Gál László

Logică tradiţională

Editura Presa Universitară Clujeană

2001
© Gál László, 2001
 CUPRINS

1. Ce este logica?
2. Principiile logicii
2.1. Principiul identităţii
2.2. Principiul noncontradicţiei
2.3. Principiul terţului exclus
2.4. Principiul raţiunii suficiente
3. Noţiunea
3.1. Structura noţiunii
3.2. Clasificarea noţiunilor
3.3. Relaţiile extensionale dintre noţiuni
4. Definiţia
4.1. Structura definiţiei
4.2. Tipuri de definiţii
4.3. Metodele de definire
4.4. Legile definiţiei
5. Propoziţia
5.1. Definiţia propoziţiei
5.2. Structura propoziţiilor
5.3. Clasificarea propoziţiilor
5.4. Raportul dintre propoziţii
6. Raţionamentul
6.1 RAŢIONAMENTUL DEDUCTIV
6.1.1. RAŢIONAMETUL DEDUCTIV IMEDIAT
6.1.2. Procedeele raţionamentului imediat
6.1.3. Forme combinate ale raţionamentului imediat
6.1.2. SILOGISMUL
6.1.3. SILOGISMELE IPOTETICE ŞI DISJUNCTIVE
6.2. RAŢIONAMENTUL INDUCTIV
6.2.1. RAŢIONAMENTUL INDUCTIV ŞI DEDUCTIV
6.2.2. TIPURI DE INDUCŢIE
7. Argumentarea
7.1. Ardumentum ad hominem
7.2. Argumentum ad ignorantiam
7.3. Probatio minus proba
7.4. Circulus in demonstrando
7.5. Argumentum ad populum
7.6. Argumentum ad misericordiam
7.7. Argumentum ad verecundiam
 Cuvânt înainte

Scopul cărţii este de-a familiariza studenţii cu principalele teme ale logicii
tradiţionale, dar ea poate fi consultată, sperăm cu succes, de toţi cei care se
ocupă de didactica logicii.
Intenţia noastră a fost totodată să ofere principalele instrumente teoretice
ale logicii tradiţionale cu ajutorul cărora sunt tratate unele dintre problemele
perene ale logicii şi filosofiei.
Materialul prezent în acest volum tratează doar unele dintre temele logicii
tradiţionale. Intenţia ei nu este de-a fi exhaustivă. Acest caracter parţial al său
este, credem, înlăturat de modul de tratare al principalelor teme prezentate. S-a
avut în vedere de către noi ca să ne supunem unor exigenţe de ordin didactic.
Din această cauză am introdus câteva elemente noi, neuzuale în elaborarea
unor cursuri de logică. Astfel toate temele fixează de la început scopul pe care
îl urmăreşte, şi denumeşte abilităţile pe care trebuie să le dobândească
studenţii prin parcurgerea lor. Apoi urmează prezentarea temei cu exemple şi
uneori cu rezumate parţiale. Tratarea temei se încheie cu un rezumat şi
exerciţii.
Sperăm că prin acest tratament mai didacticist al temelor logicii ea va
putea fi însuşită cu mai mult succes de toţi doritorii.
 1. Ce este logica?

 Scopul temei este definirea corectă a ştiinţei logicii.

 După prelucrarea temei trebuie să ai capacitatea de a recunoaşte un
raţionament corect sau incorect.

Logica poate fi definită uşor. Logica este ştiinţa raţionamentelor

corecte.
Cuvintele întâlnite în definiţie au nevoie de explicaţie. Noţiunea de
raţionament are două înţelesuri: de ordin psihologic şi de ordin logic.
Noţiunea de raţionament în sens psihologic este în legatură cu
psihologia gândirii. Gîndirea are legătură cu alte proces psihice, cum ar fi:
atenţia, caracterul, aptitudinile sau, în general, cu elemtele componente ale
personalităţii. Scopul gîndirii este convingerea şi înţelegerea. Pe psiholog, îl
interesează în primul rând greşelile făcute în timpul raţionării. Logica, din
contră, nu ia în considerare partea subiectivă a raţionamentelor şi nu este
interesată de deducţiile efectuate de o anumită persoană.
Raţionamentele considerate corecte de către logică servesc ca model la
judecarea corectitudinii în general.
Din punctul de vedere al logicii, a raţiona înseamnă să ne bazăm
afirmaţiile noastre pe alte afirmaţii.
Exemplu: Raţionamentul următor este corect:

Dacă o să iau nota zece la examenul de logică, atunci mă duc în excursie.

Am luat nota zece la examenul de logică.

Deci mă duc în excursie.

Schema (1), corespunzătoare raţionamentului de mai sus este:

A B
A
B,
unde  înseamnă relaţia "dacă, …, atunci". A reprezintă o afirmaţie şi B
cealaltă afirmaţie.

Exemplu: Raţionamentul următor este incorect:

Dacă o să iau zece la examenul de logică, atunci mă duc în excursie.

Mă duc în excursie.

Deci am luat zece la examenul de logică.

Schema (2) corespunzătoare raţionamentului de mai sus este:

A B
B
A

De ce este corect primul şi de ce este incorect cel de-al doilea

raţionament? Pentru că în schema (1) ne putem da seama din modul
condiţional: că din antecedentul A, adevărat se condiţionează consecventul B
tot adevărat. Din faptul că "am luat zece la examenul de logică" (A), din
adevărul ei, putem deduce că “mă duc în excursie” (B) este şi el adevărat .
Raţionamentul însă nu este corect invers. Din adevărul consecventului (B) nu
ne putem da seama de adevărul sigur al antecedentului (A). Altfel spus: din
faptul că "mă duc în excursie" nu rezultă că "am luat zece la examenul de
logică" este o afirmaţie adevărată.
În general, putem considera un raţionament corect, atunci când ştiinţa
logicii poate să-i demonstreze corectitudinea. Corectitudinea schemei (1) este
demnonstrată şi are un nume special “modus ponens” (modul afirmativ).
Formulând la modul general atunci putem considera un raţionament ca fiind
corect, dacă respectă principiile logicii. Despre acestea va fi vorba în cele ce
urmează.
Deci raţionamentele noastre în mod necesar trebuie să se supună
cerinţei corectitudinii. Dacă raţionamentele noastre sunt corecte, atunci şi
concluziile vor fi adevărate. Dacă vrem ca pe urma raţionamentelor noastre să
avem concluzii sigur adevărate, atunci trebuie să satisfacem încă o cerinţă:
ipotezele: afirmaţiile de la care pornim trebuie neapărat să fie adevărate.
Exemplu: Concluzia acestui raţionament este fals, chiar dacă
raţionamentul este corect:
 Dacă luna e făcută din caş verde, atunci bocancii elefantului au talpa găurită.
Luna e făcută din caş verde.
Deci: bocancii elefantului au talpa găurită.

Falsitatea concluzieiei raţionamenti ne spune - chiar dacă

raţionamentul e corect – că ipotezele de la care am pornit sunt false.
Numim raţionamentul valid, dacă pornim de la premise adevărate şi
raţionăm în mod corect.
Prin simboluri:

V = A U C,

unde V – valid, A – adevărat, C – corect .

Raţionând corect este sigur că ajungem la concluzii adevărate. Dacă
facem raţionamente invalide rezultatele pot fi şi adevărate şi false. La prima
privire diferenţa este neglijabilă, însă pentru toţi e important de ştiut, dacă cu
siguranţă e adevărat ceea ce ştie, sau e numai probabil ceea ce ştie. În acest fel
raţionamentul valid este şi un criteriu de diferenţiere a premiselor adevărate
sau false.

Rezumat: Logica este ştiinţa raţionamentelor corecte. Raţionamentul

este abordabil din punct de vedere logic, dar şi psihologic. Cele două moduri
de abordare au atât trăsături comune cât şi diferenţe. Logica este interesată de
schemele de raţionare corecte. Dacă pornim de la premise adevărate şi facem
raţionăm corect, atunci concluzia în mod necesar va fi adevărată.

Exerciţii (1): Verifică valabilitatea următoarelor deducţii:

a) Dacă iarba este verde, atunci 2x2=5. Iarba este verde;
b) Dacă potopul se dezlănţuie, dărâmă munţii. Potopul se
dezlănţuie;
c) Dacă zăpada e roşie, atunci maşinile fac paşi mari.
Zăpada e roşie.

2. Principiile logicii
 Scopul temei: a deprinde legile de bază ale logicii şi totodată cerinţele
generale ale logicităţii umane;
 După însuşirea tematicii trebuie să poţi să deosebeşti între logic şi ilogic

Fiecare ştiinţă descoperă legi. Şi logica are legile proprii, dacă vorbim
de legile de bază înseamnă că unele legi sunt mai importante. Legile de bază
(numite şi principii) au un asemenea statut aparte. Dacă nu le respectăm,
devenim ilogici deci incapabili să deosebim adevărul de fals, incapabili să
aducem o argumentaţie şi nu putem aborda o discuţie logică.
Logica are patru principii:
- principiul identităţii;
- principiul noncontradicţiei;
- principiul terţului exclus;
- principiul raţiunii suficiente.

2.1. Principiul identităţii

Statuează că în cadrul unui discurs dat, conceptele şi afirmaţiile trebuie

să rămână aceleaşi, nu le putem schimba înţelesul, ele trebuie să fie identice cu
sine. Bineînţeles identitatea de sine se referă la condiţii date (specifice), în caz
contrar conceptele sau afirmaţiile noastre nu s-ar schimba niciodată. Acest
lucru ar avea drept consecinţă faptul că de exemplu am fi incapabili să
învăţăm.
Legea poate fi exprimată prin simboluri:

A = id. A,

unde A concept sau afirmaţii.

În viaţa cotidiană nerespectarea acestei legi duce la discuţii sterile,
neînţelegeri, comunicarea fiind aproape imposibilă. Nici ştiinţa nu e scutită de
asemenea defecte, de exemplu: în cazul în care într-o lucrare sau articol
autorul foloseşte acelaşi concept, dându-i mai multe înţelesuri, sau îşi schimbă
afirmaţiile. În acest caz devine de neînţeles şi spunem că este ilogic. În aceste
cazuri sursa umorului e folosirea cuvintelor cu mai multe înţelesuri.
Exemplu: Dialogul următor este echivoc:
 “Întrebare: Cum a reacţionat când i-ai spus acuzaţia? Răspuns:
Corespunzător.” Pe baza răspunsului nu ştim cum a reacţionat persoana
respectivă la auzul acuzaţiei.
Exemplu: Raţionamentul următoare este nevalid pentru că foloseşte acelaşi
concept în sensuri diferite:

Psihologia este ştiinţifică.

Ştiinţific este un atribut.
Psihologia este un atribut.

Falsitatea raţionamenti este dată de diferenţa folosirii aceluiaşi concept

cu două înţelesuri diferite.

2.2. Principiul noncontradicţiei

Se referă la faptul că nu putem nega şi afirma acelaşi lucru în acelaşi

timp.
Prin simboluri:

~ (A & ~ A)

unde A = afirmaţia, & = ”şi” iar ~ simbolizează negaţia.

Exemplu: Dacă înlocuim simbolul lui A cu propoziţia “Este frig”

atunci expresiei simbolice îi corespunde următoarea propoziţie: “Nu e adevărat
că e frig şi nu e frig.” Adică nu putem afirma în acelaşi timp că e frig şi că nu e
frig. Una din cele două afirmaţii trebuie să fie adevărată neapărat şi, deci,
cealaltă trebuie să fie falsă (nu se poate afirma în aceleaşi timp şi ceva fals şi
ceva adevărat. Dacă cineva procedează în acest fel spunem că se contrazice).

2.3. Principiul terţului exclus

Conform acestui principiu între a nega şi a afirma un lucru nu poate

exista o a treia variantă. Simbolic:

A+ ~A
 unde “+” înseamnă “sau – sau”. Mai pe scurt ceea ce afirmăm ori e
adevărat ori e fals, o a treia variantă nu există.
Exemplu.: Folosind exemplul precedent: dacă afirmaţia “e frig” este
adevărată, atunci “nu e frig” este falsă şi invers, o a treia posibilitate nu există.
Se pune întebarea ce facem cu afirmaţii de tipul “mâine o să plouă”
despre care nu putem afirma cu certitudine dacă e adevărat sau fals. În viaţa
cotidiană spunem că e o probabilitate, cu aceasta introducem o a treia valoare
logică între adevărat sau fals. De aceea aici la o primă vedere găsim o excepţie
de la principiul terţului exclus. Explicaţia este dată de principiul bivalenţei.
Conform acesteia noi acceptăm două valori logice de adevăr. Se
întâmplă însă faptul că nu putem accepta numai două valori logice de adevăr:
abordarea acestei probleme o găsim în cadrul logicii polivalente. În cazul în
care acceptăm trei valori logice de adevăr principiul terţului exclus devine
principiul “al patrului exclus”. Cu alte cuvinte acest principiu de bază poate fi
generalizat. Dacă recunoaştem existenţa unei valori de adevăr logice “n”
atunci principiul terţului exclus devine principiul “n+1 exclus”. Deci nu
trebuie să confundăm principiul terţului exclus cu principiul polivalenţei, adică
cu faptul acceptării a mai multor valori de adevăr. La modul general afirmaţiile
noastre au valori de adevăr: fals sau adevărat şi de obicei folosim numai una
din aceste valori.
Principiul noncontradicţiei şi al terţului exclus ne conduc existenţa
noastră logică în strânsă corelaţie. Împreună cele două principii afirmă cerinţa:
afirmaţiile noastre să fie însoţite întotdeauna de o valoare de adevăr şi în
condiţii date să aibă numai una din acele valori de adevăr ale căror existenţă o
recunoaştem.

2.4.Principiul raţiunii suficiente

Principiul se referă la interdependenţa afirmaţiilor noastre. Adică

spunem despre o afirmaţie că este bază suficientă altei afirmaţii, dacă e
imposibil faptul că prima afirmaţie e falsă, iar a doua adevărată.
Simboluri:

A  B,

unde A şi B sunt două afirmaţii distincte şi semnul “ “ înseamnă

relaţia raţiunii suficiente.
Exemplu: Dacă despre cineva se afirmă că este inteligent la modul
general atunci se aşteaptă ca prestaţia lui să fie bună în toate domeniile. Deci
 în acest caz inteligenţa peste medie este o raţiune de bază a performanţelor în
diferite domenii. Dar acest lucru nu este o raţiune suficientă a performanţei,
deci trebuie să diferenţiem raţiunea de bază de cea suficientă. Raţiunea
suficientă presupune existenţa raţiunilor de bază. În exemplul nostru baza
performanţei e inteligenţa peste mediu, la care se adaugă şi alte raţiuni de bază
cum ar fi motivarea, perseverenţa etc.

Rezumat: Trebuie reţinute cele patru principii de bază ale logicii:

identităţii, noncontradicţiei, al terţului exclus şi al raţiunii suficiente.
Respectarea celor patru principii înseamnă a fi logic în exprimare.

3. Noţinunea

În cadrul logicii tradiţionale deosebim trei forme logice de bază:

noţinunea, afirmaţia, raţionamentul, pentru că raţionamentul este obiectul
central al logicii. Acesta ar fi trebuit luat în dezbatere însă raţionamentele pot
fi reduse la afirmaţii iar afirmaţiile la noţiuni.
 Scopul tematicii, clarificarea formelor compuse ale noţiunilor şi crearea
capacităţii de operare cu noţiuni clare şi sigure.
 După parcurgerea problematicii trebuie să poţi să clasifici noţiunile şi să
identifici relaţiile dintre ele.

3.1. Structura noţiunii

Noţinunea este forma logică de bază care desemnează lucruri (obiecte),

o clasă de lucruri sau proprietăţiile acestuia (acestora).
Conceptele au o natură compusă. De exemplu noţinunea de “cal”.
Pentru noi noţiunile se transformă în cuvinte prin ele devenind comunicabile.
Comunicarea însă nu decurge prin amestecul dezordonat de noţiuni, ci le
transformăm în afirmaţii. Noţiunile nu au existenţă de sine stătătoare, ci sunt
organizate. Discutarea lor separată se face din raţiuni didactice.
Noţinunea desemnată prin cuvânt este numele noţinunii. Natura
convenţională al numelui e dat de denumirile date noţinunii în diferite limbi –
denumiri care diferă de la o limbă la alta. În anumite cazuri noţinunea e
definită prin mai multe cuvinte ca de exemplu: “ cea mai înaltă clădire a
Clujului”.
Înţelegerea noţinunii înseamnă a-i prinde înţelesul. În cazul noţinunii
de “cal” ştim că e vorba de un animal mamifer şi copitat, că este unul din
animalele domestice îndrăgite etc. etc. În mod evident fiecare dintre noi are
amintiri prototipice care ajută la dezvoltarea noţinunii de “cal” şi acestea nu
sunt în mod necesar legate de cele învăţate în manualul de zoologie, ci mai
degrabă de trăirile noastre subiective. Acestea împreună contribuie la
înţelegerea noţinunii de “cal”.

Cai
Cal – animal, mamifer , copitate, patrupezi, domestic etc.

fig. 1.Extensiunea (referinţa, sfera) noţiunii de "cal"

Sensul noţiunilor conţine acele indicii cu ajutorul cărora putem

identifica lucrurile desemnate de el. Prin cuvântul “cal” indicăm “caii”.
Aceştia împreună desemnează designatele cuvântului.
Totalitatea designaţilor alcătuieşte referinţa noţinunii (fig.1.) sau cu alte
cuvinte extensiunea sau sfera.
Deci în compunerea noţinunii diferenţiem: sensul şi referinţa, sau alte
două perechi de concepte: intensiunea şi extensiunea; conţinutul şi sfera.
Dacă noţiunile au referinţă, atunci au semnificaţie:
Semnificaţie = Sens U Referinţă sau,
Semnificaţie = Intensiune U Extensiune sau, ( U = reunit)
Semnificaţie = Conţinut U Sferă.
Noţinunea de “cal” are sens, referinţă, adică extensiune,conţinut şi
sferă. Deci noţinunea de “cal” are semnificaţie. Sensul noţiunii se regăseşte în
mintea noastră. Aici poate fi transformat cum vrem noi. De exemplu în
“pegas” sau “centaur” (adăuând notele de “înaripat” sau cu “ trup de om”).
Însă în aceste două cazuri conceptele nu au referinţe şi extensiune. Totuşi
noţinunea de “pegas” sau “centaur” nu sunt lipsite de sens. Au sens, dar n-au
referinţe.

Rezumat. Noţinunea are o structură compusă: cuvântul, numele

noţinunii, sensul (intensiunea sau conţinutul), notele noţinunii, referinţa
(extensiunea sau sfera) noţinunii şi semnificaţia.

