NORII DUPĂ PLOAIE

*
FESTIVALUL DE CREAŢIE ŞI
INTERPRETARE
„ANA BLANDIANA”
2022
CRITICĂ LITERARĂ

Antologie
COORDONATORI:
Carmen Scarlet, Gabriela Vasiliu, Mihaela Preda
Participanții își asumă originalitatea lucrărilor.

2
 NORII DUPĂ PLOAIE

FESTIVALUL DE CREAŢIE
ŞI INTERPRETARE
„ANA BLANDIANA”
2022
CRITICĂ LITERARĂ

Antologie
COORDONATORI:
Carmen Scarlet, Gabriela Vasiliu, Mihaela Preda

Prefață de Nicolae Băciuț

Editura VATRA VECHE

3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Norii după ploaie : Festivalul de Creaţie şi Interpretare
„Ana Blandiana” : critică literară: antologie / coord.:
Gabriela Vasiliu , Mihaela Preda, Carmen Scarlet; pref. de
Nicolae Băciuţ. – Târgu-Mureş : Vatra veche, 2022

I. Vasiliu, Gabriela (coord.)

II. Băciuţ, Nicolae (pref.)
ISBN 978-606-9014-23-2
821.135.1

Coperta de Nicolae Băciuţ

Foto Internet
EDITURA VATRA VECHE
Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2022
Toate drepturile rezervate
Copyright©Editura Vatra veche 2022
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 7,5
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP S.R.L.
Târgu-Mureş, str. Iuliu Maniu nr. 14
România

4
 LECTURA CRITICĂ

Mi-au fost întotdeauna dragi copiii care au

capacitatea de a se uimi, dar și curiozitatea de a înțelege
uimirea lor!
Timp de zece ediții, elevi din toată țara, dar și din
diaspora românească, au fost provocați să descopere
„frumuseți și prețuri noi” în poezia Anei Blandiana.
Fiecare cu mijloacele și harul său – literar și/sau artistic.
La fiecare ediție, am căutat un poet care să rezoneze
la poezia Anei Blandiana, de la Magda Isanos la Emily
Dickinson, de la Vasile Voiculescu la Adrian Popescu …
Ediția a X-a i-a adus față în față pe Ana Blandiana și
pe Eugenio Montale, în orizontul alchimiei ploii.
N-a fost o alegere simplă, nici ușoară, înaintea lui
Eugenio Montale s-au perindat multe nume care, până la
urmă, „au făcut un pas în spate”, lăsându-i loc unui poet
laureat Nobel pentru Literatură în 1975, dar aproape
necunoscut noilor generații, care sunt ținute parcă departe
de marea literatură a lumii și lăsate să se rătăcească prin
stufărișul poeziei române.
A fost o probă grea, dar trecută cu bine de cei care s-
au înscris la secțiunea critică literară a Festivalului
Internațional de Creație și Interpretare Ana Blandiana,
2022.
Ademenitoare tema, ofertanți poeții, onorante
reflecțiile și judecățile critice ale elevilor.
Nu s-au lăsat copleșiți de potop și au ieșit la liman,
descoperind marea poezie și doi autori fundamentali
pentru istoria poeziei universale.
NICOLAE BĂCIUȚ

5
ALEXE LUCA ȘTEFAN
FRĂȚILĂ SARA ALEXANDRA
GROSU IUSTINA MARIA
ȚAGA DARIA ELENA
TĂNASIE ALEXA TEODORA
ZAMFIRESCU IOANA ANTONIA
MIHOLCA ANDREEA
BACIU CLAUDIA MIRIAM
CĂTUNA IONELA
COJAN OANA
DAVID BIANCA REBECA
DOMINTE ANASTASIA
GRIGORAȘ ELENA VALENTINA
MANOLE CRISTIANA
MARCHIȘ IOANA
MOCANU ELENA
SIMA ALIS
VOICA IONELA

6
 ALEXE LUCA ȘTEFAN
CLASA A VIII-A
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE TOPÂRCEANU”
SECTOR 4, BUCUREȘTI
PROF. COORD. HAGIU RODICA

Elegie
de Ana Blandiana

Tema poeziei „Elegie” de Ana Blandiana este

melancolia, dându-ne seama chiar din titlu.
Strofa întâi începe cu metafora „rănile naive”, sugerând
că motivele pentru care suferă eul liric erau unele banale.
Acesta îi spune domniței frumoase și bune să le bandajeze,
generând ideea că această domniță îi va repara rănile altei
iubiri, care, din secvența „Rănile prin care credința mi s-a
scurs, Clipă cu clipă, o lună”, se deduce că a suferit mult timp.
A doua strofă surprinde momentul în care eul liric
începe să se vindece, arătându-i domniței, acum galbene,
simbolizând maturitatea ei, să îi așeze compresă pe frunte
„frunze ce nu mai urăsc”, frunzele semnificând sentimentele
eului liric, sugerând că noile sentimente pe care le are pentru
domniță le îndepărtează pe cele triste al omului ce era înainte.
În a treia strofă, eul liric îi cere domniței să îi „lege”
urechile cu foșnet de aripi, să uite mecanicul vuiet de zbor,
creând această idee că noile amintiri pe care și le face încep să
ajute la uitarea celor pe care le știa pe de rost, de aceea folosind
și cuvântul “mecanic”, eul liric jucându-le în minte continuu.
Cea de-a patra strofă ilustrează faptul că eul liric
creează senzația că, după ce trece prin momentul de uimire a
faptului care l-a lăsat cu inima frântă, lasă ploaia, ce reprezintă
melancolia lui, să treacă prin acesta, neîmpotrivindu-se.
Aceasta arată cât de trist era eul liric, nevrând nici să treacă
peste acele amintiri ce îi aduc durere.
7
 Prin ultima strofă a poeziei, vedem cum eul liric era
gata să depășească stările abătute pe care încă le mai avea,
zăpada semnificând puritatea, sentimentele acestuia fiind ca
unele ale unui bebeluș, pure și inocente, iar labele păsărilor
provocând ideea timpului parcurs pentru a înfrânge starea
îndurerată, mii de pași călcând exact prin acel loc, care
presupunem că durează un timp îndelungat.
În privința prozodiei, se observă rima versurilor al
doilea cu al patrulea, însă nu ține cont de această regulă și
pentru primul și al treilea vers, fiind prezentă rima imperfectă,
măsura fiind de 5-12 silabe.

După ploaie
de Eugenio Montale

Tema poeziei „După ploaie” de Eugenio Montale este

viața și cât de aleatorie poate fi aceasta. Titlul este compus din
prepoziția „după” urmată de substantivul „ploaie”. Poezia este
astrofică, având 10 versuri.
În primele trei versuri, eul liric se află pe plajă și vede
ideograme, niște mici imagini, ce aveau forma ghearei unei
găini, creând imaginea vizuală de niște linii trase în mod
spontan. Cele trei versuri fac referire la amintirile, forma
ghearei, venite de la oameni care acum nu mai sunt, de aceea
nu vedea păsări în jur, ele fiind în mintea noastră, nisipul, ca
niște valuri, ce vin și pleacă.
Următoarele două versuri susțin ideea de mai sus, rața
obișnuită fiind un prieten vechi, cu care ai mii de amintiri, iar
rața șchioapă fiind o cunoștință, de care nu suntem apropiați,
dar care ne-a marcat viața într-un mod sau altul. Eul liric își
afirmă vulnerabilitatea prin faptul că nu ar putea descifra
„limbajul” chiar și dacă ar fi chinez, o limbă pe care nu o
înțelege în niciun fel, este total necunoscută acestuia. Se
8
creează senzația că eul liric nici măcar în cea mai diferită limbă
de pe pământ față de a sa, nu poate înțelege sentimentele și
cum funcționează mintea plină de mistere a omului, arătându-
ne amintirile potrivite la momentul potrivit.
Fraza următoare ne sugerează că orice amintire poate fi
uitată de un obstacol, oricât de mic sau mare ar fi acesta.
Ultimele două enunțuri ilustrează faptul că viața și
oamenii din ea ne pot umple mintea cu amintiri, dar niciodată
nu ar putea fi plină, pentru că nu trăim destul, încât să avem
creierul plin de memorii.

9
 FRĂȚILĂ SARA ALEXANDRA
CLASA A VI-A
COLEGIUL NAȚIONAL „GHEORGHE LAZĂR”, SIBIU
PROF. COORD. MARIA DANIELA PĂNĂZAN
LORINCZI

Ploaia în pași de dans

Ploaia este o metaforă a omului care definește legătura

strânsă dintre cer și pământ. Ea dansează și se mișcă în aerul ce
străpunge universul. Lacrimile cerului cad peste pământul
însetat de Lumină. În poeziile „Dans în ploaie” de Ana
Blandiana și „Sub ploaie” de Eugenio Montale, vocea
ficțională se exprimă pe sine prin ploaie, imaginea simbol care
domină lumea și o îmbracă în stropi firavi. Tema comună celor
două texte evidențiază fascinante unduiri de brațe ale unui
univers în mișcare prin care se strecoară, stropii umezi.
Secvența „Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze”, repetată de
două ori de poeta Ana Blandiana în operă, exprimă entuziasmul
cu care autoarea întâmpină fenomenul, același fenomen descris
de Eugenio Montale ca fiind „lacrimi” care se scurg de pe
frunzele palmierilor, pe care îi admiră din interiorul casei sale,
refugiul din care poate privi necontenit mirificul peisaj.
Ipostaza lirică a îndrăgostitului care se purifică „Sub ploaie”
lasă impresia că ploaia, lacrimile norilor, aduce cu ea
melancolia provocată de dragostea pe care i-o poartă cuiva, dar
teama îl împiedică să ajungă la ființa iubită. În poezia „Dans în
ploaie”, glasul autoarei se încredințează ploii, lăsând-o să o
cuprindă și să o îmbrace în suferințele naturii, lăsând impresia
că este ea însăși îndrăgostită de ploaie.
Imaginile ploii sunt realizate cu ajutorul figurilor de
stil, element definitoriu pentru orice text liric. Textele-suport
sunt stări de spirit care transformă ființa, care conturează, în
„vârtejul” de pe „scena părintească” în care „lunecă acum, un
10
strop de viață între umbre și lumini”. Predomină epitetele care
conturează un cadru spațial original. Remarcăm „fulgere vii,
jucăușe” și „strop de viață”, însuflețite de personificări, cum ar
fi „Noaptea-și ascunde vântul în bezne”, simbolizând puterea
întunericului asupra fenomenelor firești ale naturii, pe care le
ascunde de vederea lumii în umbrele sale. Comparația „ca pe-o
patimă” exprimă grija pe care i-o poartă noaptea naturii, cum o
mamă își îngrijește pruncul.
Dansul în ploaie este ecoul vântului și îmbrățișarea
cerului. Este o modalitate de exprimare artistică a unui suflet
îndrăgostit de viață și de frumusețe. Ana Blandiana conturează,
în poezia sa, o relație specială cu natura, printr-un dans „nou,
nou, nou” care face legătura cu cerul și cu stelele, cu „fulgerele
vii”. Jocul stropilor de ploaie este asemenea unui dans „fără
cătușe”, în care vocea ficțională invită cititorii la iubire, prin
prisma libertății și a îmbrățișării.
Același sentiment de iubire străbate, ca un fior, poezia
lui Eugenio Montale. Ancorat în realitatea imediată, în care
„mi-e scumpă masca” (aluzie, probabil, la perioada unei
pandemii, asemănătoare cu cea pe care o trăim azi), eul liric
pătrunde dincolo de „ceața amintirii”, într-un alt fel de vârtej,
ploaia fiind cuprinsă în aceeași metaforă a lacrimilor cerului:
„Un murmur și casa ta se-nvăluie ca-n ceața amintirii, / Din
frunzele de palmier dau lacrimi”. Iubirea salvează sufletul,
precum ploaia salvează omenirea, fiindcă „se sfarmă un nor”...
Zborul este simbolul libertății, al dansului ploii în universal...
În lumina celor spuse, poeziile „Dans în ploaie” și „Sub
ploaie” sunt opere literare în care se prezintă, într-o manieră
originală, cu ajutorul figurilor de stil, un tablou artistic al ploii,
simbolizând frumusețea și regăsirea acesteia în sentimentele
omenești.

11
 GROSU IUSTINA MARIA
CLASA A VIII-A
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION GHICA”
IAȘI
PROF. COORD. ABAGERU NICA DANIELA

JOC, de Ana Blandiana

și CER ȘI PĂMÂNT, de Eugenio Montale
- corespondența jocului și jocul corespondenței -

Tema poeziei Joc, de Ana Blandiana poate fi legătura

dintre cer și pământ, reprezentată prin comunicarea ludică
dintre ploaie și iarbă, iar motivul central este jocul natural
dintre planul cosmic (Dumnezeu) și cel terestru (Omul).
Poezia se constituie într-un dialog pe care poeta îl
poartă fie cu cititorul, fie cu un înger sau, poate, chiar cu
Dumnezeu: „Hai să facem schimb,/ Să vezi și tu cum e/Tu imi
dai un nimb,/ Eu îți dau un nume;” În aceste versuri întâlnim
ideea de joc, sub forma unui troc specific lumii copilăriei. Tot
de aici reiese și legătura stabilită pe verticală între dimensiunea
umană și cea divină: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și
asemănarea sa, coborând asupra omului harul divin („Tu imi
dai un nimb”), iar omul îl identifică pe Dumnezeu dându-i un
nume. Versul „Să vezi și tu cum e” ne duce cu gândul la o
invitație pe care omul i-o face lui Dumnezeu, propunându-i să
devină om ca să își dea seama cât de greu e să respecți
poruncile divine.
Legătura dintre cele două lumi (cea pământească și cea
divină) este asigurată de elementele naturii: ploaia și iarba, care
tind unul spre celălalt. Cerul coboară pe pământ prin
intermediul ploii („ploaia coase/ Cerul de pământ”), iar
pământul se ridică la cer odată cu creșterea ierbii („iarba țese/
Pământul de nori”). Puntea este însă foarte fragilă, simbolizată
în poezie de firul de mătase „răsucit de vânt”, elementul eolian
12
putând semnifica subtil și ispitele care îl fac pe om să se
îndepărteze de Dumnezeu.
Iarba ajunge să se identifice cu ploaia, ca într-un
pământ devenit cer, deoarece îngerii văd iarba căzând de pe
pământ spre nori, la fel cum oamenii văd ploaia care cade din
nori („ploaia o fi.../O iarbă mai gri”, ”De la voi se vede/ Iarba
ca o ploaie/ Care curge verde”), iar îngerii calcă pe ploaie tot
așa cum noi, oamenii, pășim pe iarbă. Comunicarea lipsită de
cuvinte devine mult mai autentică și de natură superioară,
transgresând limitele realității și ajungând în spațiul mirărilor
dătătoare de adevăr și emoție.
Ideea de joc reiese și din faptul că poeta și Dumnezeu
sau îngerii devin complici. La finalul poeziei ea propune
divinității să se prefacă și să accepte o convenție nouă: lumile
lor sunt una și aceeași, iar omul și Dumnezeu devin un tot
unitar.
Poeta se adresează lui Dumnezeu: pe un ton familiar, ca
și cum ar vorbi cu un prieten pe care vrea să îl atragă în jocul ei
prin îndemnuri prietenești (repetiția „Uite,”, interjecția „Hai”).
Versurile sunt scurte (3, 4 cuvinte) și simple, la fel ca într-un
joc de copii cu o miză pentru oamenii mari, invitați să lege la
viețile lor spațiul imaginar propus de poezie.
Tema poeziei Cer și pământ, de Eugenio Montale este
diferența dintre cer și pământ. Fiecare lume este înțeleasă ca
fiind de sine stătătoare, ca două linii paralele care nu se
intersectează niciodată.
Motivele sunt chiar cerul și pământul, înfățișate în
opoziție. Și în această poezie cred că cerul reprezintă
divinitatea, iar pământul este simbolul oamenilor.
De la începutul poeziei se sugerează ideea că oamenii
au trăit o iluzie crezând că se pot apropia de Dumnezeu. Dacă
am reformula primele versuri ar suna: „Doar nu puteai crede că
cerul se apropie de pământ”, formulare ușor ironică ce ar putea
da de înțeles că noi, oamenii, suntem naivi crezând că
13
Dumnezeu este alături de noi. Cu toate acestea, poetul alege să
dezvăluie această credință a sa sub forma unui secret pe care l-a
ținut până în momentul în care nu a mai putut vorbi („Acum
când mi-e cu neputință/ să ți-o spun prin viu grai îți dezvălui
că”).
Poetul este convins că Dumnezeu nu a fost niciodată
alături de oameni considerând că nu e posibil ca El să își facă
apariția doar din când în când, atunci când este chemat.
Metafora „cerul nu e un bumerang” întărește ideea că
Dumnezeu nu se întoarce la oameni dacă este alungat, contrar
credinței oamenilor că Dumnezeu iartă și este mereu alături de
noi.
Interesant este că în poezie se sugerează ideea că omul
l-a creat pe Dumnezeu, nu invers, și chiar Dumnezeu își pune
la îndoială existența, motiv pentru care nu se arată oamenilor
(„Dacă l-am creat nu se lasă revăzut,/ privat de însușirea
existenței.”). Versurile următoare exprimă, totuși, îndoiala
poetului asupra ideilor sale și afirmă că, în cazul în care
divinitatea ar exista, raiul ar putea supraviețui de unul singur,
în timp ce pământul, oamenii, nu, întărind ideea că între cer și
pământ nu există niciun contact („Dar dacă nu e așa poate să se
lipsească/ de noi, zgura lui, și din istoria noastră.”). Oamenii
devin astfel doar un simplu adaos, superficial, un reziduu, care
se poate risipi ca și cum nici nu ar fi existat și de care
Dumnezeu se poate lipsi, fără să-și amintească vreodată de
existența lui.
Poetul folosește foarte multe negații („nu puteai crede”,
„n-a coborât niciodată”, „nu e un bumerang”, „nu se lasă
revăzut”, „dacă nu e așa”), de parcă ar dori să dezvăluie doar
aspectele negative ale existenței umane sau cerești. Textul
transmite o frământare pe care poetul o are legată de existența
lui Dumnezeu, ca și cum nu ar exista adevăr sau certitudine de
demonstrat, vrea doar să dea frâu liber întrebărilor pe care le
are.
14
 ȚAGA ELENA DARIA
CLASA A VIII-A
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU”
CRAIOVA, DOLJ
PROF. COORD. VANCICA ALINA OANA

EU CRED CĂ NORII
de Ana Blandiana
Mesajul unei opere literare este un cumul de idei și trăiri,
un liant între formă și conținutul textului, prin care sunt
transmise sentimentele puternice ale poetului, adresate eului
nostru sensibil care percepe lumea prin simțuri.
Ilustrativă în acest sens este și opera literară „Eu cred că
norii”, de Ana Blandiana prin care este transmisă o concepție a
eului liric asupra norilor povestitori care înconjoară ținuturile și
iau forma unor elemente reprezentative trecutului acestora.
Norii, în viziunea vocii ficționale, au fost prezenți la întreaga
existență a omului, astfel ei putând relata întâmplările și
explicit istoria popoarelor de pe întreg Pământul, în fiecare
țară, povestea fiind spusă în conformitate cu istoria proprie. În
alte țări norii spun povești despre faptele eroice ale vechilor
greci și romani, atât de viu ilustrate în Epopeile antice. La noi,
norii sunt martori tăcuți ai faptelor relatate de baladele
românești: „Miorița” și „Monastirea Argeșului”, miturile
fundamentale ale românilor, care vorbesc despre destinul unui
popor ce își acceptă moartea cu demnitate, ca pe un dat al vieții
și despre jertfa pentru creație.
Cele două balade interferează prin intermediul
ciobănașului din fluier doinaș, vorbind despre trecut,
continuitate, întemeierea vechilor țări românești. Ca într-o
oglindă a cerului norii reflectă trecutul nostru ca popor de
oameni simpli, harnici, cu respect pentru tradiții, iubitori de
15
viață și de frumos. Versurile ce fac referire la balada populară
„Miorița” sunt: „La noi pe boltă trec ciopoare/ Cu câini bătrâni
și miei nostalgici/ Și-alunecă-n pășunea-albastră/ Pe urma celor
trei ciobănei./ Sau se înalță-o mănăstire/ Nepământeană, ca în
somn/ Surpată-n haos fără milă/ De răsuflarea unui vânt/ Și
iarăși răzvrătită-n ceruri”. Versurile „Până când aripi de
șindrilă/ Căzând înspre înalt cu spaimă/ Suie din lacrimi un
cuvânt”, surprind apoi căderea lui Manole care încearcă să
zboare cu aripi de șindrilă asemeni lui Icar.
Lacrimile simbolizează izvorul în care se
metamorfozează meșterul Manole, sunt metafore ale divinului
ce se infiltrează, din când în când, în lumea terestră. Sfârșitul
lui tragic arată că jertfa s-a împlinit și mănăstirea a rămas
mărturie prin frumusețea ei să înfrunte veacurile. Totodată,
norii sunt purtători de apă vie, apa binefăcătoare care vine și
spală toate durerile și suferințele oamenilor și face ca viața să
renască mereu.
În primă instanță, semnificațiile operei sunt construite prin
medierea limbajului poetic, ca ecou al percepției realității de
către poet. Sentimentele ființei poetice, transmise în mod
direct, sunt reliefate prin intermediul unui discurs subiectiv,
dovadă fiind prezența mărcilor lexico-gramaticale prin care eul
liric se exprimă: pronumele personale de persoana l (eu, noi,
ne, -ne); verbele de persoana l și a II-a singular și plural (cred,
suntem, veniți, știi, să scrii); pronumele posesiv de persoana l
plural (noastră); interogația retorică: „Suntem salvați în
veșnicii?” și construcția exclamativă din finalul poeziei: „Cât
timp mai știi pe cerul sacru/ Pe cerul lumilor să scrii!”
Titlul este cheia universului poetic și oferă circularitate
și simetrie, sentimente întregii poezii, fiind prima ofertă de
interpretare a acesteia. Titlul poeziei „Eu cred că norii”
transmite un cumul de idei și sentimente format din curiozitate
și imaginație. Titlul este analitic și are o structură verbală, fiind
alcătuit din pronumele personal „eu”, verbul predicativ „cred”,
16
conjuncția subordonatoare „că” și substantivul comun la
numărul plural „norii”, exprimând o convingere, o credință a
ființei poetice în puterea atotștiutoare a norilor. Titlul
relaționează cu întregul text, astfel norii fiind cuvântul-cheie al
creației lirice.
În a doua instanță, prin intermediul limbajului plastic de
mare întindere se reliefează delicat atât emoțiile eului liric, cât
și implicarea acestuia din punct de vedere afectiv. Astfel, prin
intermediul fanteziei sale creatoare, norii spun povestea
tărâmurilor străbătute pe bolta cerului, iar în cazul poporului
nostru, sunt menționate indirect două opere populare: balada
populară „Miorița” și balada populară „Monastirea Argeșului”.
Imaginarul poetic prelungește și împlinește conotațiile textului
sub forma imaginilor artistice predominant vizuale: „Se văd pe
ceruri epopei”, „pășunea-albastră”, „aripi de șindrilă”, „un cer
senin și-o boltă goală”, ce se împletesc cu cele auditive:
„răsuflarea unui vânt”, „suie din lacrimi un cuvânt”.
Tema literară a creației lirice este natura îmbinată cu
istoria, aceasta apărând la nivelul mesajului poetic sub forma
motivelor literare care o conturează. Elementele spațiului
terestru fuzionează cu cele cosmice: norii, pășunea, vântul,
cerul, epopeea, mănăstirea, aripi.
Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate, care
decurge din faptul că majoritatea cuvintelor își pierd sensul
propriu, constituind un adevărat spectacol al figurilor de stil și
al imaginilor artistice. Valorificarea puterii de sugestie a
vocabularului prin folosirea sensurilor neobișnuite ale
cuvintelor reprezintă o trăsătură caracteristică a creației literare,
fapt ce duce la apariția figurilor de stil: comparația „se înalță-o
mănăstire/ Nepământeană, ca în somn,”; personificările „norii
povestesc”, „se înalță-o mănăstire nepământeană”, „norii spun
povești”; metaforele: „Eu cred că norii povestesc/ În fiecare
țară altfel”, „răsuflarea unui vânt”, „Până când aripi de șindrilă/
Căzând înspre înalt cu spaimă/ Suie din lacrimi un cuvânt.”,
17
„Suntem salvați în veșnicii?”, „Și, înflorește-ne, durere,”;
inversiunea „căzând înspre înalt cu spaimă/ suie din lacrimi un
cuvânt”; și epitetele „miei nostalgici”, „mănăstire
nepământeană”, „aripi de șindrilă”, „bolta goală”, „abur sacru”.
Cele mai reprezentative figuri de stil sunt personificarea norilor
călători, care spun povestea unui neam și metafora „veniți
furtuni deasupra noastră/ și înflorește-ne durere!”, prin care eul
liric exprimă durerea unui neam și dorința sa de libertate.
Se remarcă în perfect acord cu conținutul, formula
prozodică adoptată de poetă, discursul liric impresionând prin
simplitate și prin forța poetului de a crea imagini artistice de
mare emoție. Simplitatea aparentă a textului este dată, la
nivelul structurii, de versul liber – fără rimă, cu măsura
versurilor de 8-9 silabe – prin care se obține efectul rostirii
spontane și sincere.
Verbele sunt utilizate, în general, la timpul prezent, acestea
imprimând textului caracter dinamic, sugerând trecerea
ireversibilă a timpului. Verbele sunt folosite la prezentul etern,
atemporal pentru a sugera spontaneitatea percepției cititorului.
Consider că poezia „Eu cred că norii”, de Ana Blandiana,
evidențiază complexitatea gândirii eului liric cu privire la
interpretarea formelor norilor, argumentând astfel opinia
proprie cu privire la povestea pe care aceștia o spun pe
teritoriul diferitelor țări, despre istoria acestora, în special a
țării noastre.

