Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Electronică și Telecomunicații

Catedra Inginerie și Management în Telecomunicații

Lucrare de control

Disciplina: Economia Ramurii

Tema: Personalul,productivitatea muncii și remunerarea ei.

A efectuat elevul grupei IMTC-151: Dolinschi Maxim

A verificat lectorul superior: Bețivu Natalia

Chișinău 2017
1
Cuprins:

1. Introducere …………………………………………………………… 3
2. Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului) ……… 4
2.2 . Indicatorii privind utilizarea resueselor de muncă ........................... 5
2.3 . Normarea Muncii ............................................................................. 6
3. Productivitatea muncii ........................................................................... 7
4. Remunerarea muncii si reglarea ei ......................................................... 10
Concluzie ...................................................................................................... 13
Bibliografie ................................................................................................... 14

2
 1. Introducere

Forţa de muncă (personalul) întreprinderii este principala resusă a oricărei

întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizătii căreia în mare măsură depind
rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei. Resursele de muncă pun
în mişcare elementele materiale ale producţiei, creează produsul, valoarea şi
produsul adăugător sub formă de profit.

Cadrele sau personalul întreprinderii şi modificările din componenţa lor au

anumite caracteristici cantitative, calitative şi structurale, cu ajutorul căruia se
poate de calculat:

 numărul scriptic şi efectiv al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al subdiviziunilor

interne, al unor categorii şi grupuri de lucrători conform situaţiei de la o
anumită dată;
 ponderea lucrătorilor din anumite subdiviziuni (grupuri, categorii) în numărul
total al lucrătorilor întrrptinderii;
 ritmul de creştere (completare) a numărului de lucrători la întreprindere într-o
anumită perioadă de timp;
 ponderea funcţionarilor cu studii superioare sau medii de specialitate în
numărul total al funcţionarilor şi (sau) al lucrătorlor întreprinderii;

Salariatul este persoana care-şi exercită activitatea pe baza unui contract de

muncă într-o unitate economică sau socială – indiferent de forma ei de proprietate
– sau la persoane particulare, în schimbul unei remuneraţii sub formă de salariu,
plătit în bani sau natură, sub formă de comision etc.

3
 2. Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului)
Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului) întreprinderii
se determină, în primul rând, cu ajutorul unor asemenea indicatori ca numărul
scripric, numărul efectiv şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor.
Numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii – este numărul scriptic al
lucrătorilor întreprinderii la o anumită dată, inclusiv persoanele primite sau
eliberate din lucru în această zi.
Numărul efectiv – numărul scriptic al lucrătorilor care s-au prezentat la lucru.
Diferenţa dintre numărul efectiv şi scriptic al lucrătorilor caracterizează numărul
de întrerupri de o zi întreagă (concedii, îmbolnăviri, deplasări etc).
Nimărul scriptic mtdiu al lucrătorilor în timp de o lună se calculează prin
însumarea numărului scriptic de lucrători în fircare zi calendaristică a lunii,
inclusiv zilele de sărbătoare şi de odihnă, и împărţirea sumei obţinute la numărul
de zile calendaristice ale lunii.
Organizarea muncii şi a dirijării colectivului întreprinderii cuprinde:
angajarea colaboratorilor în cazul că există locuri de muncă vacante; repartizarea
lucrătorilor în corespundere cu sistemul de producţie; distribuirea în rândurile lor a
obligaţiilor respective; pregătirea şi perfecţionarea cadrelor; stimularea muncii;
perfecţionarea organizării muncii; preocuparea pentru problemele lucrătorilor, care
au devenit un surplus al forţei de muncăla întreprinderea dată din diferite cauze.
La selectarea cadrelor o mare importanţă are contractul de muncă.
Structura personalului. Numărul total al persoanelor care lucrează la
întreprindere se divizează în două categorii: personalul industrial de producţie,
ocupat în producţie şi deservirea acesteia; personalul organizaţiilor neindustriale –
în temei, lucrătorii gospodăriei locativ-comunale, ai instituţiilor de copii şi sanitar-
medicale, ce aparţin întreprinderii.
În categoria muncinorlor sunt incluşi lucrătorii întreprinderii, implicaţi
nemijlocit în crearea valorilor materiale sau în prestarea serviciilor de producţie şi
transport. Muncitorii se împart în: de bază şi auxiliari. Coraportul lor se reliefează
în indicatorul analitic al activităţii întreprinderii.
4
 2.2. Indicatorii privind utilizarea resueselor de muncă