3.2. Clasificarea noţiunilor

 Noţiunile sunt clasificate după structura lor. Pentru că putem să
deosebim intensiunea şi extensiunea, clasificarea lor se va face în acest sens.
Din punct de vedere extensional avem concepte vide şi nevide.
Noţinunea vidă e cel în a cărei extensie nu găsim nici un element component;
de exemplu: “buricul pământului”, “ vrăjitoarele” sau “ alter ego”.
Aici apare marea problemă a psihologiei care nu poate da un criteriu în
diferenţierea realului de imaginativ. De aceea identificarea componentelor
extensionale ale noţiunilor se confruntă cu multe probleme, de exemplu:
credinţa în vrăjitoare ne face să vedem vrăjitoare, iar dacă o asemenea credinţă
se întrupează într-o instituţie atunci ar urma consecinţe nefaste (inchiziţia).
Aceeaşi situaţie este şi în cazul alter–ego-ului. Psihologia recunoaşte că fiecare
om are un singur eu şi o singură conştiinţă de sine, lucruri unice şi irepetabile.
De aceea nici un om nu poate avea un alt “eu” . Spunem deci că această
noţinune este vidă.
Noţinunile nevide pot fi clasificate în două grupe în funcţie de numărul
componentelor extensiunii. Sunt noţiuni singulare – care conţin în extensie un
singur component (ex. “Europa”; “Jean Piaget”; ” cel mai cunoscut filosof”
etc.). Primele două exemple se desemnează prin nume proprii, iar ultimul
exemplu prin descriere.
CNoţiunile generale au în extensiiune mai mult de o singură
componentă (ex. “om”, “motiv”, “filosof”).
Din punct de vedere extensional deosebim noţiunile colective şi
divizive. Primele desemnează o clasă de obiecte. Putem deosebi noţiunile
colective: singulare şi generale, de exemplu în extensia noţinunii de bibliotecă
nu intră bibliotecile, ci cărţile care alcătuiesc biblioteca. Noţinunea de
bibliotecă este colectiv general; “biblioteca facultăţii de filosofie” este un
concept singular.
Noţiunile divizive se caracterizează prin faptul că fiecare componentă a
extensiei are proprietăţiile desemnate de concept. De exemplu: “curent
filosofic” – noţinunea are în extensiunea sa “curente filosofice diferite”
În cadrul noţiunilor generale găsim: noţiuni precise şi vagi. Precis –
atunci când despre fiecare lucru se poate spune dacă aparţine sau nu
extensiunii; dacă nu atunci e vag. Vagi sunt noţiunile de: “voit”, ”inteligenţă”,
”bine”. Noţiune clară este: “observaţie”, “valoare de adevăr”.
Din punct de vedere intensional avem noţiuni concrete şi abstracte.
Abstractele sunt acelea care nu desemnează un lucru dat sau proprietăţile unei
clase de lucruri, de exemplu: “roşu” sau “conştiinţă”. Noţiunile concrete
desemnează calitatea unui lucru sau proprietăţiile unei clase de lucruri date, de
exemplu: “albastrul cerului”, “mintea umană”.
Următoarea clasificare: absolut, relativ. Absolut – noţinunea care
desemnează proprietăţiile izolate: “atenţia”, “proprietăţi”. Relativ –
desemnează o relaţie: “identic”, “relaţie”
 Concepte: independente şi corelative. Independentele: pot fi gândite
complet izolate unele de altele. Ex. “activitate”, “gândire”. Cele corelative
numai în relaţie unele cu altele: “atent – neatent”, "cauză - efect".
În fine noţiunile pozitive şi negative. O noţiune este pozitivă dacă redă
existenţa proprietăţii date, în caz contrar este negativă; de exemplu: “abilitate”,
“memorie”. Noţiuni negative sunt spre exemplu: “lipsit de valoare”,
“nemotivat”

3.3.Relaţiile extensionale dintre noţiuni

Oricât de multe noţiuni ar exista într-o formaţie conceptuală, relaţiile

dintre ele se pot discuta pe perechi. De aceea a lua în discuţie relaţiile între
două noţiuni echivalează cu abordarea relaţiilor cu cellelalte noţiuni.
Există două tipuri de relaţii:concordanţă şi opoziţie.
Pentru prezentarea ambelor relaţii se vor folosi diagrame Euler –
cercuri cu ajutorul cărora se pot ilustra extensiunea noţiunilor.
A. Relaţia de concordanţă – are mai multe forme.
A.1. Dacă extensiunea celor două noţiunie se suprapun, atunci sunt
identice. Raportul ce ia naştere astfel se numeşte identitate. Acest lucru
înseamnă că au numai componente comune fără nici o diferenţă. Se ilustrează
prin două cercuri suprapuse:

De ex. : “student” , “cursant

universitar”
A, B

fig. (2). Raportul de identitate dintre două noţiuni generale

Acest lucru înseamnă că şi două concepte unice pot fi identice. De

exemplu: “Ludwig Wittgenstein” şi “ Autorul lui Tractatus logico-
philosophicus”. În acest caz avem relaţia de identitate a unor noţiuni singulare.
Se poate ilustra prin:

X A, B

fig. (3). Raportul de identitate dintre două noţiuni singulare

 A.2. Relaţia de sub – , şi supra ordonare: Relaţia ce există între două
noţiuni dintre care extensiunea a unuia e inclusă în totalitate în extensia
celuilalt în aşa fel încât cel din urmă are şi elemente diferite.

fig. (4). Raportul de sub- şi supraordonare

Într-o asemenea relaţie se află noţiunile de“filosofie” şi “ontologie”.

Cea ce desemnează noţinunea de “ontologie” are extensiunea aparţinătoare
celei desemnate de “filosofie”. “Filosofie” este noţiunea supraordonată,
“ontologia” este noţiunea subordonată.
Logica tradiţională denumeşte noţinunea supraordonată “noţiune de
gen”, iar cea subordonată “noţiunea specie”.
Ambele provin din studiul claselor biologice. Diferenţierea celor două
este relativă. Astfel "filosofie" are o noţiune supraordonată, "preocupare
spirituală", iar noţinunea subordonată a noţiunii de "ontologie" este noţiunea
de "ontologie materialistă".
Acest lucru înseamnă că o noţiune dată poate fi şi gen, cât şi specie
depinzând de noţinunea luat în discuţie.
Relaţia de supra – subordonare dă naştere structurii ierarhice a
noţiunilor.
A.3. Ultimul tip de concordanţă e încrucişarea. Două noţiuni atunci se
află în raport de încrucişare, dacă extensiile lor au atât părţi comune cât şi
diferite.

A B
 fig. (5). Noţiuni aflate în raport de încrucişare

Ex.: noţiunile de"student" şi "sportiv", au părţi comune, dar şi diferite.

B. Relaţia de opoziţie:
Relaţia:contradicţie, contrarietate.
B.1. Contrarietatea: în cazul în care sunt noţiuni specie al aceleiaşi noţiuni de
gen.

A B

Fig (6). Raportul de contrarietate dintre două noţiuni

De exemplu: noţiunea gen de "fiinţe vii", are speciile "animale",

"plante", care se află într-un raport de contrarietate.
B.2. Contradicţie, în cazul în care cele două noţiuni care nu sunt
noţiuni de bază ale aceleiaşi noţiuni de gen, şi nu există între ele nici un fel de
raport de concordanţă. De exemplu: “observaţie – maşină”

A ~A

fig. (7). Contradicţia dintre două noţiuni

 Rezumat. Noţiunile sunt formele logice elementare. În structura lor
complexă putem identifica numele, extensiunea şi intensiunea. Raporturile
dintre noţiuni sunt de concordanţă şi contrarietate. Clasificarea lor are loc pe
baza structurii lor.

Exerciţii.
1. Se dă următorul raport noţional:

A B

Să se determine toate propoziţiile adevărate care decurg de aici.

2. Să se clasifice noţiunile de: empiric, incorect, piatra filosofală, senzualism,
metafizică, existenţă, valoare logică, cauză-efect, postmodern.

4. Definiţia

 Scopul temei: însuşirea celei mai importante operaţii aplicate asupra

noţiunilor.
 După aprofundarea temei vei ştii să deosebeşti definiţiile corecte de cele
incorecte şi să-ţi clarifici noţiunile.

4.1. Structura definiţeiei

Definiţia = Df. Cea mai importantă operaţie aplicabilă noţiunilor, cu

ajutorul căreia putem clarifica intensiunea sau extensiunea lor.
Fiecare definiţie are o compoziţie asemănătoare. Exemplu:
- tulburări de personalitate - modele comportamentale sau temperamentale de
obicei rigide, devenite obişnuinţe, care afectează serios capacitatea adaptativă
a individului.
 Din modul de descriere al acestei definiţii deja ne putem da seama de
structura ei. În acest caz “tulburări de comportament”, este noţinunea de
definit (în latină: definiendum) care e urmat de concepte definitorii (în latină:
definens).
Între cele două există o relaţie de definire notat cu “Df.” . Deci
structura generală a tuturor definiţiilor este următoarea:

A = Df. B,

unde A este noţinunea definit, B – conceptele definitorii, şi “= Df. “ – relaţia de

definire.

4.2.Tipuri de definiţii

Având în vedere că în structura noţiunilor putem deosebi extensiunea şi

intensiunea, aceasta determină diferenţierea tipurilor de definiţii. Dacă
definiţia este orientată spre intensiunea noţinunii, atunci e numită nominală.
Din contră, dacă prin definiţie clarificăm extensiunea noţinunii, atunci definiţia
este reală.
Definiţia nominală. Exemplu:

“A.I. – prescurtarea inteligenţei artificiale (artificial intelligence) – în lb.

engleză.”

“Personalitatea de tip A şi B – modele comportamentale identificate prin

studiul bolnavilor de arteră cononariană.”

Ambele definiţiii oferă date despre intensiuneaa, deci sensul noţiunilor.

În contrast, definiţiile reale oferă informaţii despre referinţa, cu alte
cuvinte extensiunea noţiunilor. De exemplu:

“prag diferenţial” – diferenţa de valoare dintre doi stimuli încă observabilă în

condiţii de laborator;

“învăţarea" – schimbarea relativ constantă a comportamentului pe calea

exerciţiului.
 Intenţiie de definire serioase îndeobşte au drept rezultat definiţii reale.
Colecţia cel mai curprinzătoare al definiţiilor nominale îl găsim în dicţionarele
explicative. Se întâmplă şi cazuri în care o definiţie reală cuprinde componente
ale definiţiei nominale.

4.3.Metode de definire

Definirile pot fi realizate prin folosirea mai multor procedee: prin gen
şi specie, cu ajutorul unei operaţii, constructiv; enumerativ, ostensiv.
1. Cu ajutorul noţinunii de gen şi specie.
Exemplu:

terapie familială – psihoterapie a cărui obiect sunt membri unei

familii, în calitatea lor de grup.

Terapia familială este definită prin noţinunea de psihoterapie. Psihoterapia e

noţinunea supraordonată terapiei familiale, cel din urmă fiind noţinunea
specie al celui dintâi. Psihoterapia ca şi noţiune gen are mai multe specii:
terapia individuală şi de grup. Genul trebuie să aibă cel puţin două specii,
deoarece în caz contrar genul şi specia ar coincide, şi relaţia dintre ele ar fi cel
de identitate. Aşa că noţiunea gen trebuie să difere de cel de specie. Din cauza
existenţei a mai multor specii în definiţie trebuie să fie cuprinse şi acei indici
pe baza căreia noţiunea de definit să poată fi identificabilă prinre celelalte
specii. Aceşi indici se numesc diferenţele specifice ale definiendumului.
Datorită caracterului relativ al diferenţierii dintre noţiunile ge şi specie,
"terapia familială" ar fi putut definită sper exemplu şi prin noţiunea de
"psihologie". Astfel însă s-ar fi ajuns la prea mlte diserenţe specifice pri care
definiendumul ar fi putu fi identificat. Drept urmare această definiţie apelează
la cel mai apropiat gen în ordine ierarhică.
Definirea prin apelul la noţiunea gen a noţiunii de definit şi la diferenţele
specifice este procedeul cel mai des întîlit. Se întîmplă însă că acest procedeu
cuprinde în sine şi alte procedee.
2. Definiţia operaţională are ca specific folosirea unei operaţii sau a mai
multor operaţii pentru a clarifica extensiunea sau intensiunea. Exemplu:

Blocajul – caracteristică a condiţionării clasice. Dacă un reflex condiţionat

prefigurează cu siguranţă reflexul necondiţionat şi se introduce un nou reflex
condiţionat, atunci pentru relaţia dintre noul reflex condiţionat şi cel
necondiţionat nu are loc învăţarea.
Operaţia este reprezentată de introducerea unui nou reflex condiţionat în cursul
experimetului – reflex care funcţionează drept cauză a unui fenomen specific.
3. Definiţia constructivă se referă la modul de apariţie a noţinunii de definit.
Exemplu:

“nativism” – pasărea conform căreia comportamentul este definit din naştere.

4. Definiţia enumerativă – ne referim la enumerarea cât mai exhaustivă a

speciilor noţinunii.Exemplu:

“simptome negative” – simptomele comportamentale ale schizofreniei: lipsa

de sentimente, apatia şi sărăcie verbală.”

Dacă definiţia este sau nu exhaustivă, răspunsul ar putea fi dat doar de un

specialist.
5. Definiţia ostensivă are legatură cu observaţia. Se poate defini astfel doar
dacă un exemplar din obiectul de definit este prezent, care în acelaşi timp
reprezintă şi prototipul extensiunii. Exemplu:

“acesta este un tahistoscop” – ca să definim aparatul trebuie să avem un

exemplar din el. Multe dintre noţiunile noastre le însuşim prin perceperea
directă a unor exemplare prototipice.

. Aceaşi noţiune, definită ostensiv poate fi definit şi prin alt procedeu.

Exemplu:

“tahsitoscop – utilaj folosit la prezentarea scurtă, rapidă a unor cuvinte,

imagini sau altor stimuli vizuali”.

Aceasta este însă o definiţie realizată prin noţinunea de gen şi specie. Aceasta
însemnă că aceaşi noţiune poate fi definită prin mai multe procedee.
În procesul concret de definire a noţiunilor diferitele procedee nu apar
întotdeauna în forma lor pură, ci se amestecă.

4.4. LEGILE DEFINIŢIEI

 Definiţiile sunt corecte în măsura în care răspund cerinţelor logicii, ceea
ce înseamnă că acestea verifică legile logice, aplicabile în cazul lor. Pentru ca
o definiţie să fie adevărată ea trebuie să fie cu necesitate corectă. O definiţie
incorectă este în acelaşi timp şi falsă. Legile definiţiei sunt formale, adică au în
vedere toate definiţiile posibile indiferent de ceea ce afirmă şi de provenienţa
lor ştiinţifică sau cotidiană. Legile definiţiei sunt următoarele:
1. Definiţia să fie adecvată (caracteristică)
2. Definiţia să nu fie circulară
3. Definiţia să fie afirmativă
4. Definiţia să fie precisă şi exactă
5. Definiţia să fie consistentă
Să le luăm pe rând:

1. Definiţia trebuie să fie adecvată (caracteristică).

Legea este în legătură cu raportul extensional dintre noţiunea
definitorie şi noţiunea definită. Sferele celor două noţiuni se includ una pe alta.
Se obţin definiţii incorecte în două cazuri:
Dacă sfera noţiunii definite este mai largă decât sfera noţiunii
definitorii, atunci definiţia este prea îngustă, de exemplu:

“raţionament deductiv - raţionamentul în cazul căruia concluzia nu este

falsă dacă premisele sunt adevărate”.

La începutul cursului am arătat că un raţionament este valid sau invalid

indiferent că este deductiv sau inductiv. În cazul unui raţionament valid,
concluzia este cu necesitate adevărată; dacă raţionamentul este incorect
concluzia poate fi adevărată sau falsă. Definiţia de mai sus este falsă pentru că
se referă numai la raţionamentele valide, deci este prea îngustă. Falsitatea ei
decurge din faptul că nu este corectă.
Dacă sfera noţiunii definite este mai mică decât a noţiunii definitorii,
atunci definiţia este prea largă, de exemplu:

“normă (norm) – în condiţii date se obţin performanţe obişnuite, medii,

standard, de exemplu media notelor unui copil de 9 ani, sau media greutăţii
unui băiat la naştere”.

Conform acestei definiţii orice rezultat standard este o normă, ceea ce

este evident fals. Deci definiţia este prea largă şi prin urmare falsă.
2. Definiţia să nu fie circulară.
Noţiunea definitorie şi noţiunea definită trebuie să fie diferite, nici o
noţiune nu poate fi definită prin ea însăşi. De exemplu:

“neuron – unitate a sistemului nervos sinaptic”

Sinapsa este inerentă orcărui neuron, adică nu există neuroni care să nu

facă sinapse fie cu un alt neuron, fie cu muşchii. Astfel noţiunea de neuron se
explică prin ea însăşi. Definiţia este deci circulară, deşi este destul de dificil să
ne dăm seama de această circularitate. Circularitatea deseori poate fi ascunsă.
3. Definiţia să fie afirmativă.
O definiţie aduce informaţii despre ceea ce este noţiunea definită şi nu
ceea ce nu este. De exemplu:

filosofia = nu este biologie, nu este fizică, nu este matematică, etc.

Excepţii fac totuşi cazurile în care definim noţiuni negative. De

exemplu:

afagia (aphagia) – incapacitatea de a mânca.

4. Definiţia să fie precisă şi clară, în caz contrar nu-şi îndeplineşte funcţia. De

exemplu:

“id – cea mai primitivă dintre cele trei componente ale psihicului uman
după Freud. Este partea care conţine nevoile primare, drive-le biologice. Este
originea energiei psihice adică a libidoului.”

Definiţia presupune cunoaşterea unor noţiuni care la rândul ar trebui

definite. Ar trebui deci să parcurgem aproape toată teoria freudiană pentru a
avea o imagine cât de cât clară despre noţinunea de id.
5. Definiţia să fie consistentă ceea ce înseamnă că nu poate contrazice sau nu
poate fi contraargumentată de alte definiţii din acelaşi domeniu.
 “Schemă - structura sau forma de organizare a acţiunii astfel încît să fie
generală şi transmisibilă, prin repetarea ei în situaţii similare sau analoage.” (P.
Popescu – Neveanu)

Iată definiţa schemei luate din psihologia cognitivă:

“Schema – Unii psihologi cred că denotă imagini mentale, rezultatale

imaginaţiei teoretice, iar alţii o interpretează în sens mai general şi mai obscur.
Se referă în orice caz la reprezentările abstracte ale evenimentelor, obiectelor
şi relaţiilor din mediul înconjurător, conţinute în memorie. Este o noţiune cheie
a teoriilor cognitive asupra fenomenelor psihologice”.

Alcătuirea celor două definiţii ne arată cât de mult a evoluat sensul

noţiunii de schemă în ultimii 14 ani. Definiţia lui Popescu – Neveanu restrânge
sensul schemei în domeniul acţiunii, în timp ce cognitivismul defineşte schema
ca fiind un concept cheie. Cele două definiţii sunt amândouă consistente în
mod diferit, urmând ca progresele în domeniul psihologiei să stabilească care
definiţie este acceptabilă.

Rezumat. Definiţia, capitol al logicii tradiţionale a rezolvat multe

întrebări. Relaţia de definire noţiunilor este ireductibilă. Diferenţierea tipurilor
şi procedeelor de definire joacă un rol orientativ, deoarece în definiţiile
concrete întâlnim un amestec de tipuri şi procedee. O definiţie adevărată
trebuie să fie cu necesitate şi corectă. În ultimă instanţă, mediile ştiinţifice
decid sau atribuie valoare de adevăr definiţiilor.