DUPĂ PLOAIE
de Eugenio Montale

Mesajul unei opere literare este un liant între forma și

conținutul textului, prin care sunt transmise sentimentele
puternice ale poetului, adresate eului nostru sensibil care
percepe lumea prin simțuri.
18
 Ilustrativă în acest sens este și opera literară „După
ploaie”, de Eugenio Montale prin care este transmisă o
concepție a eului liric despre glasul mut al naturii, despre
semnalele pe care aceasta ni le transmite prin intermediul
fenomenelor naturii.
Pe nisipul umed după ploaie eul liric descifrează
ideograme, semnele scrise ce reprezintă cuvinte întregi sau o
idee, fără a exprima sunetele care le formează, ca în alfabetul
chinez sau al vechilor egipteni. Eul poetic cercetează realitatea
imediată pentru a pătrunde dincolo de ea. Simple lucruri pot
declanșa poezia, precum urmele fine de pe nisipul umed de
ploaie. Eul poetic face presupuneri, semnele par a fi urme
lăsate de gheare de găină, sau poate sunt urme de rațe: „Pe
nisipul umed par ideograme/ ca gheara de găină. Mă uit în
spate/ dar nu văd adăposturi sau cotețe de păsări./ poate-a
trecut o rață obosită, sau poate șchioapă”. Nu înțelege
semnificația acelor urme, care ascund un tainic înțeles: „N-aș
ști să descifrez acel limbaj/ chiar dac-aș fi chinez”. Și totuși,
mesajul este atât de puternic și atât de slab, orice suflare de
vânt îl poate spulbera: „Ar fi de-ajuns un suflu/ de vânt ca să-l
șteargă”. Nu este nevoie să cunoști chineza ca să înțelegi un
adevăr evident. Mesajul naturii este universal și toți oamenii ar
trebui să cunoaștem alfabetul naturii.
Poetul afirmă în continuare tocmai acest adevăr: „Nu e
adevărat că Natura e mută./ Vorbește la întâmplare”. Natura
suferă, natura dădătoare de viață este în pericol, iar noi,
oamenii ignorăm semnele care prevestesc mari cataclisme. De
abia atunci, când uraganele mătură așezările, când cutremurele
îngroapă sub dărâmături oamenii sau când inundațiile curmă
mii de vieți, înțelegem mesajul acela tainic, ca o ideogramă.
Speranța noastră de a supraviețui cât mai mult pe pământ este
ca natura să ne ierte, să fie în continuare îngăduitoare cu noi:
„singura speranță e să nu se ocupe/ prea mult de noi.“

19
 Limbajul artistic îmbogățește resursele de expresivitate
ale limbii prin creativitatea și originalitatea poetului, scopul
operei lirice fiind acela de a-l impresiona și a-l emoționa pe
cititor. Imaginarul poetic prelungește și împlinește conotațiile
textului sub forma imaginilor artistice predominant vizuale:
„Pe nisipul umed par ideograme/ ca gheara de găină. Mă uit în
spate/ dar nu văd adăposturi sau cotețe de păsări./ poate-a
trecut o rață obosită, sau poate șchioapă”, ce se împletesc cu
cele auditive: „vorbește la-ntâmplare”. Ca figuri de stil se
remarcă: epitetul „nisipul umed”, comparația „ideograme ca
gheara de găină”, personificarea naturii: „Natura e mută”,
„vorbește la-ntâmplare”, „să se ocupe prea mult de noi”.
Predomină cuvinte din câmpul semantic al păsărilor domestice:
„găină, rață, gheară, cotețe”. De remarcat faptul că poetul nu se
referă la păsările cerului: rândunele, pescăruși, porumbei, care
semnifică libertatea, posibilitatea de a evada din cotidian, se
referă la păsările domestice, care nu pot zbura și simbolizează
legătura cu pământul, apropierea de om, slăbiciunea în fața
forțelor dezlănțuite ale naturii. Momentul avertismentului vine
după ploaie când omul este mai atent, mai vioi, mai plin de
viață, mai receptiv la semnalele ascunse pe nisipul ud.
Se remarcă în perfect acord cu conținutul, formula
prozodică adoptată de poet, discursul liric impresionând prin
simplitate și prin forța poetului de a crea imagini artistice de
mare emoție. Simplitatea aparentă a textului este dată, la
nivelul structurii, de versul liber – fără rimă, cu măsura
versurilor variabilă de la 4 la 13 silabe – prin care se obține
efectul rostirii spontane și sincere.
Consider că poezia „După ploaie”, de Eugenio Montale,
evidențiază complexitatea gândirii eului liric cu privire la
interpretarea semnelor ascunse ale naturii, reprezentând un
avertisment dat omului de către natură, ale cărei semnale ar
trebui să învățăm să le descifrăm pentru a menține viața pe
pământ.
20
 TĂNASIE ALEXA TEODORA
CLASA A VIII-A
ȘCOALA GIMNAZIALĂ BUNEŞTI, BRAȘOV
PROF. COORD. COSTĂCHIOIU LILIANA MARIANA

Dans în ploaie
de Ana Blandiana

,,Dans în ploaie” se încadrează între operele literare ce

aparțin genului liric. În acest tip de text, poetul, prin
intermediul eului liric, își etalează în fața cititorului cele mai
adânci stări sufletești.
În cazul de față, Ana Blandiana ne aduce în scenă
natura și ploaia pe care le îmbracă în stări și sentimente și le
pune într-un tablou în mișcare, prin folosirea verbelor care
exprimă acțiuni: ,,mă cațăr”, ,,mă leg”, ,,mă apuc”.
În centrul scenei, poeta a așezat substantivul ,,dans”.
Dansul este o artă prin care corpul este învățat să transmită
emoțiile din interior spre exterior. Ploaia devine partener în
acest dans ,,nou, nou, nou”.
Asistăm la un dans de eliberare de cătușele care
simbolizează tot ceea ce ține omul legat: ,,Gleznele mele n-au
purtat niciodată cătușe”. Dansul este o înălțare departe de tot
ceea ce este material: ,,Genunchii mei n-au sărutat niciodată
pământul, / Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!”. De
aceea, corpul se transformă în elemente mult mai nobile, focul
și fulgerul: ,,flăcările tâmplelor mele”, ,,Brațele mele ca niște
fulgere vii, jucăușe”. Sufletul își depășește condiția umană și se
ridică de la noroiul de pe pământ până la stele (,,Să fac
legătura-ntre voi și-ntre stele”), prin dezvoltarea sentimentelor
de fericire, libertate, eliberare. Aceste sentimente ne sunt redate
prin intermediul eului poetic, căci poezia este structurată sub
forma unei confesiuni.
21
 Dezechilibrul fizic subliniat prin ,,părul meu grav și
năuc” este echilibrat de gândurile tumultoase ale ființei poetice
care-i incendiază tâmplele, finalizându-se prin dansul de
eliberare care este descris senzorial (,,de frânghiile ploii mă
cațăr, mă leg, mă apuc”), sugerând intens îmbrățișarea,
atingerea ploii. La sfârșit, acesta devine zbuciumat, ființa s-a
destrămat, fiind pe punctul de a se transforma în imaterial:
,,Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze și destrame-ne vântul”),
fiindcă doar așa se poate contopi cu ceilalți, atingându-i și pe
ei, pentru a le transmite acest sentiment nou de fericire:
,,Iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi”.
Dansul marchează eliberarea spiritului, iar ploaia
creează imagini vizuale și auditive, adică eul liric se exprimă,
transmite și ajunge în sufletul și pe buzele cititorilor, cu care
eul liric creează o puternică legătură când îi numește ,,iubiții
mei”.

Oase de sepie
de Eugenio Montale

Oase de sepie se înscrie în lirica modernă a literaturii

italiene.
Titlul, foarte curajos ales, ne duce cu gândul la
imaginea oaselor de sepie care plutesc pe valurile mării. Prin
analogie, viața pe care o invocă Eugenio Montale prin
intermediul eului poetic este tumultoasă ca valurile mării și
este compusă dintr-o succesiune de stări, de trăiri, de momente,
alcătuind diferitele straturi ale sufletului, așa cum osul de sepie
e alcătuit din diferite linii. Iar tristețea provine din faptul că, în
final, viața este dispariție: ,,Să dispari / fără urmă e deci
aventura aventurilor”.
Primele versuri vorbesc de ,,sufletul nostru inform”, de
cum ,,merge omul singur, / al altora și al său însuși prieten”,
22
aducând în prim-plan pe de o parte sentimentul de singurătate
al omului în lume, pe de altă parte faptul că omul nu e precis
definit, se creează mereu, ca un os de sepie, poate chiar sub
acțiunea valurilor vieții, ambele trăiri fiind expuse cu o
sinceritate apăsătoare. Iar frumusețea și fericirea pot să provină
tocmai din trăirea pur și simplu a vieții, cu tot ce are ea, după
cum sugerează imaginea eului liric într-un spațiu casnic,
familiar, protector: „Zidul ce arde al grădinii”, ,,ascultăm
printre pruni și mărăcinișuri / fluierături de mierle, foșnet de
șerpi.”
Acest om are o putere ascunsă, cuvântul, deci
capacitatea de a inventa lumi. Dar atingerea unei stări de
fericire absolută nu se realizează prin folosirea cuvântului, prin
grăire, dimpotrivă, prin tăcere și liniște, în timp ce te cufunzi în
tot ce te înconjoară (ca un os de sepie în valuri), deoarece le
urmărești atent. De aici și adresarea directă către un cititor
imaginar și interdicția ca el să ceară ,,cuvântul ce veghează/
sufletul nostru”, ,,formula ce deschide lumi”. Fiindcă
,,dreptatea e a celui ce tace”.
Poezia are o muzicalitate specifică, ce crește în
intensitate cu fiecare secvență ce se deschide în fața cititorului.
Viața etalată în aceste versuri este un zbucium permanent,
căutare, o reflexie a luminii, a soarelui ce ne orbește prin
cioburile verzi de sticlă de pe crestele zidurilor.
Răul vieții schimonosește și chipul cel mai pașnic, dar
mai există o speranță, schimbarea percepției asupra realității și
trăirea până la capăt a fiecărei clipe, dorința de a te bucura de
tot ce este în preajma ta: ,,Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
/ în pământul meu”, ,,Adu-mi planta”.
De asemenea, ceva aflat ,,peste zidul / acoperit de un
apus de soare palid”, putem bănui că iubirea sau clipa ce va
veni, poate să aducă fericirea, la fel ca ploaia care ar spăla tot:
,,Ploaia e dincolo de această dezolare, / în așteptare bucuria-i
mai deplină.” Din păcate, fericirea este mai degrabă o iluzie,
23
deși e așteptată: ,,fericire atinsă, mergem / pe tine ca pe o
muchie de cuțit... și nu te atinge cel ce te dorește mai mult.”
Poezia se încheie trist, dar sentimentul de acceptare este
evident, astfel că trecerea în altă lume va fi ,,pe tăcute”.

24
 ZAMFIRESCU IOANA ANTONIA
CLASA A VII-A
COLEGIUL NAȚIONAL ,,MIHAI EMINESCU”
BOTOȘANI
PROF. COORD. EPURIANU DANIELA

Analiza literară a poeziilor

Eu cred că norii, de Ana Blandiana și După ploaie, de
Eugenio Montale

Ce atrage în poeziile Anei Blandiana? Impresia că poeta

,,se copilărește”. Acesta este motivul alegerii acestei poezii: ea
admiră, contemplă, se joacă fantezist cu elementele
universului. Confesiunea lirică și impresia de comunicare
spontană încurajează cititorul să intre în universul poeziei și să
identifice reprezentările simbolice. Preferate sunt, în poezia Eu
cred că norii, motive precum cerul, vântul, furtunile, pășunea
și, bineînțeles, norii. Se remarcă, astfel, îmbinarea planului
celest cu planul terestru și între acestea, ca mijloc de
armonizare, cuvântul creator.
Versurile de început sunt o împărtășire a credinței unui eu
liric iubitor de fantezie: ,,Eu cred că norii povestesc / În fiecare
țară altfel”, personificarea evidențiind conexiunea între om și
univers, dar mai ales impresia că mentalitatea, tradiția și
cultura își pun amprenta asupra percepției noastre asupra lumii
din jur. Poeta ne dă de înțeles că vede în nori ceea ce vrea să
vadă copilul din ea. Ca dovadă, ne reamintește că fiecare popor
are deasupra sa cerul său, asemeni unui acoperiș protector,
inspirator, un cer – oglindă spirituală. Recunoaștem, astfel,
sugestia bogatei mitologii a Greciei Antice în versurile ce
conțin o metaforă: ,,Poate că sunt ținuturi unde / Se văd pe
ceruri epopei –”.

25
 Demnă de apartenența ei la poporul cu o sensibilitate
mioritică, Ana Blandiana nu se sfiește să-și dezvăluie afinitatea
pentru mit, pentru transhumanță și pentru melancolie. O
realitate străveche este oglindită în cerul – martor al originii
noastre: neam de păstori ce și-au dus oile la munte sau le-au
coborât la șes, însoțiți de câini credincioși și bucurându-se
primăvăratic de reîntinerirea turmelor: ,,La noi pe boltă trec
ciopoare / Cu câini bătrâni și miei nostalgici”. În viziunea
ludică a poetei, cerul și pământul se armonizează ca un leagăn
al vieții pastorale; în epitetul metaforic ,,pășunea-albastră”
identificăm, de fapt, un joc al culorilor preferat de poetă, ce
reamintește de ,,Joc”: ,,Ploaia-n nori e iarbă, / Iarba-n ceruri
plouă”.
În următoarea secvență, pare a fi o aluzie la un monument
spiritual, o dovadă a credinței strămoșilor și a spiritului creativ
al poporului nostru. Ghicesc edificiul de la Voroneț în metafora
,,se înalță-o mănăstire nepământeană”. Imaginea poetică se
complică, însă, din cauza a ceea ce urmează, ,,Surpată-n haos
fără milă / De răsuflarea unui vânt”, sugestie a dramatismului
suportat de-a lungul veacurilor. Totuși, speranța se întrezărește
într-un simbol central, specific poetei, cuvântul. Este sugerată
jertfa – ,,Suie din lacrimi un cuvânt”, rugăciunea, omul
evlavios, cu fața înspre pământ, dar cu mintea înspre ceruri,
,,norii” fiind, astfel, proiecții ale gândurilor copleșitoare.
Interogația retorică ,,Cum am putea să ne dorim / Un cer
senin și-o boltă goală, / Când norii spun povești prin care /
Suntem salvați în veșnicii?” surprinde ideea că poeta, asemeni
poporului în care s-a născut, conștientizează legătura strânsă nu
doar între om și spațiul terestru, ci și între om și spațiul celest.
Metafora salvării ,,în veșnicii” exprimă atât șansa mântuirii
prin credința în Ceruri, cât și convingerea că norii sunt martorii
veșnici ai trăirilor noastre.
Și cum ficțiunile, miturile, poveștile se nasc mai mult din
drame, decât din fericiri, poeta invocă furtunile ,,deasupra
26
noastră”, conștientă că din jertfă se naște frumosul spiritual: ,,Și
înflorește-ne, durere, / Cât timp mai știi cu abur sacru”.
În consecință, contemplând cerul, poeta se proiectează pe
sine în ,,aburul sacru” ce scrie ,,pe cerul lumilor”. În acest
context, ploaia poate fi asociată creației produse de norii
doldora de inspirație.
Poezia lui Eugenio Montale, După ploaie, are în comun
cu textele lirice ale Anei Blandiana viziunea ludică asupra
naturii. Dacă la poeta noastră am remarcat preferința pentru
jocul cu ploaia, cu stropii, cu firele, ploaia ce ,,coase / Cerul
de pământ / Cu fir de mătase” (în Joc), la autorul italian, joaca
începe ,,pe nisipul umed”, după ploaie. În acest context, apa
ploii contribuie la pregătirea materiei brute din care se naște
jocul – creație. Nisipul umezit devine foaia de hârtie, iar
ideogramele sunt mesajele mistice, dedicate celor însemnați cu
har în descifrare. Ca un truc, poetul insistă asupra justificării
,,nu văd adăposturi sau cotețe de păsări”. Ba chiar provoacă
cititorul la a recepta o realitate care nu mai este ,,realitate”,
,,după ploaie”.
Negația ,,N-aș ști să descifrez acel limbaj” sau sugestia
neputinței (,,chiar dac-aș fi chinez”) transmit ideea că creația
este inefabilă. Uneori nici artistul nu își explică finalitatea:
,,Poate-a trecut o rață obosită, sau poate șchioapă”. Mai mult,
inexplicabilul proces creator duce către o finalitate amenințată
de zădărnicire. Este atât de fragedă creația (,,Ar fi de-ajuns un
suflu / de vânt ca să-l șteargă.”), încât omului îi revine mai ales
responsabilitatea de a imortaliza clipa de grație a poeziei. Iar
pentru cei inițiați, această dramă facilă a ștergerii scrisului pe
nisipul ud este doar o scuză: ,,Nu e adevărat că Natura e
mută.” Da, Natura inspiră continuu. Mai grav este să nu
copleșească prin inspirație. Ce s-ar face pământul cu atâția
artiști? Da, cu riscul ca scrisul să se piardă în vânt, lumea are
puțini creatori care să-și folosească nisipul după ploaie.

27
 Omul creează, dar nu-L ajunge pe Creatorul Absolut.
Omul creează, dar natura este copleșitoare prin inspirație și
atunci el, omul, e bucuros să-i mai ia vântul nisipul, pentru că
astfel exersează, exersează, până la desăvârșire. După ploaie, se
poate ,,măsura” și valoarea estetică, nu numai minunile sau...
eșecurile.