Coeficientul numărului muncitorilor de bază Кn..m.0. se determină după firmula:

Kn..m.0 = 1 – Ns.m. / Nр. ,
unde Ns.m. – numărul scriptic mediu al munncitorilor auxiliati la întreprindere,
în secţii, sectoare, persoane;
Nр - numărul scriptic mediu al personalului la întreprindere, în secţii,
sectoare, persoane;
Specialiştii şi conducătorii efectuează organizarea şi ditijarea procesului de
producţie la întreprindere.
Din categoria funcţionarilor fac parte lucrătorii ce se ocupă de finanţe şi
decontări, aproviziore, desfacere a mărfurilor şi alte funcţii.
Calificaţia lucrărilor se stabileşte în funcţie de nivelul cunoştinţelor de
specialitate necesare şi experienţa practică a lucrătorilor şi caracterizează gradul de
complexitate al genului concret de activitate pe care o desfăşoară. Corespunderea
capacităţilor, calităţilor fizice şi psihice ale lucrătorului dat cerinţelor pentru
profesia respectivă înseamnă valabilitatea sa profesională.
 Structura personalului întreprinderii, secţiei, sectorului se caracterizează
prin coraportul dintre diverse categorii şi numărul său total. Pentru scopurile de
analiză a structurii personalului se determină şi se compară ponderea fiecărei
categorii de lucrători dр i în numărul total al personalului scriptic de la
întreprindere Р:
dр i = Р i / Р, sau dр i = (Р х100 ) / Р ,
unde Р i – numărul scriptic mediu al lucrătorilor de categoria 1, persoane.
Fluctuaţia cadrelor la întreprindere, starea acesrora poare fi determinată în baza
următorilor coeficienţi [2, p.70-80].
Coeficientul plecării cadrelor Кp.c. (%) se calculează ptin coraportul dintre
numărul lucrătorilor eliberaţi din lucru din toate cauzele posibile în perioada dată
Рe, şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :
Кp.c. = (Рe / Р) х 100 ,
5
 Coeficientul angajării cadrelor Кacк. (%) este coraportul dintre numărul
lucrătorilor abgajaţi în serviciu în perioada dată Рa, şi numărul scriptic mediu al
lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :
Кa.c. = (Рa / Р ) х 100,
Coeficientul stabităţii cadrelor Кsc. este recomandabil la esnimarea nivelului de
organizare şi dirijare a producţiei atât la întreprindere în ansamble, cât şi la
anumite subdiviziuni:
Кs.c. = 1 - Рe / Р +Рn ,
unde Рe – numărul lucrătorilor plecaţi de la întreprindere din proprie iniţianivă
şi din cauza încălcării disciplinei de muncă în perioada de referinţă, persoane;
Р - numărul scriptic mediu al lucrătorilor la întreprinderea dată în perioada
precedentă perioadei de referinţă, persoane;
Рn - numărul noilor angajaţi în perioada de referinţă, persoane.
Coeficientul fluctuaţiei cadrelor Кf.c. se determină prin împărţirea numărul
lucrătorilor de la întreprindere (secţie, sector), plecaţi sau disponibilizaţi în
perioada dată Рe , la numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă
Р(%):
Кfcк. = (Рe / Р ) х 100,

2.3. Normarea muncii

Pentru o bună organizare a muncii la întreprindere trebuie să se cunoască

volumul de muncă necesar pentru îndeplinirea unei sau altei lucrări, cu alte cuvinte
– să se stabilească măsura muncii pentru fiecare lucrător, adică norma muncii.
Normarea muncii – determinarea timpului necesar, maximal admisibil, pentru
executarea unei lucrări sau operaţii concrete în condiţiile întreprinderii date (unei
cantităţi minimal admisibile de produse, fabricate într-o anumită unitate de timp:
oră, schimb).

