Chestor de poliţie dr.

VIOREL VASILE

INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA
INFRACŢIUNILOR
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII,
INTEGRITĂŢII CORPORALE
ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI

COLECŢIA

Editura Ministerului Afacerilor Interne

– Bucureşti, 2013 –
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VASILE, VIOREL
Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei / Viorel Vasile. - Bucureşti:
Editura Ministerului Afacerilor Interne, 2013
ISBN 978-973-745-116-3

343.9
Chestor de poliţie dr. VIOREL VASILE

INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR

ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII, INTEGRITĂŢII
CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI

3
 C U P R I N S:

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ..............................................................................7

CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA
LOCULUI.............................................................................................................9

CAPITOLUL III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI .....................13

CAPITOLUL IV
EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ŞI
INVESTIGAREA CAZURILOR DE OMOR........................................................31

CAPITOLUL V
INTRODUCERE ÎN ANALIZA INFORMAŢIILOR ..............................................95

CAPITOLUL VI
FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI.....................103

CAPITOLUL VII
PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII INFRACŢIUNII DE
PRUNCUCIDERE ...........................................................................................107

CAPITOLUL VIII
CERCETAREA ŞI INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DE
VĂTĂMARE A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII..................115

CAPITOLUL IX
PLANUL DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE ÎN CAZURILE DE
OMOR SAU VĂTĂMĂRI CORPORALE..........................................................123

5
 Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei

sunt îndreptate împotriva omului şi aduc atingere vieţii, integrităţii fizice sau
psihice a persoanei ori sănătăţii acesteia. Integritatea corporală şi sănătatea
reprezintă atribute esenţiale ale persoanei şi în acelaşi timp importante valori
sociale ocrotite de legea penală. Din acest punct de vedere se poate aprecia
că aceste infracţiuni sunt fapte periculoase fiindcă prin atingerea pe care o
aduc acestor drepturi fundamentale ale omului, ele pun în pericol însăşi
existenţa societăţii, deoarece viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât
în condiţii de securitate deplină pentru integritatea fizică şi sănătatea tuturor
membrilor societăţii. Acest gen de infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol
social, determinat pe de o parte de importanţa relaţiilor sociale ce constituie
elementul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru
societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracţiuni se săvârşesc prin
mijloace şi procedee violente.

7
 Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare
constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa
a fost ocrotită de lege, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o
condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti.
Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei
care atentau la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea
omului. „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea
Generală O.N.U. în 1948, stipulează printre alte drepturi fundamentale: „Toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă
umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei sale...”1.

Codul penal român incriminează infracţiunile contra vieţii, integrităţii

corporale şi sănătăţii persoanei în Capitolul I din Titlul II, astfel:
 Secţiunea I – „Omuciderea” – art. 174 – omorul, art. 175 – omorul
calificat, art. 176 – omorul deosebit de grav, art. 177 – pruncuciderea,
art. 178 – uciderea din culpă, art. 179 – determinarea sau înlesnirea
sinuciderii;
 Secţiunea II – „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii” – art. 180 – lovirea sau alte violenţe, art. 181 – vătămarea
corporală, art. 182 – vătămarea corporală gravă, art. 183 – loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, art. 184 – vătămarea corporală din
culpă;
 Secţiunea III – „Avortul” – art. 185 – provocarea ilegală a avortului.

Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei

Române, prin art. 26, pct. 1 stabileşte obligaţia poliţiei de a apăra, printre
altele, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor.
Aşa cum am arătat, viaţa persoanei reprezintă o valoare inestimabilă,
apărarea ei având o semnificaţie deosebită. Astfel, dintre infracţiunile contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, infracţiunile de omor sunt cele mai
grave, întrucât au ca rezultat suprimarea vieţii victimei. Investigarea omorului
se particularizează, faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin
problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale – stabilirea
cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost
săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor şi instrumentelor folosite la comiterea
faptei, identificarea autorului, a participanţilor la omor, precizarea scopului sau
a mobilului infracţiunii2. Astfel, în cuprinsul acestui material, ne vom opri, cu
precădere, asupra cercetării infracţiunii de omor sub toate aspectele sale,
investigarea omorului fiind, de altfel, activitatea cea mai complexă, iar pentru
celelalte fapte se vor face menţiuni generale.
1
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr –
Drept Penal – Partea specială, ediţia a IV-a, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 89.
2
Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 551.

8
 Capitolul II
ASPECTE GENERALE
PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Importanţa cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului reprezintă actul de debut al investigaţiilor în

fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de
moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din
domeniul crimei organizate etc.3
Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire
penală cu o importanţă deosebită în ansamblul activităţilor de soluţionare a
unei cauze şi presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului
unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele sau
consecinţele acesteia. Este un procedeu probator cu o importantă semnificaţie
în aflarea adevărului.
Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea
la faţa locului în art.129, potrivit cărora „cercetarea la faţa locului se efectuează

3
Emilian Stancu, op. cit., pag. 357.

9
atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului
săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în
care infracţiunea a fost săvârşită.”4
În alte sisteme de drept se mai numeşte cercetarea scenei infracţiunii
sau scenei crimei.
Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare
la actul infracţional şi la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la faţa
locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea
acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât şi pentru
cunoaşterea nemijlocită de către procuror, instanţa de judecată şi alte părţi
implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare,
căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor,
depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului şi identificarea autorului. În cazul
infracţiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai
importantă a cercetării cauzei penale.

Noţiunea de „loc al faptei” în cazul infracţiunii de omor

Legea procesuală penală nu face precizări referitoare la înţelesul

expresiei „faţa locului”, acest lucru dând naştere la numeroase interpretări,
mergând până acolo încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la
locul unde a fost descoperit cadavrul. Un asemenea mod de a privi problema
nu ţine cont de realitatea activităţii organelor de urmărire penală şi de
diversitatea modalităţilor în care se comit infracţiunile, în general şi infracţiunile
de omor, în special. Pe de altă parte, una din problemele esenţiale ale
investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul unde a fost
descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii victimei, pentru a se
stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă: sinucidere,
accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât
agresiunea făptuitorului. Precizarea în cuprinsul legii a înţelesului expresiei
„faţa locului” este inutilă, atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competenţa
teritorială a organelor judiciare a definit noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii”,
care acoperă aproape în totalitate şi înţelesul expresiei „faţa locului”. Acest
punct de vedere a fost adoptat atât de literatura de specialitate, cât şi de
practica judiciară.
Interpretarea legală a noţiunii de „loc al faptei” este prevăzută în Codul
de procedură penală, potrivit căreia prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege
4
Codul penal şi Codul de procedură penală, ediţia nr. 22 actualizată la 05.04.2012, Editura
Hamangiu, art. 129 alin. 1.

10
locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul
unde s-a produs rezultatul acesteia5.
Având în vedere prevederile legale şi practica organelor de urmărire
penală, se poate aprecia că locul săvârşirii infracţiunii de omor diferă de la caz
la caz, în raport cu fapta concretă, cu mijloacele şi metodele folosite în acest
scop, cu urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în
care a încercat să ascundă urmele infracţiunii.

În cazul infracţiunii de omor, prin „loc al faptei” se înţelege:

− porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost
descoperit cadavrul, părţi din acesta, schelet uman, precum şi
împrejurimile acestora;
− locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul
unde a fost suprimată viaţa victimei;
− locul unde a fost dezmembrat cadavrul;
− locul unde a fost abandonată victima ori părţile din cadavru, inclusiv
împrejurimile acestuia;
− locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care acesta nu
coincide cu locul agresiunii;
− traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa,
până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia;
− căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul
infracţiunii şi cele folosite pentru a-l părăsi;
− locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea
omorului, precum şi locul unde au fost identificate alte urme
materiale;
− traseul parcurs de făptuitor după ieşirea din câmpul infracţiunii, pe
direcţia în care s-a deplasat.

Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al

faptei este considerat inclusiv suspectul şi locuinţa sa de reşedinţă ori
domiciliu: „...alte zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare
sunt punctul prin care s-a forţat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost
găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele
acestuia, mâinile, corpul etc.) şi reşedinţa suspectului”6.

5
Codul penal şi Codul de procedură penală, art. 30 alin. 4.
6
Vernon J. Geberth, Practical Homicide Investigation – Tactics, Procedures and Forensic
th
Tehniques – 4 Edition, CRC Press Taylor & Francisc, 2006, pag. 11.

11
 Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la faţa
locului sunt: cunoaşterea şi investigarea directă a scenei infracţiunii,
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de
probă şi interpretarea lor imediată, obţinerea de date cu privire la modul de
operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor
versiuni generale privind fapta penală7.

7
Emilian Stancu, op. cit., pag. 360.

12
 Capitolul III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Pregătirea cercetării la faţa locului constituie una din condiţiile de bază

ale realizării scopului acestei activităţi. Datorită importanţei şi complexităţii ei,
în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun amănunt, oricât de
neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem
măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi
măsuri care se iau după ajungerea echipei la locul faptei.
Cercetarea la faţa locului presupune mai întâi ca organul de urmărire
penală să fie sesizat despre săvârşirea unei fapte penale, într-unul din
modurile prevăzute de art. 221 din Codul de procedură penală – plângere,
denunţ sau sesizare din oficiu.

1. Măsurile care trebuie întreprinse înainte de deplasarea la faţa

locului
a) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării
Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârşirea unui
omor, despre descoperirea unui cadavru prezentând semne de moarte
violentă, în caz de moarte suspectă sau a cărei cauză nu se cunoaşte ori în

13
cazul descoperirii de părţi din cadavru sau schelete. Alteori, sesizarea poate
viza dispariţia unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se
creadă că a fost victima unui omor. Conform legislaţiei procesual penale,
„organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se
sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. În
cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un
proces-verbal în acest sens”8.
Modul în care este primită, consemnată şi verificată sesizarea îşi are
rolul şi importanţa sa în contextul celorlalte activităţi pregătitoare. Cel mai
adesea, plângerea este făcută de către soţul supravieţuitor, de copii ori de
aparţinătorii victimei. Fie că este vorba despre o plângere sau de un denunţ,
organul de urmărire penală trebuie să procedeze la notarea datei şi orei exacte
la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o şi din ce loc s-a făcut, inclusiv
mijlocul folosit. Cel care primeşte sesizarea este obligat să-şi verifice
competenţa şi, în situaţia în care constată că fapta este de competenţa altui
organ de urmărire penală, să informeze, de îndată, organul competent să
efectueze cercetarea la faţa locului.
De asemenea, acesta trebuie să procedeze la:
− identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
− verificarea sesizării în sensul realităţii celor semnalate, dar şi sub
aspectul locului unde s-a produs fapta, proporţiile şi urmările
acesteia ş.a.;
− dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare
cercetării la faţa locului.
O asemenea verificare apare ca necesară mai ales când sesizarea
despre săvârşirea unui omor ori despre descoperirea unui cadavru, părţi din
acesta ori schelete s-a făcut telefonic. La primirea prin telefon a unei astfel de
sesizări se solicită persoanei, pe lângă datele de identificare, şi informaţii
despre faptă, precum şi postul telefonic de la care face apel. Apoi se verifică
dacă numărul de telefon este cel de la care s-a sunat şi dacă persoana în
cauză se află la postul telefonic respectiv. Când sesizarea se face de la un
telefon public, fie se solicită confirmarea de la societăţi comerciale ori instituţii
publice aflate în imediata apropiere a locului unde s-a comis infracţiunea, fie
este dirijat la locul faptei cel mai apropiat echipaj de poliţie aflat în zonă.
Ultimul procedeu este cel mai indicat, membrii echipajului de poliţie urmând să
ia şi primele măsuri la faţa locului. Aceste măsuri sunt strict necesare în
vederea organizării corespunzătoare a cercetării la faţa locului, inclusiv pentru
a evita deplasări inutile la apeluri nereale, venite din partea unor persoane rău
intenţionate.

8
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 221 alin. 1.