28
 MIHOLCA ANDREEA
CLASA A X-A
LICEUL TEORETIC „PETRU RAREŞ”
TÂRGU LĂPUŞ, MARAMUREŞ
PROF. COORD. VALERIA BILȚ

Dans și muzică stihială, abluțiune și propițiere a spiritului

„Știu că nu mă pot salva decât prin scris” este mărturia
Anei Blandiana, pseudonimul Otiliei Valeria Coman, autoarea
a cărei viață depinde de arta de a scrie. Ea trăiește pentru a-și
exprima gândurile și sentimentele prin cuvânt, destinul ei fiind
acela de a transmite oamenilor tot ceea ce simte. Recurge la
aceasta într-un act de perpetuă sublimare de sine, iar poezia
„Dans în ploaie”, nu este decât încă o mostră a acestei epifanii
personale, prin care se transpune într-o lume în care poate
deveni zeul ce face legătura între oameni și cosmos,
permițându-și libertatea de a trăi frenezia vieții tumultoase,
acompaniată de ploaie.
Cunoscut ca „arhitect” al poeziei italiene, Eugenio
Montale tratează, de asemenea, tema evadării din cotidian, în
versurile sale ermetice, făcând apel la stihiile naturii. În
„Furtuna”, una dintre operele impregnate de căldură personală,
autorul se pune în ipostaza unui om ce se trezește într-o noapte
de primăvară, confuz, în mijlocul dezlănțuitei furtuni.
Momentul stihial pe care-l trăiește intens, îi incumbă
sentimentul damnării, căci insurmontabila singurătate în
mijlocul acestei furtuni îi reamintește iubirea lui de odinioară.
Cele două titluri („Dans în ploaie” și „Furtuna”) sunt
elemente paratextuale ce prefigurează mesajul operelor lirice,
constituind chei de lectură, porți de intrare în universul
fanteziei lirice. Pe de o parte, remarcăm ploaia, ca simbol al
influențelor cerești ce se exercită asupra pământului roditor și
fertil, iar pe de altă parte, e evocată furtuna ce implică o
29
 intervenție a Divinității, sugerând slava și puterea Creatorului.
Ea este cea care anunță sosirea ploii fertilizatoare și reprezintă
un dans al picurilor de apă. Punctul comun al celor două
titluri, al celor două fenomene naturale este apa, simbol al
vieții, dar și metaforă a bogăției inspirației poetice inovatoare.
Poezia Anei Blandiana se naște ca o imperativă adre-
sare către întreaga lume, titlul ei, Lăsați ploaia să mă îmbrăți-
șeze, anunțând deopotrivă porunca, dorința și rugămintea de a i
se permite experiența abluțiunii, dar și de a beneficia de actul
magico-religios propițiator, sub apele torențiale. Eul liric,
pătruns de magia apelor cosmice revărsate peste universul ei
terestru, lasă vocea-i ficțională să împărtășească experiența
dansului ritualic, șamanic, într-o manieră inedită alături de
picurii de ploaie, personificați, ce liberi cad pe pământ din
văzduhul infinit, libertate pe care dansatoarea și-o dorește cu
atâta patos. Ea se simte ca o actriță ce dorește să fie privită și
apreciată pentru spectacolul „nou” pe care-l oferă, sub bogăția
ploii, ca sub spotul de lumină al unui reflector pe scena lumii:
„priviți dansul acesta”. Deși semnul exclamării lipsește din
text, este limpede imperativul mesajului.
Repetiția „nou, nou, nou” sugerează elementele unei arte
poetice personale, căci, în fapt, dansul „ploii ei” sugerează
chiar modalitatea ei de exprimare poetică inedită, poezia Anei
Blandiana aducând importante inovații prozodice și expresive
în lirica feminină, iar prezența ei în tabloul poeziei noastre, cu
care a traversat două secole, este una deosebită. „Vântul” este
cel care promovează dansul, însă „noaptea” îl ascunde de parcă
ar fi un dușman, o pasiune vinovată: Noaptea-și ascunde ca pe-
o patimă vântul în bezne, / Dansului meu i-e vântul ecou.
Simțim aici un important sens conotativ al „nopții”, ca ocultare
a frumuseții „dansului” înțeles ca poezie, iar imaginea
ascunderii vântului ca pe o patimă impune subtile sugestii spre
ideea de inovare și inițiere a discretei atitudini lirice a Anei
Blandiana care, paradoxal, are forța de a impune propriul
30
curent poetic, chiar într-un timp în care vocile personale erau
supuse cenzurii.
Potrivit tradițiilor amerindiene, ploaia e sămânța zeului
furtunii, iar poezia „Furtuna” a lui Eugenio Montale
transfigurează o dezlănțuire a stihiilor naturii, o tulburare
cosmică de nedescris, mai intensă primăvara: Furtuna în
șuvoaie […] lungile tunete/ de martie și grindină. Furtuna este
o temă romantică ce sugerează aspirațiile omului către o viață
mai puțin monotonă, dar mai poate exprima și agitația
arzătoare, creatoare și pătimașă. În acest monolog liric al lui
Montale, metafora sunetele de cristal face referire la muzica
oferită de picurii de apă și grindină ce îl trezesc din somn pe
poetul-creator, aflat în cuibul său, acolo unde orice ființă se
simte în siguranță. În acest loc se aflau cărți legate cu aur/ topit
de mahon, mahonul fiind numit lemnul zeilor, iar aurul devine
moneda valorii neprețuite a științei ascunse în cărți, amândouă
aceste elemente fiind conotații ale nobleții cărților și a vieții lor
nemuritoare.
Remarcăm, astfel, că aceste cărți reprezintă o importantă
sursă de inspirație pentru vocea lirică, dornică să descopere
absolutul prin lectură, întrucât simte că în tot acest noian al
vieții mai există încă o fărâmă de zahăr, dulceața și surogatul
care ar putea să-i aducă liniștea.
În poezia Anei Blandiana, vocea lirică joacă rolul unei
axis-mundi, prin intermediul căreia se face legătura între
Pământ și Univers, prin credință și, implicit, prin fapte,
deoarece credința fără fapte este doar o pură teorie: De
frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc/ Să fac legătura-
ntre voi și-ntre stele. Metafora frânghiile ploii sugerează faptul
că ploaia, ca mesager al naturii, este singura cale de a cunoaște
absolutul, singura cale de a atinge imposibilul, nevăzutul, a se
înțelege „stelele” ca simbol celest la care ajung doar cei inițiați.
Dansatoarea devine un demiurg ce caută necunoscutul,
împărtășind întregii lumi experiența sa. Această sete de a evada
31
din lumea pământească prin noul ei concept poetic, „poezia ca
dans” se extinde asupra iubiților mei, cărora, cu o cochetărie
gingașă, poeta le observă și apreciază zâmbetul pe mimica
fețelor: Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele. Cu alte cuvinte,
poeta este conștientă de efectul pe care poezia sa îl produce
iubitorilor de poezie și seducția pe care o exercită asupra
admiratorilor săi.
Furtuna din poezia lui Eugenio Montale se intensifică pe
măsură ce trăirile ființei lui iau o formă tot mai accentuată.
Remarcăm astfel că fulgerul care glasează arbori și ziduri,
surprinzând totul în eternitatea clipei, este resimțit de poet ca
fiind o lespede a manilor, imaginea acestor mitice zeități
romane ambiguizând surprinzător mesajul, dar susținând ideea
de ancestrală necesitate a protecției cuibului, evocarea lor
trimițând la actul de propițiere pe care sufletul morților îl
exercită asupra căminului pe care l-au avut în viața
pământeană. El este din ce în ce mai confuz în mijlocul acestei
dezlănțuiri, rememorând o iubire pierdută, ce i-a lăsat sufletul
în osândă înlăuntrul tău ca pe o osândă/ legându-te de mine și
mai mult/ decât dragostea, stranie soră. Această osândire,
această zbatere în infern este necesară pentru a crea, întrucât
creatorul surprins în mijlocul acestei furtuni cunoaște, iar prin
intermediul cunoașterii, creează.
Precum în poezia Furtuna, unde fulgerul este prezentat
ca fiind distrugător, în poezia Dans în ploaie brațele
dansatoarei-actrițe sunt asemuite cu niște fulgere vii, jucăușe,
aceasta se lasă abandonată total stihiilor naturii, cu patimă și cu
fervoare, cerând din nou libertatea de a fi îmbrățișată de ploaie.
Este cuprinsă de un fel de nebunie, poate nebunia și extazul
creației, spunând destrame-mă vântul, într-o pornire dionisiacă,
de sorginte blagiană, expresionistă. Pentru ea nu mai contează
decât această eliberare de lume. Actrița își consideră dansul ca
o binecuvântare ce cade peste oameni: Iubiți-mi liberul dans
fluturat peste voi! Actrița-dansatoare, poeta în plin act creator,
32
se simte împlinită și puternică, mândră că nu a experimentat
umilința, dorindu-și să nu atingă noroiul și țărâna, conotații ale
compromisului existențial și al marasmului cotidian, nici măcar
sub forma unui gest care presupune o închinare, un omagiu
adus Creatorului: Genunchii mei n-au sărutat niciodată
pământul,/ Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!/ Ochii
mei n-au căutat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au
purtat niciodată cătușe!
Furtuna din poezia lui Eugenio Montale continuă cu bu-
buitul aspru al tunetelor, asemuit cu sunetul harfelor, totul fiind
un freamăt în întuneric asemuit cu tropăitul ca de dans spaniol.
Iată cum se completează dansul cu muzica în poezie, reunind
două concepte poetice moderne, ut muzica poesis și cel mai
nou concept, ut saltare poesis, prin care se reunesc cele două
stiluri literare, al Anei Blandiana și al lui Eugenio Montale.
Dacă poezia Anei Blandiana se termină cu momentul de
apogeu al vocii lirice a dansatoarei ce și-a regăsit într-un sfârșit
liniștea, recâștigându-și libertatea prin dansul ei din sânul natu-
rii, cea a lui Eugenio Montale are un final trist, căci plecarea
persoanei iubite a lăsat un mare gol în sufletul poetului: când
întoarsă spre mine/ m-ai Salutat - ca să dispari în beznă.
Prin intermediul furtunii, vocea lirică își reamintește de o
iubire neîmplinită, simte din nou golul din suflet, provocat de
dispariția în beznă a iubitei. În ambele poezii se descifrează
semnificațiile duble, de artă poetică și de exprimare a sinelui
sensibil, suprasenzorial - la Ana Blandiana, de elegiacă
lamentație a pierderii iubirii, respectiv a muzei, la Eugenio
Montale.
Acestea sunt liniile de forță ale celor două poezii, în care
se reunesc în complementaritate și deplină afinitate spirituală
doi mari poeți ai literaturii lumii. Împreună alcătuiesc un dialog
pentru eternitate al sufletelor lor ce vibrează pe lirele
nemuritoare ale artei de a scrie versuri adevărate, ca salvare, ca
purificare, ca împlinire a propriilor destine literare.
33
 BACIU CLAUDIA MIRIAM
CLASA A X-A
C. N. „GHEORGHE MUNTEANU MURGOCI”
BRĂILA
PROF. COORD. KIȚU DANIEL

Elegie
de Ana Blandiana

Ana Blandiana este o creatoare plurivalentă în domeniul

literar. A fost prozatoare, poetă, eseistă și traducătoare, dar s-a
afirmat în special ca poetă. Adolescența i-a fost marcată de
faptul că, după instaurarea regimului comunist în România,
tatăl ei, preotul Gheorghe Coman, a fost arestat ca „dușman al
poporului”. Ca fiică a unui deținut politic i-a fost negat dreptul
de a publica în perioadele: 1959-1964; 1985 și 1988-1989.
Otilia Valeria Rusan, care publică sub pseudonimul Ana
Blandiana, este, alături de Nichita Stănescu și Gellu Naum, o
reprezentantă de marcă a neomodernității poetice de tip
postbelic din România. Bogata activitate publicistică a poetei
debutează cu volumul Persoana întâia plural, în 1964, urmat
de numeroase alte cărți de versuri, dintre care cele mai
importante sunt: A treia taină (1969); Cincizeci de poeme
(1970); Ora de nisip (1983); Soarele de apoi (2000); Refluxul
Sensurilor (2004).
Ana Blandiana este o creatoare reprezentativă pentru
curentul neomodernist. Conceptul de neomodernism se referă
la poeții al căror debut literar se realizează în jurul anului 1960.
În această categorie se înscriu: Nichita Stănescu, Marin
Sorescu sau Anatol E. Baconsky. Generația șaizecistă, cum mai
este numită, se afirmă în plină perioadă a realismului socialist.
Atitudinea ei estetică este caracterizată de îndrăzneala inovației
în viziune, în limbaj și de refuzul realului. Câteva caracteristici
generale ale neomodernismului sunt: reafirmarea primatului
34
esteticului, valorificarea dimensiunii metafizicului,
reinterpretarea miturilor, ironia, spiritul ludic, diversitatea
stilistică.
Poezia ,,Elegie”, a Anei Blandiana se încadrează în seria
produselor artistice neomoderniste ale literaturii române,
apărute în continuarea modernismului lovinescian. Textul se
remarcă prin imagismul pur, suficient sieși, tematica
neconvențională, autoreferențialitatea și intertextualitatea
discursului confesiv. Prin acestea, poezia de față corespunde
crezului artistic blandian conform căruia ,,Elocvența poeziei nu
se măsoară prin dezlănțuirea cuvintelor, ci prin liniștea dintre
ele. Idealul devine să exprimi puțin, să sugerezi mult. (...) Dacă
a spune puțin pentru a sugera mult este sensul creșterii artistice,
atunci a spune și mai puțin, pentru a sugera și mai mult, este un
pas înainte, iar a nu spune nimic pentru a subînțelege totul este
apoteoza drumului.”
Titlul poeziei este unul sintetic, concentrat în esența
simbolică a unui singur substantiv comun, nearticulat, Elegie.
Cuvântul-titlu sugerează că textul poate fi interpretat într-o
cheie confesivă, elegiacă, pe tema marasmului existențial
convertit în manifest poetic.
Tema Elegiei se raportează la posibilitatea de recalibrare
ontologică și transgresarea finitudinii condiției umane prin
asocierea cu universul thanatic și natura. Poeta plasează într-o
simbolică antitetică spiritul mundan cu cel al anotimpurilor.
Aceasta prin Elegie exprimă dramatic neputința evadării dintr-
o lume care îi refuză cunoașterea de tip absolut și deschiderea
spre transcendență.
În primul rând, se poate observa faptul că textul de față
aparține lirismului subiectiv, prin faptul că ipostaza eului liric
este desemnată prin pronumele de persoana I singular ,,mi”
(mie, tributar al afectelor) și pronumele la persoana a II-a, ,,te”
(epifania prin ,,Doamna frumoasă și bună”).

35
 Incipitul poeziei, împreună cu cea de-a doua strofă,
evidențiază relația dintre cei doi poli ai discursului liric: eul
poetic și stihia autumnală ,,Bandajează-mi rănile naive/
Doamnă frumoasă și bună”. Versul liminar conține primul
motiv subsumat ideii de thanatos, anume ,,Rănile prin care
credința mi s-a scurs”. Locuțiunea temporală ,,Clipă cu clipă”
este precursoarea intrării în dimensiunea timpului sacru, al unei
lumi fără simțire unde ,,Frunzele ușoare (...) nu mai urăsc/ Și n-
or mai iubi niciodată”. Valoarea stilistică a verbului la
imperativ ,,Așază-mi-le compresă pe frunte,/ Galbenă doamnă
iertată” potențează deconstrucția eului care tinde spre ataraxie,
negând iubirea ca modalitate de redimensionare spirituală a
ființei în favoarea esenței apolinice.
Cea de-a treia strofă se raportează la condiția de artist ca
depozitar al suferinței. Metafora versului întâi, ,,Leagă-mi
urechile cu foșnet de aripi”, corespunde ideii de evaziune din
staza existențială, nocivă pentru apetența onirică a poetei.
Următorul vers, ,,Să uit mecanicul vuiet de zbor”, surprinde
cum instanța lirică este afectată de perpetuul prizonierat ontic
într-o lume acut industrializată. Prima etapă din traiectul
desăvârșirii spirituale, conform percepției eului poetic,
reprezintă accederea la dimensiunea fenomenală, prin refuzul
cunoașterii paradisiace ,,Și pentru a nu mai căuta să-nțeleg,/
Acoperă-mi ochii ușor”.
Eul poetic ilustrează mașinismul, cauză a decadenței
umane. În incipitul celei de-a patra strofe ,,Și lasă ploaia să
curgă pe trupul” corporalitatea, ca marcă a statutului uman, este
deliberat lipsită de identitate pentru a expanda sentimentul
tragic al existenței eului liric asupra întregii dimensiuni
telurice. Motivul ploii presupune o dublă intenție a decodării.
În creația blandiană, pe de o parte, natura stihială ia formă
acvatică urmărind atât exorcizarea lumii imunde a
industrializării excesive cât și redarea purității originare a
existenței umane. Pe de altă parte, ploaia corespunde unui sol
36
individual al salvării care tratează ,,rănile” muritorului idealist
pentru care ființarea dionisiacă, inferioară, presupune suferință.
Secvența finală a strofei exprimă dorința emițătorului de a se
elibera din condiția umană prin integrarea generică în materia
universului thanatic ,,Îngăduie limbilor roșii-ale ierbii,/ Să mă
suie pe rug.” Tehnica ritualului funerar se dezvoltă în
continuarea strofei prin recurența motivelor funebre din
economia ultimului catren. Ninsoarea este ,,chemată” de
instanța poetică să cadă asupra suferinței, cât ,,Labele păsărilor
să-mi pună, pioase,/ Cruci pe zăpadă.” Prezența crucii are un
rol concluziv. Ea reiterează ideea de purificare prin
identificarea desăvârșirii spiritului cu trecerea existenței în
neființă.
Principalele trăsături ale limbajului poetic blandian sunt
abstractizarea mesajului și a referentului poetic, ambiguitatea,
diversitatea stilistică, etc. Acestea integrează discursul liric
blandian în categoria liricii neomoderniste.
Sub raport expresiv, poezia se caracterizează prin
cultivarea oralității, evidențiată prin prezența imperativului.
Regimul verbal, prin utilizarea predominantă a construcției
imperative, creează o relație directă între instanța stihială și
vocea lirică, înscriind deliberat mărturia abstractizată liric într-
o cheie confesivă, elegiacă.
La nivel stilistic, este evidentă preferința scriitoarei
pentru metaforă ca instrument al discursului liric. Prin aceasta,
se generează o ambiguitate la nivelul orizontului de percepție al
cititorului: ,,Rănile prin care credința mi s-a scurs,/ Clipă cu
clipă, o lună”. Omniprezența acestei figuri de stil creează
imagini auditive ,,Leagă-mi urechile cu foșnet de aripi”;
vizuale ,,Labele păsărilor să-mi pună pioase,/ Cruci pe zăpadă”.
La nivel lexical, ies în evidență asociațiile semantice
insolite, precum relaționarea sferei animaliere/ umane cu cea a
elementelor naturii: ,,limbilor ierbii”; ,,păsări pioase”.

37
 La nivel prozodic, poezia Elegie este alcătuită din cinci
catrene cu versuri inegale; rimă, ritm și măsură variabile astfel
încât se constată modificarea trăsăturilor prozodice, în funcție
de evoluția stării eului liric.
În concluzie, poezia Elegie, de Ana Blandiana
ilustrează direcția neomodernismului, printr-o serie de trăsături
specifice: interpretarea morții ca salvare, atitudinea eului liric
față de condiția umană, percepția inedită asupra realității
decadente, materializarea abstractului și cultivarea formelor de
prozodie neomoderniste.

Cer și pământ
de Eugenio Montale

Motto: ,,Întotdeauna am bătut la ușa minunatei și teribilei

enigme care este viața”. (Eugenio Montale)

Eugenio Montale este unul dintre cei mai prolifici și mai

influenți scriitori aparținând secolului XX. Se naște la 12
octombrie 1896 la Genova, în Italia. În 1917, este concentrat pe
frontul Primului Război Mondial. Ascensiunea interbelică a
fascismului determină marginalizarea poetului și demiterea sa
din funcția de director al prestigiosului Cabinet literar din
Vieusseux. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial,
scriitorul găzduiește poeții persecutați de regimul totalitar
dintre care Carlo Levi și Umberto Saba, asigurându-și existența
prin traducerea operelor unor autori precum Miguel de
Cervantes, Christopher Marlowe, Herman Melville, Mark
Twain și William Faulkner.
Poetul se afirmă, în special, cu opera antumă ce cuprinde
perioada 1925-1977. Volumul de debut, din 1925, este Ossi di
sepia, o carte reprezentativă pentru ermetismul liric a lui
Montale. Până în 1977, Eugenio Montale va mai publica alte
38
12 volume dintre care se remarcă: Le occasioni, Finisterre, La
bufera e altro, Farfalla di Dinard, Fuori di casa, Quaderno di
quattro anni.
După o bogată activitate publicistică și diplomatică, a fost
ales, în 1966, senator pe viață de președintele Giuseppe
Saragat. De asemenea, este distins cu premiul internațional
Antonio Feltrinelli, iar în 1975, devine laureat al premiul Nobel
pentru literatură.
Scriitorul își încheie existența pământeană la 12
septembrie 1981, fiind înmormântat la San Felice la Ema.
Eugenio Montale este, alături de Giuseppe Ungaretti și
Umberto Saba, un reprezentant de marcă al modernității
poetice de tip interbelic din Italia. La nivelul acestei direcții
estetice, Montale ilustrează strălucit trăsăturile modernismului
ermetic prin încifrarea deliberată a discursului poetic.
Opera lui Eugenio Montale Cer și pământ se remarcă
printr-un principiu ordonator paradoxal, dar definitoriu pentru
spiritul poetului, cel al contradicției. Acest principiu de
construcție lirică dezvăluie, de fapt, o structură scindată a eului
poetic în care se ciocnesc principiile contradictorii ale omului
modern precum binomul credinței în divinitate și al morții lui
Dumnezeu (principiu teoretizat în Știința voioasă de Friedrich
Nietzsche), accederea la cunoașterea de tip luciferic a unei
înființări hărăzite ca inferioară, antinomia dintre mizantropie și
nihilism.
Dincolo de contradicțiile inerente personalității lui
Montale, opera sa ilustrează, în principal, trăsăturile
modernismului interbelic.
Modernismul este o mișcare literară apărută împotriva
tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin promovarea
unor noi idei și concepții asupra formulei artistice. Curentul a
fost teoretizat pentru prima dată de către poetul francez Charles
Baudelaire, în Florile răului (1857). Curentul modernist este
caracterizat ca o reacție împotriva romantismului retoric.
39
 O caracteristică fundamentală a modernismului, regăsită în
textul lui Montale, este preocuparea legată de criza existențială
a omului contemporan, înconjurat de singurătatea și
pesimismul său. Mai mult, Cer și pământ este o producție
artistică aparținând direcției estetice a modernismului ermetic
prin valorificarea poeticii obiectului, în care lucrurile și
evenimentele par să funcționeze ca semne și analogii ale unui
peisaj auster, interiorizat de instanța lirică.
Titlul este unul analitic, conținând două coordonate
spațiale fundamentale, cerul și pământul, propuse în ipostaza
polilor adverși, însă iluzoriu complementari, din referentul
poetic. Titlul este puternic conotativ, pentru că include o
plurivalență simbolică, creată prin absența articulării cele două
vocabule: cer și pământ. În plan stilistic, entitățile primordiale
ale lumii sunt interiorizate în spiritul uman, fără a nega
existența lor, concomitentă, în afara eului poetic. Astfel, titlul
devine o sugestie a relativizării contextului pentru confesiunea
lirică.
Tema operei se raportează la criza de identitate a
umanității. Poetul surprinde, prin dialectica de tip ascensus
(cer) - descensus (pământ), o estetică a scepticismului
ocazionată de macularea ontică a societății moderne.
Problematica neantizării legii morale, pe fondul dihotomiei
credință - ateism, unisciență - omnisciență, fanic - criptic,
impregnează spațiul exercițiului poetic.
De asemenea, valorizând insolit dualismul kantian,
universul creator a lui Montale se definește ca un segment
estetic autentic. Eul liric își arogă atributul cunoașterii omului
de geniu: ,,Acum îți dezvălui că (...) n-a coborât niciodată”, ca,
apoi, să-și conteste natura transcendentală; ,,Dar dacă nu e așa
poate să se lipsească”, sporind confuzia identitară.
Structura compozițională presupune o succesiune de
secvențe, care ilustrează tot atâtea ipostaze ale creației poetului
și care se constituie într-un monolog liric adresat.
40
 Versul liminar ,,Că de câteva secole cerul ar coborî pe
pământ/ tot mai iute/ nu puteai crede” evidențiază prelucrarea
lirică a motivului decrepitudinii prin relativizarea
coordonatelor imaginarului poetic. Translatarea cerului spre
pământ corespunde desacralizării: celestul, sugestie a
ilimitatului și a transcendenței se îndreaptă spre racordarea cu
profanul. Produsul artistic debutează printr-o percepție a
existentului cu valoare gnomică ,,Că de câteva secole cerul ar
coborî pe pământ/ tot mai iute”, ilustrativă pentru lirismul
eminamente maniheist al lui Montale. Însă, prin filonul
confesiv (,,nu puteai crede”), incertitudinea invadează orizontul
poetic, revelând figurările neînțelesului și al sinonimelor
acestuia: inexistentul, inarticulatul, incredibilul, nespusul.
În continuarea actului confesiv, eul liric, plasat în calitate
de intermediar ontic între binomul antinomic al sacrului cu
profanul, coroborează expresia epifaniei catamorfe. Pentru
instanța poetică, degringolada ordinii și angoasele izomorfe
acesteia se definesc ca un haos de veci în care ,,cerul n-a
coborât niciodată”, ci se sprijină pe contrapunctul negativ al
căderii. Universul investigației poetice este inerent dihotomic,
predestinat desacralizării, iar răul nu este creat, el există prin
sine, ca parte integrantă a lumii. În acest context, spaima de
cecitate și estropiere a Logosului este redimensionată în
eludarea ororii legată de motivul căderii.
Dinamica multiplă a imageriei simbolice presupune o
dublă intenție a decodării vizând antropomorfizarea sacrului.
Pe de o parte, se obnubilează abstractizarea regimului de
reprezentare prin corporalizarea zenitului într-un mitem ludic,
iar asocierea insolită: ,,pentru că cerul nu e un bumerang,/
aruncat ca să-l vezi revenind”, privilegiază mecanica pendulării
dintre sacru și profan. Pe de altă parte, simbolismul spectacular
ce privește constanta ascensională se află în contrast cu
bumerangul, ilustrat ca agent al claustrării în materialitatea
unei entități desacralizate.
41
 La nivelul mesajului poetic, alteritatea energiei angelice în
constelația simbolică vizând materia se configurează prin
suprapunerea contrariilor. În secvența: ,,Dacă l-am creat nu se
lasă revăzut,/ privat de însușirea existenței”, eul liric deține
potențialul fast de a circumscrie suprasinele, inefabilul.
Această mecanică a modelarii lumii în pneuma este paradoxală,
fiindcă prevede relevarea cripticului. Așadar, esența metaforei
atopice, ,,(cerul) nu se lasă revăzut,/ privat de însușirea
existenței”, este legată de autarhia sacrului ca status esențial
pentru atenuarea desacralizării.
Prin formele conjuncționale ,,dar”; ,,dacă” și adverbiale
,,poate”, ,,așa”, structura ultimelor versuri este dominată de
reiterarea sensului dubitativ. Versul concluziv, ,,Dar dacă nu e
așa poate să se lipsească de noi, zgura lui, și din istoria
noastră”, vizează o temă filozofică de tip existențialist:
rătăcirea imaginii de sine a umanității. Eul liric intră în impact
cu alienarea hierofaniei, recunoscută în disoluția coordonatelor
firescului, prin intruziunea profanului în sacru. Fondul de
manifestare a confesiunii reprezintă lirismul retractil așa încât
opțiunea eului poetic se îndreaptă spre asumarea dezorientării
ontologice și recalibrarea imanentă a Sinelui.
Complexul imaginar al lui Montale conturează o
viziune a lumii contemporane la nivel liric prin două constante
esențiale: paradoxul și confuzia.
Prin urmare, creația lirică modernă ,,Cer și pământ”,
evidențiază, într-o manieră profund originală, motivul
desprinderii de un dat existențial, în referentul decăderii sau
neantizării sacrului.

