ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA IN

TERAPIA DE FAMILIE

I. Concepte teoretice în terapia de cuplu şi familie

‘Viata in doi’ este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru psihologii
avizati, cat si pentru omul de rand, care in fiecare etapa a existentei sale se confrunta cu
probleme, dificultati, suferinte generate de o comunicare defectoasa in familie – acel loc
minunat ce ar trebui sa constituie adevarata pavaza impotriva greutatilor vietii. Vine o vreme
cand grijile serviciului, mai ales in actuala si acuta lupta pentru ceea ce simbolic – si nu numai –
numim supravietuire, demascarea mirajelor copilariei si pierderea parintilor sunt dramatic
resimtite. Fiecaruia i se pare ca daca ar exista retete, daca s-ar scrie in carti cum sa-ti pastrezi
partenerul, cum dragostea sa dainuie vejnic – casatoria si aderarea la statutul de familist ar fi
mai simpla. Unicitatea noastra structurala, morala, cocnitiva si emotionala ne face sa receptam
diferit trecerea anilor, dar dincolo de aceasta exista o relativa ciclicitate fireasca, mutuala,
traversata oarecum universal si fara exceptii, de acea entitate spirituala nou creata si veche
ca biblia insasi numita cuplu.
Terapia de familie s-a nascut in 1950, a crescut intre anii 1960 si s-a maturizat in anii
1970. Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fii privita ca fiind varsta de aur a terapiei de
familie. Acei ani au vazut inflorirea abordarilor cele mai imaginative si vitale de tratament, a fost
o perioada plina de entuziasm si incredere. Terapeutii de familie poate aveau puncte de vedere
diferite in ceea ce priveste tehnica, dar ei impartasiau optimismul si scopul comun. Tendintele
dominante ale ultimelor decenii au fost constructionismul social (ideea ca experienta noastra
este in functie de modul in care gandim despre aceasta), terapia narativa, abordarile integrative
si o preocupare in crestere pentru problematica sociala si politica.
Terapia de familie are o istorie scurta, dar un trecut indelungat. De multi ani terapeutii au
rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru a salva caracterul privat al
relatiei pacient – terapeut. Freudienii au exclus familia reala pentru a descoperii familia
inconstienta, introvertita; rogerianii au tinut familia departe pentru a asigura o privire pozitiva
neconditionata, iar pshihiatrii de spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau sa
distruga mediul benign din spital. In momentul in care familia a devenit pacient s-a simtit nevoia
unor noi cai de gandire despre si de tratament ale problemelor umane. In anii de inceput,
terapeutii de familie erau insufletiti de un simt senzational al entuziasmului si convingerii. Astazi,
ca urmare a criticilor postmoderne, sanatatii institutionalizate si a renasterii psihiatriei biologice
suntem mai putin siguri de noi insine. Terapeutii de familie de astazi au gestionat sinteza ideilor
noi creatoare cu unele din cele mai bune modele timpurii. Dar, daca cercetam fiecare din
modelele celebre in profunzime, v-om vedea si unele idei bune pe care le-am
neglijat.
Terapeutii de familie ne invata ca familia este mai mult decat o colectie de indivizi
separati, ea este un sistem, un tot organic ale carui parti functioneaza intr-un fel care transcend
caracteristicile individuale. Dar, chiar daca avem calitatea de membrii ai unui sistem de familie,
nu incetam sa fim indivizi, cu inimi, minti si dorinte numai ale noastre. Chiar daca nu este posibil
sa intelegem oamenii fara sa luam in considerare contextul lor social – in special familia – am
gresi daca ne-am limita numai la suprafata interactiunilor – la comportamentul social separat de
experienta interna.Ideea este aceasta : pentru a pune la dispozitie un ajutor psihologic eficient

1
si de lunga durata, psihoterapeutul are nevoe sa inteleaga si sa motiveze indivizii si sa
influenteze interactiunile lor.
Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase şcoli de terapie, s-au înfiinţat centre de formare
şi s-au studiat implicaţiile sociale ale noilor modele. Cele trei linii terapeutice principale
individuale (comportamentală, psihanalitică şi experienţială) au dat naştere unor abordări de
familie similare: terapii de familie psihodinamice, cognitiv comportamentale şi experienţiale, fiind
completate de trei linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie individuală, ci din revoluţia
sistemică: terapia de familie structurală, strategică şi Bowniană (R. Schwartz, M. Nichols, 2001).
Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite şi pregătiri diverse, lucru care s-a
reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur a terapiei de familie. Întreaga
complexitate a cîmpului terapiei de familie nu ar trebui să piardă din vedere ideea de la care a
plecat: familia este contextul problemelor umane, şi ca toate grupurile umane, familia are o
serie de proprietăţi emergente - întregul nu este dat de suma părţilor. Indiferent de multitudinea
şi varietatea proprietăţilor emergente, toate se împart în două categorii: de structură şi proces.
Structura familiei include triunghiuri, subsisteme şi graniţe iar procesele care descriu
interacţiunile în familie sunt: reactivitate emoţională, comunicare disfuncţională, circularitate -
decît să caute sursa (cine a început)terapeuţii se concentrează pe înţelegerea şi tratarea
problemelor ca pe o serie de reacţii şi reacţii la reacţii, în cercuri repetitive.
Principalele şcoli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura de
specialitate în două mari grupe: şcolile clasice ale terapiei de familie şi şcolile recente ale
terapiei de familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima grupă, a celor clasice, sunt
incluse după aceeaşi autori: teoria lui Bowen, terapia de familie experienţială, terapia de familie
psihanalitică, terapia de familie structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A doua
grupă, cea a terapiilor care au suferit influenţa secolului XXI, include: terapia de scurtă durată,
terapia narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia de familie medicala şi
psihoeducaţia, precum şi teme speciale cum ar fi feminismul şi terapia de familie, săracia şi
clasele sociale, homosexualitatea şi lesbianismul,violenţa domestică etc.
Dintre şcolile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie
cognitiv-comportamentală.
Abordarea cognitiv – comportamentala in terapia de familie
Terapia cognitiva de familie a urmat aceasi progresie ca terapia cognitiva a cuplurilor –
mai intai ca o componenta suplimentara a abordarii comportamentale si, apoi, mai mult ca un
sistem cuprinzator de interventie.Munson (1993) observa ca existau cel putin 18 tipuri diferite
de terapie cognitiva folosita de practicieni diferiti. Abordarea cognitiv-comportamentala care
echilibreaza accentuareacunoasterii si a comportamentului, ca o abordare mai extinsa si mai
inclusiva prin concentrarea mai profunda asupra paternurilor interactiunii familiei. Relatiile de
familie, perceptiile, emotiile si comportramentul sunt vazute ca exercitand o influenta reciproca
una asupra alteia, astfel o interferenta cognitiva poate evoca emotia si comportamentul, iar
emotia si comportamentul pot influenta perceptia.
Abordarea cognitiv-comportamentala a familiilor este compatibila cu teoria sistemica si
include premisa ca membrii unei familii sunt influentati simultan si se influenteaza unul pe
celalalt. In consecinta, comportamentul unui membru al familiei declanseaza comportamente,
perceptii si emotii in ceilalti membrii care, in schimb, aleg perceptii, comportamente si emotii
reactive in membrul familiei de origine. Asa cum acest proces se expune, volatilitatea dinamicii

