Scrisoarea II

de Mihai Eminescu
(comentariu literar)

Scrisoarea II, ale cărei materiale pregătitoare sunt scrise la Iași, între 1875
și 1877, își capătă forma definitivă în cele trei redactări succesive scrise la
București, în 1880. Este publicată la 1 aprilie 1881 în Convorbiri literare.
Scrisoarea II este documentul poetic al unei amare dezamăgiri. Ba ea
chiar poate să explice faptul nefiresc al unor lungi perioade când Eminescu nu
publica nimic din ce scria și mai ales cazul atâtor poezii, unele de o mare
frumusețe, pe care poetul nu le-a publicat niciodată, nici în Convorbiri, nici în
altă parte, lăsându-le, uitate sau nu, între filele manuscriselor lui. Ce spune, în
esență, acest poem? Că poezia este rodul unor stări interioare adânci, a unor
„doruri vii și patimi multe”, cum spune poetul în Criticilor mei, a unei sacre
taine a sinelui, un act grav în care aspru este drumul către expresia pură.
Doar că nu orice lume e vrednică de această destăinuire în căutare de
formă. Iar într-o lume în care poezia e folosită cu un ușuratic mijloc de propășire
socială, în care însăși dragostea este înjosită și venală, în care visul e
o primejdie, credința în puritate ridicolă, iar gloria o amăgire care, de altfel, se
acordă te miri cui și care, ca atare, e o ofensă, într-o asemenea lume e mai bine,
dacă ai o inimă curată, să taci. Neîmpăcarea cu micimea,
neadevărul, nedreptatea, stricăciunea și ușurătatea lumii omenești,
neîmpăcarea aceasta stăruitoare, atotprezentă în opera lui Eminescu operează,
în partea de mijloc a poemului, asupra trecutului însuși, asupra amintirii unei
vremi naive când mai erai în stare să crezi, să speri, să visezi, să iei ușor în
glumă școlile înalte și învățătura lor.
Tocmai în asta rezidă contrastul fundamental al acestei de a doua scrisori
și aici se dezvăluie rana sufletului care scrie. Și de fapt tot aici apare din nou
tema din Epigonii. Analogiile sunt izbitoare: acolo ca și aici vremea cea vie,
acum pierdută, era în stare să confere visului putere de realitate, lumea gândului
își avea izvoarele ei adânci, poezia era însuflețită de o încredere tinerească și de
avântul unui mare cânt. Asemănările merg până la analogii textuale: soarelui din
Scrisoare îi corespund în Epigonii „zile cu trei sori în frunte”, iar valurile verzi
de grâne de aici sunt acolo verzi dumbrăvi. Numai că în Epigonii contrastul se
instituie pe distanța dintre două generații, pe când în Scrisoarea II procesul de
deteriorare și de dezamăgire se petrece în curgerea unei singure vieți de om,
între tinerețe și anii mai târzii.
Și mai există o distincție grăitoare: visarea din mai vechiul poem, aceea a
mai vechilor generații, este viguroasă și trează, plină de bărbăția și de candoarea
unor oameni neîntinați de răul veacului, pe când în Scrisoarea II visul tineresc
se instituie într-un spațiu narcotic, de somnolență, de legănare și de plutire, prin
care străbat chipuri ale iubirii și priveliști ale lumii, ochii albaștri, valuri verzi de
grâne, unduiri de lanuri. Pentru ca la sfârșit tonul să redevină aspru și amar,
spațiul rece și plin de interese mărunte al lumii comune să se arate neprielnic și
chiar primejdios pentru orice iluzie, pentru orice visare, pentru orice puritate și
orice poezie.
Și de aceea nu mai urmează a scrie versuri poetul. De aceea, și pentru că,
la limită, însăși lauda adusă de o asemenea lume este o pângărire. Mai bine ura
ei și mai bine tăcerea. Sau, cum se vede din celelalte trei scrisori, o judecată tot
mai necruțătoare pentru tot ceea ce este amăgire, aparență, prefăcătorie, pentru
însăși minciuna iubirii.