42
 CĂTUNA IONELA
CLASA A XI-A
C. N. MILITAR „MIHAI VITEAZUL”
ALBA IULIA
PROF. COORD. MIRCEA COSMINA

SENTIMENTUL AGNOSTIC AL UNITĂȚII – CĂI DE

REGĂSIRE

Omul, o ființă aflată la intersecția timpului universal cu

cel individual, reușește să se desprindă de lumea materială și de
timpul efemer și să acceadă la universalitate, la absolut,
deseori, prin intermediul unei profunde introspecții. Astfel,
pentru a se descătușa de timpul finit, acesta recurge la o
deconstrucție de sine, la o autocombustie a ființei, fiind nevoit
să se dedubleze, să se scindeze accesând astfel atât confortul
exterior, trupesc, cât și pacea interioară.
Purtat de-a lungul unui drum finit până ce își subscrie
cercul, omul, un Narcis răsturnat asupră-și, își reflectă
imaginea în oglinda apelor tulburi ale existenței sau în sistemul
de oglinzi ce îi deformează sau îi construiește infinit
reflectarea, până când, după cum susține Ortega Y. Gasset,
„ochiul devine privire”. În timpul vieții umane, sufletul ființei
tânjește continuu la reuniunea sa cu Marele Tot, convins fiind
că exteriorul său ființial nu îi alterează devenirea.
Căutător continuu al absolutului, omul visează prin
Cuvânt, își construiește realitatea imaginativ, negând istoria și
refulând-o în inconștient, diminuându-i limitele. Prin situare
ontologică, omul cunoaște adevărul genezei sale, adevăr
încrustat în ființa lui, prin transfer de la entitatea creatoare la
ființa creată. Atât în poezia „Elegie”, a Anei Blandiana, cât și
în poezia „Furtuna”, a lui Eugenio Montale se observă această
43
căutare de adevăr ontologic ce se desfășoară în fiecare ființă, în
inconștientul nostru colectiv ce poate fi accesat intrinsec, prin
desfășurarea în sens invers a unui ritual ce nu poate fi
conștientizat, dar poate fi simțit, experimentat. Poeziile sunt
concepute într-o viziune antropocentristă, unde ființa umană
este capabilă de a ieși din criza produsă de raționamente și de a
se întoarce spre sine, știind că natura umană este un text dificil
a cărui semnificație trebuie descifrată. De aici se naște ideea că
din cele două texte se desprind căi de acces spre unitatea și
intimitatea ființei noastre, spre recuperarea posturii de
„beneficiar” al Pomului Vieții, atâta timp cât mai există „o
fărâmă de zahăr” și „foșnet de aripi”.
Se remarcă în ambele texte poetice trimiterile la istoria
universală, la mitul cosmogonic, dar și la cel escatologic, două
etape distincte ce expun problematica nașterii și stingerii lumii
și a omului sub zodia acțiunii unei ființe zeificate. Accesul la
sacralitatea ascunsă în ființa noastră, ale cărei ecouri de
cosmicitate se propagă inconștient, și viețuirea în Lume sunt
posibile doar dacă acestea sunt reîntemeiate, însă dincolo de
haosul spațiului profan, după cum susține Mircea Eliade. De
aceea, ființa umană este permanent atrasă de cunoașterea
tainelor universale și simte o puternică dorință de întregire, de
revelare a unității sale primordiale, nu înainte de a-și revela
scheletul individual. Acest concept se regăsește și în opera
„Elegie”, de Ana Blandiana, în care este pusă în lumină
dorința ființei poetice de a se integra în universalitate.
Viziunea autoarei asupra acestei integrări este una întâlnită de-
a lungul timpului în diferite mitologii, singura modalitate de a
putea fi realizată fiind pulverizarea ființei, urmată de
recompunerea acesteia. Astfel, Începutul este văzut ca un
Amurg, viața și moartea, două elemente opozante,
contopindu-se în același plan pentru a-i oferi omului absolutul.
În text, acest lucru este reprezentat prin descrierea anotimpului
toamna, personificat ca zeitate, ce acaparează ființa. În
44
 opoziție cu această perspectivă, opera „Furtuna”, de Eugenio
Montale prezintă anotimpul primăverii, devenit el însuși o
zeitate, astfel fiind sugerată dedublarea ființei poetice spre a se
integra în Totul Cosmic.
Așadar, pentru omul autorului Montale, totala intimitate
cu Ființa este expresia unui „fenomen” ce simbolizează
călătoria spiritului pe parcursul devenirii întru cunoaștere,
„încă arde/ o fărâmă de zahăr în scoica/ pleoapelor tale”, și
încurajează ființa la introspecție, acesta fiind singurul mijloc
nefalsificat de cunoaștere a Sinelui, și astfel, de cunoaștere a
întregului univers. Pentru omul Anei Blandiana, călătoria spre
Sine se realizează pornind de la un nivel inferior, în urma
acțiunii amneziei asupra omului profan și, deci, a ruperii
legăturilor cu miturile și arhetipurile sacre; ființa trebuie să
parcurgă drumul cunoașterii, autodepășindu-se și ajungând nu
în slava cerului, nici în slava minții, ci a sufletului, recuperând
adevăratele conținuturi primordiale. Limitele credinței ce s-a
scurs în răni doar „o clipă”, „o lună”, ale tentației
transcendentului care e perceput ca un mecanic „vuiet de
zbor” sunt învinse sau pot fi învinse prin deconstrucția
conștientului și a conștiinței: „Și pentru a nu mai căuta
să-nțeleg/ Acoperă-mi ochii ușor.”
În modul acesta, se observă cum tema comună a celor
două opere este înglobarea ființei umane în universal, prin
realizarea unității Sinelui cu sinele, împlinită în maniere
diferite de către fiecare instanță poetică în parte. Această slavă
a sinelui lăuntric este valorificată prin articulări și dezarticulări
ale sensurilor cuvintelor, prin apelul la simboluri, asocieri
inedite de termeni, motive literare și metafore subtile. Această
ființă percepută ca un nou construct poate fi percepută ca o
„anima” a poetului, o iluminare, o purificare și o evoluție
spirituală.
Sufletul reprezintă, în ambele opere, esența centrală,
elementul ce stabilește conexiunea dintre om și Univers, dar și
45
unitatea sinelui cu sine. Acest lucru este exprimat în poezia
„Furtuna” prin simboluri, unul dintre cele mai importante fiind
simbolul lespezii devenite spațiu de odihnă a sufletului, accesat
doar prin intermediul introspecției. În legătură cu acesta,
întâlnim simbolul cuibului de noapte, fiind de data aceasta un
spațiu de odihnă a trupului, în care se poate manifesta
sacralitatea. Prin urmare, acesta devine un spațiu intim al ființei
poetice, care îi permite accesul la o autoobservare, realizată
prin cufundarea în interiorul sufletului și conduce ființa spre
scindare, cu scopul de a se reuni sub semnul universalului. În
raport cu acest simbol al cuibului de noapte, în poezia „Elegie”
întâlnim motivul rugului.
Acesta surprinde un moment al răstignirii ființei umane,
al jertfirii acesteia spre împlinirea unității absolute, dar
sugerează și imaginea ereticului, ce se ridică împotriva propriei
sale ființe. La fel ca și cuibul, rugul devine un spațiu sacru, de
odihnă a trupului, dar și de combustie a sufletului profan.
Harpa/harfa prezentă în poezia ”Furtuna” este instrumentul
muzical tradițional, ale cărui coarde fiind făcute, cel mai
adesea, din mațe de linx și leagă între ele Cerul și Pământul. O
posibilă conexiune a acestui element simbol cu poezia Anei
Blandiana este aceea că eroii vor să fie arși pe rug cu harpa
alături, pentru a fi conduși către altă lume, asemenea instanței
poetice care se jertfește sau este jertfită pe rug, așezată vertical,
unind cu trupul ei Pământul și Cerul. De asemenea, în timpul
vieții unei persoane, harpa simbolizează tensiunile dintre
instinctele materiale, reprezentate de rama ei din lemn,
coardele de linx și aspirațiile spirituale, figurate de vibrațiile
acestor coarde. Limbile roșii ale ierbii ce propulsează ființa
spre noua viață au toată simbolistica acestei harfe, frenezia pe
care o degajă acustic și cu accente vizual-cromatice desemnând
fiorul autocombustiei, setea de altă identitate.
Un alt motiv prezent în poezie este cel al frunzelor, ce
reprezintă adevărate comprese, pansamente pentru durerile,
46
suferințele eterne ale elementului material al ființei. Fiind
căzute din însuși copacul vieții, spre care eul liric sugerează
neputința întoarcerii, „Frunze ușoare ce nu mai urăsc/ Și n-or
mai iubi niciodată”, frunzele devin elemente din constituția
eului liric, care se metamorfozează în pământ și se
autodistruge. De asemenea, motivul ploii și cel al ninsorii se
conjugă într-un ansamblu ce are valențele elementelor genezice
și contribuie la decorticarea ființei pentru ca aceasta să se poată
integra în cosmic.
În „Elegie”, apa ce constituie ploaia și ninsoarea este o
apă pură, ce inundă și regenerează ființa, fiind în opoziție cu
apa ce constituie grindina din opera lui Montale; această
grindină simbolizează elementele exteriorului ce se manifestă
stihial și conduc astfel ființa spre o nouă alcătuire alchimică.
Mișcarea aceasta dinspre o lume spre alta este regresivă,
orientată în sens invers curgerii timpului sau desfășurată prin
încremenirea timpului simbolizat de frunze, „Frunze ușoare ce
nu mai urăsc/ Și n-or mai iubi niciodată”, spre a dovedi
perfecțiunea transferului. Mișcarea aceasta nu este una de
împuținare, ci una ascendentă, de îmbogățire, de refertilizare,
de resacralizare: „Îndură-te-apoi și cheamă ninsoarea/ Să cadă
nebună, să cadă,/ Labele păsărilor să-mi pună, pioase,/ Cruci pe
zăpadă.”, ”Ca atunci/ când întoarsă spre mine/ și dezvelindu-ți
fruntea de nourul părului,/ m-ai salutat - ca să dispari în
beznă.” Ființa devenită acum un nou construct, imaterial, egal
cu însuși principiul primordial care i-a dat viață - Pământul,
Increatul - se găsește dezbărată de relativitatea anodină a
lumilor mai mari sau mai mici în care a viețuit și prin care
„...uimirea a trecut ca un plug”, sau în care fulgerul a „glasat”
„...bubuitul aspru, harfele,/ freamătul tamburinelor în
întuneric,/ tropăitul ca de dans spaniol”.
Voluptatea infinită a vieții descoperite prin introspecție
alungă timpul exterior al furtunilor, al ninsorilor și naște noi
generații care își dărâmă coliba de humă pentru a se transpune,
47
prin disoluție, prin topire „pe rug” sau închidere „în eternitatea
clipei” într-o realitate transcendentă, autosuficientă. Metafora
crucilor pe zăpadă și a salutului înainte de pierderea în beznă
ilustrează în fiecare dintre cele două poezii, transferul de
identități dintre ființa materială și zeitățile reprezentate de
anotimpuri, spiritualizarea ființei care a încercat prin visul
resentimentar să se regăsească în timpul sacru al începuturilor.
Acest mecanism este sugerat prin prezența aripilor în poezia
lui Blandiana, ce este în strânsă legătură cu pleoapa închisă din
poezia „Furtuna”. Ambele ademenesc, cheamă cu glas mut
ființa spre o profundă interiorizare, spre a se bucura, apoi, de
înfrățirea cu miracolul natural. Se poate vorbi și despre funcția
eliberatoare, cathartică a cuvântului (în sens aristotelic), pentru
că el descătușează lumea din codurile fixe și perimate,
redându-i puritatea semantică inițială și însușirea primordială
de a fi inepuizabilă.
Sunetul se propagă în poezia „Furtuna” zgomotos, „apoi
bubuitul aspru, harfele,/ freamătul tamburinelor în întuneric,/
tropăitul ca de dans spaniol”, până se pierde în gesturi
dezarmate, „confuze”, sau vuiește în poezia „Elegie”, până
când urechea nu mai percepe niciun ecou și vede „înăuntru”.
Toate acestea dobândesc valențele unui sincretism de coduri,
expresia unui cântec știut care se mistuie pe sine, pentru a lăsa
loc imaginii, reconstruind realitatea de la capăt. Voința omului
de a condensa gândul și cuvântul în imagini, de a se desprinde
din cercul finit și aspru al existenței se reflectă prin întoarcerea
aripilor spre interiorul ființei, prin închiderea pleoapei și
deschiderea ochiului spre înăuntru; e o nouă manieră de a se
raporta la sine, „Cu aripi crescute înlăuntru” sau în „cu ochiul
lui Homer” ca în lirica lui Nichita Stănescu. Se accentuează
astfel nevoia omului de a-și descoperi perfecțiunea în sine și
pentru sine, închizându-se în exterior, revelându-și interiorul
pentru a ființa din nou.

48
 Se știe că existența concretă, ca și faptele de imaginație
sunt concentrate în limbaj. Există un mit al Logosului sacru,
așa cum au fost înregistrate mituri ale eroilor, ale iubirii, ale
morții sau ale jertfelor umane creatoare de frumos artistic.
Cuvântul, este convins Constantin Noica, trăiește „peripeții”
întocmai ca ființa, iar esența lui cognitivă trece prin avataruri
succesive în timp, făcându-l pe individ să trăiască în
solitudinea naturii. De aceea, pentru a atinge o stare de
Nirvana, absolută, acesta trebuie să-și unească sufletul cu
universalul, să se transpună, prin resemantizarea cuvintelor și
resemnificarea elementelor de muzicalitate, în acest construct
literar făurit de cei doi poeți prin intermediul mijloacelor
artistice sugestive și expresive, dar și cu ajutorul prozodiei.
Dincolo de mesajul intim al celor două poezii, cititorul este
chemat să se scrie pe sine, să posede realul pe măsură ce îl
numește prin semnificarea limbajului, descifrarea codurilor și
semnelor.
Astfel, „Elegie” este o poezie sugestivă, încărcată de
figuri de stil, din care nu lipsesc, însă, noi „ctitorii” ale unui
limbaj încifrat. Limbajul are o natură ambivalentă, ca simplă
funcție de comunicare ori ca rostire creatoare de semnificații.
Epitetelor „rănile naive”, „mecanicul vuiet de zbor”,
comparației „uimirea a trecut ca un plug” li se adaugă
metafore subtile: „Îngăduie limbilor roșii/ -ale ierbii”, „Labele
păsărilor să-mi pună, pioase,/ Cruci pe zăpadă.”, sugestii ale
unei crude ironii: ceea ce mărginește poartă, în esență, legile
dezmărginirii.
În poezia „Furtuna” de Eugenio Montale, cuvintele sunt
dovada elevației omului către „eternele Idei” ce populează
lumea lui Platon. Astfel, epitetul „stranie soră” surprinde
dublul ființei umane, scindarea acesteia într-o formă
paradoxală pentru a atinge „Acordul Pur”, armonia întregului,
cum se exprima Ion Barbu. De asemenea, metafora „nourul
părului” descrie ființa însetată de cunoaștere și
49
 autocunoaștere, fruntea reprezentând spațiul creației, prin care
este sugerată astfel existența omului conectat la cosmic,
capturat în mrejele universului, și implicit, ale creației.
Din punct de vedere prozodic, poezia Anei Blandiana are
rimă încrucișată, imperfectă, ce descrie fuziunea universalului
cu materialul, a omului teluric cu cosmicul, o osmoză ce
durează o clipă sau o eternitate, una dezbărată de sacru și alta,
desprinsă din ea. Măsura versurilor este variabilă în ambele
poezii, sugerând astfel fluctuarea, instabilitatea omului efemer
în Universul Absolut. În opera „ Furtuna”, versul liber, lipsit de
rimă, sugerează libertatea omului integrat în Totul cosmic,
narativitatea pierzându-și logica, prin întoarceri și suprimări.
Versul „Ca atunci”, poziționat grafic la dreapta poeziei,
reprezintă solitudinea, retragerea ființei umane prin intermediul
memoriei afective, într-un spațiu intim, în care se manifestă
sacralitatea. Toate acestea dau impresia de act spiritual
disciplinat sau haotic în efortul mental de cuprindere a
înțelesurilor lumii și de supunere sau manifestare
individualizată în jocul poeziei ce depășește organizările
conceptuale. Lipsa de omogenitate a discursului la Eugenio
Montale și adresarea directă din poezia Anei Blandiana
surprind, prin comparație, două maniere diferite de a atinge
extazul mistic, una prin deconstrucția lumii și refacerea de sine
„ca atunci” și alta, prin pulverizarea ființei până când „zăpada
făpturii” ține loc de altar.
Întrucât omul este în totalitate dependent de timp pentru a
exista, contopirea acestuia cu Universul are loc într-o perioadă
îndelungată. Astfel, în viziunea celor doi poeți, ființa își acordă
timpul necesar pentru a cunoaște lumea exterioară, absolută, în
concordanță cu lumea interioară, introspecția fiind modalitatea
principală, unealta necesară a omului în încercarea sa de a
accede la cosmic.

50
 Bibliografie:

1.Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, Humanitas,

1992.
2.Eseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale,
Amarcord, 2001.
3.Moraru, Cristian, Ceremonia textului. Poeți români din
secolul XX, București, Editura Eminescu, 1985.
4.Nicolescu, Basarab, Noi, particula și lumea, Iași, Editura
Junimea, 2007.
5. Noica, Constantin, Interpretări la Platon, București,
Humanitas, 2019.
Texte suport:
„Elegie”, Ana Blandiana
„Furtuna”, Eugenio Montale

51
 COJAN OANA
CLASA A X-A
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU”
IAȘI
PROF. COORD. COMĂNESCU CLAUDIA

Fata care descântă ploile

Poeta care și-a dorit să scrie o carte cu titlul Mersul pe

apă manifestă constant o preferință pentru elementul acvatic,
prezent inclusiv în actul mărturisit al lecturii în care se vede
intrând ca într-o apă adâncă, lăsându-și viața, ca pe o haină, pe
malul cărții (Serenela Ghițescu, Cartea cu delfini. Convorbiri
cu Ana Blandiana, Ed. Humanitas, 2021, p. 160). Cititorul
poeziei Elegie din volumul A treia taină (1969) își uită, la fel,
sinele pe țărmul cald, ingenuu, al versurilor care aduc pe retina
uimită imagini ale unui peisaj în nuanțe de roșu și auriu.
Dintre cele trei teme care revin în volumele Anei
Blandiana – cuvântul mistificator, radicalitatea morală și
sentimentul de înserare în lume (Eugen Simion, Scriitori
români de azi, Ed. Litera Internațional, 2002, vol. III, p. 202),
cea din urmă este întrețesută subtil în poezia Elegie. Discursul
liric are forma unui monolog adresat unei instanțe misterioase,
o prezență feminină înzestrată cu farmec și generozitate, în
spatele căreia tindem să recunoaștem silueta matură a toamnei
– „Galbenă doamnă”. Galbenul aduce, în acest context poetic,
plutirea diafană a frunzelor de aur despre care poeta a mai scris
în Revin în toamnă – „Ora de miere, galbena zăpadă/ Pe care-o
ning din crengi învinse merii”. Criza de esență spirituală caută
alinarea în atingerea blândă a celei invocate: „Bandajează-mi
rănile naive”, suferința fiind tradusă printr-un gol, în locul
sângelui, din răni s-a scurs credința.
Stingerea discretă a vieții își află ecou în frunzele
izbăvite de freamătul emoției. Foile delicate, desprinse de
52
iubire și de ură, devin balsam pentru ființa rănită – „Așază-mi-
le compresă pe frunte”. Iertările toamnei traduc o acceptare
senină, o familiarizare cu sentimentul dureros al înserării
anotimpurilor și al crepusculului vital.
Tulburată de gândul plecării păsărilor, ființa rănită se
refugiază într-un univers vătuit, fără sunete stridente – „Leagă-
mi urechile cu foșnet de aripi”, într-un refuz straniu, o
pendulare între iertare și respingere. Tumultul stolurilor,
simbol al despărțirii, devine expresia unei neliniști oglindite în
conștiința umană printr-o mecanică ciclică. În absența auzului,
eul evită și vizual spectacolul înalt al plecării.
În noua postură, a unei răni palpitânde, cu toate
simțurile „bandajate”, trupul așteaptă căderea bogată a apei, o
ploaie binefăcătoare și edificatoare, un dar al cunoașterii pentru
aceea care a simțit neîndurător „plugul uimirii”. Vegetația își
asumă cromatica autumnală, iarba înfășoară cu firele ei
înflăcărate un eu gata să fie sacrificat, pregătit pentru o moarte
vremelnică, Persefonă în pragul jertfei asumate.
Succesiunea anotimpurilor dobândește, în finalul
poeziei, aspectul unei schimbări de decor, amintind de
bacoviene tablouri hibernale, cu sugestii mortuare. După ploile
reci, despletite, iarna este așteptată cu potop de ninsoare
„nebună”, iar pe albul zăpezii se profilează sumbru „cruci”
lăsate de păsări în mersul lor.
Lexicul poetic se coagulează în jurul nucleului semantic
al suferinței – „răni”, „rug”, iar vocea lirică lansează rugăminți
ca expresie a acestei adânci dureri, prin imperativele verbale –
„bandajează”, „așază”, „leagă”, „lasă”, „îndură-te”, „cheamă”.
Dispunerea enunțurilor în versuri urmează mecanica subtilă a
trăirii, discursul devine fluid, iar rimele apar sporadic, într-o
muzică interioară pulsândă.
În lectura critică a lui Eugen Simion, Elegia Anei
Blandiana este „fermecătoare”, o creație „pură și înaltă despre
actul cunoașterii” (ibidem, p. 206). Pentru cititoarea de față,
53
textul este mai curând o tânguire suavă despre fascinația
toamnei ca aluzie și iluzie a morții, un somn ademenitor, un
semn al maturizării dureroase.