2
familiei creste, facand familia vulnerabila la spiralele negative ale conflictului.Terapeuţii de
orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării pentru a antrena părinţii să-şi
modifice comportamentele, să înveţe cuplurile tehnici de comunicare şi de rezolvare de
probleme. Problemele de comportament sunt privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncţionale
de întărire între părinţi şi copii, sau între soţi.
Simptomele familiei sunt considerate ca fiind nişte răspunsuri învăţate, achiziţionate involuntar
şi întărite pe parcurs. Conform teoriei învăţării sociale, un comportament este învăţat şi menţinut
de consecinţele sale, dar poate fi modificat în egală măsură prin modificarea acestor
consecinţe. Tratamentul este determinat în timp şi centrat pe simptom.
Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi
comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre membrii familiei şi
constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din familie, emoţiile, cogniţiile şi
comportamentul, sunt văzute ca exercitând o influenţă mutuală asupra membrilor, aşa încât o
inferenţă cognitivă poate declanşa comportamente, emoţii şi invers, menţinând în familiile
disfuncţionale o buclă de feedback. Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se
desfăşoară, se pot crea spirale negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane
implicate în conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor de escaladat.
Epstein şi Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care cogniţiile,
comportamentele, emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând un climat instabil:
1. cogniţiile, emoţiile şi comportamentul individului privind
propria familie (de ex., persoana care se percepe ca retrasă faţă de membrii familiei);
2. acţiunile membrilor familiei faţă de individ;
3. acţiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale membrilor faţă de individ;
4. caracteristicile relaţiilor dintre ceilalti membri ai familiei.
Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe adânci.
Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor
comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în interrelaţionarea
evenimentelor, cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor (Epstein, 1988). În procesul terapeutic
cognitiv comportamental, restructurarea credinţelor distorsionate are un impact esenţial
asupra schimbării comportamentelor disfuncţionale.
Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se de fapt,
schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este formată din credinţe
despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacţiunilor dintre membri. Există
două seturi de scheme: cea a familiei de origine şi cea legată de familie în general. Ambele
influenţează felul în care individul gândeşte, simte sau se comportă în familie (credinţe despre
cum ar trebui să fie relaţiile în familie, cum ar trebui să se poarte soţii între ei, ce probleme sunt
suspecte de a apare în familie şi cum ar trebui rezolvate, ce responsabilităţi ar trebui să aibă
fiecare membru, distribuţia rolurilor, ce costuri şi beneficii ar trebui să se obţina în urma
mariajului, etc). Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener
în modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al schimbării în functie
de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte, divorţ) sau în funcţie de rutina
zilnică.
Sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă a modelului
cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein, Schlessinger, Dryden. Mai