14
 Un alt aspect important în cazul în care sesizarea s-a efectuat telefonic,
este faptul că poliţistul care o primeşte va instrui persoana care anunţă să
rămână la faţa locului până la sosirea autorităţilor, să nu permită accesul
nimănui şi să nu atingă nimic din câmpul infracţional cu excepţia cazurilor în
care se impune acordarea primului ajutor victimei.
Măsurile care trebuie să fie luate de către ofiţerul ori dispecerul de
serviciu sesizat cu privire la săvârşirea unui omor sunt enumerate, dar nu
limitativ, şi în ordine interne care reglementează activitatea desfăşurată de
poliţie:
− consemnează în registrul de evenimente toate datele privind fapta
respectiv: natura, timpul şi locul săvârşirii, victime, participanţi,
urmări, pericole potenţiale şi identitatea persoanei care a sesizat;
− verifică prin orice mijloace veridicitatea celor sesizate;
− dirijează forţele din teren către locul producerii evenimentului
pentru ca acestea să întreprindă primele măsuri până la sosirea
echipei de cercetare;
− informează şi solicită, după caz, sprijinul serviciilor de ambulanţă,
pirotehnice, inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă şi altele;
− raportează imediat şefului unităţii de poliţie sau înlocuitorului la
conducere conţinutul sesizării şi măsurile luate şi execută
dispoziţiile acestuia privind constituirea echipei de cercetare; în
cazul infracţiunilor în care competenţa de urmărire penală revine
procurorului, anunţă şi procurorul de serviciu, furnizându-i datele
din conţinutul sesizării;
− pe durata cercetării la faţa locului, ţine legătura cu echipa deplasată
la locul faptei şi răspunde la solicitările acesteia cu privire la
verificarea de persoane sau obiecte: de asemenea, cooperează cu
alte unităţi de poliţie sau organe cu atribuţii de cercetare penală, în
funcţie de natura evenimentului;
− în situaţia în care persoana care sesizează evenimentul se prezintă
personal la unitatea de poliţie, ofiţerul de serviciu procedează la
legitimarea ei şi, după ce ia cunoştinţă de conţinutul relatării, îi
primeşte sesizarea scrisă sau întocmeşte proces-verbal de
consemnare a sesizării, pe care le înaintează de îndată şefului
unităţii sau înlocuitorului la conducere9.

9
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului, art. 11.

15
 b) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a martorilor asistenţi sau a
apărătorului
În cazul infracţiunilor de omor, echipa care efectuează cercetarea la
faţa locului este constituită din procuror, medic legist, ofiţeri de investigaţii
criminale, specialişti criminalişti şi conductorul câinelui de urmărire, acestora
adăugându-li-se specialişti din alte domenii de activitate.
Prezenţa medicului legist este absolut necesară. Datele furnizate de
acesta cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data
instalării morţii etc. sunt de natură să direcţioneze investigarea criminalistică şi
să constituie suportul pentru elaborarea versiunilor de anchetă, formarea
cercului de suspecţi, desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare ş.a.
Conform legislaţiei medico-legale în vigoare în cazurile de omucidere
sau de moarte suspectă, expertul medico-legal trebuie informat fără întârziere,
şi trebuie să se deplaseze la locul unde a fost descoperit cadavrul, având
acces imediat la locul faptei. Astfel, trebuie să existe o coordonare perfectă
între persoanele implicate şi în particular între organele judiciare, experţii
medico-legali şi poliţie10.
În practică, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare
diversitate de situaţii. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracţiunile
de omor şi varietatea problemelor din diverse domenii de activitate, ce impun o
corectă interpretare a urmelor din câmpul infracţiunii, pot face necesară
includerea în echipa de cercetare şi a diverşilor specialişti. În prezenţa şefului
echipei, aceştia pot efectua o serie de verificări şi cercetări, utilizând, după caz,
aparatura adecvată, care nu se află în dotarea echipei de cercetare.
Pe toată durata cercetării la faţa locului, echipa constituită în acest scop
va executa sarcinile dispuse de către procuror, acesta conducând nemijlocit
activitatea de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
Când autorul infracţiunii a rămas la faţa locului, a fost urmărit şi prins de
poliţiştii ajunşi primii la locul faptei ori de către martori şi se află în vreuna din
situaţiile prevăzute de lege, care impun asistenţa juridică obligatorie, se va
asigura prezenţa apărătorului acestuia la desfăşurarea cercetării la faţa locului.
Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca
aceştia să fie asiguraţi înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se
evită atât irosirea de timp, cât şi posibilitatea de a fi folosite în această calitate
persoane care au perceput nemijlocit împrejurările comiterii omorului. Ori, după
cum este cunoscut, în cursul procesului penal, o persoană nu poate cumula
10
Ordinul nr. 321/06.04.2005 pentru aprobarea metodologiei de efectuare a autopsiei medico-
legale, Anexă, pag. 2, pct. I. a. 2.

16
două calităţi procesuale – de martor al infracţiunii şi de martor asistent:
„Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa
martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la
faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar.
Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.”11

c) Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice

Această măsură presupune mai multe activităţi ce trebuie realizate în
scopul asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei şi echipării cu
mijloacele tehnice potrivite specificului faptei comise şi a locaţiei acesteia.
Responsabilitatea acestor activităţi revine în principal responsabilului cu
activităţile criminalistice.
Astfel, în cazul unor cercetări ce nu presupun o desfăşurare de
mijloace deosebite vor fi pregătite: trusa criminalistică universală, trusa foto,
truse criminalistice specializate. Pentru cercetări cu grad de complexitate
ridicat se vor pregăti laboratoare criminalistice mobile, aparatură de
înregistrare, aparatură diversă de detecţie, mijloace tehnice de identificare a
persoanelor, aparatură de comunicaţii radio, surse proprii de energie
electrică12.
Principalele activităţi ce vor fi efectuate sunt următoarele:
− pregătirea trusei criminalistice universale;
− pregătirea trusei fotografice – aparate de fotografiat, filtre, trepied etc.;
− verificarea autolaboratorului criminalistic;
− dotarea echipei cu aparatura necesară filmării, video-filmării,
înregistrării audio;
− dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi
asigurării legăturii dintre ei;
− pregătirea altor materiale ce urmează a fi folosite la cercetarea
locului faptei – aparatura de filmare sau fotografiere în mediul
subacvatic, detectoare de metale sau surse de radiaţii.
d) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului
Deplasarea la faţa locului trebuie să se efectueze cu maximă urgenţă,
orice întârziere putând avea consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a
cercetării, precum şi a rezultatelor activităţilor ulterioare. Acest aspect
corespunde principiului operativităţii procesului penal şi are în vedere, în
principal, pericolul producerii unor modificări la locul faptei, dispariţia şi
degradarea urmelor din cauza activităţilor autorului, a altor persoane, a
condiţiilor meteorologice, surprinderea autorului la locul infracţiunii,
identificarea unor martori.
11
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 129 alin. 2.
12
Emilian Stancu, op. cit., pag. 362.

17
 2. Măsurile care se întreprind la locul faptei înainte de examinarea
criminalistică propriu-zisă:

a) Măsurile pe care trebuie să le întreprindă poliţiştii care au

ajuns primii la faţa locului
În primul rând trebuie specificat că poliţistul sosit primul la faţa locului
este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare şi să ia
măsurile ce se dovedesc absolut necesare, chiar dacă privesc o cauză ce nu
este de competenţa lor. Aceste măsuri trebuie să se refere, în principal, la
salvarea victimelor rămase în viaţă, paza locului faptei, conservarea urmelor şi
a altor mijloace de probă, identificarea martorilor, identificarea şi prinderea
autorilor etc.
Poliţiştii dirijaţi la faţa locului sunt obligaţi să ia, pe lângă aceste măsuri
urgente şi alte măsuri, cum ar fi şi cele ce privesc notarea orei exacte a sosirii
la locul faptei, adresa unde este situat şi condiţiile meteorologice, aceste date
urmând a fi comunicate ulterior şefului echipei de cercetare, fiind deosebit de
utile desfăşurării cercetării la faţa locului.
Măsurile urgente pe care trebuie să le ia poliţistul sosit primul la faţa
locului, menite să asigure conservarea aspectului locului faptei sunt, în
principal, următoarele:

Salvarea victimelor şi acordarea primului ajutor

După sosirea la faţa locului, poliţistul trebuie să constate dacă moartea
s-a produs cu adevărat. Sunt cazuri când acest lucru poate fi constatat dintr-o
singură privire, dar există şi situaţii când este necesară o studiere mai atentă a
victimei. Practica şi literatura de specialitate recomandă ca, ori de câte ori
există cel mai mic indiciu că victima ar putea fi în viaţă, să se treacă de urgenţă
la acordarea primului ajutor, mai ales în cazurile în care este vorba de
sugrumare, şoc electric, înec sau intoxicări cu diferite substanţe. În raport cu
natura şi gravitatea leziunilor, primul ajutor poate fi dat chiar la faţa locului,
solicitându-se sprijinul persoanelor calificate în domeniul medical aflate acolo.
Înainte de ridicarea victimei şi de transportarea ei la unitatea sanitară
pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate, poliţistul respectiv trebuie să
noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care se afla victima în momentul
sosirii sale. Omiterea acestei operaţiuni poate avea implicaţii nedorite, ulterior
echipa de cercetare fiind pusă în situaţia de a nu putea interpreta corect nici
mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii şi nici
raportul dinamic agresor-victimă, posibilele erori de interpretare conducând,
uneori, la erori judiciare. „Reconstituirea” ulterioară a locului şi poziţiei iniţiale a
victimei, prin declaraţiile martorilor, făptuitorilor etc., va repara întrucâtva

18
situaţia, dar nu va înlătura cu totul erorile generate de o asemenea neglijenţă,
care vor fi folosite în avantajele autorului.
Salvarea victimelor şi acordarea ajutorului medical trebuie făcute chiar
cu riscul distrugerii unor urme, viaţa persoanei şi integritatea sa corporală
neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.

Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi

protejarea urmelor
Aceasta este o măsură esenţială pentru a fi evitată o posibilă acţiune
distructivă a anumitor persoane prezente la locul infracţiunii, aceştia putând, cu
intenţie sau din curiozitate, să schimbe în câteva momente întreaga înfăţişare
a scenei. În principal, prin stabilirea perimetrului infracţional se previne o
eventuală încercare de modificare din partea autorului infracţiunii de a şterge
urmele lăsate, dar şi prevenirea acţiunii unor factori externi, obiectivi, cum ar fi
condiţiile meteorologice.
Poliţiştii sosiţi primii la faţa locului stabilesc perimetrul câmpului
infracţional şi iau măsuri de semnalizare, avertizare, pază, procedând la
notarea şi marcarea poziţiei iniţiale a obiectelor în cazul în care survin
schimbări.
După determinarea locului săvârşirii faptei, se va proceda la
îndepărtarea persoanelor din câmpul infracţiunii, locul respectiv asigurându-se
cu pază. Se va avea în vedere nu numai locul unde s-a produs rezultatul
infracţiunii, ci şi locurile unde au fost efectuate diferite acte de executare.
Dacă locul se află în interior, în încăperea unde a avut loc fapta va
pătrunde o singură persoană cu atenţie sporită, doar în scopul de a constata
dacă victima trăieşte sau nu. Se va intra cu atenţie pentru a nu se distruge
urmele create de piciorul sau încălţămintea autorului, sau alte urme de pe
pardoseală. Încăperea comiterii crimei va fi abordată cu cea mai mare
prudenţă. Se va stabili mai întâi dacă victima, asupra căreia au fost exercitate
actele de violenţă, a decedat. În cazul cadavrelor în stare de descompunere
(miros) nu va pătrunde nimeni până la sosirea echipei de cercetare.
Cea mai mică şi aparent neînsemnată modificare în aranjamentul
mobilierului, poziţia perdelelor şi uşilor etc. vor fi notate, apoi locul crimei se va
închide şi nimeni nu va fi lăsat să intre, înainte de sosirea echipei de cercetare.
Dacă locul este situat în exterior, se va determina şi delimita spaţiul de
păzit, mărimea acestuia fiind cât mai mare posibil, în funcţie de numărul
disponibil de persoane care să asigure paza.
Conservarea aspectului locului faptei
După ce au fost luate măsurile de salvare sau de acordare a primului
ajutor victimei, precum şi cele de delimitare a locului, poliţistul sosit primul la
faţa locului trebuie să desfăşoare activităţi care să înlăture posibilitatea

19
modificării, întâmplătoare sau intenţionate, a aspectului iniţial al „crime scene”.
În acest scop, trebuie să asigure, în primul rând, aşa cum s-a mai arătat, paza
locului unde s-a comis fapta şi să protejeze obiectele şi urmele existente în
acel loc.
De multe ori, la locul infracţiunii pătrund diverse persoane, fie din
rândul celor aflate întâmplător în zonă atunci când s-a săvârşit agresiunea ori
s-a descoperit cadavrul, fie din rândul rudelor victimei. De reţinut că printre
persoanele străine de la locul infracţiunii se pot afla chiar făptuitorii ori complicii
acestora, scopul lor fiind acela de a distruge eventualele urme ce au rămas
după consumarea activităţii infracţionale. Referitor la prima categorie de
persoane, „curioşii” şi „amatorii de senzaţii”, prezenţa acestora şi faptul că se
erijează, deseori, în „cunoscători”, venind cu propriile păreri, pot influenţa
negativ depoziţiile ulterioare ale martorilor oculari.
Pornind de la această realitate, poliţistul trebuie să procedeze cu tact
pentru a îndepărta din zona în care se află cadavrul şi zona înconjurătoare pe
toţi cei care nu-şi justifică prezenţa în locul respectiv. Totodată, acţiunea
trebuie să se desfăşoare cu multă grijă, deoarece în rândul acestor persoane
ar putea fi şi martori oculari al celor petrecute şi o atitudine dură i-ar putea
îndepărta. Astfel, trebuie notate datele de identificare ale tuturor persoanelor
care au fost prezente la faţa locului.
Atenţie şi tact trebuie dovedite şi în cazul în care moartea victimei s-a
produs într-o locuinţă, membrilor familiei şi vecinilor celui decedat
explicându-li-se scopul luării unor măsuri de protejare a locului faptei până la
sosirea echipei.
Practica organelor de urmărire penală evidenţiază şi cazuri când
modificările aduse aspectului iniţial al locului faptei se pot datora chiar celor
sosiţi la faţa locului în calitate oficială. De aceea, este obligatoriu să fie
respectate întocmai normele în vigoare, potrivit cărora „se interzice
pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie,
precum şi a oricăror alte persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad, care
nu au sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea
victimelor.” 13
Pentru a evita distrugerea, degradarea, dispariţia sau modificarea
obiectelor ori urmelor infracţiunii, atunci când este necesar, se va proceda la
acoperirea cadavrului şi a obiectelor posibil purtătoare de urme cu pânză, folii
din material plastic, hârtii, cutii, cartoane etc. De asemenea, este obligatorie
alcătuirea unui cordon de siguranţă pentru a ţine persoanele străine la
oarecare distanţă, utilizând în acest scop banda specială sau, în cazul în care
nu există, se vor folosi frânghii, sfori, sârme ş.a.
13
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 13.