Exerciţii

1. Care este legătura dintre corectitudinea şi adevărul definiţiilor?

Ilustraţi această relaţie prin exemple.
2. Analizaţi următoarele definiţii din punctul de vedere al tipului,
procedeului şi corectitudinii.
a. Tăsătură - dimensiunea sau caracteristica personalităţii, pe baza căreia
este clasificată sau măsurată.
b. Constanţa mărimii - fenomenul prin care un obiect cunoasut îl vedem
în dimensiunile sale reale indiferent la le distanţă se află de noi.
c. Determinismul psihologic - acea concepţie, conform căreia gîndurile,
sentimentele şi acţiunile noastre se datorază unor cauze.
d. Agnozia - perturbarea percepţiei datorată leziunii scoarţei cerebrale.
Cei care suferă de această boală recunosc greu obiecte cunoscute, sau le
plasează eronat în spaţiu, deşi acuitatea lor perceptivă este normală.
e. REM - mişcările rapide ale globului ocular (din eglezescul rapid eye
movement).
f. Conştiinţă - conştiinţa însemnă că suntem conştienţi de anumite
evenimente, rememorăm acţiuni din trecut, rezolvăm probleme, suntem atenţi
selectiv la anumiţi stimului, acţionăm liber în funţie de condiţiile de mediu şi
de interesele noastre.
g. Relativismul lingvistic - teza conform căreia gîndirea omului, precum
şi modul în care percepe lumea depinde de limba sa maternă.

5. PROPOZIŢIA

 Scopul temei este de a stabili structura logică internă constantă a propoziţiilor

indiferent de conţinutul lor variabil.

 După aprofundarea temei trebuie să fii capabil să diferenţiezi tipurile de

propoziţii şi relaţiile dintre ele.

5.1. DEFINIŢIA PROPOZIŢIEI

Iată două exemple:

(1) Rolul memoriei de scurtă durată în înţelegerea limbii este mai puţin univoc.

(2) Cele mai multe state occidentale puternic industrializate apreciază cetăţenii
independenţi, competitivi şi motivaţi pentru performanţă.

Observăm că ambele exemple au forma unor propoziţii enunţiative ce

transmit informaţii. Apariţia lor sub formă de enuţuri care afirmă sub forma
unor propoziţii face posibilă comunicarea lor.
Să încercăm acum să aplicăm asupra lor cunoştinţele însuşite pînă
acum din domeniul logicii. În prima întâlnim doi termeni: “rolul memoriei de
scurtă durată în înţelegerea limbii” notat cu A şi “mai puţin univoc” notat cu B.
În propoziţia (1), B afirmă ceva despre A aducând un plus de informaţii.
 În cea de a doua propoziţie sunt la fel doi termeni. Astfel notăm cu C
termenul “în cele mai multe state occidentale” şi cu D “apreciaţi cetăţeni
competitivi, motivaţi”. Şi aici noţiunea D afirmă ceva despre noţiunea C.
Informaţiile din cele două propoziţii sunt diferite, dar le este comun că ambele
afirmă ceva despre altceva.
În înţeles logic o propoziţie este considerată propoziţie în măsura în
care afirmă ceva. În general o afirmaţie apare sub forma unei propoziţii.
Dar nu toate propoziţiile care afirmă ceva sunt propoziţii în sens logic.
Avem de pildă afirmaţia “A plecat” care nu este o afirmaţie din două motive:
în primul rând subiectul lipseşte nu ştim cine a plecat, în al doilea rând nu
putem stabili valoarea de adevăr a propoziţiei. Astfel de propoziţii au subiecte
fie subânţelese, fie impersonale şi nu ştim dacă ele corespund adevărului.
Pentru ca această afirmaţie să devină propoziţie trebuie să-i "stabilizăm"
sensul. Există mai multe posibilităţi de a-i stabiliza sensul: apelul la contextul
lingvistic în care apare, apelul la contextul situaţional în care a fost rostit, sau
în lipsa acestora, introducerea unei convenţii. Deci pentru ca o propoziţie să fie
considerată propoziţie în sens logic, ea trebuie să satisfacă condiţia
afirmativităţii, şi a posibilităţii valorizării sale printr-o valoare de adevăr.
Rezumând într-o definiţie:

Propoziţia este forma logică fundamentală prin care se afirmă ceva

despre altceva şi i se atribuie o valoare de adevăr.

O propoziţie este falsă sau adevărată în funcţie de conţinutul concret

informaţional. Criteriul cel mai sigur pentru a stabili valoarea de adevăr este de
a confrunta informaţia afirmaţiei cu ceea ce este în realitate. Acesta este
criteriul corespondenţei. Ştiinţele empirice cum este şi psihologia, fizica,
sociologia, biologia etc. folosesc criteriul corespondenţei.
Valoarea de adevăr a propoziţiei este verificată şi în funcţie de alte
propoziţii acceptate ca fiind adevărate. Operaţia de verificare în acest caz este
raţionamentul, obiectul principal al logicii.
Dar stabilirea valorii de adevăr a propoziţiei concrete, fie pe calea
testelor empirice, fie prin raţionament nu ţine de domeniile logicii. Astfel
logica ar deveni o unică şi vastă disciplină cognitivă. Propoziţiile psihologice
sau fizice sunt verificate în domeniile adecvate, psihologie respectiv fizică,
după cum propoziţiile legate de experienţa cotidiană sunt validate sau nu de
fiecare om în parte.

5.2. STRUCTURA PROPOZIŢIILOR

 În exemplele de mai sus am arătat deja că propoziţiile sunt alcătuite din
termeni. Propoziţia (1) din termenii A şi B şi propoziţia (2) din C şi D
indiferent de sensurile noţiunilor propoziţiile afirmă ceva, datorită relaţiilor
dintre termenii componenţi. Generalizând obţinem reprezentarea acestor
propoziţii:

despre A se afirmă B
despre C se afirmă D

unde A şi C sunt subiecte logice, noţiuni despre care se afirmă ceva, iar B şi D
sunt predicate logice, noţiuni care afirmă despre ceva. Atât subiectul cât şi
predicatul sunt termeni compuşi adică sunt alcătuiţi din mai multe cuvinte.
Mai exact, în propoziţia logică nu există alte noţiuni decât cele ce intră în
componenţa subiectului şi predicatului. Astfel putem diferenţia analiza logică a
propoziţiilor de cea gramaticală unde subiectul şi predicatul au o altă
semnificaţie. În timp ce în propoziţiile logice avem doi termeni: subiect şi
predicat, în propoziţiile gramaticale intră şi alte părţi de propoziţie. Deci în
structura internă a propoziţiei logice intră numai subiectul şi predicatul logic
care cuprind toate cuvintele propoziţiei, fără excepţie.
Generalizînd cele spuse pînă acum, în logica tradiţională toate
propoziţiile au următoarea structură:

S este P

unde S simbolizează subiectul şi P predicatul, iar “este” defineşte relaţia S – P.

În latină se numeşte cópulă. Şi numele termenilor propoziţiei sunt preluate din
limba latină.
Structura de mai sus a propoziţiei este considerată de logica
tradiţională universală. Din această cauză orice analiză făcută cu instrumentele
oferite de logica tradiţională se supune acestei structuri.

5.3. CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR

În logica tradiţională clasificarea judecăţilor se face după două criterii:

calitate şi cantitate.
1. După criteriul cantităţii deosebim propoziţii universale şi particulare,
după cum este vorba de întreaga sau o parte a extensiunii subiectului logic.
Astfel în exemplul (1) afirmăm despre "rolul memoriei de scurtă durată în
înţelegerea limbii" în totalitatea ei. Adăugăm că noţiunea de “mai puţin
univoc” are o sferă mai largă decât cea prevăzută de termenul A, deoarece
printre "cele mai puţin echivoce" există şi altceva decât "memoria de scurtă
durată, care are un rol în înţelegerea limbii". Deci noţiunile A şi B sunt în
raport extensional de subordonare: B fiind supraordonată, iar A subordonată.
Prima propoziţie este universală.
În exemplul (2) afirmăm despre "unele din statele occidentale", deci
noţiunea D afirmă numai despre o parte a sferei noţiunii C. Deci unele state
occidentale puternic industrializate apreciază cetăţenii independenţi,
competitivi şi motivaţi. Alte state occidentale puternic industrializate nu
apreciază astfel de cetăţeni şi în sfârşit există oameni cu atare calităţi care nu
sunt cetăţeni ai unor state occidentale. Între noţiunile C şi D se stabileşte un
raport de încrucişare. Propoziţia (2) este particulară.
Ce se întâmplă însă în următorul exemplu:

(3) Sigmund Freud este fondatorul psihanalizei.

“Sigmund Freud” şi “fondatorul psihanalizei” sunt termenii propoziţiei notate

E respectiv F. Noţiunile E şi F sunt identice, sferele lor coincid. Propoziţia (3)
este singulară. În logica tradiţională se consideră că propoziţiile singulare au
un raport extensional dintre termenii ei foarte similar cu cel al propoziţiilor
universale. Din această cauză propoziţiile singulare sunt considerate
universale.
2. După criteriul calităţii propoziţiile sunt afirmative sau negative.
Dacă propoziţia este afirmativă, între termenii ei există o relaţie de
subordonare sau încrucişare, iar în cazul propoziţiei negative se stabileşte un
raport de contradicţie.

După criteriul combinat al cantităţii şi calităţii, propoziţiile sunt

clasificate în: universal afirmative, universal negative, particular afirmative şi
particular negative. Simbolurile propoziţiilor provin din cuvintele latine:
affirmo şi nego.
Cele patru tipuri de judecăţi sunt cuprinse în tabelul următor:

Tabel 1.
Denumiri Si For Citire Diagrame
mb mulă Euler
ol
Universal af. A S a Toţi S, sunt P. Ps s
P
 Universal neg. E S e Nici un S, nu este P. S
P P
Particular af. I SiP Unii S, sunt P. S P

Particular neg. O S o Unii S, nu sunt P. S P

P

Tipurile de propoziţii

5.4. Rraportul dintre propoziţii

Raporturile dintre propoziţii în logica tradiţională sunt analizate în

conformitate cu pătratul lui Boethius:

A contrarietate E

sub- şi supra- contradicţie sub- şi supra-

ordonare ordonare

I subcontrar O

Fig. 9. Raportul dintre propoziţii (pătratul lui Boethius)

Conform fig. 9 între propoziţiile universale este un raport de

contrarietate, iar între cele particulare unul de subcontrarietate. Între universale
şi particulare, raportul este de sub- şi supraordonare, iar între universal
afirmative şi particular negative respectiv universal negative şi particular
afirmative, raportul este de contradicţie.
Folosind pătratul lui Boethius al roporturilor interpropoziţionale,
pornind de la un tip de propoziţie se poate deduce valoarea de adevăr a tuturor
celorlalte tipuri de propoziţii:
1. S a P şi S e P sunt contrare. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport SaP şi SeP
nu pot adevărate, dar pot fi ambele false. De exemplu:
 “Toţi oamenii sunt raţionali.” (SaP) şi “ Nici un om nu este raţional.” (SeP)

sunt ambele false. Dar dacă propoziţia:

“Personalitatea umană se transformă.”

este adevărată, atunci

“ Personalitatea umană nu se transformă."

este o propoziţie falsă.

2. Propoziţiile SiP şi SoP se află în raport de subcontrarietate. Ele nu pot fi
concomitent false, dar pot fi adevărate în acelaşi timp. De exemplu:

"Unii oameni sunt talentaţi la matematică."

“Unii oameni nu sunt talentaţi la matematică.”

sunt propoziţii adevărate.

3. Propoziţiile universale şi particulare de aceaşi calitatea se află în raport de
subalternare. Dacă supraordonata este adevărată, atunci subordonata este
adevărată. Dacă subordonata este falsă, atunci supraordonta este falsă şi ea.
Dacă supraordonata este falsă, atunci subordonatei nu-i putem stabili
valoarea de adevăr cu siguranţă. Dacă subordonata este adevărată, atunci
valoarea de adevăr a supraordonatei este indecisă.
De exemplu: dacă propoziţia

“Toţi oamenii sunt capabili să înveţe unele lucruri.”

este adevărată, atunci propoziţia

“Unii oameni sunt capabili să înveţe unele lucruri.”

este adevărată. Dacă propoziţia:

 “Unii oameni nu au cultură filosofică.”

este adevărată, atunci valoarea de adevăr a propoziţiei

“Nici un om nu are cultură filosofică.”

este indecisă; chiar dacă unii oameni nu au cultură filosofică nu se poate

afirma despre toţi oamenii acest lucru.
3. Când propoziţii de calitate şi cantitate diferite nu pot fi
adevărate şi nici false în acelaşi timp şi sub aceeaşi raport, ele se află în
raport de contradicţie.
Dacă propoziţia de tip SaP este adevărată atunci propoziţia de tip SoP
este falsă. De exemplu propoziţiile:

“Toţi oamenii sunt curioşi,” şi

“Unii oameni nu sunt curioşi”

nu pot fi ambele adevărate. La fel şi în toate combinaţiile posibile dintre A, E,

O, I din figura 9.

Rezumat. Clarificarea noţiunii de propoziţie joacă un rol important în

studiul raţionamentului, obiectul logicii. Propoziţia se identifică din punct de
vedere logic conform următoarelor două criterii: afirmă ceva şi are o valoare
de adevăr. Propoziţiile ele însele nu conţin propriile lor valori de adevăr, ci
acesta este atribuit lor din "exterior". În consecinţă noţiunile nu au valoare de
adevăr pentru că nu afirmă.
Clasificarea propoziţiilor se face după două criterii: după cantitate
(universale şi particulare) şi după calitate (afirmative şi negative). Cele două
criterii combinate diferenţiază patru tipuri de propoziţii A, E, I, O. Relaţiile
interpropoziţionale sunt ilustrate de pătratul lui Boethius.

Exerciţii
1. Stabiliţi tipul următoarelor propoziţii.
a. N-a existat nici un filosof care să nu fi glorificat tendinţele şi
caracteristicile mediului social din care a făcut parte. (John Dewey)
b. Pragmatism se prezintă astfel ca o extensiune a empirismului istoric.
(John Dewey)
c. Singura putere de control pe care organismul o are asupra propriului
său viitor depinde de modul în care reacţiile prezente modifică schimbările ce
au loc în mediul acestuia. (John Dewey)
d. Obiectivul raţionării este acela de a descoperi, prornind de la ceea ce
ştim. (Ch. S. Pierce)
e. Ideea că o demonstraţie trebuie să se bazeze pe propoziţii
fundamentale, absolut indubitabile, este o idee foarte răspândită. (Ch. S.
Pierce)
f. Nici o instituţie nu se poate însă angaja să regleze opiniile asupra
tuturor chestiunilor. (Ch. S. Pierce)
g. Printre membri arabi ai asociaţiei psihologilor americani există unii a
căror părere despre modificarea legii avortului este identică cu a acelor femei,
cărora le place să privească reclamele McDonalds seara între 8 şi 10.
2. Cum putem stabili valoarea de adevăr a propoziţiilor concrete din
exerciţiul anterior?
3. Reprezentaţi prin diagrame Euler raportul extensional dintre termenii
următoarelor propoziţii:
Orice ar fi lucrul, el este ori X, ori Y, fără să fie X şi Y.
Numai X este Y.
X îl cuprinde pe Y şi încă ceva.
Alcătuţi propoziţii concrete a căror termeni să se afle în acest raport
extensional.

6. RAŢIONAMENTUL

 Scopul temei este familiarizarea cu noţinunea de raţionament precum şi găsirea

criteriilor pentru analiza validităţii raţionamentelor.
 După aprofundarea temei trebuie să fii capabil să diferenţiezi un raţionament
valid de cel nevalid.

În logica tradiţională se discută despre două tipuri de raţionament. În

funcţie de gradul de generalitate a concluziei şi a premiselor sunt două forme
de raţionament: deductiv şi inductiv.
 În raţionamentul deductiv concluzia este mai puţin generală decât
premisele iar în cel inductiv concluzia este mai generală decât premisele. Deci
în raţionamentul deductiv din premise generale este derivată o concluzie mai
puţin generală, în timp ce în raţionamentul inductiv din premise particulare sau
mai puţin generale este derivată o concluzie generală.
De exemplu: raţionamentul binecunoscut al lui Aristotel.

Toţi oamenii sunt muritori.

Socrate este om
Socrate este muritor.

Acest raţionament este deductiv. Pornind de la faptul că oamenii sunt

muritori şi încadrând pe Socrate în mulţimea oamenilor ajungem la concluzia
că şi o fiinţă cu numele Socrate este muritoare. Evoluăm astfel dinspre general
spre mai puţin general, în cazul dat chiar spre particular.
Caracterul muritor a lui Socrate poate însă să apară şi într-un raţionament
inductiv. Astfel am putea studia proprietatea de-a fi muritor luând în
considerare mulţimea tuturor oamenilor. Iar dacă această proprietate este
satisfăcută de toate elementele mulţimii, atunci putem enunţa concluzia
generală precum că "Toţi oamenii sunt muritori." Această concluzie am
obţinut-o pe cale inductivă.

6.1. RAŢIONAMENTUL DEDUCTIV

Raţionamentul deductiv presupune după cum am văzut derivarea cu

necesitate a unei concluzii mai puţin generale din premise generale.
Se pune problema validităţii acestui tip de raţionament. Raţionamentul
deductiv este valid dacă premisele sale sunt adevărate şi derivă concluzia logic
corect. Amintim că a raţiona corect înseamnă a respecta legile fundamentale
ale logicii. În cazul raţionamentului deductiv nu mai este suficient să aplicăm
legile logice fundamentale, ci trebuie să le concretizăm pentru un anumit tip de
raţionament.
În funcţie de numărul premiselor, raţionamentele deductive sunt
clasificate în imediate - dintr-o singură premisă rezultă concluzia şi mediate,
unde există de mai multe premise. Însă oricâte ar fi ele, pot fi tratate drept
perechi de premise. Raţionamentul deductiv mediat este numit şi silogism.

6.1.1. RAŢIONAMENTUL DEDUCTIV IMEDIAT

 Scopul temei este prezentarea caracterului relativ al distincţiei dintre
subiectul şi predicatul logic, şi releverea posibilităţilor de raţionare ce
decurg de aici.

 După aprofundarea temei trebuie să fii capabil să verifici validitatea

concluziei derivate dintr-o singură premisă.

Este dată propoziţia:

(1) Unii psihologi recurg la metoda terapiei în grup.

unde “unii psihologi” figurează ca subiect (S) logic despre care se afirmă că
“recurg la terapia în grup” (P). Noţiunile S şi P sunt în raport extensional de
încrucişare, propoziţia este particular afirmativă. Să vedem ce se întâmplă dacă
schimbăm funcţia noţiunilor din propoziţie:

(1)* Unii dintre cei care utilizează terapia în grup sunt psihologi.

