NEBUNIA- DIMENSIUNEA ESENŢIALĂ A MITULUI

EMINESCIAN

Profesor Ivan Mariana

Colegiul Tehnic de Transport Feroviar
“Anghel Saligny” Simeria

Tot timpul am considerat nebunia dihotomică – pe de o parte boala mintală, diagnosticată

medical şi caracterizată de nesocotinţă, necugetare, nechibzuiţă şi demenţă, iar pe de altă parte o
stare spirituală provenită din tensiuni şi zbucium interior. Sematica nebuniei poate fi licitată la
nesfârşit, însă nebunia lui Eminescu prefer să o cataloghez drept o boala a sufletului.
Un nebun în sens patologic prezintă uneori pericol public, dar paradoxal , este absolvit de
orice vină pentru că nu are discernământ. Un nebun în sens spiritual e un pericol, dar pentru sine şi
pentru artă prin modelarea interiorului în exterior. Un gram de nebunie are fiecare dintre noi, dar
puţini o transformă in geniu. Nebunia lui Eminescu este o constantă a geniului, supralicitată de
exegeză şi împânzită de clişee. Prefer să cred că nu e un clişeu să asociem nebuia cu “daimonia”
interioară, cu starea spirituală. Încărcătura negativă sau pozitivă a “nebuniei” este vizibilă în
versurile eminesciene. Pesimismul provenit pe filiera schopenhaueriană este concurat de suferinţele
poetului (iubire, sărăcie, etc). Uneori suferinţa este sursa bolilor care trezesc conştiinţa de sine.
André Gide spunea în Jurnal că “bolile sunt chei care ne pot deschide anumite uşi. Cred ca sunt
anumite uşi pe care numai boala le poate deschide. Exista o stare de sănătate care nu ne îngăduie să
înţelegem orice.” Fericirea este mai bine cunturată cand e o raritate. Suferinţa se întoarce spre
interior şi-l face exprimabil, în plus este mai creativă. Trăirile influenţează opera, sunt imanente
biograficului şi reprezintă coordonata principala a nebuniei scriitorului.
Dacă ar fi să-l numesc pe Eminescu nebun, l-aş numi ( scuzată-mi fie redundanţa ) un “nebun
genial “. Nebunia comentată într-atât de exegeza e pusă prea mult în concordanţă cu fiziologicul şi
nu cu spiritualiatea care, de fapt, e sursa creaţie eminesciene. Starea de spirit este o consecinţă a
bolii, dar boala n-a fost o constanta a vieţii. Boala fiziologică îl afectează pe Eminescu în ultimii ani
de creatie, ceea ce înseamnă că nebunia, consecinţă a bolilor supradiagnosticate de specialişti sau
diletanţi, nu poate fi instituită ca dimensiune esenţială a mitului eminescian. Boala (fiziologică)

1
deschide anumite uşi, dar nu este cauza al cărei efect se ragăseşte în creaţie. Participă la cunoaşterea
de sine, sensibilizează, dar nu este sclipirea ce vibrează în vesuri şi le cizelează. Boala spirituală
apartine geniului, iar reacţiile adverse sunt evidente în arta proverbială a lui Eminescu.
Timp de o suta de ani (şi mai bine) Eminescu a fost apreciat, detractat şi “cliseizat”. Clişeul a
făcut într-adevăr carieră şi a deveit emulul operei lui Eminescu, dar nu l-a doborat. Eminescu a
devenit mit nu prin detractări, clişee sau patologic, ci prin opera sa, care se deschide spre
universalitate. În timp ce unii trec cu nepăsare pe lângă busturile lui Eminescu din parcurile solitare
sau din faţa unor institute, alţii îl traduc şi organizează simpozioane. Aceşti “unii” sunt mai mult
străini decât compatroţi ai poetului român. Curios, cum românii îşi uită valorile (într-o oarecare
măsură), iar alţii le descoperă … Tendinţa de exploatare a biografiei determină pierderea esenţei şi
plonjarea în comentarii derizorii, de-a dreptul hilare. Avea mare dreptate Maiorescu atunci când
susţinea criticarea operei în ansamblul ei şi independent de biografie, de particularul vieţii
scriitorului. Tendinţa de a intra în biografia autorului pentru a desluşi opera nu face decât să
simplifice valoarea operei. În ciuda acestui fapt, Eminescu a devenit un mit al literaturii române. A
pune însă nebunia (patologică) la baza mitului ca dimensiune esenţiala este aberant, întrucât un om
nebun în sens medical n-ar fi putut crea o opera ce concurează universalitatea. Dacă ar fi aşa,
spitalele noastre de nebuni ar deveni adevarate cenacluri literare. Eminescu abordeaza tematic
nebunia asa cum procedează Platon, Petrarca, Hegel şi mulţi, mulţi alţii.
Dimensiunea nebuniei la Eminescu este una de ordin metafizic aşa cum o vede şi G.
Călinescu şi nu una patologică. Comentariile în jurul nebuniei eminesciene nu se bazează pe
principii irecuzabile şi sunt adesea clişee superflue. Căderea discursului în clişeele “limbii de lemn”
este , cred, principalul motiv care îi simplifică importanţa lui Eminescu. Laudele clişeizate obosesc
şi îndepărtează pe cititorii de critică de esenţa poeziei eminesciene. De aceea, aprecierea operei lui
Eminescu trebuie să se facă independent de critică şi biografie, pentru a se evita subiectivismul
propriu şi al altora. Am observat însă că există un complex de recunoaştere a poeziei lui Eminescu.
Puţini spun că prefera poezia lui Eminescu, mai repede recurg la nişte interjecţii sau catalogări de
genul: “ah ! răsuflat ! ” poate cand vom învaţa istoria, vom reuşi să nu mai facem aceleaţi greşeli pe
care le-au făcut strămoşii noştri.
Nebunia lui Eminescu o identific cu genialitatea sa cu filtrul său interior prin care trecut
fiecare cuvânt, vers sau rima. Nebunia – dimensiune esentiala a mitului eminescean ? Da, atât timp
cât nebunia e decontextualizată de boala şi atribuită vâltorii interne a geniului: genialitatea –
dimensiunea esenţială a geniului eminescian.