3
recent, Datillio (1998) preluând modelul pionierilor, încearcă integrarea strategiilor cognitiv-
comportamentale cu variate modele terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta demonstrând
compatibilitatea tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele terapeutice.
Teoria. În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie s-a
dezvoltat în trei mari direcţii: educaţia părinţilor (parent training), terapia comportamentală
de cuplu şi terapia sexuală.
Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este menţinut de
consecinţele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecinţe mai plăcute, vechiul
comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuaţia comportamentală poate cuprinde termenii:
stimul, răspuns, întărire. Întărirea presupune consecinţe care afectează rata comportamentului,
prin accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiţi inhibitori) lui.
Consecinţele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii: pozitive, sau de
recompensare, şi negative, sau aversive. Astfel, un părinte poate întări pozitiv un comportament
al copilului -a face curat în cameră- prin recompensarea lui după ce a efectuat sarcina, sau
negativ, prin a-l cicăli până face curat.
Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenţia este de obicei cel
mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.
Relaţia dintre un răspuns şi consecinţele sale defineşte cadrul ce guvernează acel răspuns.
Schema de întărire descrie relaţia dintre răspuns şi apariţia consecinţelor. Când întărirea se
realizează la intervale neregulate, răpunsul devine din ce în ce mai rezistent la stingere.
Pentru mulţi, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră sentimentele şi
gîndurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi terapeuţii au devenit din ce în
ce mai conştienţi de necesitatea integrării behaviorismului cu teoriile cognitive. Evenimente
interne cum ar fi cogniţiile, verbalizări şi sentimente sunt considerate astăzi ca mediatori care
funcţionează ca stimuli în controlarea comportamentului.
Terapeuţii au început să deplaseze interesul de la individul singur la relaţiile familiale, apelînd la
teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959). Conform acestei teorii, oamenii au tendinţa
de a maximiza recompensele şi de a minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii la relaţia
maritală, ajută la înţelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soţi. Astfel,
interacţiunile din cadrul cuplurilor care nu se înteleg, se caracterizeaza frecvent prin
comportamente negative reciproce: dacă un partener reacţionează negativ, celălalt este înclinat
să-i răspundă în acelaşi mod şi se produce un lanţ de interacţiuni negative (Gottman, 1979).
Într-un cuplu reuşit, ambii parteneri se străduiesc să maximizeze recompensele reciproce şi să
minimalizeze costurile.
Pentru că behavioriştii s-au centrat pe comportamentele deschise, observabile, au avut tendinţa
de a se centra pe beneficiile vieţii de familie în termenii unor evenimente tangibile şi manifeste.
De aceea au omis faptul că beneficiile inconştiente sunt o sursă puternică de satisfacţie şi
stabilitate în viaţa familiei, şi faptul că autoevaluarea are un rol important - în contextul vieţii de
familie aceasta este influenţată de modelele anterioare (mai ales părinţi), şi de imaginea
partenerului ideal, care poate să intre în contradicţie cu comportamentul real al partenerului de
viaţă, generând puternice insatisfacţii.

4
 Abilităţile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei
relaţii sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron, Moore, 1980).
Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze între evenimente şi să-şi
îmbunătăţească abilităţile de a înţelege şi oferi suport.
Conflictul este inerent vieţii de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de multe ori
să se elibereze de problemele care-i copleşesc, întrucât singuri nu au abilităţile necesare de a
face acest lucru. Aici iese în evidenţă componenta puternic educativă a acestui tip de terapie
întrucât furnizează, îi învaţă pe indivizi serie de abilităţi pentru a face faţă problemelor în
prezent şi eventual pe viitor, dacă mai apar. În gândirea obişnuită se propagă deseori mitul că,
pentru a face o relaţie să meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se potrivească.
Dar nimeni nu detaliază conţinutul expresiei „să se potrivească” şi se asteaptă ca potrivirea
să vină de la sine. Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces de învăţare
reciproc, desfăşurat în timp şi permanent îmbunătăţit.
După Patterson şi Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna şi între părinţi şi copii: părinţii
care se comportă aversiv faţă de copiii lor, primesc acelaşi lucru în schimb. Părinţii şi copiii
dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci când copiii devin conştienţi de aceste patternuri,
pot deveni manipulativi.
Schemele care contaminează relaţiile sunt învăţate în procesul de creştere în
propria familie. O parte dintre aceste credinţe disfuncţionale sunt presupuneri despre rolurile
familiale, în timp ce altele sunt presupuneri despre interacţiunile familiale în general. Aceste
scheme formează osatura internă a formularilor tip"trebuie", a profeţiilor care se autoîmplinesc,
citirea gândurilor, geloziei, neîncrederii care otrăveşte relaţiile interfamiliale prin distorsionarea
răspunsurilor membrilor la diverse comportamente.
Rolul terapeutului. „În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un rol activ,
directiv care implică în egală măsură procese precum: orientare, ghidare, colaborare,
parteneriat. Putem sintetiza rolul şi atitudinea terapeutului în terapia cognitiv-comportamentală
astfel:
Culege datele şi efectuează analiza funcţională a comportamentului
Explică, informează, dedramatizează,
Defineşte simptomul ţintă, identifică factorii de menţinere şi cercetează
beneficiile secundare ale acestuia
Alege strategia terapeutică
Stimulează motivaţia de participare la terapie a pacientului
Aplică tehnica terapeutică
Pune capăt relaţiei terapeutice (conform contractului terapeutic)”.
Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz, 2001) ci
trebuie să facă ceva. Terapeuţii de familie de orientare behavioristă pun accent pe prezent şi
analizează secvenţe curente de comportament. Se subliniază rolul directiv al terapeutului care,
totuşi, se pune în poziţia expertului. El decide care sunt comportamentele a căror frecvenţă va fi
mărită sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul Premack
(Premack, 1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariţie (mai ales o activitate
plăcută) devine întăritor pentru comportamentul cu mai mica probabilitate de apariţie.
Clienţii se aşteaptă ca terapia să fie un fel de lecţie ce trebuie învăţată, iar terapeuţii acestui
curent au tendinţa de a opera în stil didactic, construind un model tipic al problemei părinţilor, şi

5
alegând soluţiile care ar fi folositoare. Dezavantajul este că, atunci când terapia se reduce
numai la a preda şi educa, terapeuţii nu mai descoperă şi rezolvă conflictele responsabile de
menţinerea problemelor şi nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că, avantajele terapiei
cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple, devine un dezavantaj
în mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă principiile de întărire sunt
simple atunci aşa ar trebui să fie şi terapia. Ceea ce îi diferenţiază de alte abordari, este felul în
care aplică principii experimentale la probleme clinice, şi atenţia cu care verifică rezultatele
procedurii aplicate.