Propoziţia (1) şi-a schimbat sensul ca urmare a schimbării rolului

termenilor. Subiectul logic al propoziţiei (1)* a devenit “cei care utilizează
terapia în grup” Propoziţia este particular afirmativă. Ambele propoziţii sunt
adevărate. Propoziţia (1) este premisa, iar propoziţia (1)* este concluzia.
Aceasta însemnă că dintr-o premisă adevărată am obţinut o concluzie
adevărată.
Dar din premise de tip I (particular afirmative) se derivă întotdeauna
concluzii adevărate? Sau cu alte cuvinte ecest raţionament este oare
întotdeauna valid? Pentru a lămuri această întrebare introducem o noţiune
nouă: distribuirea termenilor.

Spunem despre termenul unei propoziţii că este distribuit atunci cînd

prin afirmaţia prezentă în ea se epuizează întreaga sa extensiune.

Conform acestei definiţii distribuţia termenilor are sens doar în cadrul

unei propoziţii nu şi în cazul noţiunilor de sine stătătoare.
Distribuţia termenilor în propoziţiile de tip A . Să luăm exemplul:

(2) Toţi studenţii la filosofie sunt examinaţi din logică.

 Propoziţia se referă la întreaga clasă a “ studenţilor la filosofie”, deci
subiectul este luat în totalitatea sferei sale. Subiectul este distribuit, în timp ce
predicatul nu este. Nu numai studenţii la filosofie sunt examinaţi din logică.
Putem reformula astfel: “Toţi studenţii la filosofie sunt unii dintre cei care dau
examen la logică”. Propoziţia obţinută este tot de tip A şi o numim Toto –
parţială. Termenii ei sunt subordonaţi.
În exemplul:

(3) Toţi oamenii sunt raţionali.

subiectul “oamenii” este distribuit. Şi pentru că nu cunoaştem alte fiinţe decât

omul care să fie raţionale, predicatul propoziţiei este de asemenea distribuit.
Reformulăm: “Toţi oamenii sunt toţi raţionalii”. Acest tip de propoziţie în care
sferele termenilor coincid se numeşte Toto – totală.

Rezumat. În propoziţiile Toto – parţiale subiectul este distribuit, iar

predicatul nu este. În propoziţia Toto – totale atât subiectul cât şi predicatul
sunt distribuite. Această diferenţiere are un rol important în verificarea
validităţii raţionamentelor deductive imediate compuse din propoziţii universal
afirmative.
Distribuţia termenilor în propoziţia de tip S e P. De exemplu:

(4) Nici un om nu cunoaşte în profunzime toate teoriile ştiinţifice.

Observăm că atât subiectul cât şi predicatul sunt distribuiţi. Între termeni este
un raport de contradicţie, deci extensiunile lor nu se intersectează.
Distribuţia termenilor în propoziţia de tip S i P.
Exemplele (1) şi (1)* sunt propoziţii particular afirmative.
În acest caz nici subiectul, nici predicatul nu sunt distribuiţi. Termenii
sunt în raport extensional de încrucişare.
Distribuţia termenilor în propoziţii de tip S o P. Fie exemplul:

(5) Unele concepţii filosofice nu au mulţi aderenţi.

În această propoziţie se afirmă despre unele concepţii filosofice. Din cauza

aceasta subiectul este nedistribuit. Predicatul afirmă că printre cele cu mulţi
aderenţi nu se află unele concepţii filosofice. Pentru a afla însă că printre cele
cu mulţi aderenţi ce concepţii filosofice se exclud, trebuie să parcurgem
întreaga extensiune a predicatului. Din cauza aceasta predicatul este distribuit.

Tabel. 2
Tipul propoziţiei Subiect Predicat Predicat
Toto-parţial Toto-total
SaP Distribuit Nedistribuit Distribuit
SeP Distribuit Distribuit
SiP Nedistribuit Nedistribuit
SoP Nedistribuit Distribuit

Distribuirea termenilor în cele patru tipuri de propoziţii

Subiectele propoziţiilor universale sunt distribuite în timp ce subiectele

propoziţiilor particulare sunt nedistribuite. Predicatul este distribuit în
propoziţiile negative.
Ca urmare a cunoaşterii regulilor distribuţiei putem formula legea de
validitate a raţionamentelor deductive imediate:

Nici unul din termenii distribuiţi în concluzie nu pot fi nedistribuiţi în

premise.

Cu alte cuvinte, dacă un termen al premisei este distribuit, atunci în

concluzie poate fi distribuit sau nedistribuit. Dar dacă în premisă termenul este
nedistribuit, în concluzie este de asemenea nedistribuit.

6.1.1.1. Procedeele raţionamentului imediat

Două sunt operaţiile fundamentale în cazul raţionamentului mediat:

conversiunea şi obversiunea.

Conversiunea este operaţia logică prin care subiectul şi predicatul

premisei îşi schimbă funcţia în concluzie, astfel încât se păstrează calitatea
propoziţiei.
Să efectuăm conversiunea celor patru tipuri de propoziţie.
Conversiunea propoziţiilor de tip S i P. Am aplicat deja conversiunea
în exemplul (1) derivând concluzia (1)* validă. Subiectul şi predicatul logic al
propoziţiei particular afirmative nu sunt distribuiţi, deci propoziţia poate fi
convertită simplu.Raţionamentul este valid, deoarece subiectul nedistribuit al
premisei devine predicatul nedistribuit al concluziei, iar predicatul nedistribuit
al premisei devine subiectul nedistribuit al concluziei. Cu alte cuvinte nu
încălcăm cerinţa legii de validitate prezentată mai sus. Deci am raţionat
conform formulei:

C
SiP  PiS

Aceasta însemnă că în cazul propoziţiilor de tip I dacă pornim de la o

premisă adevărată şi efectuăm corect conversia obţinem în mod necesar o
concluzie adevărată.
Conversiunea propoziţiei de tip S a P.
Propoziţia din exemplul (2) este Toto-parţială. Dacă am încerca
convertirea ei simplă, am obţine:

(2)* Toţi cei care dau examen din logică sunt studenţi la filosofie.

Observăm că premisa a fost adevărată, iar concluzia a devenit falsă,

deci raţionamentul este nevalid. De ce este raţionamentul nevalid? Consultând
tabelul distribuţiei termenilor, putem constata că subiectul distribuit din
propoziţia Toto-parţială a devenit predicat nedistribuit, în concluzie ceea ce
este corect din punct de vedere logic. Dar predicatul nedistribuit din premisă a
devenit subiect distribuit în concluzie, ceea ce este incorect logic.
Conversiunea simplă nu poate fi utilizată în cazul propoziţiei Toto-
parţiale. Soluţia este să schimbăm cantitatea propoziţiei.

(2)** Unii studenţi care dau examen la logică sunt studenţi la filosofie.

O astfel de conversiune se numeşte conversiune prin accident. Formula

ei este:
 Toto-parţială C
SaP  PiS

Dacă propoziţia este Toto-totală, exemplul (3) obţinem prin conversiune

simplă:

(3)*Toţi raţionalii sunt oamenii.

În acest caz din premisa adevărată (3) se derivă o concluzie adevărată

(3)*. Subiectul distribuit din premisă devine predicat distribuit în concluzie şi
predicatul distribuit din premisa devine subiect distribuit.
Deci propoziţia universal afirmativă Toto-totală se poate converti
simplu. Formula este:

Toto-totală C
SaP  PaS

Conversiunea propoziţiei de tip S e P. Din exemplul 4 se obţine concluzia:

(4)* Printre cei care cunosc profund toate teoriile ştiinţifice nu este de nici un
om.

Premisa este adevărată, la fel şi concluzia. Termenii unei propoziţii universal

negative sunt distribuiţi. Subiectul distribuit din premisă devine predicat
distribuit în concluzie, analog în cazul predicatului premisei. Deci
conversiunea simplă a propoziţiei de tip S e P este întotdeauna corectă,
conform formulei:

C
SeP  PeS

Conversiunea propoziţiei de tip S o P. Avem propoziţia particular-

negativă:
 (6)Unele oraşe nu sunt municipii.

Şi concluzia:

(6)* Unele municipii nu sunt oraşe.

care este evident falsă.

Conversiunea propoziţiei particular-negative încalcă legea distribuţiei
termenilor, deoarece subiectul nedistribuit din premisă devine predicat
distribuit în concluzie. Deci propoziţiile SoP nu se pot converti în mod valid.
Al doilea procedeu al raţionamentului deductiv direct este obversiunea.

Obversiunea este operaţia logică prin care negăm predicatul

premisei, iar calitatea propoziţiei se schimbă.

Obversele propoziţiei de toate tipurile sunt valide şi se deduc din

raporturile dintre termeni.
Obversiunea propoziţiei SaP este efectuată independent de faptul că
este Toto-parţială sau Toto-totală. Formula este:

O
SaP  S e ~P

Din exemplul (2) obţinem prin obversiune:

(2)** Nici un student la filosofie nu este neexaminat din logică.

Iar din exemplul (3):

(3)** Nici un om nu este neraţional.

Propoziţia (2)** şi (3)** sunt adevărate, deci obvertirea lor a fost validă.
Prin obvertirea propoziţiei S e P obţinem conform formulei:

O
SeP  Sa~P

Astfel obversa lui (4) este:

(4)** Toţi oamenii sunt necunoscătorii tuturor teoriilor ştiinţifice.

Şi în acest caz premisa şi concluzia sunt adevărate.

Formula obvertirii propoziţiei de tip SiP este:

O
SiP  So~P

Din exemplul (1) obţinem prin obvertire:

(1)** Unii psihologi nu recurg la nemetode terapeutice în grup.

Obvertirea propoziţiilor de tip SoP este simplă, deoarece negaţia este

înlocuită de predicatul negat. Formula ei este:

O
SoP  Si~P

Astfel din (5), prin overtire obţinem:

(5)** Unele concepţii filosofice nu au mulţi aderenţi.

ceea ce din punct de vedere lingvistic este identic cu propoziţia (5), dar aici
negaţia intervine datorită faptului că propoziţia este negativă. Şi nu datorită
faptului că predicatul a fost negat.
6.1.1.2. Forme combinate ale raţionamentului imediat

Conversiunea şi obversiunea pot fi aplicate amândouă, combinat în

cazul unui raţionament.

Contrapoziţia este operaţia logică prin care subiectul concluziei

rezultă din negarea predicatului premisei.

Pentru a obţine o contrapusă se execută pe rând obvertirea şi

convertirea propoziţiei inniţiale. Contrapusa este parţială dacă obţinem
concluzia după aplicarea obversiunii- conversiunii. Este totală dacă efectuăm
obvertirea contrapusei parţiale. Formulele contrapoziţiei totale sunt date în
Tabelul 3.

Tabel 3.
Obvertita Contrapusa Contrapusa totală
parţială
O C O
SaP  Se~  ~Pe  ~Pa
P S ~S
O C O
SeP  Sa~  ~PiS  Po~
P S
O
SiP  So~ Nu se poate converti în mod valid
P
O C O
SoP  Si~P  ~PiS  ~Po
~S
Contrapusele totale ale propoziţiilor de tip A, E, I şi O

De exemplu, contrapusa totală a propoziţiei A este obţinută astfel:

[Toţi studenţii la filosofie sunt examinaţi din logică.  [Nici un student la

filosofie nu este neexaminat din logică.  [Nici un neexaminat din logică nu
 este student la filosofie.  [Toţi cei neexaminaţi din logică sunt
nefrecventatori ai secţiei filosofie..
Rezumat: Raţionamentul imediat este cel mai simplu raţionament
deductiv. Validitatea sa este uşor de verificat din tabelul distribuţiei termenilor,
şi evident luând în considerare condiţiile generale de validitate ale
raţionamentului deductiv.

Exerciţii
1. Se dă propoziţia "Logica este o ştiinţă.". Analizaţi dacă din acestă propoziţie
se pot deduce în mod valid următoarele propoziţii:
a. Logica nu este o ştiinţă.
b. Printre domeniile ştiinţifice se află şi logica.
c. Printre domeniile ştiinţifice nu se află şi logica.
2. Care sunt contrapusele totale ale următoarelor propoziţii:
a. Personalitatea umană se transformă.
b. În anumite situaţii nu ne dăm seama de soluţia corectă.
c. Unii filosofi au fost idealişti.
d. Filosofii nu sunt inculţi.
3. Ce concluzii decurg din propoziţia "Ceea ce este raţional este idenitc cu a
avea o formă logică.", dacă o supunem unor converiuni şi obversiuni repetate.
4. Se dă următorul text:
"Afară plouă cu picături mari. Este frig. Mulţi oameni şi-au luat umebrela. Ei
se grăbesc. Vor să ajungă cât mai repede acasă.".
Căutaţi contrapusa totală a fiecăreia dintre propoziţiile ce compun acest text.
Ce părere aveţi despre ceea ce a rezultat?

6.1.2. Silogismul (raţionamentul deductiv mediat)

 Scopul temei este prezentarea unor noi modele de raţionament şi verificarea

validităţii acestora.
 După aprofundarea temei trebuie să fii în stare să recunoşti aceste modele de
raţionament şi să diferenţiezi între cele valide şi invalide.
 Raţionamentul deductiv mediat sau silogismul se deosebeşte de cel
imediat prin faptul că porneşte din două premise şi conţine mai mult de doi
termeni.
De exemplu (1):

Modelele au o structură internă complicată.

Schemele cognitive sunt modele.
Schemele cognitive au o structură internă complicată.

Observăm că în acest raţionament figurează două premise şi o

concluzie, în total trei propoziţii. Concluzia este despărţită de premise printr-o
orizontală. Putem identifica trei termeni. În concluzie apar doi
termeni,”schemele cognitive” şi “au o structură internă complicată” care au
funcţia de subiect (S) respectiv predicat (P). Ambii termeni apar şi în premise.
Astfel “au o structură internă complicată“ este predicatul logic al primei
premise, iar “schemele cognitive” este subiectul celei de a doua premisă.
Numim premisă majoră cea care conţine predicatul concluziei şi premisă
minoră cea care conţine subiectul concluziei. Indiferent de ordinea premiselor,
în exemplul de mai sus prima este majora, iar a doua este minora. În premise
figurează şi un al treilea termen, noţiunea “modele”. Acest termen se numeşte
mediu (M) şi are rolul de a mijloci relaţia subiect-predicat în premise. Formula
raţionamentului este deci:

M P
S M
S P

Folosind informaţiile despre tipurile de propoziţii deducem că atât

premisele cât şi concluzia sunt propoziţii universal afirmative (A). deci schema
completă corespunzătoare raţionamentului de mai sus este:

M a P
S a M
S a P

Raportul extensional dintre termenii S, M, P este unul de subordonare

după cum observăm în figura 9
P
 M
S
M

Figura. 9. Raportul dintre termenii raţionamentului (1)

Raţionamentul este valid pentru că din premise adevărate rezultă o

concluzie adevărată. Corectitudinea raţionamentului din punct de vedere
formal se poate stabili însă numai cu ajutorul unor criterii speciale. Să ne
concentrăm acum asupra laturii formale a raţionamentelor de acest tip.

6.1.2.1. Figurile şi modurile silogistice

În primul rând, ne întrebăm câte structuri silogistice diferite sunt

posibile, în funcţie de poziţiile relative ale termenilor ce figurează în premise
şi în concluzie. Cu alte cuvinte ce este o figură silogistică. După criteriul
formal al propoziţiei termenilor, adică după cum termenul mediu este subiectul
respectiv predicatul celor două premise, sunt diferenţiate patru figuri notate cu
cifre romane.

M P P M M P P M
S M S M M S M S
S P S P S P S P
Figura I Figura II Figura III Figura IV

În al doilea rând, întrebarea este ce fel de scheme de raţionare se pot

deosebi considerând tipurile premiselor şi a concluziei. După criteriul cantităţii
şi calităţii premiselor şi a concluziei, ficare figură are mai multe moduri. Să
luăm, de pildă figura I, majora poate fi de tip A, minora de tip A şi concluzia
de tip A. În logica tradiţională există patru tipuri de propoziţie. Dacă ar fi
posibilă înlocuirea celor patru tipuri de judecată în trei dintre figurile
silogistice am obţine 64 de moduri. Sunt patru figuri silogistice, deci s-ar putea
obţine 4 x 64 = 256 moduri. Astfel ar date 256 scheme diferite de raţionament.
Dintre toate modurile doar unele sunt corecte. Se admit numai câte 6 moduri
valide în cadrul fiecărei figuri, în total 24. Criteriile de verificare a validităţii
modurilor sunt legile generale şi speciale ale silogismului.

6.1.2.2. Legile generale ale silogismului

Legile se pot clasifica în mai multe grupe. În prima grupă se includ acele
legi care se referă la distribuirea termenilor. A doua grupă se referă la
propoziţiile ce apar în cadrul silogismului atât din punct de vedere cantitativ,
cât şi calitativ. Ultima grupă se referă la numărul termenilor ce apar în
silogism.
1. Un silogism este valid dacă termenul mediu este distribuit cel puţin într-
una din premise. În cazul în care termenul mediu ar fi nedistribuit într-una din
premise, acesta ar participa numai cu câte o parte a extensiunii sale în cele
două premise. Deci nu ar asigura funcţia sa de mijlocitor în relaţia dintre
termenii extremi.
2. Nici unul dintre termenii extremi nu poate fi distribuit în concluzie dacă
este nedistribuit în premisă. Această lege a fost discutată la prezentarea
raţionamentului imediat. Este valabilă şi în cazul silogismului.
Referitor la calitatea propoziţiilor silogismului formulăm următoarele legi.
3. Cel puţin una dintre premisele silogismului trebuie să fie afirmativă. Dacă
ambele premise ar fi negative, raportul extensional între termeni ar fi unul de
contradicţie, sferele lor s-ar exclude una pe alta. Deci nu ar rezulta cu
necesitate o concluzie.
4. Din două premise afirmative derivă cu necesitate o concluzie afirmativă.
Premisele afirmative afirmă despre partea comună a extensiunilor termenilor.
Deci informaţiile pe care le primim prin intermediul acestor propoziţii nu se
referă la ceea ce nu este comun termenilor extremi şi termenului mediu. Prin
urmare concluzia derivată nu conţine nici ea informaţii despre partea
necomună termenilor extremi.
5. Dacă una din premisele silogismului este negativă atunci şi concluzia este
negativă. Una din premise afirmă despre partea comună a sferelor termenilor
săi, iar cealaltă despre partea necomună a lor. Astfel nu avem informaţii despre
partea comună a extensiunilor termenilor extremi. Deci concluzia trebuie să fie
negativă.
Următoarele legi au în vedere cantitatea propoziţiilor conţinute în silogism.
6. Cel puţin una dintre premise trebuie să fie universală. Dacă ambele
premise ar fi particulare, nu am avea un raţionament deductiv. Deoarece
concluzia nu ar fi mai puţin generală decât premisele.
7. Dacă una din premise este particulară atunci concluzia nu poate fi
universală. În caz contrar un termen nedistribuit în premise ar fi distribuit în
concluzie. Ceea ce nu este corect logic.
8. Într-un silogism valid figurează trei şi numai trei termeni. Aceasta este o
lege a structurii silogismului. În cazul nerespectării legii se ajunge la sofismul
celui de al patrulea termen, care încalcă principiului identităţii. În exemplul
următor se comite această eroare:

Logica este o ştiinţă.

Ştiinţa este substantiv.
Logica este substantiv.