6
3. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii face parte din categoria indicatorilor utilizarii

intensive a potentialului uman si exprima eficienta cu care este utilizat
personalul angajat de catre intreprindere.

Eficienţa utilizării resurselor de muncă la întreprindere se exprimă prin

calculul productivităţii muncii, rezultând din indicii obţinutei de întreprindere,
în care sunt reflectate atât părţile pozitive, cât şi neajunsurile din activitatea
întreprinderii.

Productivitatea muncii, caracterizând eficienţa cheltuielilor de muncă în

producţia materială, este determinată de cantitatea produselor fabricate într-o
unitate de timp sau de timpul cheltuit pentru o unitate de produs. Se disting
productivitatea muncii vii şi productivitatea muncii globale, sociale.

Productivitatea muncii vii este determinată de timpul de lucru cheltuit

pentru produsul dat, la întreprinderea dată, iar productivitatea muncii sociale –
de timpul cheltuit pentru munca vie şi socială.

Nivelul productivităţii muncii este caracterizat de doi indicatori:

 producţia fabricată într-o unitate de timp (indicator direct);
 volumul de muncă pentru obţinerea producţiei (indicatorul opus).
Aceşti indicatori pot fi redaţi prin următoarele formule

q=Q/Т; t = T / Q,

unde q – cantitatea producţiei într-o unitate de timp; t –volumul de muncă

pentru fabricarea producţiei date;

7
 Q – volumul producţiei industriale, lei; Т – cheltuielile de muncă viepentru
fabricarea producţiei, lei.

Cea mai evidentă este productivitatea muncii, caracterizată prin indicatorul

de fabricare a producţiei în expresie naturală.
- Dacă se fabrică produse omogene - tona, metrul, bucata etc.,
- Dacă întreprinderea sau secţia fabtică mai multe tipuri de produse
sau producţie omogenă de diferite mărci, apoi cantitatea producţiei
se calculează în unităţi convenţionale. Bunăoară, conservele – în
borcane convenţionale (de 0,5 litri).

În cazul aplicării timpului normativ de lucru cantitatea de producţie se

stabileşte în norme pe oră, la locurile de muncă, în brigăzi, sectoare, precum în
secţii la fabricarea produselor neomogene şi în cazul producţiei nefinisate, ce nu
poate fi măsurată în unităţi nici în expresie naturală, nici în monetară.

Volumul de muncă pentru fabricarea producţiei exprimă timpul consumat la o

unitate de produs. Volmul total de muncă poate fi calculat ca sumă a volumului de
muncă tehnologică (tteh); volumului de muncă pentru deservicrea producţiei (td);
volumul muncii administrative (tg), adică e vorba de volumul muncii consumate de
toate categoriile personalului industrial de producţie:

tt = tteh + td + tg ,

În practică s-a încetăţenit următoarea clasificare a rezervelor de productivitate

a muncii:
1) Ridicarea nivelului tehnic al ptoducţiei: mecanizarea şi automatizarea
producţiei; implementarea noilor tipuri de utilaje; implementarea unor noi procese
tehnologice; îmbunătăţirea calităţilor constructive ale articolelor; ridicarea calităţii
materiri prime şi etilizarea noilor materiale de construcţie.
8
 2) Perfecţionarea sistemului de organizare a priducţiei şi muncii: mărirea
normelor şi a zonelor de deservire; reducerea numărului de muncitori, care nu
îndeplinesc normele; simplificarea structurii administrative; mecanizarea lucrărilor
de evidenţă şi calcul; modivicarea perioadei de muncă; ridicarea nivelului de
specializare a producţiei.