II. Evaluare şi intervenţie în terapia de cuplu şi familie

1. Evaluarea în terapia de familiei
I. Colectarea datelor de identificare şi stabilirea fazei actuale a ciclului de viaţă a familiei
II. Colectarea de date cu ajutorul interviului
A. Care este problema de familie actuală?
B. De ce a venit familia pentru tratament la acum?
1.Evenimentele recente de familie şi stresuri importante
C. Care este istoria problemei de familie?
D. Care este istoria a încercărilor trecute de tratament sau modalităţi de a rezolva
problema ? Ce alte probleme de familie au avut?
E. Care sunt obiectivele şi aşteptările familiei de la terapie?
Care sunt punctele sale forte, motivaţiile, si rezistentele?
III. Formularea şi înţelegerea zonelor cu probleme de familie
A. Evaluare dimensiunilor importante ale funcţionării familiei
1. comunicare
2. rezolvare a problemelor
3. roluri şi coaliţii
4. reacţii afective şi implicare
5. controlul comportamental
6. Credinţe şi poveşti de familie care încă mai funcţionează
B. Clasificarea familiei şi diagnostic
IV. Planificarea abordării terapeutice
Contract terapeutic

B. Ipoteze şi diagnostic
În formularea ipotezelor şi stabilirea diagnosticului pentru terapeutul de familie, sunt
importante mai multe dimensiuni ale familiei cum ar fi:
1. localizarea şi tipul de problema (de exemplu conflictul marital este problema de familie sau
un conflict părinte-copil cu violenţă),
2.severitatea problemei identificate
3.severitatea disfuncţiei generale de familie;
4.descriere a sistemului problematic care include atât istorie şi modelele actuale de
comunicare, rolul, afecte şi aşa mai departe.
Este extrem de important să se determine dacă problema de familie este de fapt problema
unuia dintre membrii care conduce la disfuncţii în familie (de exemplu, un copil cu schizofrenie

6
într-o destul de bună funcţionare a familiei) sau este o problemă de familie (de exemplu,
probleme de relaţionare în cuplu, soldate cu violenţă şi aflaţi în mijlocul unui divorţ).
Stabilirea unui diagnostic, presupune o formulare atât o sistemică cât şi dinamică
ambele formulări fiind făcute atât pentru individ cât şi pentru familie.
Întrebările de clarificare ale terapeutului
• Cum poate fi explicată cel mai bine problema ?
• Care este nivelul de funcţionare a familiei, şi care este funcţia familiei ( probleme și procese de
familie)
• Există unul sau mai mulţi membri de familie cu diagnostic pe axa Axa I, II, sau III conform
DSM-IV-?
• Dacă există o boală gravă psihiatrică la unul sau mai mulţi membrii cum se implică sau cum
este familia implicată familia?

Tipuri de probleme de familie

I. Tulburări relaţionale în cadrul unei o generaţii
A. tulburări relaţionale severe în cupluri
1. Tulburare conflictuală, cu şi fără agresiuni fizice
2. disfuncţie sexuală
3. abuz sexual
4. divorţul
5. tulburări psihotice induse de o sustanţă
B. Tulburări relaţionale severe în fraţi
1. probleme conflictuale
2. agresivitate fizică şi / sau abuz sexual
3. Induse de tulburări psihotice
II. Tulburări relaţionale intergeneraţionale
A. Probleme referitoare la sugari, copii şi adolescenţi,
1. Cu abuz fizic deschis sau neglijare
a. Cu abuz sexual asupra copiilor din familie
b. Fără abuz sexual
2. Cu probleme de angajament
a. Supraimplicare
I. Implicare intruzivă
II. Abuz emotional
III. Tulburări de separare a familiei
(a) de preadolescenţi
(b) de adolescent
B. Neimplicare
I. Tulburare reactivă de ataşament
II. Imposibilitatea de a se dezvolta
3.Probleme de control
a. Deficit de control
b. Supracontrol
c.Inconsecventă de control

7
4. Probleme de comunicare
a. Comunicarea deficitară (de exemplu, exprimare emoţiei în exces)
b. Lipsa comunicării afective
B. Problemele între adulţi şi părinţii lor
1. abuzul fizic sau neglijare
2. probleme de angajament
a. părinţi povară
b.. supraimplicare
3. probleme de comunicare
a. intreruperi
B. conflictverbal sever

Obiective în terapia de familie

Un mod convenabil de a conceptualiza obiective de tratament este de a distinge scopurile
finale (rezultatele finale dorite).
Există obiective generale în terapia de familie care pot fi adaptate fiecărei familii în parte în
funcţie de specificul şi unicitatea fiecăreia. Acestea cuprind domenii largi, care permit o
flexibilitate considerabilă în funcţie la specificul fiecărei familii. Strategia terapeutică ar trebui să
fie stabilită în funcţie de obiective specifice. Terapia de multe ori incepe cu probleme care par a
fi cel mai importante pentru familie situaţiile de criză. Numai după o anumită stabilitate a
familiei este posibil ca terapeutul să înceapă să intervină de familie în zonele în care vor fi, de
asemenea nevoie.
Obiective intermediere
1. Stabilirea unei alianţe de lucru.
Legătura de început între terapeut şi fiecare membru de familie este crucială pentru rezultatul
final al muncii.
2. Specificarea problemei sau problemelor.
Specificarea include o delimitarea detaliată a sentimentelor membrilor familiei şi
comportamentele în jurul valorii de simptome sau probleme care au adus familia la de
tratament.
3. Clarificarea soluţiilor încercate. Multe familii au încercat soluţii la problemele lor, înainte de a
concluziona că au nevoie de intervenţie. Deoarece, aproape invariabil, aceste soluţii au eşuat,
terapeutul trebuie să determine ce nu a funcţionat.
4. Clarificarea şi specificarea de dorinţele individuale şi a nevoile.
Dorinţele fiecărui membru al familiei şi nevoile acestora trebuie să fie clarificate
şi specificate. Neexprimarea acestora ,lipsa de claritate în jurul nevoilor conduce familia la
conflicte şi patologie.
5. Modificarea aşteptărilor individuale sau de nevoi.
Terapeutul trebuie să ajute fiecare membru al familiei să înţeleagă că fiecare persoană se
poate schimba şi că schimbări individuale mici conduc la schimbari majore în familie.
6. Recunoaşterea contribuţiilor mutuale la problemă (e).
Formatul de intervenţie implică recunoaşterea reciprocă a contribuţiei la problemă sau, cel
puţin pentru soluţii.
7. Redefinire a problemei (lor).