În acest raţionament noţiunea de “ştiinţă” apare în două accepţiuni

diferite. Astfel din două premise adevărate obţinem o concluzie falsă. În acest
logism s-a intercalat şi un al patrulea termen.

6.1.2.3. Modurile valide ale silogismului

Legile silogismului ne ajută să diferenţiem modurile valide dintre cele

posibile. Verificarea tuturor modurilor este destul de dificilă. Din acest motiv
am ales căteva exemple simple de selectare a modurilor valide.
Introducem o convenţie de semne. Modurile se notează astfel: pentru
fiecare propoziţie a silogismului corespunde o vocală în funcţie de tipul ei, iar
la sfârşit adăugăm cifra figurii căreia îi aparţine. De exemplu notaţia aaa-1
înseamnă că majora, minora şi concluzia silogismului sunt de tip A, iar modul
se încadrează în figura I. Formula modului aaa-1 este:

M a P
S a M
S a P

Acest tip de schemă am întâlnit-o în exemplul (1).

În paragraful 6.1.2.1. am amintit că înlocuind cele patru tipuri de
propoziţie în trei figuri rezultă 64 de combinaţii, inclusiv combinaţiile: aao,
aae, aio şi aie.
Ultimele patru moduri contravin însă legii silogismului conform căreia
din două premise afirmative nu se poate deriva o concluzie negativă. Deci
aceste moduri nu sunt valide.
Din premise de tip ii, oo, io, oi nu rezultă nici o concluzie, deoarece legea
6. a silogismului afirmă că cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Prin
urmare nici aceste moduri nu pot fi valide. Aplicând astfel legile silogismului
în cazul combinaţiilior posibile rămân 24 de moduri valide, adică 6 în cadrul
fiecărei figuri.
Vom prezenta în continuare o a doua convenţie de notare a modurilor,
cunoscută încă din Evul Mediu. Din motive practice, pentru înlesnirea
memorării lor s-a elaborat o mnemotehnică. Aceasta apare sub forma unor
cuvinte create, însă nu în mod accidental. Utilitatea lor se poate observa pe
deplin atunci cînd vom discuta reducerea modurilor silogistice valide.
Modurile sunt denumite cu substantive proprii:

Figura I: Barbara, Celarent, Darii, Ferio, Barbari, Celaront

Figura II: Cesare, Camestres, Festino, Baraco, Cesaro, Camestrop
Figura III: Drapti, Felapton, Disamis, Datisi, Bocardo, Ferison
Figura IV: Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison, Camenop.

În fiecare nume figurează trei vocale ce arată tipul propoziţiilor

silogismului, iar numele ne arată în ce figură se încadrează modul. Acest mod
de notare se poate transforma uşor în modul de notare arătat anterior. De
exemplu:
Bramantip=aai-4, Datisi=aii-3, Cesaro=eao-2, Ferio=eio-1, etc.
Schema silogismului se poate deduce din notare, de exemplu modul Felapton
are schema:

M e P
M a S
S o P

În logica tradiţională primul mod din figura I şi prin extensie primele

patru moduri din aceeaşi figură sunt considerate perfecte. Fapt susţinut de cel
puţin două motive. Pe de o parte, numai în figura întâi se pot deriva concluzii
de tip A, E, I şi O. Nici în figura II, nici în III şi IV nu se obţin concluzii de
toate cele patru tipuri.
Pe de altă parte toate modurile valide ale figurilor II, III, IV se pot reduce
la cele patru moduri din figura I: Barbara, Celarent, Darii şi Ferio. Putem
aminti că cei vechi aveau în vedere aceste reduceri de silogisme atunci când au
denumit toate celelalte moduri imperfecte cu nume ce încep cu literele B, C,
D, F. Reducerea înseamnă deci că modurile figurilor date implică modurile
figurii I. De exemplu, Festino ( eio-2) se reduce la Ferio (eio-1), reducerea e
ilustrată în schemele de mai jos:
 Festino Ferio
Nici un P nu este M conversiune Nici un M nu este P
Unii S sunt M Unii S sunt M
Unii S nu sunt P Unii S nu sunt P

Alcătuirea cuvintelor care designează modurilor silogistice valide ascund

însă şi alte aspecte ale reducerii silogismelor, decât cea referitoare la iniţiale.
Astfel dacă în denumirea silogismului apare litera s, însemnă că propoziţia ce
o precede trebuie convertită simplu. La fel, litera p arată că propoziţia
precedentă trebuie convertită prin accident. Litera m arată că cele două
premise ale silogismului trebuiesc inversate (din latinescul “mutatio”), astfel
că majora devine minoră, iar minora devine majoră. Dacă în alcătuirea
cuvântului apare litera c, însemnă că acel mod nu poate fi redus simplu, ci
numai printr-o demonstraţie ce are la bază reducerea la absurd. De fapt există
două astfel de moduri: Baroco şi Bocardo. Dacă se iau în considerare toate
aceste semnificaţii ale literelor componente ale denumirilor modurilor valide,
aunci reducerea devine un proces aproape mecanic.
Vom prezenta cele patru moduri perfecte prin exemple. Primul exemplu
de silogism din acest curs este de tip Barbara. Exemplul din paragraful 6.1.2.
este un silogism de acest tip, deci ne rezumăm la acel exemplu.
Tot în prima figură se află şi Celarent (eae-1).

M e P
S a M
S e P

Exemplu
Nici un element al raţiunii descris de legile logice nu e întâlnit în lumea nevie.
Toate schemele de raţionare sunt elemente ale raţiunii descrise de legile logice.
Nici o schemă de raţionare nu e întâlnită în lumea nevie.

În figura I se poate obţine o concluzie particular negativă prin Ferio (eio-1).

M e P
S i M
 S o P

Exemplu
Nici o noţiune exactă nu este explicată în cadrul acestui model.
Unele rezultate experimentale conţin noţiuni exacte.
Unele rezultate experimentale nu sunt explicate în cadrul acestui model.

Concluzia particular afirmativă în figura I se obţine prin Darii (aii-1).

M a P
S i M
S i P

Exemplu
Toate raţionamentele pot fi redate schematic.
În unele situaţii cotidiene raţionăm.
Unele situaţii cotidiene pot fi redate schematic.

6.1.2.4. Rolul silogismului în cunoaştere

Exemplele de mai sus ilustrează progresul silogismului, considerat un

raţionament deductiv de la premise generale la o concluzie mai puţin generală.
Rezultatul acestei evoluţii dinspre general spre particular este că informaţiile
conţinute în premise include şi ceea ce se enunţă în concluzie. Cu alte cuvinte
concluzia nu aduce alte informaţii decât cele deja cunoscute din premise. Mai
concret să luăm silogismul Darii: se afirmă despre “toate raţionamentele” că
“pot fi redate schematic” în prima premisă, iar în a doua că “în unele situaţii
cotidiene “ “raţionăm”. Conţinutul informaţional al concluziei, unde se enunţă
despre “unele situţii cotidiene” că “pot fi redate schematic” este acelaşi cu cel
al premiselor. Raportul extensional dintre termeni este evident chiar din
premise.

pot fi redate schematic (P) raţionamente (M)

(P)
 situaţii cotidiene (S)

Figura 10. Raportul extensional dintre termenii silogismului Darii

Raportul extensional dintre termenii extremi este numai precizat în

concluzie şi nu modificat.
Dar atunci ce rol are silogismul? Ce valoare are raţionamentul dacă aduce
informaţii deja cunoscute?
Răspunsul este că silogismul are un rol important în cunoaştere pentru că
aduce informaţii explicite, şi nu implicite care deseori nu ne lămuresc pe
deplin asupra lucrurilor. De pildă, propoziţia “Omul există” cuprinde o
varietate de informaţii, dar în mod implicit. Ne preocupă deci problema
obţinerii unor informaţii explicite. Silogismul rezolvă chiar această problemă
de a transforma informaţia implicită în informaţie explicită. Faptul este
verificat de toate raţionamentele deductive.
Analizăm fiecare figură silogistică şi rolul comportat de aceasta în
cunoaştere şi în demonstraţii.
Figura I. În această figură sfera subiectului este inclusă în sfera predicatului
deoarece extensiunea subiectului este inclusă în extensiunea termenului mediu
şi termenul mediu aparţine în totalitate sferei predicatului. În modurile
negative, ceea ce se atribuie lui P nu se atribuie lui S pentru că, S este inclus în
sfera lui M, iar despre M se afirmă că este în contradicţie cu P. Ceea ce
înseamnă că într-o clasă nevidă fiecărui element i se atribuie o proprietate dată,
deci orice subclasă ce aparţine acestei clase, conform legilor figurii I are
proprietatea respectivă. Transferul proprietăţii lui P, prin intermediul lui M
asupra lui S este ilustrat în silogismul Barbara. Mai exact demonstraţia, adică
evidenţierea unei noi informaţii decurge astfel: aplicând legile sau criteriile-
cazurile universale, obţinem o concluzie particulară. În domeniul medical
stabilirea unui diagnostic presupune aplicarea unui astfel de raţionament: sunt
date simptome ale bolilor- într-un caz concret- şi rezultă un diagnostic. Analog
în justiţie sunt date legi- cineva a comis un delict- conform cărora se stabileşte
o sentinţă. Şi psihologul utilizează acest tip de raţionament când dă
diagnosticul în cazul unui bolnav psihic.

Figura II. În acest caz, S nu aparţine lui P deoarece lui S nu i se atribuie

proprietatea lui M, care este şi proprietatea lui P. Sau M aparţine lui S, dar nu
aparţine lui P. Deci S exclude P.
 Astfel cazul dat nu ilustrează legea enunţată de premisa universală, ci o
exclude, de aceea concluzia este întotdeauna negativă.
Dacă toate elementele unei mulţimi au o proprietate şi unui element dat nu
i se atribuie acea proprietate, atunci acest element nu aparţine mulţimii.
Acest tip de raţionament este folosit în ştiinţe în diferenţierea rezultatelor.
Spre exemplu Camestres.

Toate insectele au şase picioare. P a

Nici un păianjen nu are şase picioare. S e
Nici un păianjen nu este insectă. S e

Figura III. O parte a sferei lui P aparţine sferei lui S, P este atribuit lui M şi M
aparţine lui S.
De exemplu, Darapti:

Mercurul este lichid. M a P

Mercurul este metal. M a S
Unele metale sunt lichide. S i P

Concluzia particulară a înlăturat posibilitatea de a obţine o concluzie falsă

“Toate metalele sunt lichide”.

De exemplu, Felapton.

Tocirea nu este utilă. M e P

Tocirea este un procedeu obositor. M a S
Unele procedee obositoare nu sunt utile. S o P

Raţionamentul serveşte la înlăturarea unei afirmaţii generale dovedind

existenţa unei excepţii.

Figura IV. Particularitatea figurii este că termenul minor (S) are extensiunea
cea mai largă, iar termenul major (P) dimpotrivă.
De exemplu, Bramantip:
 Toţi copiii răsfăţaţi sunt capricioşi. P a M
Toţi copiii capricioşi sunt prost crescuţi. M a S
Unii prost crescuţi sunt copiii răsfăţaţi. S i P

Concluzia are un înţeles destul de echivoc. Reducând silogismul

Bramantip la Barbara, concluzia derivată nu mai este ambiguă, dar este
diferită.
Barbara

Toţi copiii capricioşi sunt prost crescuţi. M a P

Toţi copiii răsfăţaţi sunt capricioşi. S a M
Toţi copiii răsfăţaţi sunt prost crescuţi. S a P

Cele două silogisme afirmă însă lucriri diferite. În Figura IV se afirmă că

oamenii greu educabili au o specie, şi anume copiii. Figura I afirmă în schimb
că toţi copiii răsfăţaţi sunt prost crescuţi.

6.1.2.5. Entimema şi polisilogismul

Entimema şi polisilogismul sunt forme neconvenţionale ale

silogismului. Prin neconvenţionalitate înţelegem că raţionăm sub o altă formă
decât cea întâlnită în silogismul standard.
Se constată două abateri de la legile formale ale silogismului. Pe de o
parte, în limbajul cotidian întâlnim situaţia în care în silogism nu figurează
toate trei propoziţiile componente. Se subînţelege, din obişnuinţă sau una din
premise sau chiar concluzia. Un astfel de raţionament se numeşte entimemă.
Toate exemplele de silogisme date până acum se pot prescurta astfel.
De exemplu: “Toţi copiii răsfăţaţi sunt prost crescuţi, deoarece toţi copiii
răsfăţaţi sunt capricioşi”. În acest caz lipseşte premisa majoră. Sau “Mercurul
este lichid” şi mercurul este metal” unde lipseşte concluzia.
Entimema este cerută de economia limbajului. Ca entimemă, silogismul
apare într-o formă eliptică şi verificarea validităţii lui poate pune probleme.
Raţionamentul trebuie reconstituit, adică trebuie să obţinem forma standard a
silogismului şi apoi se trece la verificarea lui.
 Pe de altă parte, un silogism poate fi continuat, concluzia rezultată
devenind premisa următorului raţionament care se va încheia cu o altă
concluzie. Acest tip de raţionament compus se numeşte polisilogism.
De exemplu:

Modelele au o structură internă complicată. M a P

Schemele cognitive sunt modele. S a P
Schemele cognitive au o structură internă complicată. S a P
Schemele observaţiei sunt scheme cognitive. S1 a S
Schemele observaţiei au o structură internă complicată. S1 a P

In structura acestui polisilogism cel de-al doilea S este termenul mediu.

Polisilogismul este tranztiv deoarece transferă proprietatea că ”au o structură
internă complicată”, prin intermediul “modelelor”, de la “schemele
cognitive”la “schemele observaţiei”.
Şi polisilogismul poate lua forma entimemei ceea ce înseamnă că poate lipsi
una dintre premisele date sau una dintre concluziile rezultate.

Rezumat. Silogismul, în calitatea sa de raţionament deductiv mediat, este o

formă de raţionament efectuat cu termeni. Structura sa complexă şi studiul
validităţii sale oferă totodată criterii pentru verificarea validităţii unui tip de
raţionament. Limitele sale sunt date de caracterul său parţial şi neexhaustiv.
Teoria silogismului poate fi considerat un model al raţionamentului
natural. Modelarea raţionamentului natural prin silogism este prima încercare
de acest gen din istoria umanităţii. Acest model a fost gândit de Aristotel. El
merită atenţia noastră şi în epoca pe care o trăim.

Exerciţii

1. Căror scheme de raţionament le corespund următoarele expresii: eae-

2, aii-3,
aii-3, ooe-1, aei-1, aaa-3, ooi-4, aoe-1, eae-4, ioe-3, aii-1, aoe-2, eao-2, aii-4,
aoi-3, ooe-2, eio-4, eio-1, aee-2, aee-1.
Care dintre ele sunt valide?
2. Reconstruiţi următoarele entimeme:
a. Fiinţele raţionale sunt răspunzătoare pentru faptele lor, animalele
nu sunt responsabile.
 b. Toţi oamenii cinstiţi îşi fac datoria, există oameni necinstiţi.
3. Căutaţi premisele silogistice ale următoarelor propoziţii. Aceasta
însemnă să căutaţi temeiul pe baza căruia ele pot fi deduse.
a. Personalitatea umană se transformă.
b. Există idei politice pline de succes.
c. Există filosofi care nu-şi câştigă existenţa din filosofie.
d. Unele zone ale existenţei sunt necunoscute.
e. Nici un produs al fanteziei umane nu poate apărea neluând în
considerare elementele realităţii.
f. Performanţele se ating pe baza capacităţilor.
4. Demonstraţi printr-un polisilogism următoarele propoziţii:
a. Logica este o ştiinţă.
b. Metoda de filosofare determină rezultatele.
Aduceţi apoi aceste polisilogisme la formă entimematică.
5. Încercaţi să reduceţi modurile valide ale figurilor II, III şi IV la figura I
utilizând semnificaţia literelor din denumirea lor.

8.1.1. Silogisme ipotetice şi disjunctive

 Scopul temei este prezentatea analizei validităţii raţionamentelor efectuate cu

propoziţii prin intermediul instrumentelor puse la dispoziţie de logica
tradiţională.

 După aprofundarea temei vei fi în stare să raţionezi corect cu propoziţii şi să

identifici raţionamentele nevalide.

Particularitatea unui silogism standard este că operează cu termeni,

adică cu noţiuni. Ceea ce înseamnă că verificarea validităţii raţionamentului
depinde de relaţiile dintre termenii pe care-i conţine. Raţionamentele pot fi
studiate însă şi cu alte mijloace. În acest caz propoziţiile care participă la
raţionament se consideră ireductibile. Rolul silogismelor ipotetice şi
disjunctive este de a oferi instrumente pentru raţionamente efectuate cu
propoziţii. Prin ele intrăm în problematica structurii şi validităţii
raţionamentelor efectuate cu propoziţii.
8.1.1.1. Silogismul ipotetic

Şi în acest tip de raţionament figurează două premise. După cum

sugerează şi denumirea sa, una din premisele silogismului este alcătuită dintr-o
propoziţie ipotetică de forma “dacă…atunci”.
De exemplu:

(1) Dacă rezolvăm corect exerciţiul atunci găsim soluţia corectă.

Am rezolvat corect exerciţiul.
Am găsit soluţia corectă.

În acest raţionament prima premisă este o propoziţie ipotetică.

Schema corespunzătoare raţionamentului este:

A  B
A
B

Unde A este antecedentul, iar B secventul. Deci în acest raţionament apar

numai două propoziţii. Adevărul concluziei B rezultă în mod necesar din
adevărul propoziţiei A.
Generalizând, afirmăm că din adevărul antecedentului decurge în mod
necesar adevărul secventului. Condiţia este ca premisa A să fie adevărată. Cu
alte cuvinte dintr-un antecedent adevărat, în mod legic nu poate decurge decât
un secvent adevărat.
Dacă antecedentul este fals, atunci raţionamentul apare astfel:

(2) Dacă triunghiurile trotuarului devin patrulatere, atunci norii sunt

alcătuiţi din picături de apă.
Triunghiurile trotuarului devin patrulatere.
Norii sunt alcătuiţi din picături de apă.

Schema corespunzătoare acestui raţionament este:

 A  B
A
B

Antecedentul fals implică, în acest caz secvent adevărat, reciproca

nu este valabilă. Dintr-o premisă falsă putem obţine fie o consecintă adevărată,
fie una falsă.
Ce se întâmplă dacă verificăm adevărul antecedentului în funcţie
de adevărul secventului?

(3) Dacă plouă, atunci trotuarul este ud.

Trotuarul este ud.
Plouă.

Acestui raţionament îi corespunde schema:

A  B
B
A

Structurile formale fac foarte uşor sesizabilă diferena dintre cele două
scheme de raţionament. Concluzia rezultată din (3) nu este în mod necesar
adevărată, deoarece sunt şi alte motive pentru ca trotuarul să fie ud decât
ploaia (a fost stropit). La fel în exemplul (1) dacă am găsit soluţia corectă nu
înseamnă cu necesitate că am rezolvat corect exerciţiul.