20
 Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente
În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse
mijloace să distrugă eventualele urme lăsate ca urmare a săvârşirii infracţiunii
prin provocarea de explozii, incendii sau inundaţii, se va acţiona în raport cu
situaţia concretă existentă. De asemenea, în cazul unor accidente grave de
muncă, accidente de trafic, feroviare, navale, aeriene se impune eliberarea
urgentă a victimelor şi prevenirea extinderii pagubelor.
În cazul în care în incinta unde se află persoana decedată se simte
miros de gaze, de produse petroliere ori se observă instalaţii electrice
improvizate sau alte categorii de amenajări posibil periculoase, se va apela la
specialişti în domeniu în vederea evitării oricăror stări de pericol asupra
membrilor echipei de cercetare.

Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte,

identificarea şi reţinerea făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire şi
prindere a acestora
Aşa cum s-a arătat, poliţistul ajuns primul la locul faptei intră în contact
cu numeroase persoane. În afară de victimă şi „curioşi”, în rândul acestora pot
să fie şi persoane care au perceput împrejurări din cele în care s-a săvârşit
omorul ori care cunosc date privitoare la autor sau la victimă. Informaţiile pe
care le pot furniza aceste persoane sunt, în marea majoritate a cazurilor, de
importanţă deosebită pentru cauză, începând cu acţiunile acestora înainte şi în
timpul agresiunii, instrumentul cu care a acţionat făptuitorul, modul în care s-a
apărat victima etc. şi terminând cu acţiunile infractorului după săvârşirea
omorului, direcţia în care s-a deplasat şi, eventual, mijlocul de transport cu
care a părăsit locul infracţiunii. Din acest motiv, poliţistul trebuie să depună
toate diligenţele necesare pentru a nu pierde o astfel de sursă preţioasă de
informaţii. Cu grijă şi tact, martorii trebuie să fie identificaţi, iar datele lor să fie
notate pentru a putea fi puse la dispoziţia echipei de cercetare. Martorilor li se
va solicita să rămână pe loc până la sosirea echipei şi vor fi izolaţi de restul
persoanelor, pentru a-i feri de influenţa „curioşilor” sau de influenţa
făptuitorului, când acesta a rămas la locul faptei. Nu sunt rare cazurile când
infractorii, fie că încearcă să convingă că se aflau în legitimă apărare, fie că
doresc să atragă compasiunea martorilor şi să pozeze în victime ale faptelor
reprobabile pe care, chipurile, le-ar fi comis victima anterior intervenţiei lor. În
alte situaţii, făptuitorii nu se sfiesc să acuze martorii de faptul că nu au văzut
bine ori că declaraţiile nu trebuie luate în seamă întrucât între ei şi aceste
persoane există relaţii de duşmănie şi încearcă să se răzbune pe ei ş.a. Nu
este exclusă posibilitatea ca autorii infracţiunilor să recurgă la ameninţări la
adresa martorilor pentru a-i determina să renunţe la a depune declaraţie ori să

21
nu spună tot ceea ce au văzut referitor la faptă şi împrejurările comiterii ei.
Dacă izolarea martorilor vizează protejarea lor faţă de diverse influenţe care
le-ar putea altera mărturia, izolarea făptuitorilor de restul persoanelor are drept
scop protejarea lor de eventualele agresiuni din partea celor indignaţi de fapta
comisă ori din partea rudelor victimei.
Dacă făptuitorul nu a rămas ori nu a fost identificat la locul faptei, în
raport cu datele furnizate de martori şi posibilităţile concrete existente la locul
infracţiunii, cel ce a ajuns primul la locul faptei poate lua măsuri operative de
urmărire şi prindere a autorului ori de alertare a unităţilor de poliţie din zona
unde s-a deplasat acesta.
Nu trebuie omise nici persoanele care, înainte de sosirea organelor de
poliţie, sau la solicitarea acestora, au participat la acţiunile de salvare a
victimelor şi, ca urmare a pătrunderii în câmpul infracţiunii, au produs anumite
modificări în aspectul iniţial al locului. Aceste persoane sunt invitate să aştepte
sosirea echipei de cercetare.
O problemă aparte se ridică în cazul victimelor care încă mai trăiesc şi
sunt conştiente, dar, din cauza leziunilor suferite, există puţine şanse de
supravieţuire. Fără a neglija măsurile de salvare a acestora, ele trebuie
ascultate cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta şi la persoana
făptuitorului. Desigur, o astfel de ascultare, în condiţiile date, nu poate îmbrăca
aspectul unei ascultări după toate regulile procedurale. Ascultarea se numeşte
„interogatoriu formal”, se înregistrează pe cât posibil digital, ocazie cu care pot
fi obţinute informaţii esenţiale pentru cauză. Un aspect important care trebuie
avut în vedere apare în cazul în care, pentru salvarea victimei aceasta este
transportată la cea mai apropiată unitate spitalicească, situaţie în care unul din
poliţiştii prezenţi la locul săvârşirii infracţiunii o va însoţi în ambulanţă pentru a
se încerca obţinerea acestui „interogatoriu formal”.

Încunoştinţarea organului de urmărire penală pe raza căruia a fost

săvârşit omorul şi care este competent să efectueze cercetarea la faţa
locului
Concomitent cu luarea măsurilor menţionate ori, dacă nu este posibil,
după aceasta, poliţistul sosit primul la faţa locului va proceda la sesizarea
organului de urmărire penală pe raza de competenţă teritorială unde s-a comis
fapta. Din cuprinsul încunoştinţării trebuie să rezulte natura faptei constatate,
principalele aspecte ale săvârşirii acesteia, localizarea şi întinderea locului
unde s-a comis omorul sau a fost descoperit cadavrul, parte din acesta sau
scheletele, măsurile luate şi rezultatele obţinute, precum şi alte date necesare
echipei ce urmează să se deplaseze pentru efectuarea cercetării criminalistice.
Cel care a luat primele măsuri este obligat să rămână la faţa locului
până la sosirea echipei de cercetare şi să aducă la cunoştinţă şefului acesteia

22
activităţile executate până în acel moment, rezultatele obţinute, aspectul iniţial
al locului faptei, modificările survenite, cine le-a făcut şi în ce scop, persoanele
care au intrat în câmpul infracţional sau cu care a discutat, martorii şi celelalte
persoane identificate, informaţiile culese de la victimă şi martori. În acest sens,
poliţistul care a ajuns primul la faţa locului trebuie să întocmească un proces-
verbal cu toate aceste date.
Responsabilitatea primului poliţist care intervine la faţa locului
încetează atunci când şeful echipei de cercetare ajunge la faţa locului, moment
în care acesta preia oficial conducerea activităţilor legate de cercetarea locului
faptei. În continuare, aceşti poliţişti au obligaţia să îl sprijine pe şeful echipei de
cercetare sau pe membrii echipei pe întreaga durată a cercetării, în special în
activitatea de asigurare a pazei locului faptei şi a accesului în câmpul
infracţional.

Activităţile pe care trebuie să le desfăşoare poliţiştii ajunşi primii la locul

faptei sunt menţionate şi în ordinul comun privind cercetarea la faţa locului:
− participă la acordarea primului ajutor şi la salvarea victimelor în
viaţă;
− fac o evaluare preliminară a locului faptei pentru a stabili condiţiile
concrete existente, precum şi necesitatea prezenţei unor unităţi
specializate de intervenţie din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii
de Urgenţă, serviciilor medicale, Inspecţia de Stat pentru Controlul
Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat,
distribuţie gaz metan/curent electric şi altele asemenea, în funcţie
de existenţa şi de natura pericolului;
− raportează evenimentul la dispeceratul unităţii/subunităţii pe a cărei
rază de competenţă s-a produs, despre măsurile luate şi cele care
se impun;
− protejează, fixează şi ridică probele care sunt în pericol de a fi
distruse, modificate ori alterate de condiţiile atmosferice existente
sau de către alte persoane. În condiţii meteo nefavorabile deviază
apa, acoperă urmele, acţionând cu precauţie pentru a nu lăsa
propriile urme care le vor putea acoperi sau distruge pe cele
relevante;
− stabilesc perimetrul iniţial al câmpului infracţional şi iau măsuri de
semnalizare, de avertizare şi de pază, procedând la notarea şi
marcarea poziţiei iniţiale în cazul în care survin schimbări;
− nu permit accesul niciunei persoane neautorizate în câmpul
infracţional;

23
 − notează ora la care a ajuns la faţa locului şi ora la care fapta a fost
comisă, atunci când este posibil;
− notează persoanele prezente la locul faptei în momentul ajungerii
lor, datele de identificare ale martorilor şi ale altor persoane care au
pătruns în locul faptei, în vederea eliminării urmelor neconcludente;
− identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a
acestora cu privire la date despre producerea evenimentului;
− procedează la organizarea urmăririi şi reţinerii autorului, atunci
când există indicii privind identitatea acestuia, precum şi la
transmiterea semnalmentelor la unitatea/subunitatea de poliţie;
− separă autorul de martori, dacă este posibil;
− instruiesc martorii să nu discute despre evenimentul produs cu alte
persoane sau între ei, prevenind astfel distorsionarea faptelor prin
sugestionare, iar dacă este posibil separă principalul martor de
restul martorilor;
−
nu furnizează date despre eveniment mass-mediei sau altor
persoane, cu excepţia celor îndreptăţite potrivit legii/atribuţiilor
funcţionale14.

Subliniem rolul deosebit pe care îl are poliţistul sosit primul la faţa

locului şi faptul că de modul în care se achită de sarcinile ce-i revin şi de
profesionalismul dovedit depinde, în mare măsură, desfăşurarea ulterioară a
investigării criminalistice.

b) Măsuri care se iau la locul faptei de către şeful echipei de

cercetare înainte de examinarea criminalistică propriu-zisă
După sosirea la locul faptei şi înainte de începerea examinării
propriu-zise, şeful echipei trebuie să ia o serie de măsuri urgente. În raport cu
particularităţile fiecărui caz în parte, cu urmările activităţii desfăşurate de
făptuitor, natura şi configuraţia terenului ce urmează a fi cercetat, aceste
măsuri pot fi diferenţiate. De asemenea, aceste măsuri sunt diferite şi în funcţie
de activităţile desfăşurate de primii poliţişti sosiţi la faţa locului, o parte din ele
constând în completarea acestora. Dacă echipa de cercetare este cea care
ajunge prima la faţa locului, şeful echipei va dispune efectuarea tuturor
măsurilor în sarcina poliţistului sosit primul la faţa locului şi care au fost
menţionate anterior.

14
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 11.

24
 Înainte de începerea activităţilor specifice de cercetare la faţa locului,
şeful echipei va constitui mai multe echipe de cercetare care vor desfăşura
următoarele activităţi:
− efectuarea cercetării la faţa locului;
− audierea martorilor, autorilor, suspecţilor şi a altor persoane ce pot
furniza date utile cauzei;
− efectuarea de investigaţii şi activităţi de prindere a autorilor.
În ceea ce priveşte atribuţiile membrilor echipei de cercetare la faţa
locului, trebuie menţionat că şeful echipei este „procurorul, atunci când
participă la cercetare şi consideră că este necesar sau când urmărirea penală
este de competenţa sa, ori un poliţist din cadrul structurilor de poliţie
judiciară”15. De asemenea, un rol important revine specialistului criminalist –
„responsabilul cu activităţi criminalistice – ofiţerul sau agentul de poliţie din
cadrul structurilor de profil care au atribuţii de cercetare la faţa locului”16.