8
 Redefinirea problemei complet sau redefinirea în părţi diferite, dintre care unele sunt
problematice şi altele nu, sunt măsurile necesare pentru soluţii posibile.
8. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare.
9. Schimbarea rolurile inflexibile şi perturbante şi a coaliţiilor. Schimbarea rolurilor şi a
coaliţiilor pot include ajutarea la îmbunătăţirea autonomiei şi individualizarea unor membrii ai
familiei, promovarea unui stil mai flexibil în conducere de către anumiţi membrii ai familiei în
special când circumstanţele o cer, facilitarea îndeplinirii sarcinii sau obiectivelor de către unul
sau mai mulţi membri.
10. Îmbunătăţirea cunoştinţelor de familie cu privire la boli psihice. În familiile care au unul sau
mai mulţi membri cu patologie gravă, cum ar fi schizofrenie sau boli recurente afective, un
obiectiv comun este de a îmbunătăţii informaţiile despre boala de familie, cursul său, reacţia la
mediu, inclusiv la familie.
11. Ajutarea familiei să facă asocieri între factorii istorici şi probleme curente sau între modelele
actuale de interacţiune
Obiective finale
1. Reducerea sau eliminarea simptomelor sau comportamentului simptomatic la unul sau mai
mulţi membrii ai familiei
2. Creşterea intimităţii în cuplul marital
3. Flexibilizarea si adaptarea în matricea de familie
4. Creşterea toleranţei faţă de dificultăţi în funţie de nivelul de dezvoltare al fiecăruia
5.Echilibrarea balanţei în cuplul marital în ceea ce priveşte împărţirea sarcinilor faţă copii
6.Cresterea stimei de sine
7. Formarea abilităţii de a comunica adecvat, clar.
Strategii şi tehnici comune în terapia de cuplu şi familie
1. Îmbunătăţirea mecanismelor de adaptare prin ascultare activă ,suport,psihoeducaţie.
Ajutarea familiei să folosească strategii existente şi să dezvolte noi strategii pentru a face faţă.
Exemplele includ furnizarea de informaţii în legătură cu problema care generează stres în
familie (psihoeducaţie) despre bolile unui membru al familiei şi despre abilităţile parentale.
O tehnică se referă la " starea de martor” recunoaşterea şi înţelegerea experienţei familiei
sau a durerii emoţionale sau traumatice prin care familia trece
2. Recadrarea . Fiecare individ vede realitatea din propria lui perspectivă unică. Atunci când
terapeutul înţelege cadrul de referinţă al familiei familiei şi îl înlocuieşte cu o altă perspectivă,
acest lucru se numeşte recadrare.
3. Focalizarea : terapeutul de familie este inundat cu o multitudine de date de la pacienţi
Astfel că terapeutul trebuie să selecteze informaţiile şi temele importante pentru progresul
terapiei.
4.Stabilirea limitelor se referă la modificarea distanţei psihologice între doi sau mai mulţi
membrii.
5. Dezechilibrarea: Terapeutul de familie utilizeaza tehnici de la dezechilibrare pentru a schimba
relaţia ierarhică a membrilor unui sistem de familie sau subsistem.
Există trei moduri de bază de dezechilibrarea a ierarhiei familiei şi distribuirea puterii:
a. afilierea cu anumiţi membrii de familie,
b. ignorând unor membrii ai familiei, care a intrat într-o
c. intrarea într-o coaliţie cu unii membri ai familiei împotriva altora.

9
Dezechilibrarea poate avea consecinţe nedorite şi ar trebui să fie efectuată cu un scop clar
pentru a se asigura că funcţionează.
6. Crearea unui sistemic realist : Prin utilizarea tehnicilor cognitive de familie intervenţii prin
care se încearcă să ajute persoanele din familie să percepă şi să înţeleagă funcţionarea
reciprocă, în interdependenţă şi apartenenţa la o entitate (de familie), care este mai mare decât
ei înşişi. Membrii unei familii, în general se percep pe ei ca indivizi care acţionează şi
reacţionează la un membru din familie fără a vedea imaginea mai mare a familiei şi
consecinţele comportamentului asupra familiei.
7. Formarea unor abilităţi de exprimare emoţională
Competenţe de bază sunt de ascultare, activă precum şi încurajarea răspunsului de susţinere
afectivă la emoţiile unui membru.
Tehnici : Validarea şi normalizarea emoţiilor
8. Dezvoltarea abilităţilor interpersonale.
Reorganizarea structurii familiei prin :
- reformularea problemelor prezentate
- stabilirea graniţelor
- tehnici paradoxale
9. Provocarea insight-ului prin: tehnici psihodinamice cum ar fi clarificarea, confruntarea,
interpretarea.
10. Ajutarea familiei să înţeleagă şi să modifice naraţiunea ei prin tehnici ce implică ajutarea
familiei de a spune povestea lor şi de a găsi alternative şi soluţii ( înţelegere şi redefinire a
poveştii de familie).

