Decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.

(1) din Legea privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar

Publicată în M. Of. nr. 568 din 11 august 2010.

Rezumat şi comentariu realizate de doctorand Mădălina-Cristina PUTINEI

- Rezumat -

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate formulate sunt învederate următoarele motive de

neconstituţionalitate:

I. Se evidenţiază faptul că Preşedintele României a promulgat Legea privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar în chiar ziua în care aceasta a fost votată în şedinţa comună a
celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, prin promulgarea într-un interval foarte scurt a legii
menţionate, a fost încălcat termenul imperativ de 48 de ore prevăzut de art. 133 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor, termen în interiorul căruia senatorii sau deputaţii ar fi putut formula obiecţii de
neconstituţionalitate.

II. Datorită faptului că şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului s-a limitat la
reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, nu s-au putut aduce şi alte
îmbunătăţiri legii criticate. În aceste condiţii, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au decis
sesizarea Curţii Constituţionale, susţinând că textul art. 1 alin. (1) al legii încalcă art. 41 alin. (5) din
Constituţie, întrucât Guvernul impune reducerea salariului brut cu 25% a personalului bugetar, în
condiţiile în care Guvernul este terţ absolut raportat la contractele individuale de muncă încheiate
între angajaţi şi angajatori. Or, contractele individuale de muncă au fost semnate în baza celor
colective, iar acestea din urmă nu au fost anulate, astfel încât acestea continuă să îşi producă
efectele. În aceste condiţii, reducerea salariilor prin lege nu poate fi decât contrară art. 41 alin. (5) din
Constituţie, şi anume caracterului obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.

Curtea decide că în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie,
Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind
constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii
Constituţionale; desigur, aşa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi
legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind
neconstituţionale. Prin urmare, "alte îmbunătăţiri" ce ar viza legea criticată se pot face numai prin
alte legi sau ordonanţe de modificare şi completare.

Astfel, în condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege
care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că
obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se
limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecţia de
neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate
pe fondul reglementării.

COMENTARIU

Această decizie a Curţii Constituţionale pronunţată cu ocazia analizării obiecţiei de

neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar, prezintă o importanţă deosebită din perspectiva celor două opinii concurente
exprimate de către judecătorii Tudorel Toader şi Petre Lăzăroiu. Aceste opinii reprezintă o contribuţie
la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deoarece este pus accentul pe modul în care problemele de
principiu ridicate de autorii obiecţiei ar trebui soluţionate.

Curtea respinge obiecţia de neconstituţionalitate, considerând că odată ce s-a mai pronunţat asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar, analiza de fond a obiecţiei nu mai este admisibilă. Cu ocazia stabilirii
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (1)2, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor
art. 9 din aceeaşi lege, fapt ce a determinat declanşarea procedurii de reexaminare de către
Parlament a Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, pentru a
pune de acord dispoziţiile constatate neconstituţionale cu decizia Curţii.

2 Este vorba de Deciziile CCR nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în M. Of. nr. 433 din 28
iunie 2010.

Cu privire la acest moment al reexaminării sunt ridicate anumite probleme care sunt tratate pe larg
de către cei doi judecători care au exprimat opinii concurente deciziei Curţii. O primă problemă
priveşte natura termenelor procesuale referitoare la promulgarea unei legi de către Preşedinte, după
ce aceasta a fost reexaminată de către Parlament. Autorii obiecţiei contestă faptul că actul de
promulgare a intervenit înainte de împlinirea termenului în care putea fi exercitat dreptul de sesizare
a Curţii Constituţionale, ceea ce semnifică în definitiv imposibilitatea pentru titularii dreptului de
sezină de a contesta modul în care Parlamentul, în procesul de reexaminare, şi-a îndeplinit obligaţia
de punere de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu decizia Curţii. Instanţa de contencios
constituţional face apel la jurisprudenţa sa în acest domeniu şi reia argumentele anterior expuse,
susţinând că în privinţa unui act normativ supus reexaminării pentru punerea de acord cu decizia
Curţii Constituţionale, acesta trebuie să fie comunicat titularilor dreptului de sezină cu cinci, respectiv
două zile înainte de promulgarea acestuia de către Preşedinte, în scopul exercitării acestui drept.
Fiind vorba de o lege adoptată în procedură de urgenţă, Curtea trebuie să verifice dacă în speţă s-a
respectat termenul de două zile. Dar pentru a trece la analiza respectării acestui termen, Curtea
trebuie să stabilească natura termenului şi deci modul de calcul al acestuia, adică dacă este vorba de
un termen pe zile libere sau pe zile calendaristice. Analiza Curţii se face prin referire la jurisprudenţa
sa3 şi la dispoziţiile art. 101 C. pr. civ. potrivit cărora "termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în
socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul", dispoziţii pe care Curtea le
îndepărtează de la aplicare în speţa de faţă. Instanţa consideră că dispoziţiile citate nu sunt aplicabile
în dreptul public şi, implicit nici în speţa de faţă unde termenele "privesc desfăşurarea raporturilor
constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în
mod expres, nu se calculează pe zile libere"4.

3 A se vedea Decizia CCR nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie
1999.

4 Idem.

Pentru a-şi fundamenta opţiunea pentru calculul acestui termen pe zile calendaristice, Curtea
apelează la distincţia pe ramuri a dreptului, în public şi privat. Astfel, concluzia este dedusă cu
uşurinţă, căci odată ce Codul de procedură civilă impune calculul termenelor procesuale pe zile
libere, în dreptul public soluţia este exact opusă, fiind preferat calculul termenelor pe zile
calendaristice, care presupune că se iau în calcul atât ziua când termenul începe să curgă, cât şi cea în
care se împlineşte.

Spre deosebire de opinia majoritară, cei doi judecători care au formulat opinii concurente în mod
corect decid că se impune o reconsiderare a modului de calcul al termenelor de sesizare a Curţii
Constituţionale. Este de lăudat perspectiva oferită de dl. judecător Tudorel Toader cu privire la
motivele care trebuie să stea la baza acestei schimbări de jurisprudenţă. Astfel, acesta se raportează
la natura acestui termen, făcând distincţia între termenele procesuale referitoare la măsurile
restrictive de drepturi şi "cele puse la dispoziţie pentru valorificarea, exercitarea unui drept (sau)
efectivitatea dreptului"5. Se constată că termenele care privesc raporturile constituţionale dintre
autorităţile publice şi controlul de constituţionalitate apriori, având ca finalitate prevenirea intrării în
vigoare a unei legi contrare dispoziţiilor constituţionale, fac parte din categoria termenelor care tind
la valorificarea şi la exercitarea efectivă a unui drept, acela de sesizare a Curţii Constituţionale.
Raţionamentul expus prezintă importanţă din perspectiva faptului că, spre deosebire de opinia
majoritară a Curţii, pune în prim plan drepturile şi libertăţile persoanelor, care astfel sunt la
adăpostul unor acte normative neconstituţionale, prin exercitarea dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale în controlul apriori. Dimpotrivă, opinia majoritară ignoră finalitatea pe care trebuie să
o capete termenele procesuale date în considerarea valorificării drepturilor şi privilegiază o
interpretare formală.

5 Opinia concurentă a judecătorului Tudorel Toader la Decizia CCR nr. 975 din 7 iulie 2010.

O altă contribuţie pe care o aduce opinia concurentă priveşte corecta interpretare a dispoziţiilor art.
101 C. pr. civ. Astfel, judecătorul Toader extinde incidenţa acestor dispoziţii şi la speţa de faţă, prin
raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit
cărora procedura jurisdicţională constituţională se completează cu regulile procedurii civile, ceea ce
presupune că termenele de sesizare a Curţii Constituţionale după adoptarea legii în urma
reexaminării de calculează pe zile libere. Numai o astfel de interpretare, care are ca finalitate
promovarea drepturilor, permite realizarea controlului de constituţionalitate apriori, prin exercitarea
dreptului de sesizare a instanţei constituţionale.

Cu toate acestea, este de regretat faptul că acest fel de raţionament nu este dus mai departe, deşi se
constată de către Curte în decizia majoritară că decretul de promulgare a legii adoptate după
reexaminarea parlamentară a intervenit înlăuntrul termenului de sesizare a instanţei constituţionale.
Singura remarcă în acest sens aparţine judecătorului Toader, care se îndoieşte de natura
constituţională a acestui act în condiţiile menţionate, dar care nu detaliază analiza din perspectiva
consecinţelor juridice antrenate de existenţa unui act neconstituţional în sistemul de drept. Ceea ce
lipseşte Curţii şi de această dată, este realizarea distincţiei dintre constituţionalitatea intrinsecă şi cea
extrinsecă, cu consecinţele diferite pe care le implică. Astfel, promulgarea unei legi înainte de
împlinirea unui termen procesual imperativ este o problemă de constituţionalitate extrinsecă, iar în
planul consecinţelor juridice vorbim de lipsa de validitate a actului promulgării. Curtea ar fi trebuit să
cenzureze acest act al Preşedintelui vădit neconstituţional, ceea ce implică obligaţia de reluare a
procedurii viciate prin acordarea titularilor dreptului de sezină a unui nou termen de două zile în care
să îşi exercite acest drept.

O a doua problemă pe care o ridică această procedură a controlului a priori al unei legi în urma
reexaminării priveşte sfera în care poate fi realizat acest control. Acesta este obiectul celei de-a doua
opinii concurente formulate de judecătorul Petre Lăzăroiu. În esenţă, Curtea Constituţională este
chemată să se pronunţe asupra admisibilităţii obiecţiei de neconstituţionalitate care priveşte o
dispoziţie legală pe care Curtea a constatat-o anterior ca fiind conformă Legii fundamentale, de
această dată prin raportare la o altă normă constituţională. Astfel, Curţii i se cere să constate că
dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar încalcă art. 41 alin. (5) din Constituţie, ceea ce ar echivala cu realizarea unui nou control de
constituţionalitate asupra unei prevederi asupra căreia Curtea s-a pronunţat.
Întrebarea la care se răspunde în cadrul celei de-a doua opinii concurente este aceea de a şti dacă
instanţa constituţională trebuie să admită o astfel de obiecţie. Este de apreciat argumentarea
detaliată şi completă realizată de judecătorul Lăzăroiu, care emite toate ipotezele ce pot fi întâlnite
cu ocazia procedurii de reexaminare a unei legi după pronunţarea unei decizii în controlul de
constituţionalitate a priori. Aportul adus de această opinie concurentă priveşte modul categoric de
tranşare a problemei formulării de obiecţii de neconstituţionalitate asupra unor dispoziţii ce au mai
fost supuse controlului de constituţionalitate, chiar şi sub aspectul unor temeiuri constituţionale
diferite. Astfel, se argumentează că o astfel de sesizare "este inadmisibilă deoarece dreptul de a
formula obiecţiuni înainte de promulgarea legii nu se poate exercita sine die, iar, odată exercitat, ar
trebui să cuprindă toate temeiurile constituţionale"6. Această judecată nu exclude însă posibilitatea
deschisă subiecţilor de drept de a formula excepţii de neconstituţionalitate, în cadrul controlului a
posteriori.

6 Opinia concurentă a judecătorului Petre Lăzăroiu la Decizia CCR nr. 975 din 7 iulie 2010.