1.Analizează răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României.

Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul dintre şefi este Preşedintele,
iar celălalt Guvernul.
Forma de guvernământ în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţie, este
republica, dispoziţiile constituţionale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor
calificate prin art. 152, ca limite ale revizuirii.
Articolul 80, intitulat „Rolul Preşedintelui”, stabileşte următoarele dimensiuni ale statutului constituţional al
şefului de stat:
a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern.
Spre deosebire de Guvern însă, rolul executiv al Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale
statutului său.
b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern.
c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării.
În realizarea acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale poporului român, şeful statului are o
serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să se transpună în practică acest rol. Avem în vedere, în
primul rând, atribuţiile în domeniul apărării, cea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
atribuţiile în situaţii de stare de asediu etc.
d) Rolul de a veghea la respectarea Constituţiei.
Articolul 80 alin. (2) consacră această misiune constituţională a Preşedintelui, care trebuie înţeleasă în
dimensiunea ei activă, nu pasivă.
e) Funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.
Articolul 80 alin. (2) prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Constatăm că legiuitorul constituant leagă funcţia de mediere între puterile
statului şi între stat şi societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care preşedintele veghează la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.
Nu avem de-a face cu două funcţii distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiaşi funcţii.
„Medierea realizată de Preşedintele României nu se opreşte la autorităţile statale, ci trebuie să meargă mai departe
şi să tranşeze eventualele divergenţe care se pot manifesta între autorităţile publice şi diferite segmente ale
structurii sociale de pe o poziţie de neutralitate”.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5
ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul
şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura
continuitatea instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus
de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate
fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.

Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României

Actuala lege fundamentală a României consacră 2 texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care
instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării
din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a
Preşedintelui.

Prin actele şi faptele săvârşite în exerciţiul mandatului, va trebui să înţelegem formele de activitate
compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor
constituţionale ale şefului de stat.
Va trebui astfel să facem distincţie între două categorii de acte şi fapte ale
Preşedintelui:
– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o
protecţie juridică specială;
– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele garanţii pe care
Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste
fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.
Considerăm că din coroborarea tuturor dispoziţiilor constituţionale rezultă
următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:
a) Răspunderea penală, reglementată de art. 96 din Constituţie;
b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcţie, prevăzută de art. 95 din
legea fundamentală;
c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art. 52 şi art.
126 alin. (6) din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, şi care este fundamentată pe principiile
constituţionale privind egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi din îndatorirea fundamentală
instituită prin art. 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
Răspunderea politică a Preşedintelui României

„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie
pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului,
ci în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace
dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie”.
Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură,
cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem
reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-
l alege pe şeful statului şi de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost
învestit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a
săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei27.
În ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei forme de răspundere implică parcurgerea
următoarelor faze:
a) declanşarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul
parlamentarilor.
Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care
are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.
b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Preşedintelui
României.
Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că
nu este obligat să facă acest lucru.
c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1)
coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.
d) Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curţii
Constituţionale.
Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât
Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.
Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere. e) Consecinţele votării propunerii
de suspendare constau în instaurarea stării de
interimat, deci întreruperea exercitării mandatului Preşedintelui, având astfel aplicabilitate art. 98
din Constituţie.
f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de
suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.
Deşi Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia
să organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin.
(1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două
variante:
– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3
luni de la data referendumului.
– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere. Pe fondul absenţei unor reglementări
exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem de-
a face cu o încetare a legitimităţii organului reprezentativ suprem, „data
retragerii legitimităţii Parlamentului prin referendum este data de la care începe să
curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul
63 (2) din Constituţie”. Este o soluţie exagerată, în afara cadrului constituţional şi care, date fiind raporturile
dintre cele două autorităţi publice, nu o împărtăşim.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât
Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte:
răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o asumă în condiţiile art. 95
alin. (1) din Constituţie, faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în
referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui”.

Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare

De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se
admite o excepţie.
Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de
cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.
Împărtăşim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă având caracter complex, politic şi juridic în
acelaşi timp, care nu se poate confunda cu infracţiunea de trădare din Codul penal31, însă susţinem
necesitatea ca această faptă să-şi găsească consacrarea într-o lege organică.
Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic şi ar încălca principiul constituţional al
legalităţii infracţiunii.
2. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat
De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o
dimensiune politică şi una juridică, vom identifica, şi în derularea procedurii răspunderii penale a
Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Faza politică
I. Declanşarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea
faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.
Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat
pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare.

În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze
temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor
două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare

Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul
total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.

Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide
suspendarea din funcţie a Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze
Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându‐se astfel cea de‐a doua fază a acestei
forme de răspundere.

b. Faza judiciară

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.

1. Primirea sesizării formulate de Parlament

În ceea ce priveşte competenţa Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit
căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică
a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea
caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.
2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă
putând avea, la rândul ei, două etape:

– judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Regulamentului
şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi
este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale,
politică şi penală. 3. Demiterea Preşedintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de condamnare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate ajunge, în urma judecării definitive a
Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu
demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.

Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.