Bibliografie :
Ghițescu, Serenela, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana
Blandiana, Ed. Humanitas, 2021
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Ed. Litera
Internațional, 2002, vol. III

Mărturisiri liminare

Cuvântul, lumina, soarele, vorbele, frunzele, parcul sunt

atinse sporadic de picăturile ploii în lirica lui Eugenio Montale,
într-un proces alchimic prin care elemental acvatic tinde să
devină metal sacru al logosului.
Cerul este motivul literar central al textului Cer și
pământ, acesta este „privat de însușirea existenței”, iar poetul
își exprimă dorința de înțelegere în legătură cu întrepătrunderea
lumii divine cu cea pământească, legătură pe care eul liric nu o
acceptă. Lexemul „bumerang” pe care poetul îl valorizează
semantic pentru a descrie cerul oferă sentimentul de ciclicitate,
întrucât tot ce trece revine la starea primordială.
Titlul pentru care optează autorul reprezintă conexiunea
dintre planul celest și cel teluric, într-o corespondență cu ecouri
veterotestamentare, o referire la scenariul apocaliptic biblic –
„am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi
şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era”. O nouă
geneză succedă ritmic, ciclic, unei extincții misterioase.
Poezia face referire la neputința umană, la
imposibilitatea de a-și modela destinul; sinele este legat în
permanență de o forță superioară sieși și efortul edificării
înaltului nu-și află expresia palpabilă – „Dacă l-am creat nu se
lasă revăzut,”. Ființa omenească, fiind deja creată, se lasă
54
absorbită de propria existență. Adoptând ca atitudine
egocentrismul, omul are tendința de a limita existența la sine,
deși aspiră la absolut, nu-l poate atinge, deoarece condiția
umană prin excelență nu are acces la adevăr.
Prin ultimele două versuri „Dar dacă nu e așa poate să
se lipsească/ de noi, zgura lui, și din istoria noastră” poetul
atribuie cerului puterea absolută, încheierea a tot ce a fost de la
începutul omenirii până în prezent, avansând o viziune
escatologică fundamentată pe indiferență și renunțare. Eul
poetic se plasează, orgolios, la uniunea dintre cer și pământ
fiind legătura astrală dintre ființă și origine. Adversativul „dar”
pune în evidență firea problematică a celui ce face reflecții
asupra marelui absent. Poezia amintește de reproșurile
argheziene din Psalmi: cel care se refuză revelării, să-și
păstreze harul și să ne ignore, în postura de ignobilă „zgură” pe
care o asimilăm.
Discursul liric creat de Eugenio Montale, conturează,
în textul Cer și pământ, un spațiu contemplativ în care vocea
poetică își asumă limitele, un demers ontologic interogativ în
relație cu eternul și problematicul „a fi”.

55
 DAVID BIANCA REBECA
CLASA A IX-A
COLEGIUL NAŢIONAL „DECEBAL”
DEVA, HUNEDOARA
PROF. COORD. CRĂCIUN MARIANA

Recviem 3
de Ana Blandiana

Ana Blandiana, poetă și cutezător spirit liber din

România, contribuie la reîmprospătarea lirismul postbelic
supus unei perioade aride a dogmatismului lozincard și
didactic, lipsită de afectivitate sau profunzime. Poeta se
remarcă prin frumusețea spiritului poetic și ingenuitatea
viziunii cu care abordează teme precum natura, copilăria,
iubirea sau chiar și altele, din sfera lui thanatos, jucându-se cu
logosul și cu motivele literarare alese, prezentând caracteristici
ale lirismului modern. Ion Pachia Totomirescu susține în
exegeza sa că: „eul liric blandianic se învulturează la scară
cosmică, dobândind conștiința unui resurecțional modernism al
existenței etice.”
Opera lirică ce este intitulată ca fiind al 3-lea „Recviem”
are o structură modernă, fiind formată dintr-o strofă cu
șaptesprezece versuri, cu rimă albă și un ritm dactilic. Începe
printr-o adresare retorică asupra propriului sine, reflectând la o
așa-zisă purtare a ființei spirituale într-un văzduh al visării:
„Cum poate să fie să simți/Că te împinge din spate/Cineva sau
ceva/Fără să te poți împotrivi”. Acest „Cineva sau ceva” este
de fapt o „ființă” plurivalentă, ce reprezintă sentimentele,
emoțiile și trăirile umane, care împing mintea eului liric înspre
o vale a reveriei, fără să fie oprită de pragul rațiunii sau al
logicii reexaminate. Această simțire este imposibil de oprit,
întrucât eul liric acceptă această purtare pe calea sentimentelor,
neștiind cu certitudine care este punctul final al acestei
56
periegeze de ordin intrinsec, dar continuând să descopere noile
orizonturi ce se zăresc parcă cu mai mare avânt decât înainte,
așa cum reiese și din versurile: „Fără să știi înspre ce/Dar să
mergi tot mai repede”.
Acest elan duce la desprinderea din cadrul realității, la
plutirea și alunecarea prin firmament, cu o fericire și o speranță
aproape obnubilată că acest zbor cu sentimentele va întrezări
un viitor bun, că acest drum a fost cel corect și că eul liric nu
va cădea de la o înălțime considerabilă atunci când rațiunea va
stopa această călătorie. Versurile „Dar fără certitudinea că/Vei
fi în stare să zbori,/Atunci când zborul va rămâne/Singura
șansă,/La capătul brusc al cărării…” creionează o ușoară
ezitare ce este de asemenea subliniată și de punctele de
suspensie de la încheierea poemului care lasă lectorului o temă
de gândire despre această călătorie, despre forța impactului cu
aerul realității prin care va trebui ca eul liric să zboare atunci
când totul prinde o notă de sobrietate imposibil de ignorat.
Înfruntarea realității va fi singura cale disponibilă după
ce acest drum alături de trăirile umane va deveni mult mai greu
de stăpânit, când cărarea se va termina, iar eul liric va fi nevoit
să facă alegeri dificile și să-și pună la încercare limitele pentru
a supraviețui în plan interior.
„Recviem 3” ilustrează o metaforă asupra momentului în
care ne lăsăm purtați de sentimentele și de trăirile noastre, fără
a mai analiza situația din punctul de vedere al rațiunii sau al
viitoarelor consecințe, trăind doar în prezentul momentului.

Foarfece, nu tăia chipul ei

de Eugenio Montale

Poet, prozator, și translator italian, Eugenio Montale

este una dintre cele mai cunoscute figuri din lirica modernă
italiană din anii 1920, frapând printr-o multitudine de teme
printre care și natura, iubirea, copilăria, evaziunea, abordate
57
dintr-o perspectivă meditativă, pătrunzând în intrinsecul
logosului, folosindu-se cu ingeniozitate de jocul înțelesurilor
cuvintelor ce stau voalate sub o mantie a misteriozității
absconse.
Opera „Foarfece, nu tăia chipul ei” de Eugenio
Montale, structurată în două catrene, cu o rimă albă
caracteristică liricii moderne și cu un ritm trohaic, creionează o
acerbă luptă pentru păstrarea uneia dintre cele mai dulci
amintiri ale eului liric, ce este pe cale să se dezintegreze într-o
veșnică și rebarbativă uitare, să devină un abur ce urcă către
înaltul cerului fără a mai reveni vreodată în mintea eului liric.
Incipitul poemului este marcat de vocativul „Foarfece”,
acesta fiind de asemenea și interlocutorul eului liric,
continuând cu o fierbinte clamoare și cu o profundă disperare
în glas: „nu tăia chipul ei”, rugă al cărei răspuns este vital
pentru eul liric, așadar se afundă în abisul macabru al
exasperării absolute, fiind mai conștient ca oricând de
unicitatea amintirii din memoria lui ce prompt se destramă. Se
agață cu toată forța lui lăuntrică de acel dulce chip ce îi
luminează starea de amărăciune, fiind înfricoșat de simplul
gând ca această evocare va deveni „ceața mea veșnică”, că
acest „foarfece” va sorbi cu un perfid nesaț viața făpturii încă
pe deplin prezente în mintea eului liric.
Foarfecele, care este în fapt impetuosul timp ce vrea cu
orice preț să ia ce este al lui, de la amintiri, până la viață,
începe cu acerbitate asuprirea eului liric, lovindu-l cu barbarie
și personificarea frigului: „Coboară frigul… dure lovituri”.
Punctele de suspensie au rolul ilustrării unei anumite tensiuni,
redate de coborârea stranie a frigului, a mantiei obnubilării
amintirilor, începând războiul propriu-zis între timp și eul liric
ce îl leagă și se agață de memoriile lui. Astfel, lovitura cruntă
este data din partea foarfecelui ce „taie vârfurile” amintirii
chipului persoanei iubite, lăsându-l pe eul liric într-o cumplită
și dezolantă beligeranță în care memoria acestuia este
58
metaforizată ca fiind „salcâmul rănit”, copacul fiind simbolul
axis-mundi, așa cum și memoria lui era o axă către pacea și
bucuria intrinsecă a sufletului său. Acest salcâm rănit încearcă
să scuture „carapacea greierului”, care reprezintă în fapt
amintirea chipului ce s-a ascuns într-o fortăreață sperând să
reziste atacurilor nemiloase ale timpului, scuturând-o cu o
speranța arzătoare ca greierele să se afle încă acolo în
siguranță, ca amintirea să nu fi fost ștearsă de tot. Însă acest
asalt a fost doar cel dintâi, fiind asociat cu primele semne ale
sosirii vremii rele și ale gerului din noiembrie, din păcate
urmând să fie continuate cu mult mai multă forță așa cum și
iarna se instalează hain și tot mai puternic pe parcursul trecerii
zilelor din sezonul cel rece.
Aceasta operă lirică ilustrează o suită de emoții
neplăcute, generate de jemanfișismul afișat de timp față de
dorința învăpăiată de păstrare în memorie a amintirii și a
chipului persoanei iubite, chip ce era aidoma energiei eului liric
din care își hrănea sufletul pentru a putea învinge cotidianul
tapaj ineluctabil, și a vedea o rază de lumină în această viață
plină de greutățile ei crude.

59
 DOMINTE ANASTASIA
CLASA A X-A
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU”
IAȘI
PROF. COORD. COMĂNESCU CLAUDIA

Un joc superior al spiritului

Lirica Anei Blandiana este, deopotrivă, vibrație, spirit,

întrupare divină a logosului. În versurile sale, pecetea
înfrigurării și debusolării condiției umane este abolită de
lumina vitalității. În pofida înfiorării neajunsului, neatingerii
absolutului, solitudinii la care individul pare a fi condamnat
dintotdeauna, încorsetării și subjugării în fața temporalității,
omul pare a vrea să străpungă acest crez nefast sinelui,
creându-și, astfel, un mecanism de apărare. Eugen Simion nota,
în Scriitori români de azi, despre poetă: „toate categoriile
negative ale existenței tind să capete la Ana Blandiana o
luminozitate stranie: disperarea este bucuroasă, suavă, moartea
– clară, bezna – tandră, curată, povara – dulce, spaimele – moi.
Obiectele tind, astfel, spre o stare – dacă putem spune – de
sfințenie.” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol III, p.
210) La Ana Blandiana, forța împotrivirii este redată în mod
liric, prin vibrația plenitudinii pe care universul pare să o
plămădească minuțios în esența ființei. Acest dar al universului
nu este altceva decât dorința cuprinderii pulsiunii metafizice
prin regăsirea autenticității interiorului, dobândită prin
cunoașterea perpetuă. Solemnă prin fiecare cuvânt, poezia Anei
Blandiana respinge afectivitatea gestului cosmogoniei. Eugen
Simion nota că autoarea din generația ‛60 are acea grație
înnăscută prin care poezia capătă interferențe ori
întrepătrunderi cu realitatea poetei. Cu alte cuvinte, poezia sa
surprinde emoția sacră a psihologiei umane prin curățenia
gândului așternut fără reținerea cizelării, a autocenzurii.
60
Influențată de Blaga și Rilke, poetica blandiană „bandajează”
lumea cu gingășia sensibilității înălțătoare.
Sub semnul interogației lirice născute din logosul întors
către sine se află și poezia „Recviem”. Textul pare a anticipa
ochiul iminent al morții ce se află pretutindeni alături de om.
Prima strofă este edificatoare prin resimțirea prezenței unei
entități demiurgice. Într-o manieră ludică, sfârșitul este sfidat
prin respingerea amânării irevocabilului. Prin versul „Este
nimeni” se relevă contradicția ce se naște în momentul
înțelegerii paradoxului la care este supusă ființa umană din
momentul conștientizării de sine. Eul singular devine întreg
prin soarta sa universală, prin lipsa puterii de sustragere. Astfel,
aspirația refugiului trezește conflictul interior al ființei.
În partea a doua, eul creator se află în postura
alienatului, este într-o stare de neliniște, de încătușare. Această
înlănțuire telurică se exprimă printr-o dezlănțuire menită să
pună capăt suferinței neîndurătoare. Ploaia imploră și se roagă
odată cu omul pentru cruțare – „Zgomotele ploii și vocea ta /
Implorând: Pune capăt, Doamne, / Pune capăt.” Ce înseamnă
acest capăt, e oare de ajuns o simplă rugă închinată vastității
pentru ca tenebrele interioare să fie eliberate, purificate?
Puternica invocație izvorâtă din strădania interioară spre
desăvârșire evidențiază un imperativ caracteristic lumescului.
În versurile din partea a treia, eul este exprimat prin
transparența reflecției despre substanța ontologiei. Natura
umană este pusă sub semnul întrebării. Deslușirea adevăratului
sens al omenirii nu este cu putință, omul neputând cuprinde
transcendentul, idealul.
În spiritul intertextualității neomoderniste, în partea a
patra, se face referire la un creator de versuri în opera căruia
moartea devine viață, iar viața pământeană se transformă,
brusc, în infernul unui alt univers: „Un poet pe care nu cred că
l-ai citit,/ Îți spuneam,/ Era convins că există/ Și dincolo o
moarte/ Al cărei rezultat este nașterea pe pământ.“ Se remarcă
61
oboseala omului în raport cu fatalitatea ciclicității. Prin
dialogul cu ființa iubită, se desprinde cochetăria, jubilația cu
care omul întâmpină conceptul de evaporare, de pierdere a
materialului și de predare în fața necunoscutului. Prin uitarea
durerii, creația umană reușește să se transpună în nevăzut.
Reproșul devine dulceața sufletului captiv în materialitate –
„Și-uitându-ți o clipă durerea – / Tu zâmbeai ca de o glumă /
Tristă, / Iar eu continuam, ca să te fac să râzi”.
A cincea secvență lirică conturează corespondentul
dintre cele două lumi, dintre cea cerească și cea trupească.
Acest mesager este portretizat ca o umbră. Opera blandiană e
înălțare, e eden, e stare paradisiacă datorită faptului că versurile
par că vibrează și au o anumită pulsiune a simțirii ce vrea să
transpună universul. Plinătatea lor e inconfundabilă. Și totuși
ecoul întunericului, al umbrelor se impune decisiv – „Mesager
al știrilor bune/ Întinzându-și umbra prelungă/ Peste peretele de
la capul/ Patului tău,/ El stătea așteptând./ Își spusese, probabil,
Și acum aștepta să te bucuri... Cu aripile ciulite,/ Încerca să te
asculte,/ Respirând sau nu.” Moartea e bucurie prin miezul său
misterios.
Dualitatea dintre material si imaterial, dintre fizic și
metafizic, dintre infern și paradis, dintre suflet și trup atinge
apogeul în partea a șasea. Umbra e esență de lumină prin
închegarea spiritului. Discontinuitatea dintre cele două valori
nu este posibilă în ceea ce privește omul. Individul e guvernat
deopotrivă, de sacru și profan. De asemenea, moartea e
prezentată sub indicele umbrei și al unei stări diferite de
configurare – „Începând să aparții/ Altei lumi, altei stări de
agregare,/ Încă de pe acum,/ Încă dinainte”.
Făptura meschină a omului în raport cu ireversibilitatea
timpului devine conținut liric în partea a șaptea a Recviemului.
Condiția ființei umane este de factură temporală și în acest fel,
ea este subjugată de inevitabilul senectuții ce soarbe energia
vieții. Astfel, sufletul își pierde din consistență odată cu
62
îmbătrânirea, în viziunea unui poet îndrăgit de autoare.
Articularea acestei idei este contestată de eul liric prin nevoia
exprimării bunătății ce vine odată cu trecerea. Curgerea devine
palpabilă prin strângerea sa în suflet, iar sufletul se
metamorfozează în clepsidră. Cu alte cuvinte, întoarcerea
clepsidrei oferă prilejul reînceperii vieții, revenirii la timpul
inițiatic, primordial.
Cerul devine oglinda reflexiei pământului în secvența
următoare, iar văzduhul devine abis, îngropăciune prin
asocierea biblică cu Raiul. Inversiunea rugăciunii „Precum/ Pe
pământ/ Așa și în cer” face trimitere la dimensiunea religioasă
și întărește frica de stingerea care marchează de la începuturi
existența umană – „Îmi era frică și/ Aș fi vrut să te ascult,/ Dar
nu mai știam ce înseamnă/ Să fiu cuminte”. Este prezent, o dată
în plus, intertextul biblic, prin trimiterea la mitul ancestral al
protopărinților. Adjectivul „cuminte” amintește aici
înțelepciunea pierdută prin necunoașterea acestei stări.
Ultimele trei secvențe poetice transpun metaforic
moartea care devastează eul și îl face să spere că la un moment
dat va reîntâlni ființa pierdută. Glasul pământului îl ademenește
pe cel rămas în viață chiar și în somn. Se distinge motivul
oniric – „Glasul tău reverberat din bulgăr în bulgăr/ Ajunge la
mine în somn”. Demersul liric surprinde, în final, închegarea
spiritului lumii prin tăcere.
Privind amplul poem Recviem în ansamblu, ploaia
poartă cu sine, în poezia Anei Blandiana, invitația continuă la
reflectare, prin interiorizare. Căderea fluidului acvatic servește
astfel, intelectualizării emoției prin fiorul interior ce plasează
ființa umană în postura aspirației la cunoaștere. Poezia atinge
note de elegie, deopotrivă consacrate efemerității și
înveșnicirii. Prin poetica Anei Blandiana versurile iau conturul
lirismului pur al cadenței vieții.

63
 Bibliografie ;
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Ed. Litera
Internațional, 2002, vol. III

Din ceața amintirii

La Eugenio Montale, ploaia e edificatoare, plină de

freamătul peninsular, mai ales în poezia „Sub ploaie.” Lirica sa
este marcată de preaplinul existenței care nu se demască – „Mi-
e scumpă masca, dacă dincolo/ de morișca destinului îmi mai
rămâne/ un salt ce mă îndreaptă/ către tine.” Fiorul iubirii este
fierbinte, marcat de reconfigurarea dualității. Poetica sa e patos
inconfundabil prin intermediul dragostei ce guvernează
universul apropiat. Ca la Ana Blandiana, se observă antiteza
care fructifică nuanțe de sens. Iubirea devine un strop de viață
între lumină și întuneric. Se relevă marea idee universală
conform căreia dragostea este adevărata menire a omului –
„Por amor de la fiebre… mă poartă un vârtej/ cu tine. ...un
strop de viață între umbre și lumină”.
Prin apropierea de ființa iubită se relevă aspirația unei
comunicări metafizice, de o spiritualitate candidă, limpede,
sinceră. Prin versul „Se sfarmă un nor” capătă înțeles
spectacolul diafan al tabloului ceresc. Iubita este asemănată cu
un cocor care se îndreaptă spre meleaguri mai însorite.
Aspirația spre lumină este evidentă. Femeia dragă este
emblematică, menită să-și copleșească iubitul prin grația
gestului liber. Autenticitatea, spontaneitatea sporesc gustul
îndrăgostitului spre acel tangibil cu seraficul. Nevoia de
înălțare, de ascensiune sufletească, provoacă o explozie a
sensibilității. Simțirea individuală devine neîncăpătoare,
neîndestulătoare și se raportează la sentimente care nu
rezonează cu procesul progresiv al fericirii. Lumea e lucidă în
comparație cu efervescența resimțită de îndrăgostiți.

64
 Motivul poetic al ploii aduce, în textul „Sub ploaie”, un
vârtej de emoții spectaculoase. Ploaia inundă inima,
transformând-o într-o pasăre Phoenix. Întreaga natură,
îndeosebi elementul ploii, pare să vibreze cu arta iubirii.
Dragostea devine catharsis, simbol, metaforă a dinamicii
existențiale. Totodată, ploaia purifică prin dispoziția pe care o
creează, aceea spre contemplație – apa melancolizează.
În final, poezia spiritului latin este însetată de o anumită
cuprindere profundă a sinelui, a dragostei împărtășite. Textul
„Sub ploaie” instituie o stare marcată de plutire, de zborul spre
orizonturile regăsirii.