3) Schimbarea condiţiilor externe, naturale: schimbarea condiţiilor geologice

de dobândire a cărbunelui, petrolului, zăcămintelot; modificarea conţinutului de
substanţe utile.

4) Modificări structurale în producţie: modificarea ponderii unor tipuri de

produse,modificarea volumului de muncă al programului de producţie; modificarea
cotei de semifabricate şi piese decompletare procurate; modificarea ponderii noilor
produse.

Productivitatea maximală a muncii – înceamnă creşterea volumului de

producţie fabricată, generată de utilizarea unităţii suplimentare de muncă în
celelalte condiţi nemodificate. Productivitatea maximală a muncii se calculează
pornind de la produsul maximal al muncii, prin care se subînţelege creşterea
volumului de producţie ca rezultat al angajării unei noi unităţi suplimentare de
muncă.

9
 4. Remunerarea muncii si reglarea ei

Trezirea interesului lucrătorilor de la întreprindere pentru realizarea sarcinilor

şi obiectivele ce stau în faţa ei constituie o necesitate obiectivă şi este
conştientizată de noţi conducătorii de întreprinderi. Însă o perioadă îndelungată de
timp ştiinţa privind dirijarea personalului a exagerat importanţa stimulentelor
materiale. În rezultatul cercetărilor efectuate s-a stabilit că asigurarea lucrătorilor
cu condiţii materiale de muncă (salariu, indemnizaţii etc.) nu în toate cazurile
conduce la sporirea productivităţii muncii. Dură cum arată experienţa acumulată,
cei mai eficienţi factori stimulatorii sunt corespunderea muncii executate cu
cerinţele omului ca personalitate şi posibilităţile de a se afirma.
Motivarea muncii – constituie una din cele mai importante funcţii ale
managementului, ce reprezintă stimularea lucrătorilor pentru activitatea de atingere
a obiectivelor întreprinderii prin intermediul satisfacerii cerinţelor lor proprii.
Principalele pârghii ale motivării sunt stimulentele şi motivele. Prin stimulent în
mod obişnuit se înţelege oferirea unui avantaj material de o anumită formă,
bunăoară salariul mărit. Spre deosebire de stimulent, motivele constituie o
necesitate internă: dorinţă, atracţie, orientare, cerinţă interioară etc.
Principalele forme de motivare (stimulare) a lucrătorilor de la întreprindere
sunt:
1. Salariul, ce caracterizează estimarea contribuţiei lucrătorului la rezultatul
activităţii întreprinderii.
2. Sistemul de facilităţi interne al întreprinderii: hrana subvenţionată şi cu
facilităţi; vânzarea producţiei întreprinderii către lucrătorii ei cu anumire redeceri
de preţ (de regulă, cu 10% şi mai mult); achitarea completă sau parţială a
cheltuielilor pentru deplasarea lucrătorului la locul de lucru tur-retur; acordarea
pentru proprii lucrători a împrumiturilor fără dobândă sau cu dobândă mică;
asigurarea sănătăţii lucrătorilor din contul întreprinderii; premierea eficientă,
adaosurile la salariu pentru vechimea în muncă şi altele.