Aşa cum am arătat, şeful echipei de cercetare va răspunde de întreaga

activitate desfăşurată şi, conform ordinului comun privind cercetarea la faţa
locului, are următoarele atribuţii:
 conduce şi coordonează activitatea de cercetare la faţa locului;
 stabileşte momentul începerii şi cel al finalizării activităţilor specifice
cercetării la faţa locului, după consultarea cu ceilalţi membri ai echipei; de
asemenea, decide amânarea/întreruperea/reluarea cercetării la faţa locului;
 verifică dacă au fost luate primele măsuri conform art. 12 din
prezentul ordin, corectitudinea/oportunitatea acestora şi, după caz, dispune
completarea acestora;
 organizează împreună cu medicul legist verificarea stării victimelor,
iar în caz de necesitate acordă acestora primul ajutor medical şi ia măsuri
pentru transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de
salvare nu au fost luate anterior;
 solicită prezenţa la faţa locului a unor specialişti/experţi din alte
domenii ori a unui personal suplimentar din cadrul forţelor de ordine publică
pentru protejarea locului faptei şi a membrilor echipei sau pentru activităţi
extinse şi conexe cercetării la faţa locului;
 primeşte de la responsabilul cu activităţi criminalistice probele şi
mijloacele materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la faţa locului,
atât la finalizarea cercetării, cât şi după încheierea examinărilor suplimentare
în laborator;

15
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. b.
16
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. c.

25
  întocmeşte şi redactează procesul-verbal de cercetare la faţa
locului, în urma consultării cu membrii echipei;
 este managerul de caz şi gestionarul probelor17.
Astfel, măsurile care pregătesc cercetarea efectivă în cazurile în care
aceasta a fost precedată de acţiuni premergătoare sunt:
− informarea operativă asupra evenimentului care a avut loc;
− completarea măsurilor privind salvarea victimelor, înlăturarea
pericolelor şi conservarea urmelor;
− verificarea modului în care cel venit primul la faţa locului a acţionat
până la sosirea echipei, a rezultatelor pe care le-a obţinut,
dispunând după caz, fie continuarea măsurilor deja întreprinse ori
completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă, fie reluarea
acestora, ţinând cont de toate elementele oferite de aspectul
câmpului infracţiunii;
− stabilirea în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în
aspectul iniţial al locului faptei;
− delimitarea corectă a locului de cercetat;
− identificarea martorilor oculari şi a persoanelor care nu-şi justifică
prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu
acţiunile întreprinse;
− organizarea sau, după caz, suplimentarea măsurilor de pază a
locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea
pericolelor iminente, ca: incendii, explozii, surpări;
− înlăturarea tuturor persoanelor inutile şi limitarea numărului de
persoane care pătrund în zona câmpului infracţional;
− stabilirea metodelor concrete de examinare şi a sarcinilor ce revin
fiecărui membru al echipei.
Membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de mult tact pentru
a gestiona situaţia de la locul săvârşirii infracţiunii, în special pentru a înlătura
toate persoanele inutile care pot aduce grave prejudicii activităţii în sine. În
principal factorii care pot crea modificări sau distrugeri ale câmpului infracţional
sunt:
− condiţiile atmosferice – ploaie, vânt, zăpadă, temperaturi extreme,
lumina puternică directă;
− rudele sau prietenii victimei – vor încerca să pună lucrurile la locul
lor sau chiar sunt situaţii când distrug sau ascund anumite note sau
probe;
17
Ordinul Comun al M.A.I. nr.182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 8.

26
 − suspecţii sau complicii – vor încerca să distrugă sau să modifice
probe evidente;
− curioşii, hoţii ordinari – pot introduce amprente la locul faptei, pot
altera scena crimei, pot chiar sustrage bunuri de la faţa locului;
− alţi poliţişti sau şefi din poliţie care nu au competenţe în efectuarea
cercetării la faţa locului, dar pot interveni pentru „a ajuta
investigaţia”.

Delimitarea corectă a locului de cercetat

Fixarea limitelor locului de cercetat are drept scop să pună în centrul
atenţiei organului de urmărire penală spaţiul, locul, încăperea care reprezintă
câmpul infracţiunii pentru a se asigura descoperirea tuturor urmelor şi
mijloacelor materiale de probă care au legătură cu cauza. De aceea, şeful
echipei de cercetare, înainte de a proceda la începerea oricăror examinări,
trebuie să fixeze, în mod logic, limitele exterioare ale locului de cercetat.
Delimitarea locului de cercetat se înscrie printre primele activităţi pe care
trebuie să le întreprindă echipa de cercetare la faţa locului, pentru că, în raport
cu aceste limite, se iau măsurile corespunzătoare de pază, înlăturarea
curioşilor, în general de protecţie a acestui perimetru.
Pentru o corectă delimitare a locului în care trebuie să se desfăşoare
cercetarea, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt cunoscute despre
cauză, natura infracţiunii şi a urmărilor acesteia, experienţa pozitivă
generalizată a organelor de urmărire penală, precum şi propria sa experienţă.
Extinderea perimetrului de cercetat în afara locului unde s-a comis
episodul principal al faptei şi se constată urmările acesteia se impune, pentru a
nu se omite acele locuri în care făptuitorul s-a pregătit pentru a acţiona şi pe
care le-a folosit pentru a dispărea, unde a putut abandona obiectele inutile ori
incomode. Practica organelor de urmărire penală oferă numeroase exemple în
care urme şi mijloace materiale de probă cu valoare pentru cauză au fost
descoperite în asemenea locuri, dat fiind că, de regulă, infractorii acordă mai
puţină atenţie acţiunilor pe care le întreprind înainte şi după părăsirea locului în
care îşi desfăşoară activitatea ilicită.
În literatura de specialitate se subliniază constant că locul de cercetat
trebuie să fie mai întins decât cel în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea
infracţională, pentru că numai în acest mod se poate forma o imagine fidelă a
tot ceea ce s-a întreprins acolo şi se pot obţine probe în acest sens.
Atunci când cercetarea se desfăşoară într-un apartament, spaţiul de
examinat trebuie să includă toate camerele acestuia, precum şi debaraua,
bucătăria, pivniţa, podul, scara şi sub-scara, balcoanele, coridoarele, baia,

27
WC-urile. Dacă apartamentul este ocupat de mai multe familii, cercetarea se
va efectua şi în spaţiile folosite în comun, pentru a se evita pierderea sau
distrugerea unor urme şi mijloace materiale de probă. În locuinţele din mediul
rural, pe lângă încăperi, cercetarea trebuie să cuprindă curtea, grajdurile,
coteţele, hambarele, grădina.
Dacă cercetarea se desfăşoară într-o hală, laborator, atelier, pe lângă
acestea vor fi examinate şi încăperile alăturate, staţia de comandă, locul de
parcare a autovehiculelor, rampa de încărcare, punctele obligatorii de trecere,
curtea fabricii etc. În cazul exploziilor, cercetarea trebuie extinsă până la nivelul
maxim de acţiune a suflului produs de explozie, pe orizontală.
Dacă moartea s-a produs prin înec nu trebuie omise malurile apei, căile
de acces spre aceasta şi de la ea spre periferie, imobilele sau amenajările
existente în imediata vecinătate – colibe, case, moteluri, campinguri,
cherhanale etc.

Stabilirea metodelor concrete de examinare a locului faptei

O activitate deosebită ce revine şefului echipei de cercetare se referă
la stabilirea metodelor de examinare criminalistică a locului faptei.
Practica pozitivă a organelor de urmărire penală demonstrează că
metoda concretă de cercetare trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei
şi a locului de cercetat, urmările produse, dispunerea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
În raport de elementele menţionate, cercetarea la faţa locului poate
începe de la centru (locul unde se află cadavrul) spre periferie sau se poate
efectua începând din exterior, desfăşurându-se prin apropierea treptată de
locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs
rezultatul activităţii infracţionale întreprinse.
Atunci când urmele sunt concentrate într-un singur loc, de exemplu,
locul descoperirii cadavrului, se recomandă ca cercetarea să înceapă din
centru şi să se extindă spre periferie, în cercuri concentrice.
Atunci când este important să se stabilească căile de acces sau să se
caute cadavrul ori obiectul-corp delict, cercetarea se va efectua de la periferie
spre centru, în spirală.
În încăperile relativ mici, cercetarea se va desfăşura de-a lungul
pereţilor, de preferinţă în sensul acelor de ceasornic.
O metodă recomandată pentru încăperile mari şi înguste este
cercetarea pe întregul front al camerei, limitat de cei doi pereţi laterali, plecând
din punctul de acces şi înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate.
În teren deschis cercetarea se poate desfăşura:
− pe sectoare dreptunghiulare – împărţirea pe fâşii dreptunghiulare
îşi găseşte câmp de aplicare în special atunci când terenul de

28
 cercetat, deşi întins, poate fi uşor delimitat prin punctele de reper
existente;
− de-a lungul itinerarului parcurs de infractor din locul unde s-a
consumat episodul principal ori se observă rezultatele infracţiunii,
spre exterior;
− din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se din ce în ce mai
mult zona examinată.
Desfăşurarea cercetării în sensul unei spirale, plecând din centrul
suprafeţei de cercetat, îşi are raţiunea mai ales în cazurile când nu se poate
delimita de la început teritoriul care urmează a fi examinat.
Din practica organelor de urmărire penală rezultă că în anumite
împrejurări se pot folosi metode combinate. Spre exemplu, în zona centrală se
poate recurge la împărţirea pe sectoare, iar spre periferie cercetarea se poate
executa în spirală sau cercuri concentrice.
În literatura de specialitate sunt prezentate ca metode de cercetare la
faţa locului:
 metoda subiectivă – constă în aceea că echipa de cercetare
procedează la căutarea, descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de către făptuitor
de la intrarea în câmpul infracţiunii până la părăsirea acestuia. Prin această
metodă se pot obţine rapid date şi indicii cu privire la făptuitor, ceea ce permite
luarea unor măsuri de urmărire şi prinderea sa, însă metoda nu permite o
examinare sistematică, minuţioasă a întregului loc al faptei;
 metoda obiectivă – constând în căutarea, descoperirea, fixarea şi
examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, indiferent de modul şi
succesiunea în care se presupune că a acţionat infractorul. Această metodă
prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea
descoperirii tuturor urmelor care au legătură cu cauza, deşi necesită un
consum mai mare de timp şi forţe;
 metoda combinată – constă în folosirea pe parcursul cercetării, atât
a metodei subiective, cât şi a metodei obiective, trecându-se de la una la alta,
în raport de particularităţile cauzei şi diferitele momente ale cercetării.
De menţionat că, indiferent de metoda concretă aleasă pentru
cercetarea la faţa locului, ea trebuie să ducă la examinarea sistematică,
multilaterală şi obiectivă a locului săvârşirii omorului, să asigure realizarea
scopului pe care această activitate şi-l propune, pentru că, aşa cum se
subliniază în literatura de specialitate, orice suprafaţă de examinat, indiferent
de natura ei, ridică probleme pentru cel care conduce cercetarea.
Aşa cum am văzut, cercetarea omorului se face de către o echipă
complexă, compusă din procuror, medic legist şi ofiţeri de investigaţii criminale.

29
Conducerea echipei este asigurată de către procuror, în scopul desfăşurării
activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.
Cercetarea în echipă a omorului permite concentrarea cunoştinţelor şi
priceperii unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor despre
fapta comisă în vederea aflării adevărului. În condiţiile în care factorii implicaţi
în clarificarea problemelor specifice unei omucideri ar acţiona separat,
necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia, s-ar desfăşura cu greutate.
Cercetarea omorului impune desfăşurarea de investigaţii judiciare complexe
sub coordonarea procurorului.
Procurorul, sprijinit de ofiţerii de poliţie din serviciile de investigaţii
criminale şi de criminalistică, desfăşoară acte de urmărire penală având drept
scop stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificarea autorilor
acesteia, folosind metodele criminalistice. Medicul legist examinează aspectele
medicale pentru stabilirea naturii şi cauzelor morţii, a legăturii cauzale dintre
activitatea făptuitorului şi consecinţele acesteia ş.a.
Există, aşadar, o evidentă interdependenţă impusă obiectiv de nevoia
de a afla adevărul, la care îşi aduc contribuţia două ştiinţe de graniţă –
criminalistica şi medicina legală, ceea ce a făcut să se afirme, pe bună
dreptate, că în infracţiunile contra vieţii, medicul legist are o dublă calitate –
una de expert şi alta de consilier. Calitatea de consilier ar rezulta din
rezolvarea multiplelor probleme ce apar în cursul urmăririi penale, în afara
celor existente la începutul cercetărilor şi care îşi găsesc rezolvarea medico-
legală, completând constatările medico-legale iniţiale18.
În final, trebuie amintit un principiu pe care poliţiştii din echipa de
cercetare la faţa locului, dar şi cei sosiţi primii la faţa locului, trebuie să îl aibă
mereu în atenţie: „Remember: Do it right the first time. You only get a
chance”19.