Intervenţia. Mulţi terapeuţi de familie pornesc de la premisa că nu individul ci familia reprezinta

problema, aşa că, întreaga familie ar trebui să o rezolve.
Terapeuţii behaviorişti, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinţilor - copilul
reprezintă problema, şi în general, se întâlnesc cu un singur părinte, şi copilul (sunt terapeuţi
care se întâlnesc cu ambii părinţi şi chiar cu ceilalţi fraţi).Părinţii sunt învăţaţi cum să aplice
teoria învăţării pentru a-şi putea controla copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul
aversiv cu cel pozitiv, partenerii cu probleme sexuale sunt ajutaţi să decondiţioneze anxietatea.
Multitudinea de tehnici dezvoltate în timp, poate fi grupată în trei categorii:
· Condiţionare operantă - foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot fi tangibile sau
sociale (zâmbetul, mândria, atenţia). Tehnicile operante sunt: modelarea, "token economies"
sau acumularea de economii, legătura condiţionată, managementul condiţionării şi "time out".
Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea schimbării
produsă cu paşi mici îndreptaţi spre scopul final. Strângerea de economii (Baer si Sherman,
1969) se foloseşte de un sistem de puncte şi steluţe recompensatoare care sunt primite de copil
atunci când îndeplineşte un comportament de succes. La strângerea unui anumit număr de
puncte copilul este răsplătit cu o recompensă stabilită împreună cu el anterior programului.
Kristin Robinson a dezvoltat un program de reducere a agresivităţii în fratrie, pornind de la
această teorie (A group contingency program, 2000).
Managementul condiţionării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da şi a retrage recompense
sau pedepse, în funcţie de comportamentul copilului. "Time out" (Rimm si Masters, 1974)
reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la colţ sau trimis în camera lui.

10
 Conditionare clasică: implica modificarea răspunsurilor fiziologice.Mai comune sunt
desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul asertiv(Lazarus), terapii aversive
(Risley,1968), terapii sexuale (Master şi Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate
adulţilor în primul rând, şi aceştia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor.
· Tehnici cognitiv-afective: includ stoparea gândurilor, terapia raţional-emotivă (Ellis), modelarea
(Bandura), reatribuirea (Kanfer si Philips) şi auto-monitorizarea (Rimm si Masters).

Terapia de cuplu
Terapia de cuplu a cunoscut două modele succesive: mai întâi, terapia comportamentală,
fondată pe principiile de învăţare operantă şi învăţare socială prin observarea modelelor, apoi
modelul cognitiv. Terapia comportamentatlă de cuplu a fost pusă la punct de către Jacobson şi
Margolin (1977) care s-au axat în mod principal pe dezvoltarea competenţelor sociale, a
comunicării pozitive şi capacităţilor de rezolvare a problemelor. Terapia cognitivă de cuplu a fost
dezvoltată de Beck (1988), apoi Datillio şi Padesky (1990) se folosesc de modelul tratamentului
informaţiei şi caută să crească percepţia relaţiilor şi distorsiunilor cognitive, să modifice
gândurile negative automate şi schemele cognitive disfuncţionale şi utilizează multe sarcini
cognitive. Suprapunerea a două metode este importantă şi majoritatea clinicienilor le combină.
Terapia comportamentală de cuplu
Modelul ce va fi prezentat va fi cel a lui Bornstein şi Bornstein (1986). El se fondează pe
studiul factorilor ce influenţează neînţelegerea şi divorţul.
 Factorii sociali şi economici. În mod special creşterea nivelului de viaţă, cultura din jur,
care valorizează narcisismul, şi riscurile economice sunt factori bine cunoscuţi pentru
divorţ.
 Factorii personali. Ei rezultă din aşteptările individuale şi din idealurile romantice. Astfel,
Bornstein şi Bornstein (1986) definesc 12 iluzii romantice despre cuplu întâlnite în clinică
(tabelul 15-3). Putem rezuma aceste iluzii prin concluzia celebrei melodii „Love Story” :
„A iubi înseamnă a nu spune niciodată că suntem dezolaţi”.
12 iluzii romantice despre cuplu.
1. Dragoste este eternă.
2. El/Ea îmi va anticipa gândurile şi dorinţele.
3. El/Ea nu se va supăra niciodată pe mine.
4. El/ea va încerca mereu să îmi facă pe plac.
5. Dragostea înseamnă că nu trebuie să fii niciodată supărat pe partener.
6. Dragostea înseamnă a vrea mereu să fim împreună.
7. Interesele, scopurile şi valorile noastre vor rămâne aceleaşi.
8. Partenerul/a va fi mereu sincer/ă, direct/ă şi deschis/ă.
9. Voi fi mereu respectat/ă, înţeles/easă, indiferent de ceea ce fac.
10. Ar fi teribil dacă el/ea m-ar critica, m-ar face de ruşine sau m-ar desconsidera.

 Factorii relaţionali contribuie la transformarea relaţiei pozitive în relaţie negativă prin

mecanisme deseori subtile de pedeapsă şi ne-comunicare.
 Anumite comportamente devin neplăcute.
 Anumite comportamente sunt pedepsite.
 Reciprocitatea pozitivă face loc unei reciprocităţi negative.