65
 GRIGORAŞ ELENA VALENTINA
CLASA A IX-A
C. N. MILITAR „ALEXANDRU IOAN CUZA”
CONSTANȚA
COORD. PROF. MATACHE MIHAELA

EXERCIȚIU DE LECTURĂ

Motiv recurent în literatura universală, ploaia poate

sugera stări de melancolie, de agonie, de existență stereotipă.
Simbol plurivalent în operele semnate de Ana Blandiana sau de
Eugenio Montale, imaginea ploii este realizată cu ajutorul unor
descrieri, cu rolul de a o transforma într-un centrum. Structura
de adâncime a textelor conține simboluri ce sugerează
dimensiunea atemporalității: natura, nisipul, ploaia, ochii,
dansul, tâmplele.
Textul Dans în ploaie de Ana Blandiana oscilează între
două coordonate antinomice, realia și utopia, sau între structuri
cu valoare iconică, incluzând apelul la conotațiile de natură
simbolică și mitologică. Cu toate acestea, trăirile eului liric
exclud pesimismul existențialist, opera sa rămânând o continuă
căutare a sinelui, în limitele echilibrului interior. Vocea poetică
simte nevoia de a se sacrifica pentru umanitate, devenind un
liant între cer și pământ, de a dansa într-un ritm frenetic impus
de legile naturii. Descrierea dansului sugerează energia
descătușată, ritm dionisiac și patimă. Este un dans al
instinctului, un simbol al destinului, acesta fiind o analogie cu
existența umană însăși. Epitetul repetat ,,nou dans” poate
sugera atât un simplu ceremonial, cât și manifestarea primară și
organică a sentimentelor, un ritual aproape mistic de refacere a
unor ritmuri de viaţă originare.
Imaginea puternică, reliefată de versul: De frânghiile
ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc surprinde transpunerea
66
gândurilor care sparg bariera dintre realitate și imaginație.
Apare astfel sentimentul de împăcare cu sine și cu existentul, în
încercarea de evadare, prin intermediul picăturilor de ploaie,
într-un plan atemporal și anistoric, departe de spațiul mundan.
Textul semnat de Ana Blandiana conține în structura de
adâncime un nucleu simbolic, marcat de erudiție și forță
vizionară, dar și evidentă vocație pentru inserțiile de tip
intertextual, ilustrând empatia auctorială, acea stare de
Einfühlung.
Poemul După ploaie, de Eugenio Montale reprezintă un
topos al conexiunilor de idei, al jocurilor lexicale. Înțelegerea
și asumarea propriei suferințe apropie instanța lirică de condiția
unui homo cogitans. Criptică sau tainică, poezia semnată de
Eugenio Montale ascunde semnificații pe care doar
subiectivitatea receptoare le poate evidenția, printr-o atentă
revenire asupra textului. Imaginarul poetic permite construcții
inedite: „apar ideograme ca gheara de găină”. Natura devine un
topos aparent rustic cu valențe multiple, identificându-se, în
acest mod, cu nivelul utopic al așteptărilor. Ca pictor al unei
lumi surprinsă în toată complexitatea ei, eul poetic creează
peisaje semnificative: Mă uit în spate/ dar nu văd adăposturi
sau coteţe de păsări, uzând de un limbaj ludic. Spectacolul
Vieţii este privit ca o invariabilă a ascensiunii și prăbuşirii: Nu
e adevărat/că Natura e mută. Vorbeşte la întâmplare/ şi
singura speranţă e să nu se ocupe/prea mult de noi. Densitate
ideatică, lirism reflexiv, joc al formei și al imaginii, poemul
reprezintă o sinteză de gândire, reunind elemente estetice,
proprii pastelului, elegiei sau meditaţiei.
Se pot descoperi semnificații de tip culturalist,
permițând astfel conexiuni fie cu arta rupestră, fie cu cea
modernă, aflată în căutarea primitivismului, ca principiu
estetic. Se poate observa faptul că tematizarea naturii, cât și cea
a ipostazei efemere a ființei umane, permite, în acest caz, o
permanentă valorificare a imaginarului, definit ca o sumă a
67
arhetipurilor. Înțeles ca element al gândirii colective, arhetipul
reprezintă o structură cu un conținut fluid, dar cu o formă
constantă. Se remarcă vulnerabilitatea, modestia și discreția
celor doi poeți care doresc să fie receptați la nivelul
așteptărilor. Trebuie subliniat faptul că aceste texte, ca și
întreaga poeticitate a celor doi creatori, reprezintă un câștig
pentru literatură. Este o provocare adresată unui lectorat deja
inițiat, în încercarea de a cunoaște și de a înțelege condiția
poetului.

68
 MANOLE CRISTIANA
CLASA A X-A
LICEUL TEORETIC ,,GRIGORE MOISIL”
TULCEA
PROF. COORD. NEACȘU IRINA

Glasul libertății
,,Dans în ploaie” – ,,Oase de sepie”

Libertatea e o nevoie a vieții cotidiene, cât și o necesitate

ce ne ajută să trăim fără regrete, e antidotul pentru tristețe.
În textul „Dans în ploaie” de Ana Blandiana, ploaia
devine partenera autoarei în dans, exprimându-și sentimentele,
emoțiile, astfel eliberându-se de toate grijile. Vântul reprezintă
vocea, însă este acoperită de noapte, astfel ea încearcă să se
facă auzită prin dans. Autoarea încearcă să formeze legătura
dintre dorința publicului cât și a sentimentelor, astfel, face tot
posibilul sa le înțeleagă, cât și să le pună laolaltă. Înfățișarea sa
arată stilul ei diferit cât și firea sa îndrăzneață, astfel, devenind
plăcută de ceilalți. Aceștia simt cu câtă înflăcărare își dorește
ființa umană să își exprime liber toate gândurile. Ea le
sugerează să aștepte până când aceasta va reuși să se facă
auzită prin puterea ce curge prin brațele sale asemenea unui
zeu. Nu va apleca niciodată capul de rușine și nici nu va
îngenunchea, chiar dacă va fi criticată de ceilalți pentru că se
exprimă liber, fără a avea regrete. Dorința sa de a fi îmbrățișată
reprezintă opoziția sa față de societate. Nevoia de a fi înțeleasă
de ceilalți e prezentă prin faptul că dorește ca ceilalți să îi
iubească libertatea sa de a se exprima. Negațiile conotează firea
autoarei care devine o voce a rațiunii sociale ce respinge
pervertirea societății.
În textul „Oase de sepie” de Eugenio Montale, cuvintele
spuse cu ardoare sunt prețioase, însă sunt estompate de cei care
le resping. Instanța poetică e nepăsătoare față de cei din
69
societate care au în minte ideea că toți au aceleași idealuri.
Ideea de deschidere a unei lumi se referă la adevărata lume, cea
care nu e plină de oameni falși și de reguli care nu oferă
libertate în exprimare. Arderea zidului reprezintă doborârea
unei bariere ce ține prizonieră exprimarea liberă, însă nu
dorește să treacă de el, astfel, arde în interior meditând la ceea
ce ar crede lumea, fiind atent la opiniile lor. Dorința de a spune
tot ceea ce îl deranjează e puternică, însă frica sa este mai
persistentă determinând ezitarea. Cioburile semnifică piedicile
ce le pune societatea în viața sa așa că se va tot împiedica când
va vrea să se exprime liber, întristându-se.
Autorul nu mai are destulă putere, însă face eforturi ca să
redevină ca o floare prin arătarea muncii sale. El reflectează
cum că dacă ar dispărea toate aceste bariere, atunci lumea ar fi
liberă și astfel ar crea fericirea. Ca să ajungă la acest stadiu îi
trebuie o călăuză ce poate să aducă această speranță în lume.
Trecerea prin viață e obositoare, greul drum fiind plin de
obstacole, însă timpul le rezolvă pe toate. Indiferența lumii e ca
somnul de care nu te mai saturi, astfel nu îți dai seama cum poți
scăpa de ea. Cu cât timpul trece, își dă seama că există o
durere, pe care mulți nu o observă. Tăcerea e un răspuns
indirect, dar astfel prezintă dreptatea, pe când cântecul e, de
fapt, încercarea de a face pace, însă vorbele autorului trec de
oameni ca și când nu le-ar păsa. Speranța autorului nu piere
fiindcă vede doar momentele frumoase și trăiește fiecare clipă
fără regrete. Chiar dacă încă arde și nu vede o soluție, nu se
pierde în abisul întunecat al existenței. Odată ce ajunge să
cunoască fericirea, e atent să nu o piardă, fiindcă e greu să o
redobândească. Fericirea alină tristețea din viața omului, însă
odată pierdută nu o mai poți recupera. Autorul are speranțe
mici că sentimentul de gol va pleca însă nu renunță. Când
oamenii vor vedea că a reușit să se elibereze, toți se vor aduna
să afle cheia succesului său, însă descoperirea stă în
autoreflecția sinelui, de aceea fiecare trebuie să se reveleze
70
sieși. Chiar și cea mai ușoară activitate îl obosește pe autor
asemenea unui gândac, însă se ține cu greu. Cei mai mulți
oameni se tem de adevăr, astfel cei corupți tremură să nu se
afle răul făcut lumii. În viața după moarte, faptele sunt arătate
și judecate, fără să se explice motivul. Scrijelările de pe zid
reprezintă cicatricele pe care un om le poartă în suflet de-a
lungul vieții. După ce focul din interiorul său se stinge și vine
fericirea cât și libertatea, el nu își va mai aminti durerea
suferită cât și greutatea vieții.
Ambele texte au aceeași semnificație profundă, aceasta
fiind nevoia de libertate și fericire. Ana Blandiana prezintă
felul în care se exprimă liber, la fel și Eugenio Montale, poezia
fiind metoda lor. Autoarea se folosește de ploaie fiind un
element ce aduce senzația de melancolie și tristețe, care
împreună cu îmbrățișarea conferă sensibilitate, pe când
Eugenio pentru sensibilitate folosește simbolul focului și al
peretelui. Focul exprimă dorința aprinsă a autorului de
exprimare, iar zidul reprezintă greutatea vieții. Glasul autoarei
e, de fapt, vântul care nu se face auzit chiar dacă repetă. În
textul „Oase de sepie”, autorul folosește mai multe simboluri
pentru a preciza vocea sa, întregul text devenind o amplă
metaforă a unui strigăt pentru libertate. Pentru ambele texte,
vocea e acoperită, astfel niciunul nu se poate elibera și încearcă
să găsească o metodă prin care să vorbească liber chiar dacă
societatea îi limitează, dansul fiind metoda scriitoarei românce,
în timp ce metoda lui Eugenio Montale e mult mai complexă.
În textul „Dans în ploaie” autoarei nu îi pasă de părerea
societații, dar mesajul creației autorului Eugenio Montale e
limitat de descifrarea la care participă fiecare lector. Montale
meditează la tot ceea ce îl oprește fără să acționeze ca să
depășească zidul atotconstrângător. În cele două texte se
observă accentul social al mesajului, prin sancționarea
oamenilor corupți, falși. Aceștia sunt influențați atât de cei din
jur, cât și de propriile lor sentimente, ce nu se lasă doborâți de
71
soartă. Atât corupția și falsitatea, cât și supunerea societății
sunt elemente ce relevă fața adevărată a societății în care
trăiesc. Speranța în textul lui Eugenio Montale e prezentată ca
o floare ce dorește să iasă la lumină, însă are nevoie de ajutor
pentru a-și atinge scopul, pe când Ana Blandiana prezintă
speranța ca fiind în mâinile sale, astfel, fiind singura ce poate
aduce această dorință la realitate. Prezența societății face ca
textele să aibă aceeași temă, fiind scrise în aceeași perioadă
istorică. Față de alte texte lirice, aceste două poezii prezintă
metaforic situația din perioada optzecistă, când oamenii erau
forțați să fie de acord cu tot ceea ce li se impunea, libertatea
fiind inexistentă și teama fiind amplificată continuu. Toate
aceste răni sunt exprimate prin aceste poezii, subtil, astfel încât
să transmită un mesaj profund pentru aceia ce înțeleg și capătă
o voce mai puternică în lumina ultimelor evenimente istorice la
care suntem părtași.

72
 MARCHIȘ IOANA
CLASA A XI-A
C. N. MILITAR „MIHAI VITEAZUL”
ALBA IULIA
PROF.COORD. MIRCEA COSMINA

Dualitatea contrariilor

Universul este un Tot, o unitate a materiei și a spiritului

care tinde spre perfecțiune, spre individualizare, devenind un
nou construct. Dualitatea ființei se extinde, se lasă
redescoperită prin cele mai simple și autentice moduri, dar
contrastul dintre existența propriu-zisă și reveria unei lumi
paralele, guvernată de principii ancorate în golul cosmic, totuși
există. Astfel, se nasc cele două individualități separate, Cerul
și Pământul, care prin natura lor superioară tind să rămană
separate. Însă acela ce trăiește prezentul doar ca prezent, fără
dimensiunea seminală a timpului mare, fără o constantă a
timpului universal, încetează să mai fie o prezență, lăsându-și
prezentul nelocuit. Atunci când simțurile se manifestă plenar
prin fiecare fragment al ființei, Universul devine elementul
coordonator al unui act ludic, cu valențe desprinse din cel al
Creației, iar trăirea simultană în cele două dimensiuni ale
timpului face ca ființa să călătorească prin veacuri singură sau
însoțită, viețuind deopotrivă în materie și spirit.
Virtutea de a trăi simultan în timp și în afara lui face
posibilă coincidența contrariilor: Pământul e substanța
universală, Haosul primordial din care Dumnezeu L-a creat pe
Om, ca individualitate superioară, glia dobândind funcția de
matrice maternă deoarece „Ea dă viață și o ia înapoi”, iar Cerul
devine, astfel, manifestarea directă a transcendenței, a
spiritualității și a perenității, pe care ființa umană nu-l poate
atinge deoarece îi este superior. Unitatea dintre cele două se
73
manifestă la granița dintre realitate și aspirația către o lume
superioară bazată pe rațiuni simple, necodificate, omului
oferindu-i-se posibilitatea de a percepe și de a asimila lucrurile
dintr-o perspectivă diferită, matură și orientată spre
profunzimea elementelor, nu spre superficialitatea lor.
În acest scop, reprezentative pentru ideea de unitate, dar
menținându-se, totodată, în ierarhie ca elemente superioare,
Cerul si Pământul sunt simboluri ale creațiilor literare „Cer și
pământ” de Eugenio Montale și „Elegie” de Ana Blandiana,
fiecare prezentând în manieră originală concepțiile despre
coexistența contrariilor într-un Univers Mamă. Dacă Ana
Blandiana surprinde cele două individualități antitetice ca
expresii ale materialului și ale imaterialului universal care tind
să rămână separate potrivit conștiinței creatoare primordiale,
Eugenio Montale asociază imaginea „toamnei” cu cea a
Pământului care, printr-un parcurs regresiv, spre Geneză,
devine promotor al unei noi nașteri universale, restabilindu-i
ființei locul în Univers.
Motivul zborului prezent în opera „Elegie”, „Leagă-mi
urechile cu foșnet de aripi/ Să uit mecanicul vuiet de zbor”
subliniază dorința de libertate a ființei, de redescoperire de sine
într-o altă ipostază existențială. Eul liric modelează prin
puterea sa creatoare o nouă individualitate, toamna prezentată
inițial „Galbenă doamnă iertată” fiind corespondentul Gliei
evidențiate în opera lui Montale, materialul care își însușește
existența și pledează spre continuitatea acesteia într-un timp și
spațiu guvernat de legi universale. Simbolul bumerangului,
înțeles ca întoarcere reversibilă spre geneză este negat în opera
„Cer și pământ”, „pentru că cerul nu e un bumerang/ aruncat ca
să-l vezi revenind” subliniind capacitatea universului de a-și
separa unitățile fundamentale din care a fost creat, menținând
în aceeași ordine esența celor două individualități, prin
nedeteriorarea elementelor înconjurătoare. Ana Blandiana
promovează în opera sa raportul indisolubil dintre esența și
74
aparența existenței, spațiul exterior, tomnatic, oferind
posibilitatea ființei de a se pulveriza, de a renaște prin
combustie din propria cenușă, asemenea Păsării Phoenix:
„Îngăduie limbilor roșii-ale ierbii/ Să mă suie pe rug.”.
Trecerea ireversibilă a timpului peste ființa poetică
prezentă în „Elegie” este puternic nuanțată prin prisma
motivului crucii: „Labele păsărilor să-mi pună, pioase/ Cruci
pe zăpadă”, această „moarte” simbolică fiind, în esență,
renașterea maiestuoasă a unei noi identități, purificată de
concretul naturii iernatice, în timp ce Eugenio Montale
caracterizează ireversibilitatea timpului printr-o durată
nedeterminată „Că de câteva secole cerul ar coborî pe pământ/
tot mai iute/ nu puteai crede”, amplificând misterul identităților
separate atât temporal, cât și spațial.
Discursul liric prezent în cuprinsul celor două opere se
bifurcă și generează direcții de interpretare. Pe de-o parte, Ana
Blandiana impresionează printr-o tonalitate solară, exuberantă,
discursul fiind orientat spre posibilitatea ca zeitatea supremă,
ordonatoare a spațiului și timpului, Toamna, „Bandajează-mi
rănile naive/ Doamnă frumoasă și bună”, să vindece ființa de
stigmele trupului, în timp ce, pe de altă parte, opera lui Eugenio
Montale se caracterizează printr-un discurs cu tonalitate sobră,
aforistică: „să ți-o spun prin viu grai îți dezvălui că / n-a
coborât niciodată”, în acest mod lectorul fiind martorul unei
confesiuni universal-valabile prin care ființa se delimitează de
cele două contrarii, Cer și Pământ, trăind când în materie, când
în spirit.
Titlul, expresia refulată a individualității creatoare în
plan exterior, surprinde în opera „Elegie” muzica dulce-amară
care însoțește spiritul în drumul său spre desăvârșire, intonând
în manieră nostalgică conștiința unei identități aflate în plin
proces de metamorfozare. „Cer și pământ” plasează în contrast
elementele limită ale existenței, conjuncția copulativă „și”
indicând în mod cert ruptura dintre cele două, Cerul, principiul
75
masculin, fiind supus celuilalt, creat din celălalt, din matca
generatoare de noi valori a Pământului. La nivel stilistic, se
evidențiază în opera Anei Blandiana prezența repetiției cu
valoare intensificatoare ‚...cheamă ninsoarea/ Să cadă nebună,
să cadă”, eul liric punând în lumină haosul care domină
Universul, odată cu începerea și nefinalizarea procesului de
renaștere universală, aspect justificat și în opera lui Eugenio
Montale unde realitatea nașterii Universului stă sub semnul
incertitudinii: „Dacă l-am creat nu se lasă revăzut/ privat de
însușirea existenței/ Dar dacă nu e așa poate să se lipsească/ de
noi, de zgura lui, și din istoria noastră”.
În concluzie, raportul dintre cele două individualități
primordiale, Cerul și Pământul, este surprins alegoric printr-o
nouă alcătuire a ființei, printr-o trecere subtilă de la cadrul
autumnal la cel hibernal, fiecare dintre cei doi autori punând în
centrul discursului Universul, în manieră diferită, dar având
același referent - armonia și dizarmonia Totului cosmic.