În general adevărul secventului nu implică în mod necesar adevărul

antecedentului. O consecinţă adevărată poate rezulta atât dintr-o premisă
adevărată cât şi falsă.
Schema raţionamentului valid din exemplul (1) se numeşte modus ponens.
Raţionamentul (2) este incorect şi este considerată eroare logică.
Se poate atunci deduce adevărul antecedentului din adevărul secventului?
Răspunsul este afirmativ.

(4) Dacă plouă, atunci trotuarul este ud.

Trotuarul nu este ud.
Nu plouă.

Schema corespunzătoare lui (4) este:

A  B
~B
~A

Aici din faptul că “trotuarul nu este ud” deducem că “nu plouă”. Acest
tip de schemă de raţionament se numeşte modus tollens. Falsitatea
consecventului decurge cu necesitate falsitatea antecedentului.
Schema de raţionare modus ponens este întâlnită atât în cotidian cât şi
în ştiinţe: adevărul afirmaţiei noastre îl susţinem pe temeiul unei alte afirmaţii
adevărate.
Modus tollens este folosit în contraargumentare, unde falsitatea
consecventului condiţiei consituie temeiul falsităţii antecedentului.

8.1.1.2. Silogismul disjunctiv

După cum sugerează şi numele, în aceste silogisme una dintre premise

este alcătuită din propoziţii disjunctive conform formulei “…sau…”
De exemplu:
(5)Bolnavul supravieţuieşte transplantului de inimă, sau organismul său refuză
corpul străin.
Bolnavul supravieţuieşte transplantului de inimă.
Organismul său nu refuză corpul străin.

Schema corespunzătoare este:

A + B
A
~B
 unde semnul “ + “ înseamnă disjuncţia “ sau “. Propoziţia disjunctivă din
prima premisă este exclusivă, adică din cele două alternative supravieţuirea
sau refuzul organismului se alege numai şi numai una. Cele două alternative
nu pot fi alese amândouă în acelaşi timp.
Acest tip de schemă se numeşte modus ponendo tollens.
Dacă într-un silogism disjunctiv, a doua premisă este o propoziţie negativă
atunci rezultă o concluzie afirmativă.
De exemplu:

(6) Bolnavul supravieţuieşte transplantului de inimă sau organismul său refuză

corpul străin.
Organismul bolnavului nu refuză corpul străin.
Bolnavul supravieţuieşte transplantului de inimă.

Schema corespunzătoare este:

A + B
~B
A
şi se numeşte modus tollendo ponens. Diferenţa dintre cele două scheme
constă în faptul că într-una premisa este negativă, iar în cealaltă concluzia este
negativă.
Validitatea silogismului disjunctiv şi implicit adevărul concluziei rezultă
din faptul că în premisă se enumeră toate alternativele posibile şi acestea sunt
exclusive. Subliniem acest fapt pentru că există cazuri de raţionamente care
sunt corecte, dar concluzia lor e falsă, deoarece nu s-au enumerat toate
alternativele.
De exemplu:

(7) Prietenul meu Ion este la cinema, sau în vizită la bunica, sau învaţă acasă.
Ion nu a mers la cinema şi nici nua a vizitat-o pe bunica.
Ion învaţă acasă.

Schema corespunzătoare este:

A + B + C
~A & ~B
C
 Ca urmare a acestei concluzii pe Ion îl voi căuta acasă. Dar nu îl găsesc
acasă. Deci concluzia mea e falsă. De ce ? Pentru că am pierdut din vedere
alternativa că Ion a plecat la Petru să împrumute o carte. Deci raţionamentul
meu nu e valid, fapt ce decurge din neînşirarea tuturor alternativelor în
premisă.

8.1.1.3. DILEMA

Raţionamentele care conţin premise alcătuite din propoziţii ipotetice şi

disjuncte se numesc dileme. În funcţie de calitatea concluziei, dilemele sunt
constructive sau distructive. Iar în funcţie de numărul propoziţiilor
raţionamentului sunt simple sau complexe.

(a) Dilema simplă constructivă

De exemplu:

Dacă plouă, trotuarul este ud, dacă îl stropim, trotuarul este ud.
Plouă sau stropim
Trotuarul este ud.
Schema de raţionament corespunzătoare este:

AC , BC
A+B
C

(b) Dilema simplă distructivă

De exemplu:

Dacă fumezi prea mult atunci vei fi dependent, dacă fumezi prea mult vei fi
bolnav.
Nu eşti dependent, sau nu te îmbolnăveşti.
Nu fumezi prea mult.

Schema corespunzătoare este:

AB , AC
 ~B+~C
A

(c) Dilema complexă constructivă.

Spre exemplu:

Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela, dacă ninge, îmi iau paltonul.
Plouă, sau ninge.
Îmi iau umbrela ,sau îmi iau paltonul.
AB , CD
A+C
B+D

(d) Dilema complexă distructivă.

De exemplu:

Dacă oamenii au o viaţă îndestulată ei sunt loiali, dacă numai o parte din ei au
o viaţă îndestulată, ei se revoltă.
Oamenii nu sunt loiali, sau oamenii nu se revoltă.
Oamenii nu au o viaţă îndestulată, sau nici măcar o parte din ei nu au o viaţă
îndestulată.

AB , CD
~B+~D
~A+~C

În istoria logicii întâlnim multe dileme celebre. Una dintre ele este
dilema califului Omar cel care a ordonat arderea marii biblioteci din
Alexandria. Iată cum a raţionat Omar:
Dacă conţinutul cărţilor este similar Coranului, atunci cărţile sunt
inutile, dacă conţinutul cărţilor nu este similar Coranului, cărţile sunt
dăunătoare.
Conţinutul cărţilor este similar Coranului sau nu este.
Cărţile sunt inutile sau sunt dăunătoare.
Dacă ele sunt inutile, ele trebuie arse, dacă ele sunt dăunătoare ele trebuie arse.
Aceste cărţi sunt sau inutile, sau dăunătoare.
Aceste cărţi trebuie arse.

Schema după care a raţionat califul Omar este următoarea:

AB , ~AC
A+~A
B+C
BD , CD
B+C
D

Încercaţi să răspundeţi la întrebarea următoare: Oare califul Omar a

raţionat valid sau nu?

Rezumat. Raţionamentul imediat şi silogismul operează cu termeni

(noţiuni). În silogismele ipotetice şi disjunctive raţionamentul are loc cu
propoziţii. Valoarea de adevăr a primelor este verificată prin intermediul
relaţiilor termenilor, iar validitatea silogismelor ipotetice şi disjunctive este
stabilită cu ajutorul relaţiilor interpropoziţionale.
Distingem între înţelesul logic şi sensul cotidian al termenului dilemă,
unde prin aceasta exprimă o simplă alegere. În logică, dilema este un
raţionament complex care conţine atât alegerea între alternative cât şi condiţie.

Exerciţii
1. Alcătuiţi exemple pentru fiecare tip de silogism ipotetic.
2. Alcătuiţi exemple pentru fiecare tip de silogism disjunctiv.
3. Costruiţi dileme.
4. Ce fel de concluzie decurge din următoarele proverbe, dacă antecedentul
lor este adevărat:
a. Rău de vei semăna, mai rău vei secera.
b. Când ai o pisică blândă, şoarecii-n casă fac stână.
c. Când ţi s-a dus norocul, degeaba ţii clopul.
d. Nu râde de măgar,că vine vremea să încaleci pe el.
 e. Unde nu este foc, nu iese fum.
f. Când câinii veghează, lupii nu cuteză.
5. Analizaţi valoarea de adevăr a concluziilor din exerciţiul 4. în următoarele
cazuri:
a. antecedentul este fals;
b. consecventul este adevărat;
c. consecventul este fals.

8.2. Raţionamentul inductiv

 Scopul temei este prezentarea modului şi structurii de obţinere a

propoziţiilor generale.

 După aprofundarea temei vei fi în măsură să înţelegi strategia de cercetare

a ştiinţelor empirice, în special a celor sociale.

8.2.1. Raţionamentul inductiv şi deductiv

Logica tradiţională diferenţiază radical între raţionamentul inductiv şi

deductiv. Criteriul diferenţierii celor două tipuri de raţionament este gradul de
generalitate a concluziei şi premiselor. Astfel, în raţionamentul deductiv din
premise generale se derivă o concluzie mai puţin generală, iar în inducţie
rezultă o concluzie mai generală decât premisele. Deci inducţia generalizează.
Se ia în considerare şi un alt criteriu de diferenţiere între deducţie şi
inducţie. În raţionamentul deductiv valid din premise adevărate obţinem cu
necesitate o concluzie adevărată. Acest lucru nu este valabil în toate formele
inducţiei. În aceste cazuri condiţia premiselor nu este suficientă pentru a obţine
cu necesitate o concluzie adevărată. Deci concluzia nu este adevărată în mod
necesar, ci numai probabilă.
În concluzie, între inducţie şi deducţie sunt două diferenţe: prima
generalizează, a doua particularizează şi concluzia celei dintâi este probabil
adevărată, în timp ce concluzia obţinută deductiv este cu necesitate adevărată.
Cele afirmate anterior pot fi contraargumentate.
O clasă a contraargumenteleor se referă la faptul că, prin deducţie nu se
obţin întotdeauna concluzii adevărate. Chiar şi Aristotel s-a ocupat de
raţionamente deductive, unde valoarea de adevăr a concluziei era probabilă.
De exemplu:
Toate elementele grele probabil fisionează. M a P (probabil)
Plumbul este un element greu. SaM
Plumbul probabil fisionează. S a P (probabil)

Concluzia din acest exemplu este probabil adevărată şi se numeşte

problematică, deoarece se opune concluziilor care sunt fie adevărate, fie false.
Ultimele se numesc asertorice. De ce raţionamentul de mai sus are o concluzie
probabilă? Evident din cauza primei premise. Raţionamentul este construit
după modul Barbara, dar concluzia şi premisa majoră sunt problematice.
Concluziile problematice pot fi întâlnite şi în cazul silogismelor
ipotetice şi disjunctive.

De exemplu:

Dacă plouă, strada este udă. AB Trăieşti sau mori. A+B
Probabil va ploua. A(probabil) Probabil trăieşti.
A(probabil)
Probabil strada va fi udă. B(probabil) Probabil nu vei
muri.~B(probabil)
Modus ponens problematic Modus ponendo tollens problematic

Pornind de la aceste exemple putem constata că probabilitatea

concluziei nu este caracteristica exlcusivă al inducţiei. Putem chiar afirma că
inducţia şi deducţia nu pot fi delimitate în mod foarte riguros.
Faptul că unele raţionamente fiind deductive pot generaliza, constituie
un al doilea contraargument. Generalizarea este caracteristică figurii silogistice
III, unde concluzia este întotdeauna particulară.

De exemplu:

Paranoicii suferă de mania persecuţiei. MaP

Paranoicii sunt trataţi. MaS
Unii care suferă de mania persecuţiei sunt trataţi. SiP

Raţionamentul a decurs conform modului Darapti al figurii III, pornind

de la două premise universale s-a ajuns la o concluzie particulară. Cele două
premise universale enunţă numai despre bolnavii de paranoia, în timp ce
concluzia afirmă despre toţi cei care au mania persecuţiei. Deci concluzia este
mai generală decât premisele.
Prin acest exemplu am evidenţiat că deducţia poate fi generalizatoare,
cu alte cuvinte nici generalizarea nu este caracteristica exclusivă al inducţiei.
Unii logicieni consideră primordial raţionamentul deductiv, şi de aceea
interpretează inducţia drept o deducţie ascunsă.
În ştiinţă, deducţia şi inducţia sunt două extreme. Ceea ce înseamnă că
în unele ştiinţe sau în unele cazuri concrete se operează cu precădere deductiv,
iar în altele mai ales inductiv. Deci tipul raţionamentului utilizat depinde de
domeniul ştiinţific sau de situaţia de cercetare concretă ce trebuie rezolvată.
Spre exemplu în psihologie se întâlnesc ambele tipuri de raţionament.
Inducţia intervine în cercetarea propriu-zisă (observaţie, experiment, analiza
datelor obţinute, testarea, etc). Cercetarea, aprecierea sau diagnosticarea
efectuate de psiholog conduc prin inducţie la date care vor fi supuse
analizei.Verificarea ipotezelor se face tot pe cale inductivă. La nivelul ştiinţei,
formularea ipotezelor, aprecierea rezultatelor, interpretarea lor, stabilirea unor
conexiuni şi construirea unor teorii urmează toate calea deductivă.

8.2.2. Tipuri de inducţie

Distingem tipurile de inducţie pe de o parte în funcţie de generalitatea

premiselor şi a concluziei. Astfel inducţia poate avea loc de la particular la
particular şi de la particular la general. În cadrul ultimului tip de raţionament
inductiv diferenţiem între completă de cea incompletă, în funcţie de numărul
elementelor studiate dintr-o clasă dată. Rezumând, raţionamentul inductiv
poate avea loc:
1. de la particular la particular (transducţia, analogia)
2. de la particular la general:
a). completă şi
b). incompletă (prin enumeraţie, inducţie ştiinţifică şi statistică).

8.2.2.1. Raţionamentul inductiv de la particular la particulat

1. Inducţia de la particular la particular are două forme: transducţia şi

analogia.
Prin intermediul transducţiei se efectuează un transfer de proprietăţi.
De exemplu:
Maria are aptitudini matematice remarcabile.
Petru are aptitudini matematice remarcabile.
Maria merge la olimpiada de matematică.
Petru va merge probabil la olimpiada de matematică.

Transducţia aceasta a avut loc conform schemei:

M posedă calitatea P M–P

S posedă calitatea P S–P
M posedă calitatea P1 M – P1
S posedă probabil calitatea P1 S – P1

Precum se poate observa concluzia acestui raţionament este probabilă.

În el figurează patru propoziţii singulare dintre care trei şi nu două alcătuiesc
premisele. Cea de-a treia premisă se numeşte intermediară. Intercalarea ei e
necesară pentru transferarea calităţii necomune asupra subiectului celei de-a
doua premise.
Prin analogie se transferă calităţi de la o clasă la alta, de cele mai multe
ori, pe baza asemănării lor.
De exemplu:

Observaţia este un proces cognitiv.

Percepţia este asemănătoare observaţiei.
Percepţia este probabil un proces cognitiv.

Schema analogiei este:

M posedă calitatea P (M – P)
S seamănă cu P (S  M).
S posedă probabil calitateaP (S probabil P)

Concluzia analogiei este tot probabilă. Analogia diferă în mai multe

puncte de transducţie. În cazul analogiei sunt doar două premise, lipseşte
premisa intermediară. Asemănările, care stau la baza analogiei sunt stabilite
între clase şi nu noţiuni individuale. Dacă în transducţie în loc de indivizi
avem de-a face cu clase, atunci ea devine analogie.
Analogia din exemplul de mai sus nu aduce nici o informaţie nouă
pentru psihologi, deoarece este conuscut faptul că percepţia este un proces
cognitiv. Rolul important al analogiei se relevă în domeniul necunoscutului sau
al noutăţilor. În acest caz, concluzia analogiei devine obiectul deducţiilor şi al
cercetării experimentale. Cu ajutorul analogiei putem formula ipoteze
ştiinţifice. Astfel ceea ce este cunoscut deja prin asemănări se transferă
necunoscutului.
Analogia are un rol deosebit în alcătuirea de modele. Nu există ştiinţă
care să nu folosească un astfel de model bazat pe asemănări. Picătura de apă
este modelul nucleului atomic, în fizică precum şi în alte ştiinţe. Sunt
cunoscute modelele macroeconomice şi modelele psihologice (modelul
cognitiv al lui Guilford, modelul observaţiei etc).
Seriile de modele simulează procese. Construirea de simulatori a
devenit un instrument important al tehnologiei de vârf. Spaţiile virtuale, lumea
virtuală sunt imposibile fără procedeul modelării.
Modernizarea activităţii educaţionale este condiţionată de recurgerea la
analogie şi modele.

6.2.2.2. Induţia de la particular la general

Ne întrebăm cum putem obţine propoziţii universale prin inducţie. Am

văzut în cazul silogismelor şi raţionamentelor deductive imediate un mod de
derivare a concluziilor universale din premise universale. Prin inducţie,
propoziţiile universale nu se obţin din premise universale. Raţionamentul
inductiv oferă un răspuns la întrebarea: cum pot fi obţinute concluzii
universale (mai generale), din premise particulare sau singulare.
Sunt două tipuri de inducţie: completă şi incompletă.

6.2.2.2.1. Inducţia completă

Denumirea acestui tip de inducţie provine din faptul că operăm în cazul

unei proprietăţi date cu mulţimi sau clase finite, unde toate elementele pot fi
analizate în parte. Ca urmare ale acestor constrângeri, inducţia completă este
aplicată în cerc restrâns şi rareori. Clasele finite sunt cu totul excepţionale şi
chiar dacă ar fi cazuri concrete de mulţimi finite, ele sunt atât de vaste încât
practic nu pot fi verificate. De pildă, numărul oamenilor de pe Pământ este
cunoscut şi finit. Totuşi efectuarea unor experienţe psihologice de testare a
unei aptitudini sau descoperirea unei aptitudini date, în cazul tuturor oamenilor
ar fi imposibilă.
 Concluzia unei inducţii complete, în cazul în care poate fi derivată este
adevărată cu necesitate. Valoarea de adevăr, cert adevărată se atribuie unei
concluzii universale.
De exemplu:

Fluorul, clorul, bromul şi iodul se găsesc în natură numai sub formă de

compuşi chimici.
Fluorul, clorul, bromul şi iodul sunt toţi halogeni.
Toţi halogenii se găsesc în natură numai sub formă de compuşi chimici.

Schema corespunzătoare inducţiei complete este:

M1, M2, M3, M4, P

M1, M2, M3, M4 şi numai ei sunt S
Toţi S sunt P

Observăm că în această inducţie am analizat fiecare element al unei

mulţimi finite. Concluzia este în mod universal afirmativă, deoarece numărul
halogenilor este finit şi foarte mic.
Schema raţionamentului inductiv complet seamănă cu cea a
raţionamentului deductiv. Concluzia ei este adevărată. Schema
corespunzătoare raţionamentului descrie de fapt o deducţie. El conţine 3
termeni, subiectul şi predicatul concluziei şi termenul mediu. Silogismul este
din fig. III, modul Darapti. Concluzia însă este universală şi nu particulară. De
aceea denumirea corectă a modului ar fi Darapta. Acest tip de raţionament este
o inducţie deductivă. Astfel devine evident că inducţia nu se opune
raţionamentului deductiv, cum se susţine în logica tradiţională.
Cum am obţinut concluzia universală? Deducţia în modul Darapti
determină obţinerea în mod necesar a unei concluzii particulare. Cu toate
acestea concluzia în cazul nostru este universală. Şi asta, conform primei
premise unde am considerat fluorul, clorul, bromul şi iodul în stările lor
naturale şi am enunţat că ele se regăsesc în natură numai în combinaţii.
Efectuarea unui număr mare de experienţe şi observaţii au dus la
constatarea aceasta. În plus nu există contraexemple. Deci concluzia este
adevărată. Este suficient un singur contraexemplu pentru ca universala să
devină particulară. Obţinerea concluziilor inducţiei complete presupune
cercetarea empirică în vederea atribuirii unei valori de adevăr concluziei. Ca
urmare concluziile sunt de generalitate mijlocie.
 Rezumat. Inducţia completă presupune alegerea unei clase finite, unde se
supune analizei fiecare element în parte care posedă o proprietate dată sau un
ansamblu de proprietăţi. Concluzia este cu certitudine adevărată spre deosebire
de analogie, sau inducţia incompletă, precum vom vedea. Inducţia completă
seamănă cu deducţia. Aplicabilitatea ei este limitată.