11
  Comunicare negativă: intenţia pozitivă poate fi interpretată negativ.
 Factorii cognitivi contribuie la anumite postulate frecvente cu privire la viaţa de cuplu, ca
de exemplu:
 Dezacordul este mereu distructiv;
 Trebuie să fim „ghiciţi” de alţii;
 Partenerul/a nu se poate schimba;
 Trebuie atinsă perfecţiunea sexuală;
 Stereotipul de rol sexual primează: femeia şi bărbatul au nevoi relaţionale diferite.
Terapeutul trebuie să aibă încredere în el şi să dezvolte o atitudine umană şi
înţelegătoare. El trebuie să fie capabil să se autodezvăluie, ceea ce permite identificarea
folosind soluţia propriilor dificultăţi ca model. El trebuie să controleze şi să structureze
terapia. El este activ, intervine deseori, utilizând un limbaj clar şi fără ambiguităţi. El
stabileşte punţi între afecte şi comportamente. Relaţia terapeutică pozitivă este la egală
distanţă de cei doi membri ai cuplului. El va utiliza frecvent umorul ca tehnică de
decentrare.
PRINCIPII
Mai întâi va fi înfăţişată istoria cuplului apoi va fi prezentat modelul de intevenţie.
Ne putem folosi de următorul plan:
- istoria cuplului
- istoricul „romanului” cuplului
- ce iubiţi la el-ea?
- decadrarea şi recadrarea acuzaţiilor mutuale
- comportamente şi întăriri
- schimbarea celuilalt pornind de la propria schimbare
- a căuta compromisul
- bazele: respect, înţelegere, sensibilitate faţă se celălalt
TEHNICI DE COMUNICARE
Jocul de rol este metoda cea mai des utilizată. Este mai uşor pentru doi terapeuţi
de sexe diferite.
Scopul este de a specifica comportamentele-problemă şi de a face analiza
funcţională şi apoi de a o modifica. Specificarea comportamentului se va efectua prin
intermediul întrebărilor directe după jocul de rol.
1. „Ce aţi simţit?”
2. „Care comportament al partenerului a provocat acest sentiment?”
3. „În ce condiţii a avut loc comportamentul partenerului dumneavoastră?”
- lectura gândurilor: „Ştiu ce gândeşte”,
- comportamente nonverbale,
- comportamente „moleculare” verbale şi nonverbale, pozitive sau negative.
Apoi este util să utilizăm grila permiţând analiza funcţională a comportamentelor
„moleculare” din interacţiune (tabelul 15-4).

12
Tabelul 15-4.- Comportamente „moleculare”
Pozitive Negative
1. pozitiv Arţăgos, posac
2. maleabil Întrerupt
3. scurt Catastrofic
4. afirmativ Certăreţ
5. non-defensiv Generalizat
6. personal („eu”) „Întotdeauna, niciodată”
7. aprobator Pe lângă subiect
8. voce apreciativă Exigent, răneşte
9. exprimă afecţiune Insultă
10. sinceritate mai mult măsurată decât Sarcasm, critică dureroasă
brutală

Terapeutul va ajuta pacienţii să dezvolte exprimarea sentimentelor care pot fi

inhibate de o educaţie rigidă. Vor fi modificate treptat comportamentele prin intermediul
jocurilor de rol, feed-back, modele prezentate de terapeut sau terapeuţi, repetiţie,
instrucţii, dublare, supervizare etc. În fine, vor fi stabilite sarcini comportamentale şi vor fi
stabilite contracte.
TERAPIILE DE CUPLU CU CONTRACT
Contractele cu cuplul servesc la de-escaladarea situaţiilor agresive din cadrul
cuplului, precizând ce comportamente va schimba fiecare în funcţie de schimbările din
celălalt.
Reguli de bază în contractele cu cuplul
- Contractele descriu ceea ce fiecare trebuie să facă şi în ce situaţii.
- Negocierea unui contract trebuie să fie deschisă şi sinceră, lipsită de coerciţie
explicită sau subtilă.
- Contractul are ca plan utilizarea unei înţelegeri în termeni de „aici” şi menţine
modalităţile cuplului, pentru a proteja o mai bună viaţă viitoare împreună.
- Abordarea nu se interesează de ceea ce cuplul a putut face înainte. Făra învinuiri şi
fără acuzaţii şi fără reacuzări.
- Nu va exista, în nici un moment, coerciţie de nici un fel, veţi negocia împreună o
înţelegere.
- Consultantul este interesat doar să faciliteze procesul de negociere
Aranjamentul va specifica ce vreţi unii de la ceilalţi şi ceea ce veţi da în schimb.
Caracteristicile contractelor cu cuplurile
- Termenii utilizaţi trebuie să fie simpli, expliciţi şi uşor de înţeles.
- Pentru ca un contract să fie eficient, el trebuie să ofere ocazia pentru fiecare
participant să obţină un nivel maxim de întărire şi să-şi diminueze costurile şi
pierderile din partea sa de viaţă acoperită de contract.
- Comportamentele incluse în contract trebuie să facă parte din repertoriul persoanei
care este de acord să le efectueze.
- Cuplului trebuie să îi fie clarificate regulile de bază.
- Trebuie să se instaleze o alianţă terapeutică.