Bibliografie:
1. Alexandrescu, Sorin, Privind înapoi modernitatea,
Editura Univers, București, 1998
2. Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicționar de
simboluri. Mituri, Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere -, Ediția a doua, revăzută și adăugită. Traducere
de Micaela Slavescu, Laurentiu Zoicas (coord.), București,
Editura Polirom, 2009
3. Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, București,
Univers Enciclopedic, 2011
Texte suport:
Elegie, Ana Blandiana
Cer și pământ, Eugenio Montale

76
 MOCANU ELENA
LICEUL TEORETIC ,,GRIGORE MOISIL”
TULCEA
CLASA A XI-A
PROF. COORD. NEACȘU IRINA

,,Elegie” - „Sub ploaie”

Ana Blandiana - Eugenio Montale

Ploaia, asemenea unui adevărat alchimist, transformă

materia după bunul plac, postulează unitatea și simplitatea
unică a ansamblului conferindu-i o nouă formă, în același mod
acționează și asupra sufletului uman în cadrul liricii, modelează
orbește scoțând la iveală cele mai adânci dorințe.
Ana Blandiana și Eugenio Montale sunt doi scriitori ce se
diferențiază de contemporanii lor prin abordarea
nonconformistă a motivelor și simbolurilor, prin perspectiva
modernă asupra vieții. Se regăsesc concepte precum peisaje
halucinante, evaziune, iubire, timp mitic, copilărie, aspirație
spre libertate și melodramă care construiesc cercul lor liric atât
de bogat.
,,Elegie” scrisă de Ana Blandiana, așa cum sugerează
titlul, este o invocare a sentimentelor de tristețe, un plan
melancolic în care temperamentul eului se împletește armonios
cu natura.
Tema operei este singurătatea, izolarea de lumea
cotidiană, de relele cauzate, de iubirea pierdută, o singurătate
ce are finalitate în natură, locul primordial al creației, loc în
care poeta își poate găsi liniștea.
În cadrul acesteia vibrația transmisă de ploaie este fixă,
eul blamează naivitatea de care a dat dovadă, se simte secat de
credință și invocă direct, de două ori, pe parcursul discursului
liric, instanța ce este însărcinată cu salvarea acestuia: ,,Doamnă
77
frumoasă și bună”; ,,Galbenă doamnă iertată”. Natura ia parte
la criza existențială a eului, coroborează sentimentele de jale și
tristețe, conferindu-le o aură melancolică. Incapacitatea de
autosalvare din fața faptului împlinit și refuzul de a se
conforma cu realitatea oferă vulnerabilitatea eului ce vrea să fie
scos din ghearele agoniei de ființa care l-a adus în această stare,
fapt pentru care îi oferă iertarea sa: ,,doamnă iertată”. Acesta
vrea să se detașeze de existența perenă, astfel că doamna
invocată pe parcursul operei capătă valoare divină, stăpânind
puterea naturii și soarta celui care suferă: ,,Leagă-mi urechile
cu foșnet de aripi […]”, ,,Și lasă ploaia să curgă pe trupul […]
Îngăduie limbilor roșii-ale ierbii/ Să mă suie pe rug”. Se
observă cum ploaia capătă o simbolistică aparte în cadrul celei
de-a patra strofe. Curgerea ploii pe trupul ,,prin care uimirea a
trecut ca un plug” relevă ideea de purificare a materiei prin
puterea naturii, în următoarele două versuri se creează o
paralelă divină între viață și moarte (apă și foc), între două
soluții cu același scop dar procedeu diferit, astfel că suirea pe
rug reprezintă purificarea prin distrugere. Ultima parte a operei
descrie finalitatea dorinței, menționată ca o înmormântare ce
aduce aminte de baladele populare românești, natura contribuie
până la cel mai mic detaliu. Atmosfera mortuară este menținută
de ninsoarea ce cade ,,nebună”, cortegiul funerar de păsările
cerului ce pun cu evlavie amintirea materială a unui suflet pur
,,cruci pe zăpadă”.
Cromatica abordată de poetă se limitează la două culori,
galben și roșu, și o nonculoare, alb, ce construiesc imagini
vizuale inedite. Asocierea culorii galben cu doamna oferă o
caracteristică colerică, ceea ce se dovedește pe parcursul
poeziei. Roșul are înclinație spre extrema puterii deținute de
natură, iar albul este puritatea sufletului, dar și realitatea unui
doliu, aşa cum se regăsește în culturile orientale. Prozodia
Blandianei este excepțională, o fuziune între rima albă și cea

78
încrucișată oferă o notă subtilă de modernism ce pune
elementele de factură romantică în valoare.
Totuși, viziunea melancolică creată de ploaie asupra unui
suflet rănit din cauza iubirii nu se încheie întotdeauna cu
pierderea acestuia în abisul suferinței. Eugenio Montale oferă o
perspectivă mai satisfăcătoare, iar lirica sa pornește de la
aceeași stare ca în cazul Anei Blandiana, însă speranța este cea
care face diferența.
Motivul ploii constituie un punct de plecare pentru temă,
dacă în cazul Elegiei este deductibilă asocierea cu acest
fenomen în urma stării de spirit ce se dorește a fi transmisă, în
opera „Sub ploaie” titlul reprezintă primul semnal pentru
concordanța natură-eu poetic. Creația lirică a lui Eugenio
Montale este triplu interpretabilă, titlul în primă instanță se
referă la localizarea spațiu-timp, la nivel psihologic la
sentimentele pe care le trăiește eul liric asociate cu ploaia,
adverbul de loc „sub” reprezentând gradul de vulnerabilitate a
acestuia și nu în ultimul rând la impactul ploii personificate în
scopul persuasiunii, fiind în strânsă legătură cu conținutul.
Opera începe cu o invocare a trecutului ilustrată de ,,un
murmur” ce ,,-nvăluie ca-n ceața amintirii” casa ,,ta”, loc
simbolic în care se desfășoară cele mai importante evenimente
din viața unui om încă de la naștere și până la sfârșitul vieții.
Natura ia parte la această invocație trăind alături de eul liric
sentimente de tristețe ,,Din frunzele de palmier dau lacrimi,…”
în continuare fiind menționată descompunerea surdă, dar
apăsătoare a materiei, un tablou ce sugerează că acțiunea ar
avea loc în timpul unei furtuni. Pentru sufletul poetului
reprezintă un moment de conștientizare a vulnerabilității,
moment în care speranța acestuia este ținută pe loc ,,în
zăpușeala serelor”, dar această realitate îl ,,roade”.
În următoarea strofă, se menționează ,,Por amor de la
fiebre” tradus înseamnă ,,din dragoste de febră”, însă această
sintagmă poate fi asociată cu un roman contemporan poetului
79
scris de Emilio Sosa Lopez în care iubirea este armă a
distrugerii și creației. În ambele cazuri motivul este evident,
iubirea este un vârtej, un tango, eul liric menționează că nu este
singur, are alături pe cineva căruia îi dedică iubirea. Scenariul
erotic urmat de această dedicație se lasă ascuns de o draperie
roșie, imagine sinestezică în care culoarea extremelor stârnește
pasiuni și emoții puternice. O culoare a iubirii și a războiului,
învăluind sufletul iradiat de sentimente. Închiderea ferestrei
sugerează izolarea de cotidian, moment în care ia naștere scena
părintească, în această clipă se creează paralela divină între
umbre și lumină prin care sufletul este silit să alunece ,,printre
noroaie” pentru a ajunge în fața provocării finale.
A treia strofă marchează un mesaj de adio pentru acei
,,muchachos”, ,,companeros” și ,,țipat” de un disc din curte.
Mai semnificativă este următoarea parte, în care eul declară că
prețul pe care trebuie să îl plătească în lupta împotriva
destinului are ca finalitate împlinirea visului de a fi împreună
cu ființa iubită: ,,Mi-e scumpă masca, dacă dincolo/ de morișca
destinului îmi va mai rămâne/ un salt ce mă îndreaptă/ către
tine.”
Penultima strofă, mai scurtă decât cele anterioare prin
numărul de versuri, ilustrează un moment de recreere prin
contemplarea asupra lumii înconjurătoare, în care ,,ropotul”
cailor lasă în urmă ,,nimburile” de fum ale navelor care creează
iluzia singurătății.
Ultima parte marchează manifestul către iubită: ,,Prin tine
înțeleg/ tot ce îndrăznește cocostârcul/ când luându-și zborul de
pe culmi cețoase/ vâslește către Colonia Capului”. Acesta
reprezintă viziunea purității asupra iubirii dintre cei doi ce a
atins apogeul, iar locația finală, Colonia Capului, este provincia
Capului Bunei Speranțe, nume ce amplifică credința în aceasta.
Prozodia are înclinații de asemenea moderniste, versul
este liber, prezența emistihurilor accentuează emoțiile puternice
resimțite de poet, amplificând simbolistica operei.
80
 Concluzionând, ambele scrieri nu sunt doar o metaforă a
iubirii, sunt declarații întregi ale unor suflete nimicite de ploaia
rece a ființei care în trecut a dat naștere amintirilor ce alunecă
acum precum ,,coajele de ou”, prin noroaiele cauzate de
furtuna vieții brăzdând întreaga rațiune. Grandoarea
zbuciumului născut în subconștientul omului de către ploaie se
împarte între pierderea echilibrului mental și dorința de a
renaște. Metamorfoza emoțională este asemenea alchimiei,
marcată de ,,Piatra Filozofală” ajută la construcția unui alter
ego capabil să înfrunte dificultățile apărute pe perioada vieții
sau să renunțe, speranța fiind luntrașul existenței acestuia.

81
 SIMA ALIS
CLASA A XII-A
COLEGIUL NAŢIONAL „OCTAVIAN GOGA”
SIBIU
PROF. COORD. VIŞAN RAMONA

Eu cred că norii
Ana Blandiana

Eu cred că norii povestesc

În fiecare țară altfel,
Poate că sunt ținuturi unde
Se văd pe ceruri epopei -
La noi pe boltă trec ciopoare
Cu câini bătrâni și miei nostalgici,
Și-alunecă-n pășunea-albastră
Pe urma lor trei ciobănei.
Sau se înalță-o mănăstire
Nepământeană, ca în somn,
Surpată-n haos fără milă
De răsuflarea unui vânt
Și iarăși răzvrătită-n ceruri
Până când aripi de șindrilă,
Căzând înspre înalt cu spaimă,
Suie din lacrimi un cuvânt.
Cum am putea să ne dorim
Un cer senin și-o boltă goală,
Când norii spun povești prin care
Suntem salvați în veșnicii?
Veniți, furtuni, deasupra noastră
Și înflorește-ne, durere,
Cât timp mai știi cu abur sacru
Pe cerul lumilor să scrii...

82
 Expresia unui crez artistic enunțat explicit în primele
două versuri, poezia Anei Blandiana „Eu cred că norii” este o
alegorie ce definește „țara” prin „poveștile” pe care autoarea le
consideră reprezentative pentru conturarea spiritualității
românești.
Creația este impregnată de rescrierea în cheie
neomodernistă a unor mituri fundamentale ce ne definesc,
conturând un intertext interesant bazat pe surprinderea unui
cititor educat. Unul dintre aspectele evidente în această
veritabilă ars poetica este prezenţa aluziilor culturale, cititorul
având nevoie de cunoştinţe serioase ca să ţină pasul cu jocul
erudit al autoarei. Opera funcţionează pe două paliere
interpretative: unul deschis lectorilor inocenți care văd în
jocurile de cuvinte ale autoarei doar un aliaj expresiv inedit, iar
altul destinat celor erudiți care privesc dincolo de formă şi
reuşesc să facă legăturile, să recunoască aluziile, să identifice
originea episoadelor literare pe care Ana Blandiana le-a
transpus într-un limbaj ce nu ocultează într-atât încât să nu
permită identificarea punctului de plecare.
Opera Anei Blandiana este o „operă deschisă” (Umberto
Eco), definindu-se prin accentul pus pe dimensiunea ludică a
creatorului și promovarea unei creaţii-puzzle, textul devenind
un Babilon deschis spre experienţe estetice diverse, care
tolerează trecutul şi prezentul literar, puritatea şi impuritatea
stilurilor. Principala atitudine a autoarei este cea recuperatorie,
fiind salvate prin „poveștile” relatate de nori două dintre
miturile fondatoare românești. Aceasta se realizează prin
parafrază și valorificarea limbajului aluziv pentru a pune în
evidenţă mesajul ascuns subtextual.
În prima secvență, autoarea reconstituie orizontul spațial
cu care sufletul românului se simte organic și solidar chiar și
atunci când a încetat de mult a mai trăi „Pe-un picior de plai/
Pe-o gură de rai”, spațiul mioritic care se păstrează intact în
povești. Ana Blandiana reinterpretează mitul pastoral,
83
surprinzând într-o viziune inedită ritmurile ancestrale ale
turmelor, proiectate de această dată pe fundalul atemporal al
boltei cerești. Astfel, dacă în balada „Miorița” „Se cobor la
vale,/ Trei turme de miei,/ Cu trei ciobănei”, în poveștile
norilor din creația Anei Blandiana „...pe boltă trec ciopoare/ Cu
câini bătrâni și miei nostalgici,/ Și-alunecă-n pășunea-albastră/
Pe urma lor trei ciobănei”. Mișcarea ce converge spre bolta
cerească, respectiv spre „pășunea-albastră”, contrapunctează
coborârea la vale din textul popular, exprimând melancolia,
nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi
coboară, pe un plan ondulat indefinit. Sufletul acesta se lasă în
grija unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care,
simbolic vorbind, descinde din plai şi sfârşeşte pe plai. La
nivelul semnificațiilor, tabloul idealizat este pus sub semnul
bolții celeste și înscris în spațiul integrator românesc, structurat
pe motivul pășunii-albastre, fiind conturat din punct de vedere
stilistic prin imagini sinestezice generate de metafora nominală
„pășunea-albastră” sau bolta cu „ciopoare”.
Secvența mediană ne conduce simbolic în și prin timp, un
timp mitic românesc, Ana Blandiana reinterpretând mitul
estetic, al Meșterului Manole, pentru a induce ideea că valorile
trainice se obţin doar prin jertfă. Ana Blandiana comprimă
datele baladei „Monastirea Argeșului” aducând în prim-plan
motivul surpării zidurilor, expresie a împotrivirii forţelor
naturii în faţa actului uman: „Nepământeană, ca în somn,/
Surpată-n haos fără milă/De răsuflarea unui vânt.” Ceea ce
intrigă în textul Anei Blandiana este omisiunea raportării la
soția meșterului Manole. Dacă în baladă autorul popular
considera că pentru a se înălța creația pretinde jertfirea la
temeliile sale a ființei celei mai dragi artistului, a Anei,
făcându-i pe cei doi soți copărtași în grade diferite la înălțarea
edificiului, în textul Anei Blandiana se sugerează abnegația
artistului în general, dispus să se sacrifice pe sine în numele
vocației artistice. Trecând prin chinuri mai presus de puterea
84
unui om, artistul își împlineşte destinul, căci patima de a
zămisli frumosul e neîndurătoare. Astfel, trecut prin „spaimă”
și prin chin, el devine un erou civilizator, care dă oamenilor o
nouă valoare, etern-durabilă, aşa cum Prometeu, tot prin
sacrificiu, le dăruise focul. În faţa nefiinţei, artistul se aruncă cu
„aripi de șindrilă,/ Căzând înspre înalt cu spaimă” pentru a
împlini destinul creatorului şi poate, pentru a reconstitui, în
veşnicie, frumosul: „Suie din lacrimi un cuvânt”. Ana
Blandiana sintetizează prin tușa sinusoidală, marcată de verbele
„căzând” și „suie”, urcușul și coborâșul existențial, dar și
eterna dramă a creatorului de valori spirituale perene care luptă
cu propriul destin, sintetizând ideea că puterea de sacrificiu a
artistului face posibilă atingerea absolutului şi intrarea în
eternitate.
Ultimele versuri, într-un retorism accentuat, explicitează
sensul înalt al acestei „condamnări la suferință”, percepute ca o
determinantă a destinului național, interesante fiind și sugestiile
mesianice pe care le primesc în final cele două „povești prin
care / Suntem salvați în veșnicii”.
Din punct de vedere expresiv, atitudinea recuperatorie a
Anei Blandiana se remarcă prin opțiunea pentru cuvintele din
fondul vechi, arhaic, al vocabularului românesc - „ciopoare”
sau „ aripi de șindrilă” - și preferința pentru tiparul prozodic
clasic, versul scurt, cu măsura de opt-nouă silabe, prin care
artista reînvie lumea arhetipală cu frumusețile ei, înclinând spre
contemplarea senină a patriei și a „poveștilor” ei. Se remarcă
totodată sincretismul filonului tradiţional, al fondului mitic, cu
sensibilitatea neomodernistă recognoscibilă în aluziile culturale
livrești și dimensiunea ludică a creatorului. Ana Blandiana, pe
de o parte, recompune imaginea unei lumi arhaice, care
descinde din timpuri primordiale supravieţuind asaltului
vremelniciei, pe de altă parte rescrie miturile fundamentale
româneşti (mitul pastoral și mitul estetic) dintr-o perspectivă
actuală, contemporană.
85
 Oase de sepie
de Eugenio Montale
Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc
în pământul meu consumat de săruri,
să-și arate ziua toată în oglinzile cerului
neliniștea figurii galbene.

Tind către calitate toate cele obscure,

se topesc corpurile într-un șuvoi
de culori: acestea în muzică. Să dispari
fără urmă e deci aventura aventurilor.

Adu-mi planta ce ne călăuzește

acolo unde răsar transparențele blonde
și viața se topește în aer ca o esență;
adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

Eugenio Montale, laureat al Premiului Nobel pentru

Literatură, este un poet meditativ abordând poezia ca expresie a
fanteziei dirijate de sentiment și intelect, ca lume autonomă
care există în şi prin cuvânt.
Primul său volum de poezii, „Oase de sepie”, apărut în
1925 ca expresie a unui pesimism exacerbat de ororile
războiului, a fost influențat de poeții simboliști Stéphane
Mallarmé, Arthur Rimbaud și Paul Valéry, propunând o
deviere de la principiul transfigurării pe baza mimesis-ului și o
propulsare a phantasiei prin deconstrucţia realităţii şi
reconstrucţia acesteia după legi proprii, cu ajutorul simbolului,
pentru a descoperi o cale de pătrundere în lumea esențelor, a
misterului. Fiind un instrument al metafizicului, dar şi al
figurării interioare, „simbolul are calitatea de a transpune

86
imediatul în idee, concretul în viziune, tranzitoriul în etern.”
(Paul Ricoeur)
Poezia „Oase de sepie” este o poezie a sensibilităţii pure,
confirmând faptul că Eugenio Montale nu este interesat de
poezia naturii în sine, ci de reflectarea în simboluri şi
„traducerea” în imagini sensibile a unor idealuri.
În prima strofă, se conturează două spaţii: unul htonic,
pământul, celălalt uranian, cerul, prin intermediul opoziţiei lor
conturându-se diferența între ceea ce îi este dat eului,
„pământul meu consumat de săruri”, simbol al perisabilităţii
fiinţei, şi ce i se refuză, dezmărginirea, contopirea cu
Universul. Invocația ce deschide textul dezvăluie aspirația
eului liric spre înalt, dar și faptul că încă mai păstrează
amintirea nostalgică a începuturilor: „Adu-mi floarea-soarelui
s-o răsădesc/ în pământul meu consumat de săruri,/ să-și arate
ziua toată în oglinzile cerului/ neliniștea figurii galbene”.
Faptul că două spaţii, acum distincte, au existat cândva
împreună, într-un timp primordial, ulterior separate prin
distanţe astrale, arată că vremurile au devenit profane şi
energia, o parte din ea, s-a degradat, s-a condensat în tipare
materiale, cu viaţa efemeră.
Reprezentativă în acest sens este imaginea „pământului...
consumat de săruri”, simbol al dezintegrării, al distrugerii
formelor organice, dar și al sufletului devenit arid, ce
contrastează puternic cu floarea soarelui, element care participă
la construcţia unei alte lumi, feerice, solare, sugerând totodată
aspirația omului spre absolut. Asemenea florii soarelui care,
deși nu simte şi nu vede lumina, se întinde cu fiecare fibră spre
cer, căci nu poate trăi fără ea, sufletul omului creşte şi se-ntinde
şi el spre o lumină care îl regenerează spiritual. Simbolurile
„înaltului”, celeste şi solare prin excelenţă, definesc prin
sugestie căutarea consistenței, a idealităţii. Pe cale de
consecință logică, „oglinzile cerului” și „figurile galbene”
devin un simbol al perfecţiunii şi imortalităţii, evocând totodată
87
solaritatea și bogăţia, fecunditatea şi căldura. Lumina, culoarea,
căldura apar pulverizate, fluidizate, devenind chiar materia
constitutivă a lumii astrale, o lume a splendorii și „calității”, în
timp ce teluricul rămâne expresia biologicului ce stă sub
semnul inconsistentului și degradării, al „celor obscure” și al
„neliniștii”.
În strofa secundă, poetul aspiră spre ne-timp, spre des-
fiinţare: „Să dispari fără urmă e deci aventura aventurilor” prin
topirea „corpurilor într-un șuvoi de culori” și mai apoi prin
disoluția acestora în muzică. Muzica, cea mai puţin concretă
dintre arte, care „nu încape în formele fixe ale portretisticii”,
are „avantajul ieşirii din durată.” (Constantin Ciopraga, Între
Ulysse şi Don Quijote) dovedindu-se cea mai potrivită formă
de frumos capabilă să sugereze „aventura aventurilor”. Fiind o
artă a nonreprezentativului, a sugestiei absolute, muzica
comunică ceva din dimensiunea invizibilă a lumii. Ea este
înțeleasă de Eugenio Montale ca o cale de sondare a
Necunoscutului, fiind un instrument al metafizicului, al
figurării interioare a Universului. Muzica este aşadar un
instrument al inefabilului, singurul limbaj ce poate exprima
dimensiunea de profunzime a lumii. Această perspectivă
amintește de viziunea lui E. A. Poe, care afirma că muzica este
singura care transcende imperfecţiunea elementului brut,
imediat, pentru a recupera Frumuseţea pură, absolută,
platoniciană, dar și de doctrinele orfice sau pitagoreice care
vedeau în ea un organ al muzicii cosmice, un element
structurant al universului.
Secvența finală, având o construcție circulară, se deschide
și se închide cu dorința imperativă a eului liric de a găsi
călăuza spre esențe. Dacă Beatrice îl conducea pe Dante printre
sferele planetare, într-o stare de beatitudine, în opera lui
Eugenio Montale „floarea-soarelui înnebunită de lumină” este
cea care l-ar putea ajuta pe poet să identifice drumul spre
„transparențele blonde” sau esențe. Așa cum Beatrice îl scapă
88
pe Dante din pădurea întunecată în care poetul se regăsește, în
mod existențialist, tot astfel floarea soarelui răsădită „în
pământul ... consumat de săruri” îl poate călăuzi spre cer pentru
a descoperi tainele existenței veșnice.
În faţa implacabilei pânde a neantului, omul se refugiază
pe tărâmul fanteziei, al visării și creaţiei. Lumea ce astfel se
dez-văluie de vălul mayei, detașându-se de tot ce este eroziv
sau obscur, este un univers plin de culoare, sunet și lumină, o
lume a esențelor în care timpul îşi lasă din „fracţiunile sale
eternizate” (G.G.Marquez).