10
 3. Facilităţile nemateriale (de ordin neeconomic) şi privilegiile acordate
personalului: acordarea dreptului la graficul fluctuant, flexibil de lucru; acordarea
zilelor libere, prelungirea concediilor plătite pentru anumite realizări şi succese în
muncă; ieşirea mai devreme la pensie etc.
4. Măsurile ce ţin de conţinutul muncii, de independenţa şi responsabilitatea
lucrătorului, care stimulează avansarea sa calificativă.
5. Crearea unei atmosfere sociale favorabile, lichidarea barierelor statutare,
administrative, psihologice dintre anumire categorii de lucrători, promovarea
încrederii şi spiritului de înţelegere reciprocă în interiorul colectivului de muncă.
Stimularea morală a lucrătorilor.
6. Avansarea lucrătorilor pe linie de serviciu, planificarea carierei lor, plata
pentru instruirea şi ridicarea calificaţiei lor.
Aceste măsuri destinate ridicării gradului de motivare a muncii permit
utilizarea mai eficientă a potenţialului de muncă al întreprinderii şi sporesc
copetitivitatea ei pe piaţă.
Salariul este o formă de plată a muncii şi un stimulent important pentru
lucrătorii întreprinderii, deoarece exercită funcţie reproductivă şi stimulatorie
(motivaţională).
Fondul de retribuţie a muncii reprezintă sursa de mijloace, destinate pentru
plata salariului şi achitarea plăţilor cu caracter social.
Normarea muncii oferă posibilitatea de a se lua în consideraţie aportul
individual al lucrătorului la rezultatele generale ale activităţii întreprinderii.
Sistemul tarifar permite comparabilitatea diverselor tipuri concrete de muncă,
ţinând cont de complexitatea condiţiilor de executare a lucrărilor, adică de calitatea
muncii. Acest sistem constă din următoarele elemente de bază:
 reţele tarifare, prin care se face diferenţierea în retribuţia muncii în funcţie de
categoria muncii şi aparteneţa ramurală a întreprinderii;
 salarii tarifare, ce stabilesc mărimea absolută a retribuţiei muncii simple
(categoria 1) în unitatea de timp (zi, oră);

11
 indicatoare tarifare şi de calificaţie, ce divizează deversele tipuri de lucrăti pe
grupe în funcţie de complexitatea lor;
 coeficienţi regionali la salariu, ce compensează diferenţele din costul vieţii în
diverse regiuni (condiţii) natural-climaterice;
 adaosurile la salariul tarifar şi pentru cumulul de profesii, extinderea zonelor
de deservire, munca în afara orelor de lucru, munca în zilele de sărbătoare şi de
odihnă, munca dăunătoare sănătăţii, munca în schimbul al doilea şi al treilea
etc.
În majoritatea întreprinderilor se aplică două forme de retribuţie a muncii:
salarizarea pe unitatea de timp şi retribuirea în acord.
Salarizarea pe unitatea de timp este forma de retribuţie a muncii, prin care
salariul lucrătorilor se calculează conform salariului tarifar sau retribuţiei pentru
timpul real de lucru la întreprindere.
În cazul retribuţiei în acord salariul lucrătorilor se calculează conform unor
tarife stabilite din timp pentru fiecare unitate de muncă sau produs fabricat.
Retripuţia sau plata în acord stimulează, în primul rând, îmbunătăţirea indicatorilor
de volum şi cantitate ai muncii.

12
Concluzie:

În aceasta lucrare am analizat Personalul, productivitatea muncii și

remunerarea ei.
Am observat că creşterea rapidă a productivităţii muncii este in prezent una
din sarciniele principale pe care trebuie să o îndeplinească fiecare întreprindere.
Cresterea productivităţii muncii. nu se poate obţine numai prin stabilirea în
mod mecanic a unor indicatori de creştere progresivi şi urmărirea pasivă a felului
in care ei se indeplinesc. Pentru a asigura un ritm de crestere a productivitătii
muncii corespunzător posibilităţilor reale de productivitate slnt necesare studii
temeinice de analiză a factorilor care o influenţează şi pe această bază luarea de
măsuri concrete pentru cresterea ei cum fiind remunerarea salariaţilor.

13
Bibliografie:

1. Margulescu Dumitru (coord.) – „Analiza Economico-financiara a

intreprinderii”, 1994
2. Horia D. Pitariu - ,, PROIECTAREA FIŞELOR DE POST, EVALUAREA
POSTURILOR DE MUNCĂ ŞI A PERSONALULUI’’ 2006
3. AL. Sariteanu - ,, FACTORII CARE INFLUENTEAZA
PRODUCTIVITATEA MUNCII LA OPERATIA DE APROPIAT CU
FUNICULARUL SEMIPERMANENT TIP MINECIU ‘’

14