18
Emilian Stancu, op. cit., pag. 557.
19
Vernon J. Geberth, op. cit., pag. 39.

30
 Capitolul IV
EFECTUAREA CERCETĂRII
LA FAŢA LOCULUI ŞI INVESTIGAREA
CAZURILOR DE OMOR

I. Reguli generale referitoare la cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului în cazul omorului se constituie într-o activitate

laborioasă, de durată, care necesită exactitate, calm, perseverenţă, prudenţă,
eforturi fizice şi intelectuale şi, uneori, chiar sacrificii, solicitând intens atenţia
celor care o efectuează. În cercetarea la faţa locului nu trebuie să se plece de
la idei preconcepute şi nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile
posibile nu au nicio valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost verificate şi
confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse, inclusiv de cercetarea locului
faptei.
Teoretic, cercetarea la faţa locului parcurge două faze, respectiv faza
statică şi faza dinamică, distincţia între cele două faze este convenţională şi nu

31
apare ca o delimitare rigidă. De multe ori, ca urmare a condiţiilor legate de
împrejurările în care s-a săvârşit omorul apar situaţii când activităţi din faza
statică sunt executate în faza dinamică şi invers.
1. Faza statică a cercetării la faţa locului

În această fază se realizează o „examinare atentă a locului faptei, atât

în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio
modificare acestuia.”20
Activităţile mai importante care sunt efectuate de către membrii echipei
de cercetare la acest moment sunt:

a) Constatarea morţii victimei – această activitate se realizează de

către medicul legist, dar în prezenţa procurorului. Aceştia sunt, de altfel, şi
singurele persoane care intră în câmpul infracţional la debutul cercetării.
Medicul legist va constata decesul prin evidenţierea semnelor morţii şi a
modificărilor cadaverice, aspecte ce vor fi detaliate în continuare.
b) Examinarea generală a locului faptei – activitatea este absolut
necesară pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra câmpului
infracţional şi a ceea ce trebuie făcut în continuare. Se începe cu observarea
locului unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul sau părţi din
acesta, unde a fost descoperit un schelet sau fragmente din el. Dacă locurile
menţionate se află în aer liber, observarea acestora se face prin parcurgerea
lor. În cazul interioarelor, observarea se face dintr-un singur loc. În felul acesta,
procurorul are posibilitatea să verifice în concret dacă locul ce urmează a fi
examinat a fost sau nu corect delimitat.

În principal, această observare generală trebuie să aibă în vedere:

− locul unde se găsesc victimele în câmpul infracţional;
− locul unde se găsesc diferite obiecte care puteau fi folosite la
comiterea infracţiunii;
− starea fizică în care se găsesc victima, martorii sau alte persoane
implicate;
− starea fizică în care se găsesc obiectele sau urmele.

c) Obţinerea unor date despre victimă, despre faptă sau persoanele

care ar putea fi martori oculari;

d) Stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă;

e) Determinarea unor eventuale modificări ale câmpului infracţional;

20
Emilian Stancu, op. cit., pag. 368.

32
 f) Efectuarea fotografiilor şi înregistrărilor video – una din activităţile
specifice fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere
topografic, cât şi din punct de vedere criminalistic. Fixarea locului ce urmează
a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare şi a fotografiei schiţă. În
situaţia în care cercetarea se efectuează pe un loc întins pentru a permite
identificarea cu uşurinţă a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă
obligatoriu anumite puncte de reper fix.
Dacă spaţiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine se
recurge la metoda fotografiei panoramice, liniare sau circulare, efectuată după
regulile cunoscute. Dacă omorul s-a săvârşit într-un imobil, fotografia de
orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum şi intrările-ieşirile
în - şi din locuinţa în cauză.
O regulă importantă pentru acest moment ar trebui să fie, pe lângă
fixarea prin fotografiere a locului faptei şi înregistrarea video care dă
„posibilitatea reţinerii complete a imaginii întregului loc al faptei, aşa cum se
găseşte el în momentul sosirii echipei de cercetare; în practica de specialitate,
se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la
studierea minuţioasă a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste
privind autorul infracţiunii”21.
O altă posibilitate oferită în ultima perioadă de către tehnica modernă
este folosirea spheronului, în special pentru cazurile în care locul faptei este
într-o zonă deschisă şi cu o suprafaţă relativ mare, sau în cazul accidentelor
aviatice, sau a exploziilor.

g) Stabilirea punctului din care va începe cercetarea şi a drumului de

acces în câmpul infracţional – marcarea drumului de acces este atributul
specialistului criminalist, acest fapt fiind dictat de necesitatea păstrării cât mai
fidele a locului faptei şi de limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în
acesta. Astfel, responsabilul cu activităţile criminalistice „stabileşte şi
marchează traseul de acces în câmpul infracţional, stabileşte punctul de
începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a probelor (în funcţie de
condiţiile de mediu, de pericolul de deteriorare/dispariţie a acestora etc.)22.
După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este
procurorul, în calitate de şef al echipei de cercetare, împreună cu specialistul
criminalist şi medicul legist.
Parcurgând locul de cercetat, trebuie să se procedeze la marcarea
poziţiei cadavrului şi a principalelor urme şi mijloace materiale de probă,
21
Emilian Stancu, op. cit., pag. 559.
22
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 9 lit. b şi c.

33
notându-se poziţia acestora în raport cu urmele învecinate şi cu celelalte
repere stabilite. Apoi se trece la executarea fotografiei-schiţă, care trebuie să
redea imaginea cadavrului şi a obiectelor din jurul său.

h) Folosirea câinelui de urmă – tot în această fază se foloseşte

câinele specializat pentru prelucrarea urmei de miros uman; oportunitatea şi
momentul folosirii revin, de asemenea, responsabilului cu activităţile
criminalistice. Prelucrarea urmei de miros uman începe de la articolele de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte descoperite la faţa locului, care pot aparţine
făptuitorului, victimei sau altor persoane care au legătură cu infracţiunea
săvârşită.

i) Selecţionarea martorilor asistenţi

Aşa cum am mai arătat, este bine ca acest aspect să fie lămurit încă
din faza pregătirii în vederea deplasării la faţa locului, pentru a nu folosi ca
martori asistenţi persoane prezente la faţa locului şi care au cunoştinţă despre
faptă, dar care pot fi folosiţi şi audiaţi ca martori.

2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului

Faza dinamică se desfăşoară după terminarea activităţilor din faza

statică şi constă în examinarea minuţioasă a cadavrului, a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii. În această fază nu
se reia cercetarea locului faptei, ci se continuă aceasta pe un plan superior. De
această dată, membrii echipei de cercetare au posibilitatea să mişte obiectele
purtătoare de urme şi să le examineze cu aparatura din dotare.
Activităţile specifice acestei faze presupun examinarea fiecărui obiect
în mod complet, atent şi sistematic pentru descoperirea tuturor urmelor lăsate
de făptuitori şi pentru stabilirea legăturilor logice ce există între anumite date
sau fapte ce au importanţă pentru cauză. Cercetarea la faţa locului nu este o
simplă inventariere a urmelor şi a obiectelor ce se găsesc în locul examinat,
echipa având sarcina să stabilească ce, unde şi cum să caute.
O altă problemă importantă care trebuie rezolvată cu ocazia cercetării
la faţa locului este cea a stabilirii identităţii victimei, care constituie o problemă
centrală a echipei de cercetare, activitate care începe din momentul
examenului extern şi continuă cu obiectele de vestimentaţie. Operaţiunile de
identificare a cadavrului sunt: toaletarea, restaurarea, amprentarea, recoltarea
de probe biologice, recoltarea depozitului subunghial, efectuarea
odontogramei, fotografierea semnalmentelor, prezentarea pentru recunoaştere
etc., activităţi care se efectuează, de altfel, într-o fază următoare a cercetărilor.

34
 a) Examinarea cadavrului este continuată pentru descoperirea tuturor
leziunilor. Se dovedeşte în acest mod că examinarea cadavrului şi a
garderobei acestuia se face atât prin observarea victimei, fără a-i schimba
poziţia, cât şi prin mişcarea ei pentru descoperirea urmelor existente – dovadă
că împărţirea cercetării la faţa locului în cele două faze este pur convenţională.
Înainte de a se trece la examinarea cadavrului şi garderobei acestuia,
trebuie să fie luate o serie de măsuri cu caracter general, menite să asigure
integritatea urmelor, să înlăture pericolul de modificare, distrugere şi să fixeze
poziţia iniţială în care au fost găsite. Printre acestea se numără:
– fixarea prin fotografii color, schiţă şi detaliu a poziţiei cadavrului, a
urmelor de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme;
– notarea condiţiilor de mediu, starea vremii, temperatura, consistenţa
cheagurilor de sânge şi gradul de uscare a sângelui de pe cadavru şi din
împrejurimile acestuia;
– menţinerea (păstrarea) cadavrului în poziţia iniţială până când
fotografiile, măsurătorile, observaţiile şi evaluările au fost efectuate de către
specialişti;
– atunci când victima a fost transportată la spital sau a fost mutată în
vederea acordării ajutorului medical se produc noi urme, se deteriorează cele
existente şi de aceea cel ce conduce cercetarea trebuie să stabilească
modificările care au fost făcute, să marcheze noile urme şi să le noteze. În
astfel de cazuri, notiţele şi relatările membrilor echipei medicale care au
examinat şi transportat victima sunt folositoare la stabilirea poziţiei victimei şi a
urmelor;
– când victima a fost transportată la spital, examinarea criminalistică a
acesteia pentru fixarea leziunilor şi a urmelor de pe corp se va face la această
unitate sanitară. Hainele vor fi căutate la camera de păstrare a obiectelor
bolnavilor şi vor fi ridicate în vederea examinării lor în laborator. În hainele
victimei pot fi găsite documentele necesare stabilirii identităţii acesteia. De
asemenea, vor fi căutate şi ridicate cearceafurile sau păturile folosite la
acoperirea victimei în timpul transportului, pe care pot fi descoperite diverse
categorii de urme.

Examinarea cadavrului trebuie să pună în evidenţă semnele de

violenţă, urmărindu-se numărul, locul de dispunere, natura, aspectul exterior,
înclinaţia, forma marginilor, poziţia leziunilor în raport cu diverse puncte
anatomice de pe corpul victimei. Semnele particulare trebuie atent descrise,
arătându-se natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, culoarea. De
asemenea, trebuie descrise alte urme ale infracţiunii, precum: depuneri de
produse ori substanţe biologice normale sau patologice, fragmente de ţesut
organic sub unghii, produse sau substanţe toxice, caustice etc.

35
 Examinând cadavrul trebuie să se acorde atenţie orificiilor naturale ale
acestuia: gura, nasul, orificiul anal şi vaginal, pentru descoperirea de urme de
natură biologică sau chiar materiale folosite pentru a împiedica victima să
strige sau folosite la comiterea infracţiunii.
Concomitent cu activitatea medicului legist, procurorul trebuie să facă
descrierea completă a cadavrului, mai ales a celui cu identitate necunoscută,
urmărindu-se: sexul, înfăţişarea, vârsta aproximativă, conformaţia corpului,
culoarea pielii, a părului şi a ochilor, starea dentiţiei etc.
Pentru explicarea modului de operare folosit de făptuitor, a
mecanismului de creare a urmelor, a raportului dinamic victimă-făptuitor,
pentru formarea corectă a versiunilor de anchetă prezintă mare importanţă
descrierea poziţiei cadavrului. Astfel, va trebui să se arate: poziţia generală a
cadavrului, poziţia capului, înclinaţia acestuia, poziţia membrelor faţă de
trunchi, amplasarea cadavrului faţă de restul obiectelor şi urmelor din jur,
despre care se presupune că nu au legătură cu infracţiunea. De asemenea,
trebuie să se specifice locul unde a fost găsit cadavrul, în casă, grajd, grădină,
câmp, apă, îngropat, spânzurat, sub dărâmături, nodurile sau legăturile
descoperite, gradul de putrefacţie, mirosurile persistente ş.a.
Examinarea cadavrului continuă cu cercetarea îmbrăcămintei şi
încălţămintei acestuia, începând cu obiectele de la exteriorul bustului,
continuând cu lenjeria, pantalonii etc. şi terminând cu articolele de
încălţăminte.
Această examinare trebuie făcută cu multă atenţie, cu accent pe
descrierea fiecărui obiect separat, a mărimii, taliei, poziţiei şi ordinii în care
sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale, ca: natura materialului,
grad de uzură, culoare, croială, monogramă, marca fabricii, materialul din care
este confecţionată căptuşeala, culoarea, numărul de nasturi, modul în care
sunt dispuşi, starea lor etc. Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului trebuie
examinate şi pentru a pune în evidenţă eventualele urme de târâre, urme de
murdărie, urme biologice, urme de violenţă (tăieturi) şi corespondenţa acestora
cu leziunile de pe cadavru.
După examinarea cadavrului, a îmbrăcămintei şi încălţămintei acestuia,
se trece la cercetarea suprafeţei de sub victimă şi din imediata apropiere,
respectiv covor, parchet, duşumea, pământ etc.
Pe porţiunea de sub cadavru şi în jurul acestuia pot fi descoperite urme
ale mâinilor, picioarelor, urme de târâre, noduri, legături, înscrisuri, urme de
sânge, salivă, spermă sau alte categorii, urme de încălţăminte, obiecte de
îmbrăcăminte, instrumente folosite la săvârşirea agresiunii, obiecte sau părţi
din obiecte provenind de la infractori ori de la victimă.