Bibliografie critică:
Constantin Ciopraga, Între Ulysse şi Don Quijote, Iași, Editura
Junimea, 1978
Paul Ricoeur citat de Zina Molcuţ în Simbolismul European,
Bucureşti, Editura Albatros, 1983

89
 VOICA IONELA
LIC. TEHN. „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU”
SCORNICEȘTI, OLT
CLASA A XI-A
PROF. COORD. TUDOR ANDREEA

METAMORFOZA PLOII ÎN POSTMODERNISM

De ce ploaia? Pentru că ea simbolizează lumina, eficiența,

însușirile sufletești. Ploaia este un eveniment natural obișnuit
vital pentru viață, precipitațiile pot reprezenta, de asemenea,
renaștere și purificare emoțională. Căzând din cer, ploaia
înseamnă şi un dar al lui Dumnezeu, cu dublu sens: material şi
spiritual, fiind considerată un semn divin. Simbolurile au un
caracter puternic, deoarece au multe semnificații care nu pot fi
pe deplin înțelese sau capturate în cuvinte.
Ploaia are rolul să purifice întreaga lume. Apa reprezintă
infinitatea, profunzimea înţelepciunii. E simbolul universal de
productivitate.
Ca toate simbolurile, apa sugerează sensuri diametral
opuse, poate fi inovatoare şi devastatoare.
În literatură, simbolul este asociat cu sentimentul de
melancolie, cu depresiile, cu starea de anxietate. Poetul resimte
fiecare moment al vieţii ca fiind o trecere prin poezie, printre
versuri. Ploaia se subordonează sentimentului de singurătate al
omului, e un dor de sinucidere prin înec. Deseori, ploaia este
percepută și ca o desfășurare monotonă.
„Descântec de ploaie” de Ana Blandiana este o poezie
din volumul „Persoana Întâia Plural” din 1964.
În poezie este descrisă detaliat o atmosferă de ploaie, iar
în aceste clipe Ana Blandiana trăieşte intens sentimentul
nemărginit al bucuriei. Este exprimat sentimentul iubirii
împlinite în care persoana se simte unică, cea mai frumoasă
femeie, iar acest sentiment este marcat de simbolul ploii:
90
„Numai atunci când plouă, / Să rostesc magica formulă: Sunt
cea mai frumoasă femeie”. „Sunt cea mai frumoasă femeie
pentru că plouă”.
Ploaia este fenomenul naturii care „comunică” precum un
tovarăș acest sentiment nemărginit de iubire şi pune accent pe
sentimentul unic şi necomparabil al iubirii. Sentimentul este
plin de afecțiune, de nebunie, de calm, este un sentiment
aparte. Aceste atribute: afecțiune, nebunie, calm sunt corelate
naturii și ideii de ploaie, dar din punct de vedere metaforic
exprimă atribute ale unei iubiri fără margini. Acest sentiment
nestăpânit presupune un sacrificiu, care de multe ori este
necesar şi greu de înfăptuit, aşteptarea fiind pentru persoana
iubită o adevărată suferință.
Versul „De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc...”
conține o enumerație și o metaforă: „frânghiile ploii”, iar marca
lexico-gramaticală a eului liric: „mă cațăr” - persoana I, descrie
în mod expresiv strânsa legătură dintre eul liric și natură.
În decor este introdus alături de ploaie şi vântul,
sugerând un sentiment de nostalgie, care se finalizează prin
acelaşi gând orgolios, dar plin de încredere și deliciu: „Sunt cea
mai frumoasă femeie, şi știu să aştept.” Ploile sunt asociate
ideii de femeie entuziasmată în exprimarea sentimentului
nimicitor al iubirii, fiinţa umană fiind răvăşită de acest
sentiment apăsător.
Fenomenele naturii: ploaia și vântul declanşează
sentimente şi nostalgii, care te lasă să contemplezi starea finală
în care te-au adus.
Ana Blandiana vede în postmodernismul românesc o
astfel de situaţie culturală, produsă în absenţa stimulilor
externi, care ulterior se dedică unei analize în paralel cu ceea ce
se întâmplă în lumea întreagă. Postmodernismul stă la baza
poeziei postmoderne, deschisă spre comunicare liberă.
Despărţirea de timpul modern înseamnă, de fapt, despărţirea de
istorie.
91
 Evoluţia din ultimele decenii a arătat evident că, în
ansamblu, mediile sunt incontrolabile şi că orice încercare
asupra lor se întoarce, mai devreme sau mai târziu. Din acest
punct de vedere, postmodernismul închide o mare sferă în
Cultura Europeană, reîntorcându-se la percepţia înconjurătoare,
decorativă şi „democratică” a artei de dinaintea revoluţiei
romantice.
Ana Blandiana sugerează inspirația ca pe o modalitate.
Aceasta nu exclude rațiunea, ci o intensifică, o aduce în stare
de abordare și, adeseori, o multiplică.
Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea
oricărei autorităţi şi prin scepticismul valorilor, poate produce
şi el un sentiment de dezorientare culturală, toate vechile
obişnuinţe umane, legate de viaţă într-o lume relativ stabilă, cu
valori tradiţionale bine stabilite, cu o delimitare clară a rolurilor
sociale, par să se autodistrugă într-o succesiune aleatorie. Viaţa
devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare.
Fenomenul de degradare a lor a început mult înaintea epocii
moderne şi este inevitabil. Așa cum precizează și Ana
Blandiana: „Istoria poeziei nu este decât istoria luptei dintre ce
și cum, o istorie cu atât mai fericită cu cât rezultatul luptei este
mai nedecis, cu cât raportul de forțe este mai apropiat de
egalitate”, admit că poezia este putere de sugestie, este o
tendință ideală de a sugera că totul este firesc.
Într-o lume fericită, lipsită de suferință și durere, poetul
se va putea închide în interiorul propriei sale arte, se va putea
înălța spre absolut; în timp ce într-o lume nefericită, alcătuită
din probleme contradictorii și neadevăruri, poetul se va simți,
în mod cert, aliat cu suferința care îl înconjoară. De aceea, în
poezie nu există doar cuvinte, ci ele sunt simboluri, ele
inventează teme și motive. „Logosul” este modul de a ieși din
tiparele pe care, poate, uneori, ți le impune rațiunea. Reprezintă
simțurile pe care nu le poți atinge decât cu sufletul, cu gândul,
cu inima, iar în spatele lui apare un întreg univers, creat din
92
flori, din animale, din soare, din ploaie, din nori.
Călătoria prin poezie m-a făcut să înțeleg că totul se
transformă, totul se absoarbe, totul devine din material -
imaterial, iar efervescența sufletească atinge universul creat.

ÎNCIFRAREA SINELUI

Poezia lui Montale rămâne vie în sufletul cititorului,

direct și fără simboluri intelectualiste, fiindcă ea este un dar al
inimii. Printre puținii scriitori care s-au îndreptat spre
ermetism, el abordează un spirit viu devenit model estetic
pentru contemporani și postcontemporani. Scufundarea eului în
jocul secund al poeziei poate reprezenta o mângâiere, o
reparație, o literatură pură care îl face pe poet să se simtă un
damnat al scrisului.
Intuiția ne oferă șansa unei desăvârșite deveniri, o ocazie
cu care se confruntă eul liric, printr-o realitate zbuciumată,
printr-un contact permanent cu lumea concretă, cu lumea
realului cotidian: „În umbra magnoliei”, „O frunză”, „frunziș”.
Poetul incifrat se identifică cu mesajele codificate ce sunt
formele sale de protecție împotriva superficialității: „săgeata
m-atinge şi se pierde”.
Ceea ce am remarcat este înțelesul ascuns, răsturnat: „şi
râd împreună cu tine / pe roata diformă a umbrei”.
Există numeroase interpretări ale „roții”, cea care
simbolizează mișcarea circulară: „și roata albă mi-e stăpână”,
scrie Ion Barbu, tot un poet ermetic, a cărui roată era înfățișată
sub forma evoluției.
Să ne întoarcem la Montale și să-i identificăm sublimarea
progresului roții. Ea este în uniune indisolubilă cu Originea,
împărtășindu-i permanență până la rădăcini: „peste rădăcinile
tari ca de os”.
Pe măsură ce poezia pură a fost explorată în interiorul
93
ființei umane: „mă alungesc de mine desprins”, observ aspecte
precum singurătatea și spiritul ludic: „şi mă joc peste faţa ta cu
un pai...”; toate îi permit lui Montale să exploreze cuvintele în
sensul lor metaforic.
Uneori, instinctul curat din noi ne îndrumă spre imposibil
și putem să-l regăsim în fiecare parcelă de scris autentic, în
fiecare parcelă de libertate literară. Originalitatea constă în
ideea că poezia „În parc” își propune să inaugureze alegoric
iubirea în joc.
Poezia „hermetică” va reuși să renunțe la codurile de
suprafață ale discursului liric, prin încifrarea celor trei nivele
estetice: esthesis, poiesis, katharsis: „...pornește din plop”,
„poate o mână era...”, „străbate frunzișul cărunt” .
Limbajul utilizat a câștigat sensibilitatea cititorului, dar și
a receptorului de artă.
Rolul scriitorului, un artist desăvârșit al cuvintelor, a fost
acela de a nu copia natura, ci de a o interpreta. El devine
Demiurgul cuvântului, a recompus natura, i-a atribuit sensuri
noi și i-a conferit fidelitate: „peste rădăcinile tari ca de os”.
Poezia este virtualitatea ontologică, dar şi marea ca suveran
principiu al existenţei şi al vieţii.
Universul ermetic pentru poet sunt vechile rădăcini care
convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi, spre lumină, spre bănuite
zone de combustie purificatoare sau de revitalizare
miraculoasă.
De aceea, deși a avut o influență copleșitoare asupra
generației lui și a celor de după el, poezia lui Montale nu a
creat discipoli: interogațiile lui izvorăsc din trăiri atât de
autentice și marcate personal, încât nu pot fi imitate sau
transpuse.

94
 FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE ȘI
INTERPRETARE
„ANA BLANDIANA”
Ediţia a X-a, 2022

REGULAMENT
Tematica: ALCHIMIA PLOII
Secțiuni:

I.Creație literară
II. Analiză literară / Traduceri (engleză/ franceză)
III. Recitare
IV. Scurtmetraj:
V. Comunicări științifice: MOTIVUL PLOII ÎN ARTĂ
VI.Workshopuri:
Programul festivalului
- 4 - 8 aprilie 2022: înscrierea participanților la workshopurile
tematice;
- 11 - 30 aprilie 2022: evaluarea lucrărilor;
- 10 -12 mai 2022: comunicarea rezultatelor;

95
- 13-15 mai 2020: manifestările artistice ale Festivalului de
Creație și de Interpretare „Ana Blandiana” (lansare de carte /
reviste literare, desfășurarea Sesiunii de comunicări științifice,
a workshop-urilor (14 mai), dramatizări, momente poetice,
premierea concurenților);
- 2 iunie - 31 august 2022; expedierea premiilor în țară și în
străinătate
E. Premierea
*Se vor acorda diplome și premii (antologii ale Festivalului) pe
secțiunile/subsecțiunile concursului (Premiul I; Premiul al II-
lea; Premiul al III-lea, Mențiunea I, a II-a și a III-a; Marele
Premiu „ANA BLANDIANA” )
*Creațiile premiate vor fi publicate în Antologiile Festivalului.
(Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș)
*Lucrările Simpozionului, evaluate de Comitetul științific al
Universității „Dunării de Jos”, Facultatea de Litere, Galați vor fi
cuprinse într-un volum, format electronic.
Jurizarea concursului
Invitați de onoare:
Scriitoarea ANA BLANDIANA - membră a Academiei
Române, a Academiei Europene de Poezie, a
Academiei de Poezie „Stéphane Mallarme” și a Academiei
Mondiale de Poezie (UNESCO)
Scriitorul NICOLAE BĂCIUȚ - membru al Uniunii
Scriitorilor din România, redactor - șef /Revista VATRA
VECHE, director - Direcția Județeană pentru Cultură și
Patrimoniu Național Mureș
Președinți/Secțiuni:
Profesor univ. dr. Simona Antofi, Universitatea „Dunărea de
Jos”, Galați
Inspector școlar - Limba și literatura română: prof. drd.
Georgiana Troia, I.S.J. Brăila
Inspector școlar - Educație permanentă: prof. Aurelia Ion, I.S.J.
Brăila
96
Inspector școlar - Arte: prof. Mioara Șipoș, I.S.J. Brăila

În anexă, se regăsesc toate documentele legate de festival.

Date de contact/ organizator:
asociatiaarspoetica@yahoo.com / telefon 0744601422

REGULAMENT

Tipul concursului: transcurricular (arii curriculare: Limbă și

comunicare, Arte)
Obiectivul general/ Scopul: valorizarea limbajului literar și
interpretativ, în cadrul unui context cultural, în vederea
formării și modelării personalității elevilor și studenților, având
ca sursă de inspirație creațiile scriitorilor contemporani.
Obiectivele specifice:
- valorificarea inteligențelor multiple (verbală/ lingvistică,
muzicală, intrapersonală);
- aprofundarea creațiilor lirice;
- stimularea gândirii critice și sistemice;
- încurajarea performanțelor artistice;
- dezvoltarea competențelor de argumentare/ interpretare și de
reflecție.
Grupul țintă
Concursul se adresează elevilor din învățământul primar/
gimnazial/ liceal, studenților și profesorilor din țară și din
diaspora.
Beneficiari indirecți:
- comunitatea locală;
- instituțiile partenere din țară și din străinătate.
Tematica: ALCHIMIA PLOII
A. Secțiunile:
I. Creație literară
Subsecțiunea I: clasele V-VIII
Subtema: Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze...
97
- trei poeme
sau
- un text în proză (1-2 pagini)

Subsecțiunea a II-a: clasele IX-XII

Subtema: De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc…
- patru poeme
sau
- un eseu (2-3 pagini)

II. Analiză literară / Traduceri (engleză/ franceză)

Subsecțiunea I; Analiză literară: clasele V- VIII; scriitorii Ana

Blandiana și Eugenio Montale
Subsecțiunea a II-a ; Analiză literară: clasele IX-XII; scriitorii
Ana Blandiana și Eugenio Montale
*Dans în ploaie, Elegie, Joc, Frunze de animal, Eu cred că
norii, Din haos, Recviem (Ana Blandiana)
*După ploaie, Oase de sepie, În parc, Cer și pământ, Foarfece,
nu tăia chipul ei, Furtuna, Sub ploaie,
Spre Finistere (Eugenio Montale)
***Se va alege pentru interpretare câte un text, din lirica
ambilor scriitori. (Anexa nr.2)
Subsecțiunea a III-a; Traduceri: clasele IX-XII
***Vor fi traduse câte două poezii, din volumul Ochiul de
greier, Ana Blandiana.
III. Recitare

Subsecțiunea I: clasele V-VIII; IX - XII

***vor fi selectate, la alegere, două dintre poeziile
recomandate la Secțiunea a II-a:
- o poezie de Ana Blandiana
- o poezie de Eugenio Montale

98
Subsecțiunea a II-a: clasele II-IV
***vor fi selectate, la alegere, două poezii din volumul Întâmplări
de pe strada mea, Ana Blandiana
(http://www.scoalaluceafarul.ro/carti/intamplari.pdf)

IV.Scurtmetraj:
Criterii de participare:
1. formarea unei echipe din doi - patru membri; 2.
reprezentarea originală a mesajului unei creații din lirica unuia
dintre cei doi scriitori; 3. exprimarea creativității prin folosirea
unui concept regizoral autentic, susținut de interpretare și de o
coloană sonoră inspirată; 4. realizarea unui film de maximum 7
minute, în care vor fi inserate creditele inițiale (numele echipei,
instituția de învățământ, textul poetic valorificat) și credite
finale (numele elevilor, profesorul coordonator, șablonul cu
sursele utilizate/drepturile de autor); 5.expedierea produsului
final se va face în format MP4 sau AVI, calitate Full HD;
rezoluție 1920:1080, prin transfer electronic (ex. wetransfer ;
transfernow / ptr acces- Ctrl+click pe link-urile platformelor de
transfer exemplificate), la adresa
festivalanablandiana@ymail.com, cu precizarea numelui
echipei; 6.trimiterea filmului implică și autorizarea folosirii
materialului de către organizatori, în contextul manifestărilor –
FAB.

V. Comunicări științifice: MOTIVUL PLOII ÎN ARTĂ

Simpozion cu participare directă și indirectă
Secțiunea A - elevi; Secțiunea B - profesori preuniversitari și
universitari, studenți

VI.Workshopuri:
VI.1: Neurobiologia literaturii
VI.2: Arta conversației
99
VI.3: Irealitatea epicului în fantasticul Anei Blandiana
VI.4: Filmul – dincolo de provocări
VI.5: Video books - a digital alternative to reading for pleasure
VI.6: De la textul poetic la inteligența emoțională
VI.7: Dilemele morale
***În perioada 4- 8 aprilie, vor fi detaliate conținuturile, odată
cu prezentarea coordonatorilor fiecărui workshop.
*** Înscrierea participanților se va putea realiza prin
completarea unui formular, ce urmează a fi postat pe site-ul
festivalului.
B. Criterii de evaluare:
Secțiunea I:
- abordarea originală, creativă, reflexivă a temei propuse;
- folosirea intuitivă a unor imagini poetice inedite;
- respectarea normelor de ortografie și de punctuație.

Secțiunea a II-a:
- varietatea modalităților de analiză critică;
- expresivitatea și coerența ideilor;
- folosirea limbii literare;
- respectarea normelor de ortografie și de punctuație;
- relevanța și originalitatea traducerilor;
- folosirea adecvată a unei limbi străine (gramatică, ortografie,
topică, vocabular).
Secțiunea a III-a:
- tonalitate; mimică; expresivitate; corectitudinea recitării;
- artistism; impresie artistică.

Secțiunea a IV-a:
- interpretare originală;
- concept regizoral autentic;
- valorificarea creativă a mesajului textului poetic.
100
Secțiunea a V-a:
- gradul de inovare în abordarea temei;
- calitatea științifică a lucrării;
- condițiile tehnice de redactare.
C. Cerințe de redactare și de expediere:
*Expedierea tuturor lucrărilor/ filmărilor înscrise în concurs, pe
secțiuni, se va face electronic, pe adresa:
festivalanablandiana@ymail.com, conform indicațiilor din
Anexa 1.
*Textele de la Secțiunile I, II vor fi tehnoredactate cu font
Times New Roman, corp 12, la 1,5 rânduri, cu diacritice,
margini egale de 2 cm, aliniere – Justify; titlul va fi scris
centrat și boldat. Textele se expediază, pentru fiecare secțiune,
într-un singur document.
* Lucrările de la Simpozion vor fi redactate în format A4, cu
font Times New Roman, 11, la distanţa de 1 rând; număr
maxim de pagini - 10. Pentru aşezarea în pagină vor fi
respectate următoarele cerinţe:
- margini: 2 cm - sus; 2 cm – jos; 2, 5 cm - stânga / dreapta;
- alineatele vor fi setate automat, la 1,25 cm;
- titlul lucrării: bold, aliniat stânga-dreapta, TNR, 11, urmat de
un rând liber;
- titlul universitar, gradul didactic, numele şi prenumele: italic,
aliniat stânga-dreapta, TNR, 11;
- instituţia de provenienţă: italic, centrat, TNR, 11, urmat de un
rând liber;
- rezumatul: TNR, 11, italic, urmat de un rând liber (maximum
200 cuvinte, în limba franceză/ română); - cuvinte-cheie (5):
TNR, 11, italic, urmat de un rând liber (în limba franceză/
română).

101
Marcarea titlurilor menţionate în interiorul textelor/notelor/
evidenţierea unor cuvinte/sintagme se va face numai cu
ajutorul cursivelor/italicelor. Pe cât posibil, se va evita
folosirea aldinelor (bold), cu excepţia tilurilor capitolelor şi
subcapitolelor. Citatele scurte (de până la 4 rânduri) vor fi
incluse în text. Pentru citatele de dimensiuni mai mari se va
folosi tehnica „îngropării” (1 cm la stânga/left, 1 cm la
dreapta/right); mărimea fontului va fi 10.
Referinţele vor fi inserate în text, între paranteze pătrate, după
modelul: [Ricoeur, 2000: 69] şi se vor regăsi în bibliografia plasată
la finalul articolului. Între note şi referinţele bibliografice se va lăsa
un rând liber; referinţele bibliografice vor fi trecute în ordine
alfabetică, cu TNR, 11. Versiunea electronică a lucrării va fi
realizată în format doc. sau docx.
*Datele personale ale concurenților vor fi trecute, cu
majuscule, și în colțul din dreapta al lucrărilor (numele și
prenumele elevului, clasa, instituția, județul/localitatea,
secțiunea/subsecțiunea, numele profesorului coordonator,
numărul de telefon al profesorului).
* Expedierea materialelor de la secțiunea a III-a se va face în
format MP4 sau AVI, prin transfer electronic (ex. wetransfer ;
transfernow / ptr acces- Ctrl+click pe link-urile platformelor
de transfer enumerate), cu următoarele precizări: numele și
prenumele, clasa, școala, secțiunea/subsecțiunea, numele
profesorului coordonator, numărul de telefon.
***
*Lucrările înscrise în festival nu trebuie să fi fost
participante/ premiate la vreun concurs de creație sau la vreo
manifestare științifică.
*Nu se acordă diplome de participare.
*Un participant se poate înscrie la mai multe secțiuni.
*Participanții își asumă, în totalitate, originalitatea
lucrărilor. Vor fi eliminate din concurs sau din cadrul

102
simpozionului lucrările care nu vor respecta criteriul
originalității.
*Nu se percep taxe de participare.
D. Etapele desfășurării Festivalului „Ana Blandiana”:
- 28 februarie - 11 aprilie 2022;
înscrierea participanților și expedierea lucrărilor
reprezentative, pe secțiuni;
- 4 - 8 aprilie 2022: înscrierea participanților la workshopurile
tematice;
- 11 - 30 aprilie 2022: evaluarea lucrărilor;
- 10 -12 mai 2022: comunicarea rezultatelor;
- 13-15 mai 2020: manifestările artistice ale Festivalului de
Creație și de Interpretare „Ana Blandiana” (lansare de carte /
reviste literare, desfășurarea Sesiunii de comunicări științifice,
a workshop-urilor (14 mai), dramatizări, momente poetice,
premierea concurenților);
- 2 iunie - 31 august 2022; expedierea premiilor în țară și în
străinătate
E. Premierea
*Se vor acorda diplome și premii (antologii ale Festivalului) pe
secțiunile/subsecțiunile concursului (Premiul I; Premiul al II-
lea; Premiul al III-lea, Mențiunea I, a II-a și a III-a; Marele
Premiu „ANA BLANDIANA” )
*Creațiile premiate vor fi publicate în Antologiile Festivalului.
(Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș)
*Lucrările Simpozionului, evaluate de Comitetul științific al
Universității „Dunării de Jos”, Facultatea de Litere, Galați vor fi
cuprinse într-un volum, format electronic.
Jurizarea concursului
Invitați de onoare:
Scriitoarea ANA BLANDIANA - membră a Academiei
Române, a Academiei Europene de Poezie, a
Academiei de Poezie „Stéphane Mallarme” și a Academiei
Mondiale de Poezie (UNESCO)
103
Scriitorul NICOLAE BĂCIUȚ - membru al Uniunii
Scriitorilor din România, redactor - șef /Revista VATRA
VECHE, director - Direcția Județeană pentru Cultură și
Patrimoniu Național Mureș
Președinți/Secțiuni:
Profesor univ. dr. Simona Antofi, Universitatea „Dunărea de
Jos”, Galați
Inspector școlar - Limba și literatura română: prof. drd.
Georgiana Troia, I.S.J. Brăila
Inspector școlar - Educație permanentă: prof. Aurelia Ion, I.S.J.
Brăila
Inspector școlar - Arte: prof. Mioara Șipoș, I.S.J. Brăila

Date de contact/ organizator:

asociatiaarspoetica@yahoo.com / telefon 0744601422

104
CUPRINS

Nicolae Băciuţ, Lectura critică/5

ALEXE LUCA ȘTEFAN/7
FRĂȚILĂ SARA ALEXANDRA/10
GROSU IUSTINA MARIA/12
ȚAGA DARIA ELENA/15
TĂNASIE ALEXA TEODORA/21
ZAMFIRESCU IOANA ANTONIA /25
MIHOLCA ANDREEA/29
BACIU CLAUDIA MIRIAM/34
CĂTUNA IONELA /43
COJAN OANA /52
DAVID BIANCA REBECA /56
DOMINTE ANASTASIA /60
GRIGORAȘ ELENA VALENTINA/ 66
MANOLE CRISTIANA/69
MARCHIȘ IOANA/73
MOCANU ELENA/77
SIMA ALIS /82
VOICA IONELA/90
REGULAMENT FESTIVAL/95

105
FESTIVALUL DE CREAŢIE
ŞI INTERPRETARE
„ANA BLANDIANA”
2022

Editura VATRA VECHE

106
 Ediția a X-a i-a adus față în față pe Ana Blandiana și
pe Eugenio Montale, în orizontul alchimiei ploii.
N-a fost o alegere simplă, nici ușoară, înaintea lui
Eugenio Montale s-au perindat multe nume care, până la
urmă, „au făcut un pas în spate”, lăsându-i loc unui poet
laureat Nobel pentru Literatură în 1975, dar aproape
necunoscut noilor generații, care sunt ținute parcă departe
de marea literatură a lumii și lăsate să se rătăcească prin
stufărișul poeziei române.
A fost o probă grea, dar trecută cu bine de cei care s-
au înscris la secțiunea critică literară a Festivalului
Internațional de Creație și Interpretare Ana Blandiana,
2022.
NICOLAE BĂCIUȚ

107