6.2.2.2.2. Inducţia incompletă

Inducţia incompletă se distinge de cea completă prin faptul că este

aplicată unor clase infinite sau cu cât mai multe elemente, imposibil de
analizat fiecare. Din acest motiv se porneşte din experimente efectuate asupra
unui anumit număr de elemente din cele existente. Inducţia incompletă
generalizează rezultate experimentale, iar concluzia derivată nu mai este
adevărată cu certitudine, ci numai probabilă.
În domeniul ştiinţelor sociale se aplică cu precădere inducţia. Cercetarea
urmează calea inducţiei incomplete şi are un rol important.
De exemplu:

Să luăm situaţiile binecunoscute ale campaniilor electorale din statele

democratice. Ultimele alegeri din România s-au desfăşurat în 2000. În timpul
campaniei fiecare partid se ocupă intens de propaganda electorală pentru a-şi
asigura votul unui segment cât mai mare al populaţiei. Acest lucru depinde de
statutul partidului în societate respectiv de numărul potenţial de voturi
acumulate de un anumit partid. Numărul cetăţenilor români care votează este
de aproximativ 16 milioane. Aceasta reprezintă populaţia cu drept de vot. Deci
politicienii îşi propun să câştige de partea lor un număr cât mai mare din
populaţie. Un politician trebuie să ştie înainte de alegeri numărul probabil de
voturi pe care poate conta. În funcţie de numărul voturilor acumulate, strategia
adoptată în campanie trebuie sau nu să fie redirecţionată. În scopul estimării
numărului de voturi, politicianul poate apela la instituţii specializate care se
ocupă de sondarea opiniei publice.
În 2000 existau mai multe astfel de instituţii în România. Cum au
determinat aceste instituţii, la cerere procentul de voturi pe care poate conta
partidul respectiv? Ideal ar fi fost ca toţi cetăţenii cu drept de vot să fie
întrebaţi personal. Ceea ce ar fi însemnat ca prin inducţie completă să se
ajungă la alegeri anticipate. Dar costul unui astfel de sondaj ar fi depăşit cu
mult bugetul oricărui partid politic. Deci s-a optat pentru alternativa utilizării
unei inducţii incomplete. Astfel cei întrebaţi reprezentau numai o parte din
populaţia cu drept de vot, parte ce a fost aleasă în aşa fel încât să fie
reprezentativă pentru întreaga populaţie. Deci s-a ales un eşantion.
Estimarea începe prin alcătuirea unui eşantion –prin eşantionare – de
diferite mărimi în funcţie de cât de distribuită este populaţia din punctul de
vedere al teritoriului, al ocupaţiei, al studiilor, al venitului, în funcţie de sex
etc.
Eşantionul trebuie să fie cât mai reprezentativ şi să redea clar
stratificarea populaţiei. Eşantionarea se face prin operaţii strict statistice.
Numărul alegătorilor ce intrau în eşantioanele panel alcătuite de instituţiile de
sondare ale opiniei era diferit. Unul din institute a întrebat circa 2020 de
oameni, iar celălalt circa 1756 etc.

Populaţia (16 milioane) Estimarea (eşantion  populaţie)

Eşantion (2020, 1756, etc. alegători)

Fig. 11. Inducţia incompletă în sociologie

Răspunsurile celor întrebaţi au fost prelucrate prin operaţii statistice

obţinându-se procentul de voturi adresate fiecărui partid.
Concluzia consultării alegătorilor din eşantion nu are o valoare de
adevăr absolută decât în cadrul eşantionului. Astfel 34 % din cei întrebaţi au
spus că vor vota partidul X, 7% vor vota cu partidul Y, 28% vor vota cu
partidul Z etc. Eşantionul era reprezentativ. Deci sociologii au extins aceste
rezultate asupra întregii populaţii, valoarea de adevăr a concluziei a devenit
probabilă. În loc de afirmaţia “7% din cei chestionaţi vor vota cu partidul Y”
au admis următoarea propoziţie “7% din populaţie probabil vor vota cu
partidul Y”, cu marja de eroare 2-3%. Putem spune că s-a renunţat la adevărul
cert şi s-a admis un adevăr probabil (2-3%). Deci partidul X va primi 34  2-
3% de voturi, partidul Z 28  2-3%, Y  2-3%. Concluzia derivată prin
inducţie este probabilă.

Iată schema inducţiei:

S1,S2,…,Sk (toate elementele eşantionului) posedă P1,P2,…,Pi proprietate

S1,S2,…,Sk sunt unele elemente din G (populaţia)
G (populaţia) probabil posedă P1,P2,…,Pi proprietate.
Condiţiile raţionamentului: Sk<G, n = nr. de elenemte ale lui G, nr.
proprietăţilor P nelimitat.
Am exemplificat mai sus o inducţie statidtică. Schema sa este un model
în cercetarea ştiinţifică din domeniul ştiinţelor sociale. Putem spune că în acest
caz, ar fi fost posibilă cercetarea fiecărui element al mulţimii G. Astfel inducţia
incompletă ar fi devenit inducţie completă. Efectuarea unei inducţii complete
ar fi cerut un efort mult mai mare. Prin urmare s-a renunţat la 2-3% din
adevărul concluziei, dar a rezultat un echilibru între efortul depus pentru
obinerea lui şi probabilitatea acceptabilă a rezultatelor.
Inducţia statistică este o formă a inducţiei ştiinţifice. După modul
estimării distingem între mai multe forme ale inducţiei statistice.
Dacă proprietatea P este caracteristică la n% din populaţie, atunci n%
din eşantion va avea proprietatea respectivă. Concluzia este imediată şi are un
caracter probabil. De ce ? Pentru că eşantionul poate să nu cuprindă nici un
element sau o parte din elemente care să nu satisfacă cerinţa P. Cu alte cuvinte
eşantionul nu este întotdeauna reprezentativ.
Alcătuirea unui eşantion presupune determinarea unei clase şi a unei
subclase. Eşantionarea nu poate fi accidentală sau contingentă. Validarea
inducţiei incomplete depinde de reprezentativitatea eşantionului. De pildă,
diferenţa mărimii eşantioanelor contează în estimare. Mărimea eşantionului
este stabilită prin operaţii complexe matematice.
Exemplul dat de noi este un raţionament inductiv incomplet inversat.
De ce inversat? Pentru că noi am derivat concluzia privind distribuţia
populaţiei din distribuţia stabilită în cadrul eşantionului. Schematic am
procedat astfel: dacă n% din eşantion satisface condiţia P, atunci estimativ
probabil că şi n% din populaţie va satisface aceaşi condiţie.Ca urmare
concluzia particulară adevărată devine concluzie universală sau generală
probabil adevărată.
O altă cale de inducţie putem urma în cazul alcătuirii mai multor
eşantioane. Avem eşantioanele M1, M2, M3 şi analizăm de pildă M2 dacă
satisface proprietatea P. Stabilim că n% din M2 satisface proprietatea P.
Derivăm concluzia că probabil tot n% din celelalte eşantioane dispune de
proprietatea respectivă. Raţionăm pas cu pas luând pe rând eşantioanele.
Numim acest demers inducţie statistică exterioară. Desigur putem extinde
acest tip de inducţie şi pe întreaga populaţie.
O altă formă de inducţie incompletă este cea prin enumerare. Acest tip
de raţionament se întâlneşte şi în viaţa de fiecare zi. Stabilim în primul rând că
fiecare S cunoscut dispune de o anumită proprietate P. Prin inducţie
enumerativă se derivă proverbele, aforismele, expresii. Spre exemplu
proverbele “Cine tace merge-n pace.”, sau “Unde e sărăcie e şi ceartă” sunt
rezultatul unor astfel de generalizări inductive incomplete. Deşi nu sunt
valabile pentru orice situaţie de acest gen, totuşi ele au fost formulate cu
intenţia unei cunoştinţe universale.
 Tot prin simplă enumerare obţinem şi concluziile doar pe baza unui
număr de situaţii foarte limitată. Spre exemplu mergând pe stradă cu o
cunoştinţă recentă întâlnim un cerşetor. Cunoştinţa noastră îi dă câţiva lei. De
aici tragem concluzia că este generos. Dar această întâmplare nu ne
îndreptăeşte să tragem o astfel de concluzie generală. Cu alte cuvinte am
generalizat pripit. Generalizarea pripită poate fi considerată o eroare de
raţionament. Ea este deseori sursa unor prejudecăţi sau credinţe.

Rezumat. Deducia şi inducţia sunt două forme distincte de raţionare. Am

văzut că graniţa între cele două forme de raţionare nu este foarte demarcatoare.
Înntr-o anumită interpretare putem vorbi de inducie deductivă. Obţinerea
propoziţiilor generale sau universale impune necesitatea diferenierii inducţiei.
Inducia incompletă este forma de raţionare cel mai frecvent utilizată în
ştiinţele sociale.

Exerciţii

1. Elaboraţi o strategie de cercetare inductivă pentru studierea opiniei

referitoare la cumpărătorii autoturismelor Dacia.
2. Care metodă inductivă a fost folosită pentru obţinerea următoarelor
concluzii şi ce valoare teoretică şi practică are.
a. Produsele imaginaţiei au întotdeauna la bază elementele
realităţii.
b. Spune-mi cine sunt prietenii tăi şi îţi spun cine eşti.
c. Uneori este bine să taci.

3. Arătaţi despre următoarele texte dacă conţin un raţionament analogic,

sau sunt simple ilustraţii. Care este structura lor? Este vorba de
analogii corecte sau nu?
a. Furnicile nu-şi fac niciodată drum printrţun depozit de grâu gol;
nimeni nu-şi vizitează prietenul ce şi-a pierdut averea. (Ovidius)
b. Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi
ispiteşte pe oameni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut)
c. Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de
oameni, pentru că, deseori, ei povestesc acestor animale fel de fel
de lucruri.
d. Etiopienii spun despre zeii lor că ei sunt cârni şi negri, tracii că au
ochi albaştri şi păr roşu. Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini şi ar
putea, cu mâinile lor să zugrăvească şi să producă opere, aşa cum
 produc oamenii, boii ar zugrăvi figuri de zei asemănătoare boilor,
caii asemănătoare cailor, iar leii asemănătoare leilor. (Xenofanes)
e. În arbori hrana urcă prin rădăcini, tulpină, ramuri, până la frunze;
Sunetul trece prin ziduri, străbate-năuntru-n lăcaşuri; Frigul ce
aspru pătrunde, îl simţi cum te frige în oase; De nar fi însă goluri
ce îngăduie treceri prin lucruri; spune-mi şi mie ce chip împlini-s-
ar acestea; Hrana se-mprăştie-oriunde în corpul fiinţei în viaţă,
prin golurile ce le are în el. (Lucreţiu)

6.2.3. Inducţia cauzală

În acest subcapitol vom vorbi despre acele metode pe care J. St. Mill
filozof şi logician englez din sec. XIX le-a descris. Metodele se referă la
modul cum pot fi identificate cuzele aflate printr-un sistem de condiţii, cauze
care determină anumite efecte. Deci ne situăm pe poziţia fundamentală precum
că lucrurile se interconecteză. Cea mai importantă conexiune dintre lucruri este
cea cauzală. Ea are două elemente componennte fundamentale: cauza şi
efectul.
Legăturile cauzale dintre lucruri nu sunt simple. Avem de-a face cu trei
situaţii fundamentale:
a. o cauză determină un efect;
b. o cauză determină mai multe efecte;
c. un efect este determinat de mai multe cauze.
Ştiinţelor sociale le este caracteristică în primul rând situaţia precum că o
cauză determină mai multe efecte, sau că un efect este determinat de mai multe
cauze. Din cauza acesta teoria referitoare la inducţia cauzală este benefică în
ceea ce priveşte stabilirea unor strategii de cercetare, adică de determinare a
unor cauze.
Metodele de determinare ale cauzelor sunt următoarele.
1. Metoda concordanţei. Schema acesteia este următoarea.

Condiţiile, printre ele prezentă şi cauza Efect

În condiţiile A,B,C apare fenomenul a
În condiţiile A, D, E apare fenomenul a
În condiţiile F, G, A apare fenomenul a
Cauza probabilă a lui a este A
Exemplu. În ţările unde regulile de circulaţie sunt mai stricte, este mai scăzut
şi numărul încălcărilor.

9. Metoda diferenţei. Schema ei este următoarea.

Condiţiile, printre ele prezentă cauza Efect

În condiţiile A, B, C apare fenomenul a
În condiţiile B, C nu apare fenomenul a
Cauza lui a este probabil A

Exemplu. Dacă consumăm fructe acre, care conţin vitamina C, sau tablete de
vitamina C atunci suntem sănătoşi. Lipsa totală a vitaminei C din alimentaţie
determină apariţia bolii numită scorbut.

10. Metoda variaţiilor concomitente. Schema ei este următoarea.

Variaţia unui element a condiţiilor,

celelalte elemente rămân constante Efectul
A1, B, C apare a1
A2, B, C apare a2
………………………
An, B, C, apare an
Cauza lui a este probabil A

Exemplu. Pe măsură ce oamenii trăiesc în condiţii de sărăcie din ce în ce mai

adâncă, cu atât este mai mare numărul încălcărilor legii.

4. Metoda reziduurilor. Schema ei este următoarea.

Condiţii, printre ele cauza Efectul

În condiiţile A, B, C, D apar fenomenele a, b, c, d
Despre B aflăm că este cauza lui b
Despre C aflăm că este cauza lui c
Despre D aflăm că este cuza lui d
Nu rămăne decât că probabil A este cauza lui a

Exemplu. Două camere se fală una lângă celaltă. Condiţiile sunt identice. Într-
una dintre ele mă aflu eu şi citesc la lumina lămpii. După câtva timp măsurând
temperatura camerelor aflu că ce în care m-am aflat are o temperatură cu 2 C o
mai ridicată. Cauza este căldura degajată de arderea lămpii şi de corpul meu.

Cercetarea concretă trebuie să ieie în considerare schemele prin care se

pot determina cauzele. Aplicarea lor însă nu are loc întotdeauna în formă pură.
Din această cauză aceste metode se combină. Spre exemplu metoda
concordanţei poate să apară în combinaţie cu metoda diferenţei. Deci aplicarea
metodei este subordonată situaţiei de cercetare concretă. Planificarea unor
experimente deseori cere creativitate şi ingeniozitate în găsirea metodelor
folosite.

Exerciţii

1. Care dintre metodele determinării cauzelor a fost utilizată în

următoarele exemple?
a. Celebrul medic grec Galen (130-200 sau 210 e.n.) a conchis că una
dintre pacientele sale era îndrăgostită de un cunoscut dansator, pentru
că, ori de câte ori era pronunat numele dansatorului, pulsul pacientei
creştea simţitor.
b. Între simţul gustului şi al mirosului există o legătură puternică, pentru
că, fără a veni în vreun contact cu hrana, ci doar cu mirosul ei, poate fi
indicat gustul hranei; în schimb, dacă nasul este blocat, gustul
mâncării nu mai poate fi determiat.
c. În urma analizelor efectuate, un medic constată că în corpul pacienţilor
bolnavi de boala A este prezentă bacteria X, care este absentă în corpul
oamenilor sănătoşi. Medicul a izolat această bacterie, a cultivat-o şi
apoi a inoculat-o unor cobai. După un timp, a recoltat bacteria X din
corpul acestor cobai, a făcut o nouă cultură şi cu bacteriile astfel
obţinute a injectat un alt grup de cobai. Examinând grupurile de cobai
la care a fost injectată bacteria X, medicul a observat că la fiecare
exemplar din aceste grupuri, a apărut boala A. Pe această bază medicul
a conchis: Prezenţa în corp a bacteriei X este cauza bolii A.
d. Pentru a dovedi că fricţiunea produce căldură, Joule a frecat între ele
două materiale şi cu ajutorul unor măsurători a pus în evidenţă faptul
că se produce o cantitate de căldură care creşte, respestiv descreşte
după cum creşte sau descreşte forţa de frecare.
 e. S-a observat, că de cele mai multe ori, atunci când se joacă, copiii
imită activităţi sau acţiuni specifice celor maturi, inclusiv
comportamentul acestora, mai mult, cu cât mai frecvent jocurile lor
conţin astfel de imitaţii, copiii încep să manifeste înclinaţii şi chiar
aptitudini pentru anumite activităţi, pe care anterior nu le aveau.
Rezultă că aptitudinile şi încilnaţiile nu sunt înnăscute şi că ele se
formează, cel puţin iniţial, prin imitaţie.
2. Stabiliţi ce metode inductive de cercetare a cauzelor pot fi folosite
pentru a deriva concluziile următoare.
a. Oboseala sporeşte predispoziţia la răceală.
b. Folosirea curentă a pastei de dinţi care conţine fluor previne apariia
cariilor dentare.
c. Forţa de atracţie a Lunii este cauza fluxului şi refluxului.
d. Extinderea deltei fluviilor este rezultatul depunerii aluviunilor aduse
de ele în zona de vărsare în mare.
e. Pe măsura înaintării în vârstă, copiii dobândesc o capacitate sporită de
folosire a limbajului.*

7. ARGUMENTAREA

 Scopul temei este prezentarea deosebirii între raţionament şi argumentare,

precum şi a celor mai frecvente erori în argumentare.
 După aprofundarea temei vei fi în stare să identifici şi să eviţi cele mai
frecvente erori de argumentare.

În prezentarea logicii tradiţionale, în capitolele anterioare, ne-am fixat

ţelul de a ne familiariza cu cerinţele raţionamentului corect. În acest capitol
vom discuta cele mai frecvente erori de argumentare evidenţiate în logica
tradiţională.
Rolul raţionamentului este indiscutabil acela de a obţine propoziţii
adevărate. Ceea ce presupune cu necestate să avem la dispoziţie premise
adevărate şi să raţionăm corect. Propoziţiile adevărate joacă un important rol
în cunoaştere. A argumenta cu propoziţii adevărate înseamnă a convinge. Prin
urmare, se numeşte argumentare, raţionamentul care care porneşte din
intenţia şi cu scopul de-a convinge.