36
 Sunt recoltate petele organice sau anorganice de pe îmbrăcăminte, se
ridică particulele de praf sau alte obiecte găsite în buzunare şi se introduc în
plicuri separate, notându-se pe acestea locul de unde au fost ridicate, după
care vor fi sigilate.
Este descrisă ordinea în care sunt dispuse diferitele leziuni şi dacă ele
puteau fi produse prin cădere, avându-se în vedere obiectele din zona găsirii
cadavrului, forma de relief etc. De asemenea, se descriu mărimea şi poziţia
leziunilor, aspectul general al acestora, precum şi vechimea lor faţă de
rigiditatea şi lividităţile cadaverice. Se realizează fixarea prin fotografii metrice,
color, schiţă şi detaliu, a poziţiei cadavrului, a leziunilor identificate, a urmelor
de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme.
Sunt consemnate semnele particulare de pe cadavru: aluniţe, negi,
cicatrice vechi ca urmare a unor intervenţii chirurgicale sau accidente survenite
în timpul vieţii, lipsa unor membre etc.; se vor descrie eventualele tatuaje, locul
unde sunt dispuse şi ce anume reprezintă.
Se ridică depozitul subunghial, introducându-se în plicuri separate
pentru fiecare deget în parte, iar dacă la faţa locului nu este posibilă recoltarea,
mâinile cadavrului vor fi protejate cu pungi de hârtie, colectarea urmând să se
facă înainte de efectuarea necropsiei.
Amprentarea digito-palmară şi, după caz, amprentarea plantară a
victimei se realizează la faţa locului, însă numai după recoltarea depozitului
subunghial.
Dispunerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, coroborată cu
poziţia şi starea în care a fost găsit cadavrul, oferă posibilitatea stabilirii dacă
locul unde a fost descoperită victima coincide cu locul în care a fost săvârşit
omorul.
După aceste activităţi, cercetarea la faţa locului continuă cu examinarea
zonei înconjurătoare. Se arată poziţia cadavrului faţă de obiectele din încăpere
sau de locul în care a fost descoperit, cu descrierea detaliată a pieselor de
mobilier, ferestrelor, uşilor, sobelor sau a caracteristicilor zonei înconjurătoare,
cu tot ceea ce există pe aceasta.
Interpretarea datelor obţinute din examinarea cadavrului şi a garderobei
acestuia, coroborate cu celelalte date culese din câmpul infracţiunii, permit
direcţionarea cercetărilor, oferă indicii cu privire la natura morţii, mecanismul
de producere a leziunilor, data instalării morţii şi constituie temei pentru
elaborarea versiunilor, care să fie verificate concomitent cu examinarea
criminalistică a locului săvârşirii omorului.
Examinarea exterioară a cadavrului continuă în locul unde se face
necropsia. Trebuie menţionat că necropsia se execută la unitatea medico-
legală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost

37
găsit cadavrul, iar în situaţia specială în care nu există posibilitatea
transportării cadavrului la morgă, cu acordul medicului legist, autopsia se poate
efectua la locul unde a fost găsit cadavrul sau într-un loc anume ales.
Necropsia este efectuată numai de către medicul legist, asistat de personalul
cu pregătire medie, autopsier23.
Specialistul criminalist trebuie să participe la efectuarea autopsiei
cadavrului, ocazie cu care acesta din urmă execută fotografii metrice, color ale
organelor lezate şi colaborează cu medicul legist la colectarea şi recoltarea
tuturor urmelor biologice existente pe cadavru. Înainte de începerea autopsiei,
se va verifica dacă sacul special de transport al cadavrului a fost sigilat şi se
trece la desigilarea lui. Se mai pot realiza activităţi pentru stabilirea canalului-
traiect creat de obiectele tăietoare, înţepătoare sau de armele de foc, cu
importanţă pentru efectuarea expertizelor complexe criminalistice şi medico-
legale, dar şi, în cazul în care instrumentul vulnerant a lăsat urme pe sistemul
osos sau pe alte ţesuturi ale cadavrului, se va solicita medicului legist să
recolteze zona respectivă pentru a fi valorificate prin expertiza traseologică. De
asemenea, se va solicita recoltarea de probe de sânge, salivă, secreţii,
excreţii, din conţinutul stomacal, pentru efectuarea analizelor de laborator, şi
vor fi colectate, prin smulgere, fire de păr din diverse zone ale corpului.

O serie de reguli privind recoltarea şi examinarea unor probe trebuie

avute în vedere cu ocazia autopsierii cadavrului:
− pentru recoltarea depozitului subunghial, medicii legişti vor folosi
obiecte neascuţite, pentru a nu provoca răniri, deoarece acestea
alterează materialul colectat. Rezultatul recoltării trebuie depus în
plicuri curate, separat pentru fiecare deget, cu menţionarea exactă
a locului de unde provine;
− colectarea conţinutului vaginal, bucal sau rectal se va realiza cu
ajutorul unei pipete sau prin folosirea unor frotiuri şi se va examina
biologic;
− examinarea hainelor se va face, iniţial, cu ajutorul polilight sau
crimelight sub un fascicul de raze ultraviolete, pentru a se detecta
urmele biologice, iar apoi se va continua examinarea detailată, cu
ajutorul lupei, delimitându-se exact zona acestor urme;
− se vor efectua spălături pe perineu şi vulve, prin dirijarea unui jet de
soluţie, conţinutul fiind introdus în sticle curate şi etichetate;

23
Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru
aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale – art. 35.

38
 − spălături similare se vor efectua şi cu prilejul examinării suspecţilor,
în special pe glandul, coroana şi sub pielea penisului, putându-se
semnala prezenţa spermatozoizilor, a unor celule epitelial-vaginale,
tricomonas etc.;
− se vor recolta fire de păr din jurul deschiderii vaginale, deoarece
acestea au o probabilitate mai mare de păstrare a spermatozoizilor.

În ceea ce priveşte toaletarea cadavrului, se execută de către medicul

legist împreună cu specialistul criminalist şi constă în efectuarea unor
operaţiuni care să dea victimei o expresie a fizionomiei cât mai apropiată de
realitate. Această activitate este utilă în special în cazurile descoperirii
cadavrelor cu identitate necunoscută pentru a se realiza identificarea acestora.
Astfel:
− se spală faţa cadavrului cu o bucată de tifon, pentru a se îndepărta
reziduurile colectate;
− se bărbiereşte, se piaptănă, se deschid ochii;
− se masează faţa uşor, pentru a înlătura eventualele riduri apărute
după deces, ca urmare a unei poziţii nefireşti, apoi se tamponează
cu o vată îmbibată cu pudră de talc, pentru a se fixa în fotografie,
pe cât posibil, expresivitatea din timpul vieţii;
− se aranjează ţinuta vestimentară, cravată, cămaşă şi haină, aşa
încât să i se asigure o poziţie cât mai normală;
− când se găseşte un cadavru desfigurat din cauza accidentării, a
putrefacţiei sau a acţiunii rozătoarelor, se recurge la artificii
cosmetice şi antropologice, în vederea unei redări cât mai fidele a
fizionomiei persoanei;
− atunci când cadavrului îi lipseşte un ochi, i se fixează mai întâi un
ochi artificial, asemănător cu cel natural şi apoi se fotografiază;
− când îi lipseşte nasul, i se confecţionează unul din plastic sau din
plastilină, cât mai apropiat de forma iniţială, solicitându-se în acest
scop concursul antropologului şi cosmeticianului;
− în cazul când lipseşte o parte din pielea de pe faţă, ea poate fi
reconstituită cu ajutorul materialului plastic, de către un estetician;
− pentru luarea amprentelor digitale unui cadavru găsit în stare
avansată de putrefacţie sunt folosite diferite mijloace şi metode
aplicate cu succes în activitatea criminaliştilor români sau străini.
Aşa, de exemplu, pentru obţinerea unui desen papilar cât mai clar,
se injectează ser fiziologic în palmele şi degetele cadavrului, după
care se procedează la amprentarea acestora. Atunci când
epiderma lipseşte, pot fi luate desenele papilare chiar din dermă,
decupându-se cu grijă cele mai expresive semne papilare. De

39
 asemenea, segmentele de epidermă nealterate vor fi bine
conservate în vederea amprentării acestora în condiţii de laborator.
Când cadavrul este scos din apă, iar starea de putrefacţie nu
permite amprentarea sa, se decupează aşa-cunoscuta „mănuşă de
spălătoreasă”, procedându-se apoi la amprentarea acesteia.

Trebuie precizate, de asemenea, cazurile în care autopsia medico-

legală a cadavrului este obligatorie, conform legislaţiei medico-legale24:
− „moarte violentă, chiar şi atunci când există o anumită perioadă
între evenimentele cauzale şi deces;
− cauza morţii nu este cunoscută;
− cauza morţii este suspectă. Un deces este considerat moarte
suspectă în următoarele situaţii:
 moarte subită;
 decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura
serviciului, este verificată periodic din punct de vedere
medical;
 deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în
incinta unei întreprinderi sau instituţii;
 deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor
aflate în detenţie sau private de libertate, decesele în
spitalele psihiatrice, decesele în spitale-penitenciare, în
închisoare sau în arestul poliţiei, moartea asociată cu
activităţile poliţiei sau ale armatei în cazul în care decesul
survine în cursul manifestaţiilor publice sau orice deces care
ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este
suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament
violent sau inuman;
 multiple decese repetate în serie sau concomitent;
 cadavre neidentificate sau scheletizate;
 decese survenite în locuri publice sau izolate;
 moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în acordarea
asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori
de protecţie a muncii;
 decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după
o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-
chirurgicală.”
24
Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru
aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale – art. 34 alin. 2.

40
 Este important de precizat faptul că la autopsie trebuie să participe
obligatoriu procurorul sau ofiţerul de la omoruri, astfel încât datele obţinute şi
concluziile medicului legist să conducă la clarificarea unor aspecte importante
în contextul investigaţilor ce vor urma în cauză. Prin participarea în sala de
autopsiere a ofiţerului de investigaţii criminale, acesta va putea percepe, în
mod direct şi obiectiv, aspectele medico-legale ale cazului respectiv, iar
discuţiile cu medicul legist legate de leziunile prezente pe corp şi modul de
producere a acestora vor fi mai mult decât benefice pentru investigaţia
desfăşurată.
În urma autopsiei se va întocmi un proces-verbal în care vor fi
consemnate:
− numărul de înregistrare în evidenţele unităţii medico-legale;
− medicul care a efectuat autopsia;
− toate activităţile desfăşurate cu ocazia autopsiei.
De asemenea, vor fi ataşate concluziile provizorii, solicitate medicului
legist sub semnătură şi parafă proprie, pe formularul unităţii medico-legale şi
un desen cu leziunile constatate, pe o fişă de genul celei folosite de medicul
legist.

b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor

În această fază trebuie acordată o atenţie deosebită tuturor urmelor de
la faţa locului şi ridicarea acestora cu respectarea strictă a regulilor tehnice
criminalistice de protejare, conservare, etichetare, sigilare şi, ulterior, de
transport. În acest sens, prioritate au urmele şi obiectele care prezintă un
pericol iminent de modificare, deteriorare sau contaminare.
În ceea ce priveşte urmele de natură biologică, acestea vor fi ridicate cu
respectarea strictă a procedurilor criminalistice, sens în care poate fi solicitat
ajutorul medicului legist sau al unui specialist biocriminalist.

c) Efectuarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu

Pentru evidenţierea leziunilor existente pe cadavru, precum şi a urmelor
descoperite pe garderoba acestuia se execută fotografii de detaliu.
Totodată, se are în vedere întocmirea schiţei locului faptei, aceasta
urmând a fi ataşată procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

d) Clarificarea împrejurărilor negative

Pe baza datelor obţinute prin examinarea cadavrului şi, în general, a
datelor rezultate din cercetarea locului faptei, pot fi descoperite aşa-numitele
împrejurări „negative” sau „controversate”.
Urmărind să scape de răspunderea penală pentru infracţiunea de omor
comisă, infractorii încearcă uneori să simuleze o altă infracţiune, săvârşită de

41
către alte persoane. În astfel de situaţii, urmele şi mijloacele materiale de
probă, prin natura, numărul, locul şi modul de dispunere contravin celor care ar
trebui să rămână în raport cu fapta comisă în realitate. Acestea sunt aşa-zisele
„împrejurări negative” sau „împrejurări controversate” în cazul infracţiunilor de
omor disimulate în sinucideri ori accidente.

De aceea, şi acest aspect întăreşte necesitatea realizării unei cercetări

atente şi detaliate, în cel mai mic amănunt a locului faptei, pentru că „numai
astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar
trebui să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare
imediată”25.
De multe ori, cadavrul este scos de către infractor din locul în care a
fost săvârşită fapta şi dus în altă parte, de regulă, la mare distanţă. Pentru
simularea unei sinucideri, cadavrul este aşezat pe calea ferată, pe o şosea
intens circulată pe timp de noapte, este spânzurat, aruncat în apă ori se
creează o altă situaţie care să ducă la versiunea sinuciderii ori a unui accident.
În astfel de situaţii, sub cadavru şi în jurul acestuia nu se constată urme de
sânge, deşi leziunile de pe corp sunt profunde, cu secţionarea sau zdrobirea
unor vase mari de sânge. Urmele de pe cadavru create prin acţiunea trenului,
a autovehiculului, a laţului de spânzurare pe gât sau a apei, toate sunt
post-vitale, au suficiente caracteristici pe baza cărora să se concluzioneze că
ele au fost produse după încetarea funcţiilor vitale ale organismului, iar
constatarea medico-legală oferă noi date în această privinţă. La cadavrele
aruncate în apă pentru a simula înecul, în foc pentru simularea accidentului, în
căile respiratorii, pe esofag sau în stomac nu se găsesc urme de funingine, nu
este apă cu microorganisme sau cu diverse corpuri străine aflate în apă.
Rezultă că „împrejurările controversate” pot fi soluţionate prin
interpretarea leziunilor de pe corpul victimei, a constatărilor de la autopsie, pe
care le realizează medicul legist. Acestea, coroborate cu investigaţiile şi
rezultatele tuturor activităţilor desfăşurate la faţa locului pot demonstra
disimularea omorului în altă formă de moarte violentă sau neviolentă.

3. Principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii

Examinarea cadavrului priveşte cercetarea corpului victimei, a

îmbrăcămintei şi încălţămintei acesteia. Înainte de examinarea propriu-zisă a
cadavrului, realizată aşa cum am arătat în timpul fazei dinamice a cercetării, în
faza statică, medicul legist va constata realitatea morţii, fără să se modifice
poziţia, evidenţiind semnele morţii şi modificările cadaverice. În acest fel,
25
Emilian Stancu, op. cit., pag. 370.

42
putem stabili dacă moartea este reală, care este data probabilă a decesului,
dacă există sau nu leziuni traumatice.

În acest sens, în literatura de specialitate26, semnele morţii şi

modificările cadaverice se clasifică în:
a) Semne negative de viaţă – poziţia şi aspectul general al
cadavrului, oprirea respiraţiei, oprirea circulaţiei, abolirea reflectivităţii,
modificările oculare, suspendarea activităţii cerebrale – au o valoare relativă
întrucât pot fi rezultatul morţii aparente;
b) Semnele morţii reale – corespund înlocuirii fenomenelor biologice
cu fenomenele fizico-chimice, permit diagnosticarea cu certitudine a morţii,
prezintă importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, în determinarea poziţiei
cadavrului, după instalarea morţii.

Modificări cadaverice precoce:

 Răcirea cadavrului datorată iniţial opririi circulaţiei şi metabolismului,
iar apoi pierderii de căldură în mediu; într-un mediu cu temperatura de 15-200,
răcirea se face cu un grad pe oră în primele patru ore post-mortem, iar apoi cu
două grade pe oră, începând de la exteriorul corpului spre interior; diagnosticul
de moarte reală se pune atunci când temperatura intrarectală este de 200, care
se atinge după 10-12 ore de la deces; are valoare orientativă în stabilirea
datei, orei morţii.
 Deshidratarea (desecarea) cadavrului, datorată opririi circulaţiei cu
hipostază consecutivă şi evaporării apei din straturile cutanate superficiale;
cadavrul poate pierde în greutate până la 10 kg în 24 de ore; nu are valoare în
stabilirea datei morţii.
 Lividităţile cadaverice şi modificările sanguine post-mortem,
datorate opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra
sângelui. Etapele lividităţii cadaverice, hipostazei viscerale şi hemolizei sunt:
hipostaza (2-16 ore) – la presiune dispar şi reapar după încetarea presiunii,
dacă se modifică poziţia cadavrului se redispun; difuziunea – difuzarea
sângelui din vase în ţesut (15-24 ore) – la presiune digitală păleşte, imbibiţia
(peste 18 ore) – nu dispar la presiune, sunt colorate omogen.
 Rigiditatea cadaverică constă din întărirea muşchilor, cu creşterea,
la nivelul lor, a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi a elasticităţii; poate prezenta
şi variaţii: spasmul cadaveric (întâlnit în decapitări, zdrobiri ale capului).
Etapele sunt: etapa de instalare – 1-3 ore de la deces, iar la 4-6 ore corpul
devine rigid; etapa de stare – la 14-24 de ore post-mortem este completă şi
totală, se învinge cu greutate după care nu se mai reinstalează în articulaţii;
26
Vladimir Beliş, Medicină Legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 21-30.

43
etapa de rezoluţie – începe după 24-48 de ore de la deces; dispare în ordinea
în care a apărut.
 Autoliza cadaverică are loc sub acţiunea enzimelor proprii
organismului, în absenţa microbilor (precede putrefacţia, creând un mediu
propice de cultură a microbilor).

Modificările cadaverice tardive (apar după 24 de ore):

 Distructive – putrefacţia, distrugerea cadaverică de către animale
carnivore, insecte necrofage, larvele acestora;
 Conservatoare naturale – mumificarea, adipoceara (saponificarea),
lignificarea (tăbăcirea), îngheţarea (congelarea);
 Conservatoare artificiale – îngheţarea, îmbălsămarea.

Un alt aspect important care trebuie avut în vedere cu ocazia cercetării

locului faptei este gestionarea relaţiei cu mass-media.
„În situaţia în care poliţistul este solicitat să intervină pentru
soluţionarea unui caz trebuie să adopte o conduită care să nu creeze prejudicii
de imagine, situaţii de criză sau alte stări tensionate în relaţia cu mass-media.
Dacă se intervine în echipă, se impune stabilirea persoanei care va
oferi minimul de informaţii reprezentanţilor presei. Se va respecta principiul
„vocii unice” şi se va desemna un singur poliţist care să ofere relaţii mass-
mediei, pentru ca ceilalţi să îşi poată continua cercetarea la faţa locului.
Poliţistul aflat în situaţia de a oferi informaţii mass-mediei informează
imediat purtătorul de cuvânt/ofiţerul de presă, pentru a asigura transmiterea
corectă a informaţiilor legate de situaţie. Se oferă informaţiile necesare
purtătorului de cuvânt pentru ca acesta din urmă să poată redacta un
comunicat/o ştire de presă.
Se oferă jurnaliştilor numai informaţii cu caracter general, nu opinii sau
alte informaţii neconfirmate ori alte aspecte neprobate încă. Informaţiile
furnizate au în vedere respectarea regulilor cu privire la protecţia datelor cu
caracter personal, precum şi cu privire la păstrarea secretului profesional.”27
Totodată, nu trebuie ignorat dreptul mass-mediei de a fi prezentă în
apropierea locului evenimentului, fapt pentru care poliţia trebuie să limiteze
accesul la locul faptei pentru conservarea urmelor/indiciilor/probelor sau din
raţiuni de securitate.

27
Procedura PRO-PG 07 din 28.07.2008 privind gestionarea situaţiilor în care reprezentanţii
mass-mediei solicită informaţii direct de la poliţişti, alţii decât cei din cadrul structurilor de relaţii
publice şi comunicare sau desemnaţi legal, pag. 3-4.

44
 În final, reamintim regulile principale care trebuie urmate de
echipa de cercetare la faţa locului în cazul unui omor:
− înainte de a începe cercetarea propriu-zisă trebuie să se
consemneze ora exactă când echipa a ajuns, condiţiile meteo,
adresa exactă a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, datele de
identificare ale victimei;
− se notează numele, gradul şi unitatea din care fac parte lucrătorii
de poliţie prezenţi deja la faţa locului, care dintre ei a intrat în
câmpul infracţional şi în ce scop;
− primii poliţişti ajunşi la faţa locului sunt întrebaţi de cine, cum şi la
ce oră au fost sesizaţi, cine a descoperit fapta, cum şi când, ce
modificări au intervenit în câmpul infracţional de când au venit ei
până în momentul de faţă, cine a făcut aceste modificări şi în ce
scop, ce lucruri au fost mişcate, ce persoane au fost găsite în
câmpul infracţional sau lângă acesta, ce persoane au pătruns
ulterior în câmpul infracţional şi în ce scop, dacă există persoane
care între timp au plecat şi motivul pentru care au plecat, ce au
discutat persoanele prezente între ele sau ce le-au comunicat lor,
dacă a folosit cineva telefonul, WC-ul, chiuveta etc. din câmpul
infracţional;
− de asemenea, trebuie clarificat dacă victima mai era în viaţă, cum
şi unde au găsit-o, cu cine, dacă a vorbit ceva, dacă victima a fost
dusă la spital, dacă a fost însoţită de un poliţist, cum a fost
transportată (cu autoturismul unei persoane particulare sau cu o
ambulanţă; dacă personalul ambulanţei a pătruns în câmpul
infracţional);
− se va solicita procesul-verbal întocmit de poliţiştii prezenţi la faţa
locului;
− se vor consemna datele (inclusiv numerele de telefon) persoanelor
prezente, se va păstra inclusiv lista întocmită de primii lucrători de
poliţie sosiţi la faţa locului, iar dacă e cazul se pun întrebări
suplimentare acestor persoane, preferabil separat, cu privire la
aspectele menţionate mai sus;
− pentru bunul mers al activităţii de cercetare conducătorul echipei va
constitui mai multe echipe de poliţişti – o echipă care va efectua
cercetarea la faţa locului propriu-zisă, o echipă care va face
investigaţii, o echipă care va audia persoanele care cunosc date
utile cauzei;
− în funcţie de gradul de dificultate a cauzei se stabileşte şi numărul
persoanelor care vor face parte din echipe, păstrându-se în

45
 permanenţă legătura între acestea (telefonic, prin staţie sau prin
alte mijloace);
− se izolează şi se delimitează câmpul infracţional cu banda
inscripţionată, unul sau mai mulţi agenţi de poliţie vor asigura paza
câmpului infracţional, poziţionaţi dincolo de banda inscripţionată,
iar, în cazul cercetării la faţa locului, în locuinţă, în faţa uşii de
acces;
− dacă este necesar se delimitează două zone de cercetare – o zonă
în imediata apropiere a locului săvârşirii faptei, unde se găsesc
majoritatea mijloacelor de probă şi cadavrul şi o a doua zonă, mai
extinsă, unde se vor efectua cercetări pentru găsirea altor mijloace
de probă (se recomandă acest lucru în special în cazul cercetării la
faţa locului în câmp deschis);
− în mod obligatoriu se filmează şi se fotografiază persoanele
prezente, mulţimea de curioşi, autovehiculele din zonă (aceste
operaţiuni se vor repeta pe tot parcursul cercetării la faţa locului);
− este bine ca un membru al echipei de cercetare să stea în
mulţimea de curioşi şi să asculte ce se vorbeşte, să culeagă
informaţii, să observe reacţii;
− se acordă o importanţă deosebită uşii de intrare cu detalii pe
sistemele de închidere şi asigurare şi pe eventualele urme de
forţare – vor fi fotografiate şi filmate;
− la intrarea în câmpul infracţional se va alege, în principiu, traseul
cel mai rapid şi care ar putea conţine cele mai puţine urme;
− în câmpul infracţional vor intra un număr cât mai mic posibil de
persoane: procurorul, poliţişti de la Omoruri şi specialişti criminalişti
– vor purta echipament steril;
− în timp ce specialiştii criminalişti filmează şi fotografiază tot câmpul
infracţional în ansamblu, se stabilesc versiunile provizorii de lucru,
se ia în calcul în cadrul fiecărei versiuni traseul posibil şi activităţile
desfăşurate de autor în câmpul infracţional;
− se stabileşte modul cum va decurge cercetarea la faţa locului –
succesiunea cercetării încăperilor, în cazul cercetării într-o locuinţă
sau alt spaţiu închis, (de exemplu, restaurant) sau succesiunea
zonelor şi sectoarelor, în cazul cercetării în câmp deschis;
− se stabileşte un loc izolat din interiorul câmpului infracţional unde
se vor aşeza trusele criminalistice şi, ulterior, probele ridicate;
− se stabileşte persoana care va păstra probele ridicate (în principiu
un specialist criminalist);

46
− se stabilesc traseele pe care echipa de cercetare la faţa locului se
va deplasa în interiorul câmpului infracţional;
− se stabileşte pe care din obiectele întâlnite pe aceste trasee pot
exista urme, mai întâi se ridică urme biologice, apoi amprente şi
alte urme;
− se verifică dacă sunt urme pentru care există pericolul de
distrugere sau degradare imediată şi se dispune protejarea şi
ridicarea lor cu prioritate (după fixarea prin fotografiere şi filmare) –
pentru urmele de paşi şi pneuri pericolul de a fi distruse este cel
mai mare;
− la cercetarea la faţa locului în câmp deschis trebuie luate în
consideraţie condiţiile meteo care pot deveni repede nefavorabile
(ploaie, ninsoare);
− se fotografiază metric câmpul infracţional în ansamblu cu
surprinderea şi fixarea distanţelor dintre cadavru şi obiectele
importante pentru cauză, a raporturilor de mărime şi poziţie, fără a
fi mişcate;
− se întocmeşte o schiţă a câmpului infracţional pe care se vor nota
ulterior obiectele importante pentru cauză, urmele ridicate, petele
de sânge etc.;
− se permite apoi accesul în câmpul infracţional numai medicului
legist şi, dacă este necesar pentru manipularea cadavrului, se
permite accesul unui singur brancardier;
− se notează şi se fotografiază poziţia corpului victimei şi articolele
de vestimentaţie, se ridică şi se fotografiază urmele găsite pe - şi
lângă cadavru, mostre din substanţa găsită lângă cadavru, (de
exemplu, mostre de apă în cazul înecaţilor, substanţele posibil
otrăvitoare în cazul deceselor prin otrăvire);
− dacă sunt indicii suficiente că s-a săvârşit un omor, este indicat să
nu fie dezbrăcat cadavrul;
− se cercetează criminalistic şi se examinează medico-legal cadavrul
în următoarea ordine: se ridică prin tamponare, conform
procedurilor, urme biologice de pe zonele corpului care ar fi putut fi
atinse de autor (faţa, gâtul şi toate regiunile care nu sunt acoperite
de îmbrăcăminte);
− se ridică depozitul subunghial şi se asigură mâinile victimei cu
pungi din hârtie legate la încheieturi;
− se solicită medicului legist să examineze şi să descrie leziunile
astfel încât să nu se compromită alte probe existente pe corpul
victimei;

