână una principală.

Clasificare:
I) observaţia spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică;
II) observaţia intenţionată:
a) nesistematizată (impersionistică), făcută cu scopul de a înţelege un fenomen
sau o situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Ex.: ,,du-te şi vezi întâi ce se
întâmplă’’;
b) sistematică sau ştiinţifică:
 structurată (cantitativă);
 participativă (calitativă).
Observaţia cantitativă lucrează cu scheme, legături de variabile, urmărind testarea
acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator ca fenomen provocat. Presupune o grilă de
categorii comportamentale dinainte stabilită, actul observaţional constând în clasarea în
respectivele categorii a materialului empiric vizat.
Observaţia participativă, de tip calitativ, înseamnă studierea ,,din interior’’ a unei
comunităţi, prin participarea pe o perioadă mai lungă de timp la activităţile ei, fără a avea o
schemă prestabilită de categorii sau ipoteze specifice, aceasta urmând a fi elaborată pe
parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţinând înspre descrieri şi explicaţii cât mai
complexe şi integrale.

Cracteristicile observaţiei:
 prin ea se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei
fac, şi nu numai ceea ce spun că fac;
 comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adică: este surprinsă
multitudinea de factori ce determină şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile
umane;
 fiind, de regulă, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri) şi, în general, de lungă
durată, observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit
al subiecţilor, tipic pentru viaţa cotidiană şi nu superficializată de experiment (sau
interviu şi anchetă);
 observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul şi
analiza de documente.

2
 Principalele probleme ale observaţiei structurate:
 ,,îngesuie’’ şi fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii
prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante, neputând reda
complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor umane;
 dacă anumite concepte sau ipoteze sunt prea fragmentate, scade mult validitatea de
conţinut, fiindcă se pierde esenţa conceptelor operaţionalizate, iar dacă aceasta
(operaţionalizarea) este prea vagă sau sumară, atunci apare un arbitrariu în încadrarea
diverselor comportamente, micşorându-se fidelitatea;
 operaţionalizarea a arătat o doză foarte mare de subiectivism, de la un autor la altul.

Observaţia de tip calitativ

Etape

1. Alegerea locului cercetării (şcoală, localitate mică etc.) şi acceptarea de către locuitori
a cercetătărului. Cercetătorul trebuie să apară autentic, fără scheme categoriale şi
ipoteze prealabile.
2. Observarea şi consemnarea minuţioasă, care să cuprindă referiri la trăsăturile
indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspectele de rutină şi ritual, elemente
tradiţionale şi caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat:
 a nota totul sau orice, deoarece asemenea materiale ar fi greu, dacă nu
imposibil de prelucrat şi analizat;
 trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau, oricum, cele două paliere să
apară distincte.
3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor în etapa de observaţie focalizată
minuţioasă.
4. ,,Saturarea teoretică a datelor’’, adică ,,construcţia teoriilor întemeietoare’’ ce leagă
conceptele şi teoriile într-un întreg.

Michael Agar (1986) a conturat o "perspectivă acceptată" asupra ştiinţei. O astfel de

perspectivă abordează orice proiect de cercetare cu următoarele întrebări:

 Care este ipoteza ta?

 Cum o măsori?
 Cât de mare este eşantionul pe care lucrezi?
 Ai pre-testat instrumentul de lucru ?

Agar argumentează că nu are întotdeauna sens să-ţi pui asemenea întrebări în legătură în
fiecare secvenţă a cercetării sociale :

Pentru unele stiluri de cercetare, mai ales pentru cele care subliniază rolul testării ştiiţifice, astfel de
întrebări îşi găsesc rostul. Dar în cazul altor stiluri - când cercetătorul îşi asumă rolul de persoană care
învaţă - astfel de întrebări nu se mai potrivesc. Când stai la marginea unui sat urmărind zgomotele,
forfota, te întrebi: "Cine sunt aceşti oameni şi ce fac?". Când citeşti un articol despre insatisfacţia
profesională a tinerilor avocaţi, te întrebi: "Ce se petrece aici?". Ipotezele, măsurătorile, eşantioanele şi
instrumentele sunt piste greşite. În schimb, trebuie să înveţi câte ceva despre o lume intrând în contact
direct cu ea şi încercând să o înţelegi (1986: 12).

Exemplul lui Agar oferă o perspectivă incipientă asupra interogaţiilor care animă studiile

3
bazate pe observaţie. Ilustrarea unui studiu bazat pe observaţie poate determina modurile în
care observatorii din cadrul ştiinţelor sociale încearcă să răspundă întrebării lui Agar: "Ce se
petrece aici?" prin ceea ce el numeşte "intrarea în contact direct cu lumea pe care o studiezi".

