Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dumnezeu
Sfintele icoane împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele credincioşilor creştini.
Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din
anul 787. Părinţii Bisericii ne învaţă că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din
ea, ci persoanei pe care ea o înfăţişează. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului pictat
pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. În cateheza ce
urmează primim o expunere concisă a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.
I. Pregătirea aperceptivă.
După învăţătura ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a cultului bisericesc.
Aşa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios sau ritual liturgic fără
prezenţa icoanei. Părinţii Bisericii au văzut în icoanele sfinţilor prezenţa lui Hristos şi a
Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeieşti necreate, dar şi o cale de a-L vedea pe Dumnezeu
mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc această contemplare, fiind „ferestre care
dau spre priveliştea de dincolo“, după cum le numea cunoscutul teolog rus Paul Florensky.
III. Tratarea:
a. Icoana - obiect de cult. Etimologic, cuvântul icoană provine din grecescul , care se traduce
prin asemănare, imagine, portret>. Sfăntul Ioan Damaschinul (†749) o defineşte drept
„reprezentare a unui sfânt sau a unei scene biblice“. Prin ritualul de sfinţire a icoanei se
produce o legătură între imagine şi prototipul ei, între cel care este pictat şi pictura însăşi.
Astfel, prin puterea acestei prezenţe harice se sfinţeşte orice icoană, care devine din tablou
religios icoană făcătoare de minuni, obiect de cult, venerat în biserică şi în casele creştinilor.
b. Temeiuri scripturistice:
În Noul Testament,Domnul Hristos, „chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut“ (Col. 1,
15) şi „chipul fiinţei lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 3), S-a smerit pe Sine, luând chip de rob (Filip.
2, 7), ca pe om să-l mântuiască. „Cuvântul S-a făcut trup“ (In. 1, 14). Întruparea devine,
astfel, temeiul de bază al teologiei icoanei. Necinstind icoana, necinsteşti Întruparea.
c. Raţiunea existenţei icoanei este bine lămurită de către Sfântul Ioan Damaschinul, care,
combătându-i pe iconoclaşti, spune: „Fiindcă sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt, în viaţă
fiind, chiar şi când au trecut la cele veşnice, harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor în
morminte şi asupra chipurilor lor în icoane, nu în esenţă, ci după lucrare“. Aşadar, lucrarea
Duhului - condiţie a vederii duhovniceşti a lui Hristos (In. 15, 26), este esenţială pentru
teologia icoanei. Sfântul Vasile cel Mare (†379) spune că <i>ceea ce cuvântul transmite prin
auz, pictura arată în tăcere şi prin imagine,</i> devenind astfel o carte de teologie, ce
transpune dogma în culori.
d. Funcţiile icoanei:
Conform tradiţiei ortodoxe, notează Leonid Uspensky, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, la
puţin timp după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria: „Milostiva“ sau
Eléousa, „Călăuzitoarea“ sau Odighitria, în care se accentuează dumnezeirea Pruncului şi
„Rugătoarea“ sau Oranta, unde Maica Domnului apare singură, rugându-se.
Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin Canonul 82, oficializează dogma icoanei. Cu toate acestea,
timp de peste un secol de aici înainte, iconoclaştii vor reprima icoana. Însă, Biserica va birui
prin marii apărători de atunci ai cultului icoanelor - Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Teodor
Studitul. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) statorniceşte dogma icoanei, însă acest lucru nu
va fi de ajuns. Tulburările iconoclaştilor vor continua până în martie 843, când, sub oblăduirea
împărătesei Teodora, se va întruni un alt sinod la Constantinopol, care va consfinţi definitiv
dogma şi teologia icoanei. De atunci până astăzi, s-a stabilit ca dată de cinstire a icoanelor
prima Duminică din Postul Mare, denumită generic „Duminica Ortodoxiei“.
f. Combaterea obiecţiilor sectare. Cea mai întâlnită obiecţie: icoana este „idol, chip
cioplit“, iar cinstirea ei încalcă porunca a doua din Decalog (Ieş. 20, 4). Pentru un răspuns
punctual, complet, trebuie să apelăm neapărat la sursele bibliografice „clasice“ (Catehism,
Sectologie etc.). Concis, semnalăm totuşi: icoana identifică, deodată, două realităţi distincte,
lumea văzută şi nevăzută, deosebindu-le, dar definindu-se ca o punte de legătură între ele (Ieş.
26, 31). Or, idolul - plăsmuire omenească a naturii sau a lumii înconjurătoare, limitează şi
întunecă existenţa, fiind „un zid care închide lumea aceasta“ (pr. D. Stăniloae).
Spre deosebire de noi, însă, Biserica Romano-Catolică n-a mai păstrat canonul ortodox,
introducând pe lângă icoane statuile, reprezentări tridimensionale, care creează o senzaţie de
„naturalism renascentist“ şi datorită cărora limbajul realismului simbolic dispare. În acest fel,
transcendenţa divină este coborâtă la nivelul noţiunii vieţii zilnice, mai aproape de profan.
IV. Recapitulând, spunem că icoana este obiect de cult, fereastră către Cer,
mărturisire a credinţei şi mijloc de a grăi cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.
„Noi păstrăm fără înnoire toate tradiţiile bisericeşti aşezate pentru noi prin scris sau în chip
nescris, dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu
istoria propovăduirii evanghelice şi care ne serveşte spre încredinţarea întrupării adevărate -
iar nu închipuite - a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre un astfel de folos“.
VII. Aplicarea învăţăturii ortodoxe este posibilă doar prin cinstirea cu evlavie
a sfintelor icoane,
care împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele drept-măritorilor creştini, care se
roagă înaintea lor pentru spor în credinţă şi în fapte bune.
Bibliografie selectivă:
3. Pr. Dumitru Stăniloae, „Idolul ca chip al naturii divizate şi icoana ca fereastră spre
transcendenţa dumnezeiască“, în Ortodoxia, nr. 1/1982.
5. Ştefan Ionescu Berechet, „Învăţătura Sf. Teodor Studitul despre Sfintele Icoane şi cinstirea
lor“, în Studii Teologice, nr. 3/2007.