13
TERAPIA COMPORTAMENTALĂ DE CUPLU
Tehnici specifice: apropierea corporală a cuplului are ca scop învingerea fobiei de corp,
centrând subiectul pe piele. Se stabileşte o interdicţie temporară a contactelor sexuale care are
ca scop diminuarea angoasei anticipatorii cu privire la relaţiile sexuale, care sunt apoi reluate la
două niveluri: un nivel la care jocurile sexuale sunt pur negenitale şi un nivel la care sunt
genitale. Se sugerează cuplului să caute plăcerea şi să se abandoneze fără a căuta
performanţa.
Metoda „simbolul nuclear al cuplului” poate fi utilizată în timpul terapiei, urmată apoi de
sarcini pentru acasă. El corespunde unei amintiri comune (muzică, colţ, situaţie) care a marcat
cristalizarea şi formarea cuplului. Se cere cuplului să le rememoreze împreună şi să se apropie
treptat fizic.
Rezolvarea problemei: această metodă constă în a considera conflictul din cuplu ca o
problemă comună ce trebuie rezolvată. Terapeutul ajută cuplul să parcurgă cele şapte faze ale
rezolvării de probleme după ce a identificat problema şi alege momentul şi locul pentru a o
rezolva:
1. Definirea cu precizie a problemei.
2. Acceptarea problemei şi căutarea unei soluţii.
3. Specificarea scopurilor.
4. Vizualizarea tuturor soluţiilor posibile (brain storming).
5. Alegerea unei soluţii: în general un compromis.
6. Aplicarea soluţiei şi evaluarea rezultatului.
7. Ameliorare, revizuire, renegociere.
Menţinerea cuplului nu este întotdeauna cea mai bună rezolvare a problemei şi în anumite
cazuri despărţirea constructivă a cuplului va fi cea mai bună soluţie.
Menţinere şi prevenire: este asigurată de sarcini ale căror scop este de a creşte în
intensitate acele comportamente naturale întărite în mediu. Întărirea terapeutică este diminuată
treptat. Se stabileşte un sistem de „control prin stimuli”: locuri, momente şi persoane asociate cu
interacţiunile pozitive ale cuplului: se găseşte acolo simbolul nuclear al cuplului, se sugerează
dezvoltarea autocontrolului şi rezolvarea de probleme fără terapeut. În final, în caz favorabil, are
loc o terapie mutuală în cadrul cuplului.

14
 TERAPIA COGNITIVĂ DE CUPLU
Se diferenţiază de terapia comportamentală prin accentul pus pe scheme şi rolul
modificării lor în procesul terapeutic. De asemenea, este important de subliniat că
conceptualizarea interacţiunii din cadrul cuplului după modelul cognitiv aduce o clarificare
suplimentară la analiza funcţională strict comportamentală. Modelul propus de Dattilio, care
este reprodus în figura de mai jos arată etapele acestei conceptualizări.

Experienţe familiale Părinţi ,frati Experienţe familiale

Scheme cognitive:
sine, viaţă şi relaţii Scheme cognitive:
sine, viaţă şi relaţii
SCHEMA
RELAŢIONA Dezvoltarea de
Dezvoltarea de LĂ COMUNĂ nevoi, de dorinţe în
nevoi, de dorinţe în relaţie
relaţie

Schema conjugală
Schema conjugală

Violarea intenţiilor
Nevoi nesatisfăcute Conflict Violarea intenţiilor
Distorsiuni cu privire la Nevoi nesatisfăcute
relaţie Distorsiuni cu privire la
relaţie

Terapia cognitivă se serveşte de următoarele tehnici:

1. Tehnici de recadrare: repozitivarea în scris a trăsăturilor negative.
2. Modificarea distorsiunilor negative.
- Cuplul trebuie să înveţe modelul cognitiv.
- Cercetarea gândurilor automate.
- Descoperirea distorsiunilor şi schemelor.
- Modificarea gândurilor automate.
- Argumente pro şi contra schemei din trecut.
- Alternative ale schemelor disfuncţionale ale celor doi.

15
 - Testarea schemei prin experienţe comportamentale.
- Avantaje şi dezavantaje ale schemei.
- Punerea sub semnul întrebării a predicţiilor cu privire la schemă.
3. Comunicare
Ascultare
- A nu întrerupe
- A clarifica
- A reflecta asupra a ceea ce s-a înţeles
A vorbi
- A vorbi cu atenţie
- Întrebări deschise
- A accepta tăcerea
- A nu interoga în manieră intruzivă
A rezuma
4. Rezolvarea problemei.
5. Negocierea
7. Evaluarea şi schimbarea strategiilor de aversiune
8. Managementul furiei
9. P a u z a (time out)
GLOSAR
Terapie cognitiv comportamentala = tratament care subliniaza schimbarea
atitudinii, precum si intarirea comportamentului
Familia de origine = Parintii si frati a unei persoane; se refera de obicei la familia
nucleara de origine a unui adult.
Familia extinsa = Reteaua relatiilor de rudenie de-a lungul mai multor generatii.
Familia nucleara = Parintii si copiii acestora.
Familii amestecate = Familii separate, unite prin casatorie, familii vitrege.
Feedback = Reantoarcerea unei portiuni din ceea ce intra intr-un sistem, in
special stunci cand este folosit pentru a mentine iesirea in limite predeterminate
(feedback negativ) sau pentru a semnala nevoia de a modifica sistemul
(feedback pozitiv).
Modelare = Invatare observationala
Miturile familiei = un set de convingeri bazate pe distorsionarea realitatii istorice
si impartasirea de catre toti membri familiei care ajuta sa formuleze reguli care
guverneaza functionarea familiei.
Reformulare = Reetichetarea descrierii comportamentului unei familii pentru a o
face mai predispusa la schimbare terapeutica; de exemplu, descrierea cuiva
drept “lenes”, mai degraba decat ‘’depresiv”.
Regresiune = Intoarcerea la un nivel mai putin matur de functionare in fata
stresului.
Reguli de familie = Un termen descriptiv pentru paternurile comportamentale
redundante.
Teoria schimbarii comportamentului = Explicarea comportamentului in relatii
asa cum este mentinut de un raport al costurilor si beneficiilor.

16