Exerciţiul 1

Un asistent universitar începe un curs introductiv de sociologie cu următoarea

afirmaţie:

Ceea ce e neplăcut în discuţiile noastre zilnice e faptul că sunt atât de imprecise. De pildă, uneori
spunem : ,,copilul cu prea multe moaşe rămâne cu buricul netăiat’’. Alteori spunem: "mai multe mâini fac
munca mai uşoară". În cadrul acestui curs, bazat pe cercetarea ştiinţifică, voi încerca să demonstrez care
dintre cele două proverbe dovedeşte mai multă acurateţe.

În continuare, asistentul expune datele unui experiment în care studenţilor li s-au dat
diverse sarcini, muncile fiind duse la îndeplinire fie pe echipe, fie pe cont propriu. Acest
experiment pare să arate că, în condiţiile în care munca ce trebuia efectuată era aceeaşi
echipele au lucrat mai eficient. Şi, de aceea, asistentul concluzionează că putem avea mai
multă încredere în validitatea proverbului "mai multe mâini fac munca mai uşoară"
Folosindu-vă de critica lui Agar (1986) la adresa utilizării unei "imagini dobândite" asupra
ştiinţei, prezentată la începutul prezentării, răspundeţi la următoarele întrebări:

Aplicaţia 1

Împărţiţi în echipe de 6 persoane, urmăriţi de 2 observatori, studenţii vor dezbate

rezultatele asistentului universitar, timp de 20 de minte.

1. Concluzia asistentului universitar vi s-a părut convingătoare? (de ex.: care sunt
presupunerile de la care pleacă experimentul? Proverbele sunt la fel de relevante în orice
tip de context?)
2. Schiţaţi maniera în care aţi desfăşura demersurile de observaţie a modurilor de utilizare a
unor astfel de proverbe (de ex.: la ce locuri v-aţi opri? Ce fel de lucruri aţi căuta?)
3. Examinaţi fie publicitatea din ziare, fie cea de la radio sau televiziune. Fiţi atenţi când
anume se utilizează proverbele. Ce funcţii par a li se atribui? Fac ele ca reclama respectivă
să pară mai convingătoare? De ce?

După aceea, în public, fiecare echipă îşi va prezenta concluziile, iar observatorii vor face
comentarii asupra modului în care s-a desfăşurat activitatea.

Acum mai bine de jumătate de secol, William Foote Whyte (1949) ducea la bun sfârşit
observaţia sa participativă în câteva restaurante din Chicago, întinsă pe mai bine jumătate de
an. El arată modul în care un restaurant, ca furnizor de servicii, beneficiază de o organizare a
muncii diferită de a altor întreprinderi. Spre deosebire de modelul industrial unde supervizorul
dă ordine muncitorului, specificul muncii într-un restaurant constă în faptul că ordinele vin
din partea cumpătorului.
Whyte arată cum această diferenţă generează diverse probleme printre angajaţii unui
restaurant:
 Cine decide cum trebuie să acţionezi?
 Pentru cine?
 Cât de des?
 Cu ce consecinţe?

4
 Structura socială a restaurantului funcţionează ca răspuns organizat la acest tip de
probleme. Acest lucru poate fi observat în următoarele trei modele:

1. Mulţi dintre noi vor fi trăit experienţa următoare: un membru al personalului înşfăcând pur
şi simplu meniul pe care ni-l procuraserăm cu inocenţă în timp ce aşteptam la masa
restaurantului. Whyte argumentează că acest lucru se petrece deoarece
chelnerul/chelnerita, îndemânatic(ă), caută să introducă clienţii în propriul model de
desfăşurare a muncii (cum ar fi nevoia lui/ei de a se asigura că masa a fost perfect curăţată
înainte de a lua comanda). Deci, prin faptul că nu răspunde pasiv iniţiativelor clienţilor,
personalul care serveşte arată că îşi conservă propria rutină profesională.
2. În anii '40, răspânditele inegalităţi de gen generau o problemă aparte pentru chelnerite,
deoarece acestea erau nevoite să transmită ordinele primite de la clienţi bucătarilor (care
erau în principal bărbaţi). Şi astfel, a apărut o structură care să pună în umbră acest tip de
iniţiere a muncii de către chelneriţe: în loc să strige comenzile, femeile le notau pe bucăţele
de hârtie pe care le lăsau pur şi simplu pe tejghea, astfel ca bucătarii să le administreze în
limitele timpului disponibil.
3. Şi barmanii s-au angajat, la rândul lor, într-un comportament informal pentru a se distanţa
de procesul de iniţiere a ordinelor de către chelneriţe. Când aveau multe comenzi, pur şi
simplu nu se grăbeau, iar chelneriţele (şi clienţii lor furioşi) n-aveau decât să aştepte. Mai
mult, în perioadele aglomerate, se codeau să prepare un singur cocteil până nu aveau mai
multe comenzi pentru acelaşi sortiment, pentru a le prepara împreună.
Jumătate de secol mai târziu, studiul lui Whyte rămâne încă impresionant. Cercetarea sa
asupra restaurantelor demonstrează importanţa contextului şi a procesului în înţelegerea unui
comportament anume. Astfel, Whyte pune în evidenţă manevrele utilizate de personal. În
reproducerea ierarhiilor ocupaţionale şi de gen prin modificarea fluxului muncii, redefinind,
prin aceasta, acţiuni aparent banale.
Mai mult, în ciuda criticilor severe ale lui Agar, aduse "testării ştiintifice", Whyte nu
permite ca preferinţa sa pentru un ghid nestructurat de cercetare să-i transforme studiul într-un
text anecdotic dezvoltat din câteva exemple selectate. De exemplu, studiul asupra
restaurantelor utilizează măsurători consistente asupra numărului de situaţii în care diverse
tipuri de persoane initiază anumite actiuni.
.
Exerciţiul 2

Aflându-vă într-un restaurant, faceţi câteva observaţii pe marginea modului în care per-
sonalul interacţionează cu clienţii. Utilizând descoperirile lui Whyte (1949) drept ghid,
examinaţi:

1. Cine iniţiază acţiunea?

2. Pentru cine?
3. Cât de des?
4. Cu ce consecinţe?
5. În ce fel v-ar fi imbunătăţit calitatea analizei nişte eventuale înregistrări audio sau video
ale lucrurilor pe care le-aţi văzut şi auzit?

Exerciţiul 3

Acesta este un exerciţiu de cercetare pentru a vă dezvolta abilităţile de observaţie într-un

spaţiu public (cămin, autobuz, cafenea sau alt spaţiu public). Iată instrucţiunile:
1. Alegeţi un context la care participaţi regulat: o cafenea studenţească, un autobuz, un tren

5
 sau coada de la casă într-un supermarket.
2. Schiţaţi o hartă a locului. Ce fel de activităţi sunt încurajate, dezavantajate sau nu sunt
influenţate în nici un fel de configuraţia spaţială a acestuia?
3. Cum se folosesc oamenii de spaţiul pe care-l studiaţi? Cu ce arată ei că se ocupă?
4. Cum comunică unii cu alţii şi cum evită comunicarea? Se uită unii la alţii sau îşi evită
privirile? Ce distanţă păstrează între ei?
4. Cum utilizează spaţiul pentru a coopera şi, astfel, pentru a se defini pe ei înşişi? (de ex.:
clienţii într-un restaurant, dar nu şi călătorii unui autobuz)
5. Există vreo diferenţă în felul în care oamenii îşi organizează activităţile când sunt singuri,
faţă de situaţiile când se află în perechi sau sunt parte dintr-o mulţime?
6. În ce fel utilizează oamenii locul respectiv ca sursă pentru angajarea lor în activităţi nu
neapărat intenţionate (dar nici neapărat nepotrivite) (de ex. : arătând diverse caracteristici
personale, cum ar fi dorinţa de a comunica sau, dimpotrivă, refuzul de a comunica) ?

Tema 1.

Realizaţi o activitate de cercetare, folosind metoda observaţiei, care să conţină

următoarele elemente (2- 3 pagini):
1. Locul de desfăşurare;
2. Subiectul (subiecţii) supuşi observaţiei;
3. Durata;
4. Coportamentele urmărite;
5. Ipotezele (2-3 la număr);
6. Observaţiile propriu-zise;
7. Concluzii.

Bibliografie

1. Iluţ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Editura Polirom.

2. Miftode, V., 1995, Metodologia sociologică, Galaţi, Editura ,,Porto-Franco’’.
3. Rotariu, T., Iluţ, P., 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi
practică, Iaşi, Editura Polirom.
4. Silverman, D., 2004, Interpretarea datelor calitative, metode de analiză
acomunicării, textului şi interacţiunii, Iaşi, Editura Polirom.
5. Agar, M., 1986, Speking of Ethnography, London, Sage.