*
În alcătuirea exerciţiilor legate de inducţia cauzală ne-am folosit de Bieltz, Petre, Istrate, Anghelina
(1990), Logica, E.D.P., Bucureşti, p. 142- 147.
 Argumentarea convingătoare nu are însă doar o latură logică.
Convingerea interlocutorului implică o sumă de factori: limbajul folosit,
gesticulaţia, motivaţia, interesul, nivelul de cultură, aşteptările noastre, modul
de organizare a problemei date etc. Analizând procedeele de convingere
observăm că în construirea lor intervin elemente din domenii variate. Pe noi ne
interesează însă primordial aspectele logice ale argumentării.
Sub aspect logic argumentarea poate fi considerată drept un proces
demonstrativ. Din această cauză argumentând urmăm un proces demonstrativ
similar în multe domenii determinate ale demonstraţiei. Demonstraţia are o
structură bine determinată. Elementele ei sunt următoarele:
1. Teza demonstraţiei (demonstrandum) conţine propoziţia sau
propoziţiile care trebuie demonstrate.
2. Fudamentul demonstraţiei (principia demonstrandi) conţine
propoziţiile de la care pornind se ajunge la concluzie. El se mai poate numi
temeiul demonstraţiei.
3. Procedeul demonstraţiei constituită dintr-un raţionament sau şir de
raţionamente corecte.
Din elementele enumerate doar ultima aparţine propriu-zis logicii,
celelalte depind de natura propoziţiilor supuse argumentării.
Demonstraţia este corectă în măsura în care respectăm legile ei.
1. Legile tezei (demonstrandumului):
a. Propoziţia de demonstrat să fie formulată clar şi exact.
b. Propoziţia de demonstrat trebuie să rămână aceeaşi adică nu
poate fi reformulată în cursul demonstraţiei.
2. Legile fundamentului demonstraţiei:
a. Propoziţiile temeiului să fie adevărate, deoarece din propoziţii
false se poate obţine orice.
b. Temeiul să fie suficien pentru demonstraţie.
3. Legea procedeului demnostraţiei are drept cerinţă ca
demonstrandumul să decurgă cu necesitate din fundamentul demonstraţiei.
Observăm că aceste legi se reduc de fapt la principiile logicii.
Se întâlnesc mai multe cazuri de abateri de la cerinţele acestor legi. În
cazul paralogismelor se comit greşeli logice în mod involuntar. În cazul în
care incorectitudinea logică este comisă intenţionat, în vederea convingerii,
atunci el se numeşte sofism. Deci orice eroare logică este fie paralogism, fie
sofism. Incorectitudinile logice pot fi foarte numeroase şi diverse. Câteva
dintre aceste incorectitudini sunt însă foarte frecvente. În continuare le vom
prezenta pe acestea.
 Cele mai frecvente erori de argumentare (sofisme)*

1. Atacul la persoană (argumentum ad hominem)

Eroare comisă în cazul respingerii argumentării sau punctului de

vedere al partenerului nostru de discuţie, pe motiv că persoana sa are ceva ce
trebuie respins. Cu alte cuvinte contraargumentele noastre nu vizează
demonstrndumul, ci criticăm persoana care susţine argumentele. Aceasta ce
înseamnă că demonstrandumul nu a rămas acelaşi pe parcursul discuţiei, ci a
fost schimbat cu calităţile persoanei care susţine anumite argumente.
Premisa: unele obiecţii ce pot fi aduse referitor la persoana
interlocutorului sau la situaţia lui.
Concluzia derivată: argumentarea sau punctul de vedere al
interlocuitorului este greşit.

Exemplu:

Un condamnat este prezentat într-o emisiune televizată şi argumentează

în favoarea schimbării modului de execuţie a sentinţelor de către condamnaţi.
Soţia dispreţuitoare face observaţia:
-Nu da atenţie nelegiuitului ăsta, lasă-l să vorbească! Orice ar spune, îi
pasă numai de interesul lui.

2. Argumentul ignoranţei (argumentum ad ignorantiam)

Comitem eroarea apelului la neştiinţă dacă argumentăm invocând lipsa

dovezilor adecvate. Ceea ce înseamnă că nu utilizăm fundamentul necesar în
demonstraţie.
Premisa: afirmăm că un anumit punct de vedere nu a fost încă
contraargumentat.
Concluzia derivată: punctul respectiv de vedere trebuie să fie corect.

Exemplu

*
În elaborarea acestei părţi a suportului de curs ne-am folosit de cartea lui Seech, Zachary (f.a.),
Logic in Everyday Life, Palomar College, Palomar.
- Eşti limitat dacă negi existenţa fenomenelor paranormale, îi spune David
Mariei. În pofida încercărilor scepticilor, nimeni nu a găsit alte explicaţii la
aceste fenomene şi nimeni nu a reuşit să arate că fenomenele paranormale nu
există. Deci ele există, nu e concludent?
-
A dispărut portmoneul şefului de pe biroul lui. El este sigur că
secretarul lui, care-i este antipatic a comis delictul.
-Precis el a fost- anunţă sigur de sine şeful. L-am întrebat şi nu mi-a
putut dovedi, că nu a intrat în biroul meu, după cum afirmase el, în absenţa
mea.
Spre că aţi observat că şeful trebuia mai întâi să argumenteze cu dovezi
precise înainte de a-şi acuza secretarul că i-a furat portmoneul.

3. Cauza discutabilă (probatio minus proba)

Eroarea se comite în momentul în care atribuim unui incident sau unei

fapte deja consumate cauze probabile fără să avem dovezi concludente. În
acest caz, argumentăm pe baza unei ipoteze neadecvate.
Premisa: Se afirmă despre incidente sau fapte consumate (afirmaţia
incontestabilă, de obicei).
Concluzia: Determinarea cauzei (afirmaţie discutabilă, deoarece
intervin şi alte cauze)

Exemplu

Ion a învăţat bine la facultate. Locuia la părinţi până într-o zi când i-a
anunţat că se mută în chirie. Părinţii au înţeles că el este un adult şi vrea să
trăiască independent. Totuşi se temeau că grija casei îi va răpi timpul destinat
studiului.
Ion s-a mutat, iar părinţii săi s-au interesat pe mai departe de rezultatele
lui la facultate. Următorul semestru l-a încheiat cu rezultate mediocre. Când au
aflat, părinţii au exlamat aproape amândoi deodată:
- Ţi-am spus că aşa se va întâmpla!
Părinţii au ţinut neapărat ca Ion să revină acasă pentru că nu reuşeşte să
se întreţină şi să înveţe.

4. Cercul vicios în argumentare (circulus in demonstrando)

 Eroarea se comite când presupunem adevărul concluziei chiar din
premise. Cu alte cuvinte teza şi ipoteza demonstraţiei se confundă, deoarece
nimic nu poate fi demonstrat prin el însuşi.
Premisa: O afirmaţie este adevărată numai în cazul în care concluzia e
adevărată.
Concluzia derivată o presupunem adevărată şi în premise.

Exemplu:

-Dumnezeu există cu certitudine-afirmă Pavel.

-Din ce cauză eşti atât de sigur?-întreabă Ziţa.
-Scrie clar în Biblie.
-Şi asta presupune că Dumnezeu există?
-Biblia e infailibilă, nu conţine greşeli.
-De ce crezi că Biblia e perfectă? Crezi tot ce scrie prin ziare sau reviste
ştiinţifice?-întreabă Ziţa sceptică.-Prin ce se deosebeşte Biblia de aceste
scrieri?
-Biblia este cuvântul lui Dumnezeu.

Să reconstuim argumentarea lui Pavel:

Premisa: Biblia e cuvântul lui Dumnezeu.

Concluzia intermediară: Biblia e infailibilă.
Premisa: În Biblie se arată că D-zeu există.
Concluzia: Dumnezeu există.

5. Şi alţii procedează la fel. (argumentum ad populum)

Eroarea survine din alegerea incorectă a fundamentului demonstraţiei.

Pornind de la ipoteza că şi alţii acţionează sau gândesc într-un anumit fel, o
considerăm suficientă şi necesară pentru a acţiona şi a gândi în acelaşi fel.
Distingem între două variante ale acestei demonstraţii eronate: pe de o parte
ipoteza constă în acţiunea celuilalt, pe de altă parte constă în gândirea sau
sistemul de valori al celuilalt.
 a. Eroarea constă în faptul că susţinem că o acţiune este normală
doar pentru că şi altul a acţionat similar.
Premisa: Afirmăm că cineva a acţionat deja într-un mod similar.
Concluzia derivată: Acest mod de a acţiona corespunde moralităţii.

Exemplu:

Un politician este acuzat că a comis abuzuri în timpul campaniei

electorale; acuzatul iritat replică:
-Nu am făcut nimic rău. De ce? Ia uitaţi-vă la contracandidatul meu!
Ani în şir a făcut acelaşi lucru.

b. Dovedim adevărul afirmaţiei pe baza faptului că în general şi alţii gândesc

la fel.
Premisa: Spunem că mulţi oameni acceptă o anumită afirmaţie.
Concluzia derivată: Afirmaţia respectivă este adevărată.

Exemplu:

- Maria este o mincinoasă. – spune Grigore.

- Nu este adevărat . – replică Petre.
- Uite ce e Petre. Eu am vorbit cu jumătete din grupa noastră, şi toţi au fost
de acord cu această părere.
- Ei bine. S-ar putea să fie adevărat – se retrage tacticos Petre.

6. Diviziunea
Această formă de eroare în argumentaţie nu e legată neapărat de
raţionament, ci de întreg şi relaţiile cu părţile sale.
Comitem acest sofism în măsura în care pornind de la proprietăţile întregului i
le atribuim şi părţilor componente ale sale. Invers, din faptul că părţile posedă
o anumită proprietate deducem că şi întregul posedă acea proprietate.
Premisa: Afirmaţia este că întregul o parte a întregului posedă o
proprietate anume.(de obicei premisa este indiscutabil adevărată)
Concluzia: Fiecare parte a întregului / întregul posedă proprietatea
respectivă.
 Echipa de baschet este alcătuită din totalitatea de jucători. O comisie
nu este altceva decât totalitatea membrilor ei. Colecţia de timbre este suma de
timbre ce o formează. Sunt toate afirmaţii adevărate dintr-o anumită
perspectivă.
În toate afirmaţiile de mai sus întregul (echipa, comisia, colecţia)
implică o sumă de părţi componente(jucători, membri, timbre). Raportul parte-
întreg este determinat de calităţile comune ale părţilor cuprinse în întreg, dar
particularităţile părţilor nu sunt transferate şi întregului. Diviziunea apare în
momentul în care raportul parte-întreg are alte sensuri. Raportul parte-întreg
este ilustrat în exemplele:

Întreg Parte
Dicţionar volumele ciclului
Familie membrii familiei
Orchestră muzicieni
Etnie membrii etniei
Un pachet de cărţi de joc Cărţi de joc

Diviziunea constă în atribuirea cu necesitate părţilor proprietăţile întregului.

Exemplu

Unii cred că producţiile pieselor lui Shakespeare prezentate de BBC

sunt cele mai bune din ultimii douăzeci de ani. Eu nu sunt de acord. Ieri am
văzut un fragment ce abia se ridica la un nivel acceptabil. Criticii exagerează
când spun că această serie e cea mai inspirată în ultimii douăzeci de ani.

7. Dilema falsă (silogism disjunctiv, fără a enumera toate alternativele

posibile)

Eroarea constă în faptul că din premise nu se derivă cu necesitate o

concluzie; este o eroare în procedeul de demonstraţie.
Premisa: Enumerarea alternativelor ce ne stau la dispoziţie.(omiterea cel
puţin uneia dintre alternative)
Premisa (de obicei subânţeleasă): Afirmăm că aceste alternative cu
excepţia uneia sunt imposibile sau inacceptabile.
 Concluzia: Premisa ce constituie excepţia este admisibilă. (Concluzie
deseiri nenexplicită)
Exemplu:

- Uite, alegerea e simplă. Sau capitalism curat şi atunci guvernul nu se

amestecă, cum ar trebui să fie,…sau intervenţia totală a statului nu numai în
economie, dar atât în politică cât şi în sfera noastră intimă.

8. Ipoteza contrafactuală (argumentum ad misericordian)

Şi în acest caz procedeul de argumentare este eronat. Este vorba de un

modus ponens,a cărei premisă este falsă.
Comitem eroarea când afirmăm cu o certitudine inadmisibilă despre
urmările unui incident, care ar fi putut să se întâmple, dar nu s-a întâmplat.
Premisa (subânţeleasă de multe ori): Incidentul ipotetic A ar fi avut
urmarea B.
Premisa (deseori subânţeleasă): Incidentul A nu ar fi avut alte urmări decât
urmareaB. (premisa falsă).
Concluzia: Dacă incidentul A s-ar fi consumat, ar fi avut urmarea B.

Exemplu

-Dacă nu s-ar fi măritat atât de tânără, ar fi fost mult mai fericită-

povesteşte cineva cu milă despre problemele de familie ale vecinilor.

9.Argumentum ad verecundiam

Această eroare e legată de fundamentul demonstraţiei. Sunt două variante.

Sursa erorii o constituie referirea greşită. În prima variantă se consideră ca
punct de referinţă o autoritate deplasată, iar în a doua variantă referinţa se face
la trecut. Asta nu înseamnă că nu pot exista autorităţi autentice, sau că referirea
la trecut nu se poate face deloc. Eroarea apare numai când autoritatea este
falsă, sau întâmplarea evocată din trecut era adevărată la un moment dat, şi
adevărul ei actual provine doar din faptul că a fost cândva adevărată.
a. Referirea la trecut. Cădem în această eroare când aducem drept argument în
favoarea unei afirmaţii faptul că şi în trecut a fost considerată adevărată, iar
trecutul este o autoritate incontestabilă.
Premisa: Spunem că adevărul unei anumite afirmaţii era evident şi în trecut.
Concluzia: Respectiva afirmaţie e adevărată.

Exemplu

Ion nu crede în nemurirea sufletului şi nici chiar în existenţa sufletului.

Nora priveşte altfel problema pentru că este profund religioasă. Ea vrea să-l
convingă pe Ion.
–Uite – argumentează Nora – omul are în mod sigur suflet. Această
credinţă are o lungă tradiţie.

b. Falsa autoritate. În acest caz dovedim adevărul prin apelul la o autoritate

îndoielnică în domeniul dat.
Premisa: Spunem că x acceptă această afirmaţie (autoritatea şi
competenţa lui x sunt îndoielnice).
Concluzia: Afirmaţia respectivă este adevărată.

Exemplu

Petre se uită la o emisiune ştiinţifică la televizor. Reporterul întreabă pe

invitatul emisiunii:
- Domnule Ionescu, dumneavoastră ca astrofizician probabil v-aţi preocupat
problema dacă există viaţă inteligentă în afara Universului?
- Da, sunt sigur că există şi altundeva fiinţe inteligente, ca şi noi…
Petre se duce în bucătărie să-şi facă un ceai şi se gândeşte:
- Eu nu credeam că există viaţă şi în afara Pământului, dar m-am înşelat. El e
astrofizician, trebuie să ştie.

Exerciţii

1. Exerciţii de bază

Identifică greşala din următoarele argumente, şi vezi dacă îndeplineşte

condiţiile din definiţia greşelii.
 Spre exemplu: Nu avem nici o dovadă pentru existenţa stafiilor, deci ele
nu pot fi decât produsele fanteziei noastre.
Răspuns corect: apelul la neştiinţă (argumentum ad ignorantiam).
Explicaţie: Dacă nu avem dovezi privind existenţa stafiilor, aceasta nu
înseamnă că ele nici nu există.
Formulările pot fi diferite, însă important este să recunoşti în mod corect
erorile de argumentare.

1. Dacă America nu ar fi avut un Lincoln, atunci negri ar fi şi în ziua de

astăzi sclavi.
2. În maşină. – Mergi prea repede. – Dar cine meerge aici cu şaizeci la
oră?
3. Dacă nu l-ar fi împuşcat pe Kennedy, atunci astăzi n-ar fi aşa un
preşedinte renumit.
4. Nu este nimic rău în a înşela fiscul, poţi să fii sigur că aşa procedează
chiar şi funcţionarii statului.
5. Consilierul financiar îi spune clientului său: - Ori ascultai de mine şi
vă investiţi banii, ori îi erodeză inflaţia.
6. -Am auzit că profesorii sunt împotriva noului proiect al legii
învăţământului. Andrea, Dumneavostră sunteţi profesoară. De ce nu
corespunde această lege?
7. În ciuda oricăror critici, sistemul electoral din Statele Unite este cel
mai bun sistem al alegerilor prezidenţiale. Mai mult de atât, este în
vigoare de două sute de ani, şi funcţionează şi acum.
8. Un om cade pe stradă. Un trecător spune: - Aşa-i trebuie! De ce bea
atâta?
9. Este evident că greşit să presupui că omul este o fiinţă altruistă. Nu
exită nici o dovadă precum că motivele ultime ale omului ar fi altele
decât propriile sale interese.
10. Este evident că femeile sunt mai inteligente decât bărbaţii. Este un
lucru ştiut de toţii.

2. Exerciţii mai grele

Identificaţi greşelile cu care exemplele de mai jos pot fi

confundate. Folosind definiţiile eorilor, arătaţi că următoarele exemple de
ce nu sunt erori.
 1. Reporterul spune că judecătorul Smith interpeteză constituţia în
funcţie de prejudecăţile proprii. Dacă ar fi chiar aşa, nici atunci nu mi
se pare demonstrat.
2. Fragment dintr-un articol din Newsweek despre SIDA: Modul cum
evoluează situaţia în următorii cini ani depinde de măsura în care
oamenii îşi schimbă comportamentul. Dacă nu reuşesc, atunci virusul
se va propaga în continuare.
3. Nai fi în situaţia aceasta dezastruasă provocată de eroarea de
diagnostic pe care ai făcut-o, care a dus la decesul pacientului, dacă ai
fi ales să fi economist şi nu medic, precum te-am sfătuit.
4. Dacă în anii adolescenţei n-aş fi avut acel accident de circulaţie, acum
aş fi putut deveni pianist.
5. Ion este mincinos şi escroc.
6. Ai două posibilităţi în faţă: ori devii militar, ori rămăi civil pe toată
viaţa. Amândouă au avantajul lor.
7. Şi tu ai trişat atunci când ai completat formularul pentru ajutorul social
la universitate.Aceasta este practica aici. Oamenii învaţă cum să se
arate mai săraci decât sunt.
8. De unde ştim că într-adevăr a vrut să-l omoare pe bătrân? Este o
chestiune de intenţe. Este clar că de la început a vrut să-l omoare.
Aceasta a fost scopul lui. De acici ştim.
9. Tu susţii că în lume accidentele nucleare pot fi evitate. Deşi lumea este
plină cu centrale nucleare. Eu nu cred cele susţinute de tine până când
nu o demonsretrează cineva. Dar până acum nimeni nu a demonstrat-
o.
10. – Este adevărat. Într-adevăr am copiat în timpul examenului, la fel ca
toţi ceilalţi. Este drept deci, ca fiecare să fie pedepsit la fel.
11. Nu înţeleg de ce consideri că datoria noastră morală este să hrănim pe

Bibliografie

Botezatu, Petre (1997), Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi

Didilescu, Ion, Botezatu, Petre (1976), Silogistica (Teoria clasică şi
interpretări moderne), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dumitriu, Anton (1972), Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Dumitriu, Anton (1994-1998), Istoria logicii, ediţie revăzută şi adăugită, vol.
I-IV editat în diferiţi ani, Editura Tehnică, Bucureşti
Dima, Teodor, Marga, Andrei, Stoianovici, Virgil (1990), Logică generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Enescu, Gheorghe (1993), Tratat de logică, Editura Sincron, Bucureşti
Kneale, William, Kneale, Martha (1975), Dezvoltarea logicii, Editura Dacia,
Cluj
Petreu, Marta (1995), Jocurile manierismului logic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti