Are dreptate sa spuna ca totul trebuie sa se subordoneze unui singur ideal suprem, dar de aici nu

urmeaza ca trebuie sa lupti contra natiunii.

Ortodoxia nu invata pe om cu ce unelte se lucreaza mai bine pamantul și nu spune nimic despre
tehnica organizarii in mare sau in mic a productiei de orice fel si a desfacerii. Ea nu il invata pe om jocuri
si melodii, cioplitul uneltelor și increstatul lor artistic. Tot acest vast teren de viata depinde de solul pe
care e asezat un popor si de sangele lui.

O nota specifica sufletului romanesc și a manifestarilor lui artistice, unanim remarcata, e simtirea unei
legaturi mistice cu natura animala si vegetala. ,,Miorita” e numai un exemplu in aceasta privinta.
Romanul e frate cu codrul, se spovedeste paserilor, mangaie boul din tanjala, se lasa in seama calutului.

Ce să spunem în special de legătura cu pământul? Românul, aşa de îngăduitor în alte privinţe, face
moarte de om şi se judecă o viaţă întreagă pentru o brazdă.

Fiecare om are in seama lui si o parte de natura pe care trebuie s-o ridice impreuna cu sine spre
Dumnezeu, lucrând-o, înfrumusetând-o, gospodărind-o cu vrednicie si intelepciune.

Românul ajuns la oraş, vrea să aibă -puţină grădină lângă casă, puţină natură şi tânieşte într'o zidărie
prea exclusivă. El se simte străin între cele făcute de om. El simte că acestea n'au suflet, că nu poate
avea o comunicare cu ele. Omul poate face şi fabrica multe lucruri, dar toate cele făcute de mâna
omenească se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu pt in faptul că sunt numai materie.

Admiram muzica lui bach sau beethoven si prin aceasta delaram intreg poporul german un forte muzical.
Uitam cat de sarbădă și de saraca in melodii, in ritmuri este muzica populara germana fata de muzica
romaneasca. La fel de săracă este muzica populară fran<:eză sau maghiară de pildă.

Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte cel român. El s'a născut creştin. El n'are
la bază o altă structură religioasă, care s'o tulbure pe cea ortodoxă. lnsuşi faptul că a trăit atâta vreme
ferit de alte curente spirituale, numai în credinţa creştină, a contribuit la deplina cristalizare a sufletului
in sensul ei.

Am spus că noi n'avem decât două pasiuni: pamantul si credinta.

Cu Dumnezeu, Românul e tare. S'a dovedit mai tare ca orice neam. Cu Doamne ajută, răsbeşte prin
orice. Doamne ajută a fost în viata romaneasca secretul succesului, cheia biruintii si a rezistentei. Dar
fara Dumnezeu suntem foarte slabi. Simtim aceasta acum dupa razboiu cand Doamne ajuta a inceput sa
fie uitat in politica, in educatie, in gospodarie.

Începuturile vieţii creştine pe pământul românesc stau sub semnul activităţii Sfântului Apostol Andrei cel
dintâi chemat de Mântuitorul la slujba de pescar de oameni, care a predicat în Sciţia Mică, adică
Dobrogea. În celelalte părţi credinţa creştină a pătruns prin predica unor episcopi, horepiscopi şi preoţi,
sosiţi din Imperiul Roman. Simbioza dacilor cu romanii a însemnat formarea unui nou popor, poporul
român, unitate făcându-se concomitent cu naşterea duhovnicească a poporului nostru spre viaţa în
Hristos Cel Înviat, de aceea poporul român s-a născut creştin. La români învăţătura creştină n-a fost
impusă de nici o autoritate politică sau de stat, aşa cum s-a întâmplat cu toate popoarele din jurul
nostru, această învăţătură a fost rodul minunat al unei îndelungate lucrări misionare, creştinarea
făcându-se din convingere, de bunăvoie şi nu din raţiuni de stat sau altceva.

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile
acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului
nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre
ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea
cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi,
s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind
pentru ea.

Secole de-a rândul Biserica Ortodoxă strămoşească a desfăşurat o uriaţă activitat culturală în ţările
româneşti, în incinta mânăstirilor şi bisericilor s-au născut primele şcoli româneşti, în altele s-au copiat
valoroase manuscrise şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură creştină, amintim câţiva dintre
truditorii ierarhi şi cărturari, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim
Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai Transilvaniei, toţi
aceştia au şi contribuit la formarea şi afirmarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a
românilor de pretutindeni.
În cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de mare valoare, arhitectură,
sculptură, pictură, broderie, miniatură. Ctitoriile domneşti de la Cozia, Tismana, Dealu, Râmeţ, Curtea
de Argeş, Alba Iulia, Făgăraş, Putna, Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Trei Ierarhi, sunt mărturii
superbe ale geniului artistic românesc şi ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor
noştri. Secole de-a rândul Biserica Ortodoxă strămoşească a desfăşurat o uriaţă activitat culturală în
ţările româneşti, în incinta mânăstirilor şi bisericilor s-au născut primele şcoli româneşti, în altele s-au
copiat valoroase manuscrise şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură creştină, amintim câţiva dintre
truditorii ierarhi şi cărturari, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim
Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai Transilvaniei, toţi
aceştia au şi contribuit la formarea şi afirmarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a
românilor de pretutindeni.

În cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de mare valoare, arhitectură,
sculptură, pictură, broderie, miniatură. Ctitoriile domneşti de la Cozia, Tismana, Dealu, Râmeţ, Curtea
de Argeş, Alba Iulia, Făgăraş, Putna, Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Trei Ierarhi, sunt mărturii
superbe ale geniului artistic românesc şi ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor
noştri.

Pentru că s-a format în acest spaţiu specific, nici o fiinţă nu este atât de legată de spaţiul său ca cea a
poporului român. De aceea, românii se leagă prin instinct de locul lor ambivalent ca de suportul fiinţei
lor complex ambivalenţe. Ei emigrează numai ca indivizi sporadici, nu în grupuri mai compactei Iar aceşti
indivizi suferă da o nostalgie dureroasă, până când fiii lor de deznaţionalizează în masa străină în care
trăiesc. Romanul „tânjeşte” între străini. El nu mai este om întreg atâta vreme cât este departe de ţară.
Spiritul românesc îşi dă scama că trebuie să pună o măsură fiecărei porniri, fiecărei tendinţe, căci altfel
se dizolvă. Dar, în acelaşi timp, c dornic de o perfecţionare la infinit.

Poate că nici un popor n-a dăruit atâta timp pregătim şi împodobirii minuţioase a veşmintelor sale ca
poporul român, poate că nici un popor n-a fost atât de preocupat de exteriorizarea adecvată a
complexităţii şi armonici sale sufleteşti. El a manifestat în această preocupare

[81]

minuţioasă şi importantă a sa sentimentul că sufletul său este frumos şi că trebuie să-i exteriorizeze într-
o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă, prin care se
sugerează bogăţia indefinită a spiritului său ca sursă a unei exteriorizări bine orânduite. Poporul român a
avut sentimentul că o misiune principală a omului este să exprime bogăţia indefinită a spiritului şi
frumuseţea lui armonioasă, pentru ca să propage această frumuseţe şi bogăţie, pentru ca toată lumea să
devină armonioasă şi complexă. în portul lui s-a manifestat cu tărie conştiinţa misiunii revelatoare a
omului, conştiinţa misiunii revelării şi cultivării prin aceasta a complexităţii şi armoniei sufleteşti, pentru
a o face normă a relaţiilor dintre oameni. De aceea a dat atâta grijă fiecărui amănunt al costumului său,
pentru că fiecare amănunt contribuie la ansamblul armonic al acestui costum, ca expresie a ansamblului
armonic al sufletului său. Dacă întâlnirea între oameni este o sărbătoare producătoare de bucurie,
românul a simţit nevoia să accentueze, prin portul său, sărbătoarea şi bucuria întâlnirii.

un popor care să cânte atât de variat şi de nuanţat ca el. Cântecul românesc realizează o simbioză cu
peisajul românesc.

Cântecul românesc redă, ca şi portul poporului român, bogăţia de stări şi de armonii a sufletului
românesc. Şi fiecare ins îşi modulează melodia după stările lui sufleteşti

Cine poate formula ideologic experienţa sugerată prin colinde, starea de gingăşie, de nevinovăţie, de
naivitate originară, de puritate albă pe care o recâştigă spiritul în contact cu un anumit aspect al tainei
existenţei, în special în contact cu taina paradoxală, măreaţă şi gingaşă a Pruncului născut în iesle,

[88]

„Dumnezeul cel mititel”, care descoperă lumina de taină şi de supremă delicateţe şi linişte ce înconjoară
naşterea.
Acelaşi simţ complex, armonios, delicat, graţios, caracterizează jocul românesc. El nu e dans, ci joc.
Cuvântul ,joc” exprimă ceva mult mai complex decât cel de dans. Jocul e o bucurie gratuită, o
comuniune, produsul unei inspiraţii personale şi comune de fiecare clipă; dar şi ceva serios. El nu e un
dans al aceluiaşi flăcău cu aceeaşi fată în scopul unei distracţii în doi, menită să înlăture distanţa
trupească dintre ei, ci e şi un joc comun, un joc care are, pe de o parte, ceva pur şi copilăresc în el, pe de
alta, ceva serios. Flăcăul joacă în faţa fetei ca să-şi arate sprinteneala şi imaginaţia sa, grija de a se pune
în evidenţă în faţa comunităţii întregi; fetele sunt invitate la joc pe rând, de fiecare flăcău, pentru a
vedea cu care se va potrivi până la urmă, pentru o căsătorie. Şi cu aceea cu care e pe cale să se
hotărască pentru o căsătorie, joacă, de la o vreme, mai des.

Casa de locuit şi curtea românească au fost expresia aceluiaşi spirit de armonie şi de graţie, a aceluiaşi
spirit de sinteză între practicitate şi între deschiderea spre orizontul de vis şi de imaginaţie, spre
orizontul de taină al existenţei. Habitatul românesc c un habitat în realitate şi poezie, ca şi portul
românesc; românul sc îmbracă şi locuieşte în poezie, Iară a părăsi realitatea. Iar poezia revelează viaţa
lui interioară în orizontul de taină al existenţei şi o proiectează în realitatea exterioară. E o poezie care
nu sc înstrăinează de realitate, ci o transfigurează, adâncindu-i dimensiunile.

O formă specială a lucidităţii este deşteptăciunea românească. Ea are mai mult o nuanţă practică. Ea
este capacitatea de a înţelege situaţiile, de a le face faţă, „de

[123]

a sc descurca14 în complexitatea lor, de a vedea drumul de ieşire din ele. Aceasta cerc omului să nu fie
adormit spiritual, să fie atent la toate aspectele unei situaţii, la toate urmările posibile ale unei fapte. Ea
e o însuşire românească, dar este preţuită şi ca virtute care trebuie dobândita. „Românul c deştept” c un
dat. In acelaşi timp, el îi spune fiului sau: „Fii deştept”, arătându-i deşteptăciunea ca o îndatorire. Datul
şi îndatorirea se completează reciproc.

IRONIA Şl UMORUL ROMÂNESC Trăsăturile acestea ale spiritului românesc stau într-o continuitate cu
deşteptăciunea şi mai ales cu păcăleala de care s-a vorbit în capitolul precedent.

Umorul deţine un loc important în viaţa poporului român. El c zâmbetul aproape permanent în care sc
exteriorizează spiritul lui. Prin el, românul manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă de greutăţile vieţii,
oricât de mari ar fi ele. El a învăţat că greutăţile nu sunt mai tari ca foita lui vitală, ca forţa omului în
general, că tristeţea răsare dintr-o nerăbdare şi disperare care înseamnă abdicarea de la viaţă.

În dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se afla eu cei cu care a vieţuit la un loc, când e
depărtat de ei. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu
pot 11 umplute de alţii.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea în umanitate. în felul acesta nu poate deveni cineva om
decât în măsura în care descoperă pe ceilalţi oameni ca oameni şi-i tratează ca oameni. Sunt om în
solidaritate cu ceilalţi. încercând să cobor pe altul de la treapta de om, mă cobor pe mine; ridicându-1 pe
altul în conştiinţa şi comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel
o realitate corelativă. Posibilitatea mea ca om e legată de grija de alţii.

Ospitalitatea este o trăsătură caracteristică unanim recunoscută a poporului român. în ea se manifestă

aceeaşi umană deschidere spre om, aceeaşi tendinţă spre comuniune, care se manifestă în omenie şi în
dor. Ospitalitatea e omenia manifestată faţă de străini. Prin ea, românul descoperă îndată umanul în
străin şi-şi descoperă umanul propriu faţă de străini. Prin ea, românul depăşeşte graniţa de familie, de
sat, de neam, plasându-se în umanul pur şi simplu, în umanul universal. „E suflet de om”, spune când cel
găzduit e sărac, e necăjit. S-ar zice că e o bucurie şi o uimire pentru el să descopere că umanitatea se
întinde dincolo de graniţele familiei, satului, naţiei proprii.

IDENTIFICATI ELEMENTE DE IDENTITATE ETNICA PRIVIND SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN

TALCUITE IN OPERA LUI D.S.