47
− când s-a dispus ridicarea cadavrului se permite accesul şi celui
de-al doilea brancardier, ambii fiind atenţionaţi cu privire la zonele
pe care să nu le atingă cu ocazia manipulării cadavrului; cadavrul
va fi introdus într-un sac de unică folosinţă care va fi închis şi
sigilat, sacul urmând a fi deschis decât în prezenţa procurorului sau
poliţistului (sacul va fi sigilat pentru a nu se contamina probele – în
special cele biologice existente pe cadavru, care vor fi ridicate la
autopsie);
− se examinează şi se fixează prin fotografiere filmare locul de sub
cadavru;
− se examinează şi se tratează criminalistic, se fixează prin
fotografiere şi filmare toate obiectele din câmpul infracţional pe
care pot exista urme;
− cu ocazia cercetării se au în vedere scările, pasajele şi intrările în
locul faptei, împreună cu zonele din imediata vecinătate, uşile din
exterior, uşile din interior, ferestrele, holuri, intrări, iluminarea,
televizoarele şi aparatele electrocasnice, condiţiile de încălzire,
condiţiile de gătit, mirosuri, ceasuri de perete sau de mână, semne
de petrecere sau de servire a mesei, conţinutul scrumierelor, coşul
de gunoi, sacul aspiratorului, mătura, cârpele folosite la spălatul
podelelor sau la ştersul prafului, mopul şi găleata acestuia,
sifoanele, zonele de scurgere ale instalaţiilor sanitare, vasul
WC-ului şi baza WC-ului, gurile de aerisire, ghena de gunoi,
hainele spălate (de pe sârma de rufe sau din baie), maşina de
spălat, cuierul şi dulapul de pantofi, sertarele şi compartimentele
birourilor de scris, dulapurilor şi a altor obiecte de mobilă, coşurile
de gunoi, bucătăria, baia, toaleta, deteriorări ale tavanului, podelei,
pereţilor şi mobilei, haine, dezordinea generală, folosirea armelor
de foc, locurile de ascundere a armelor sau obiectelor, grămezile
de compost sau bălegar, gropile de gunoi, anexele şi dependinţele,
cutia de scrisori, boxele din subsol, garajele, uscătoria, magazia,
podul, pivniţa etc.;
− se pot aspira zonele unde se pot găsi urme diverse şi de categorii
diferite: bancheta şi spătarul maşinii, patul, canapeaua, covorul;
− se cercetează agendele, calculatorul, unităţile de memorie mobile,
CD-urile, DVD-urile, casetele video şi audio, telefoanele mobile şi
fixe, cartea de telefon;
− se efectuează cercetarea autoturismelor găsite la faţa locului;
− la plecarea de la faţa locului se încuie şi se sigilează căile de acces
şi se fotografiază sigilate, se păstrează câmpul infracţional sigilat
până cel puţin după efectuarea autopsiei;

48
 − în cazul cercetării în câmp deschis se vor lua probe de sol, bitum,
ciment şi se va fixa vegetaţia prin fotografiere pentru comparări
ulterioare;
− în cazul cercetării la faţa locului într-un autoturism trebuie să se
aibă în vedere tratarea criminalistică a interiorului, exteriorului şi
portbagajului, se aspiră scaunele, bancheta şi mocheta din
portbagaj, preşurile din interior;
− pe întreaga durată a cercetării locului faptei nu se atinge nimic fără
mănuşi de protecţie, se va evita tendinţa naturală de a pune mâna
pe tocurile uşilor, clanţe, întrerupătoare etc., nu se folosesc
instalaţiile sanitare (chiuveta, duşul, cada de baie, WC), nu se
fumează, nu se permite accesul în câmpul infracţional niciunei
persoane neimplicate în cercetare, nu se folosesc instalaţiile de
comunicare din câmpul infracţional (telefon, calculator) în interes
de serviciu sau personal;
− nu se exprimă cu voce tare părerea referitoare la caz, mai ales în
prezenţa persoanelor străine sau în momentele în care se filmează;
− trebuie luată în calcul, în permanenţă, posibilitatea existenţei unui
câmp infracţional multiplu (cazurile cadavrelor depesate, cadavrelor
transportate în alt loc decât acela în care s-a comis fapta, sau
situaţiile când obiectul-corp delict este aruncat în altă zonă decât
aceea în care s-a comis omorul, de exemplu, ghena de gunoi),
posibilitatea unei „înscenări” făcute de autorul faptei pentru a
induce în eroare, existenţa unor aspecte constatate la cercetarea
locului faptei care, la prima vedere, te pot induce în eroare,
posibilitatea ca autorul să fi încercat să şteargă urmele;
− în câmpul infracţional trebuie avut mereu în vedere principiul
„observă, fotografiază, ridică” şi, de asemenea, nu trebuie
transformată experienţa în prejudecată, întrucât nu există două
cazuri identice;
− în cercetarea la faţa locului nu trebuie să se plece de la idei
preconcepute şi nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile
posibile nu au nicio valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost
verificate şi confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse, inclusiv
de cercetarea locului faptei.
În concluzie, este important ca activitatea de cercetare la faţa locului să
fie organizată şi coordonată tactic, fapt ce se materializează prin:
− cercetarea în echipă, care presupune o conducere unică;
− conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei
de cercetare sau investigaţie;
− informarea permanentă a conducătorului cercetării – pentru
centralizare;

49
 − organizarea activităţii; fiecare membru al echipei va avea de
îndeplinit sarcini concrete şi precise, este necesară o ordine bine
stabilită, o succesiune firească;
− luarea unor măsuri de ordine la faţa locului, la care trebuie să se
supună atât membrii echipei, cât şi superiorii acestora;
− evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau
neavenite, o anumită fermitate, sobrietate faţă de jurnalişti dacă
aceştia sunt excesiv de curioşi, pentru a nu face publice anumite
date în faza iniţială a anchetei, care să influenţeze negativ evoluţia
investigaţiilor, să trezească ecouri nedorite în opinia publică28.

II. Investigarea infracţiunilor de omor

Investigarea infracţiunilor de omor începe încă din momentul cercetării

la faţa locului, odată cu stabilirea de către şeful echipei de cercetare a
echipelor de investigaţii care vor fi împărţite în mai multe zone, dar vor ţine
permanent legătura cu cei care efectuează cercetarea la faţa locului. Totodată,
vor fi stabilite datele de interes, locurile şi persoanele de investigat, aspecte
care vor fi precizate tuturor membrilor investigatori.
Cu ocazia activităţilor de investigare se vor avea în vedere următoarele:
− poliţistul va stabili ordinea în care va investiga zona, fără să
excludă niciun loc (apartament, unitate comercială etc.). Va
respecta această ordine, chiar dacă pe parcurs vor apărea
elemente care să necesite o continuare a investigaţiei în altă parte;
− în cadrul zonei ce urmează a fi investigată, se vor stabili camerele
video existente, urmând a se solicita înregistrările efectuate de
acestea pe o perioadă care se va considera suficientă, în urma
analizării tuturor datelor obţinute în anchetă;
− în fiecare loc se va stabili şi nota: cine locuieşte efectiv, cine este
prezent la momentul investigaţiei, cine era prezent la data şi ora
critică, ce anume cunoaşte fiecare (date de identificare, număr de
telefon fix/mobil, loc de muncă, adrese de domiciliu sau reşedinţă);
dacă lipsesc persoane, acestea vor fi contactate ulterior;
− dacă din datele pe care le obţine, poliţistul consideră că este
necesar să îşi continue investigaţia şi în afara zonei care i-a fost
iniţial repartizată, va comunica acest lucru şefului echipei de
investigaţii (poate alt investigator a fost deja acolo);
− aceste activităţi vor fi reluate după un interval de timp, întrucât pot
apărea date noi.

28
Emilian Stancu, op. cit., pag. 364.

50
 În principal, investigaţiile se vor centra pe obţinerea unor date cât mai
complete cu privire la victima infracţiunii de omor.
Victimologia presupune, din acest punct de vedere, colectarea şi
interpretarea tuturor informaţiilor importante despre victimă şi modul ei de
viaţă. Sunt importante personalitatea, locul de muncă, educaţia, prietenii,
obiceiurile, statutul marital, întâlnirile pentru o relaţie sentimentală, trecutul,
sexualitatea, reputaţia, folosirea în timp a alcoolului sau drogurilor, starea
psihică, vecini, asociaţi în afaceri şi, desigur, cazierul judiciar. Literatura de
specialitate arată că „investigatorii de la omoruri trebuie să înveţe atât de mult
despre victimă, cât nici măcar victima nu cunoştea despre ea însăşi – Who
was the victim and what was going on his or her life at the time of event.”29

Astfel, se vor avea în vedere:

− concepţiile generale despre viaţă;
− religia, credinţa;
− preocupările şi hobby-urile;
− temperamentul şi manifestările psihice;
− calităţile morale;
− viciile evidente, viciile mai puţin cunoscute de cei din jur, dorinţele
satisfăcute/nesatisfăcute;
− preferinţele sexuale;
− dacă fumează, se droghează sau face parte din vreo sectă;
− antecedentele medicale;
− antecedentele penale;
− dacă deţine autoturism şi permis de conducere (ce categorii);
− dacă foloseşte internetul, adresa de e-mail;
− localităţile şi locurile în care se deplasa, motivele deplasărilor;
− locurile frecventate, motivul pentru care le frecventa;
− bunurile de valoare deţinute (şi cele care au dispărut);
− telefoanele deţinute şi numerele de apel;
− existenţa unor neînţelegeri familiale (gelozie, răzbunare, moşteniri,
partaje);
− existenţa unor situaţii conflictuale cu alte persoane, natura şi
vechimea lor;
− apartenenţa victimei la o grupare, mediu, instituţie;
− cercul de relaţii al victimei (familie, serviciu, afaceri, prieteni,
cunoştinţe, persoane care veneau în vizită);

29
Vernon J. Geberth – op. cit., pag. 1.

51
 − existenţa unor relaţii extraconjugale;
− relaţiile cu suspecţii, eventualele ameninţări făcute de aceştia;
− persoanele care aveau cunoştinţă de bunurile de valoare deţinute
de victimă sau de bunurile care au dispărut cu prilejul omorului.
Deosebit de importante în investigaţii sunt datele obţinute privitoare la
momentele imediat anterioare decesului:
− data şi ora când persoana investigată a văzut-o pe victimă sau a
vorbit ultima oară cu ea; conţinutul conversaţiei;
− mişcarea în timp şi spaţiu a victimei anterior morţii sale (itinerar,
opriri şi întâlniri pe traseu);
− existenţa unor persoane suspecte în zonă, în momentul în care s-a
comis omorul.
După terminarea investigaţiei, toate datele obţinute de către echipele
de investigatori vor fi consemnate într-un proces-verbal de investigaţii.
În acest sens, trebuie accentuată importanţa acestor investigaţii
efectuate la faţa locului, fapt pentru care vor fi responsabilizaţi cu această
activitate ofiţeri buni, cu abilităţi de acest gen, care sunt interesaţi cu privire la
ancheta desfăşurată, şi nu dintre poliţiştii de la structurile de ordine publică sau
alte formaţiuni care la momentul respectiv se află la faţa locului. Această
activitate de investigare (cercetare din uşă în uşă, cum se mai foloseşte ca
termen), se constituie ca o parte vitală a investigaţiei preliminare desfăşurate
în cauză şi are ca scop identificarea posibililor martori sau a persoanelor care
pot deţine informaţii valoroase despre crimă. Astfel, se vor verifica toate
persoanele găsite în zonă sau în apropiere, vor fi examinate toate clădirile de
locuit, sau cu altă destinaţie aflate în împrejurimi, toate locuinţele, şi vor fi
notate numele şi adresa persoanelor identificate, pentru a fi eventual
contactate de către anchetatori, ulterior. Cu privire la toate persoanele
identificate se va realiza un scurt interviu în care vor fi avute în vedere
aspectele importante, urmând ca o audiere detaliată să fie realizată ulterior, în
cazul în care se impune acest lucru, la sediul poliţiei. Este de preferat, de
asemenea, să fie întocmit un formular special (chestionar) cu datele ce se vor
avea în vedere de către ofiţerii investigatori, pentru a nu fi uitate aspecte
importante cu ocazia investigaţiilor.
O investigare corectă şi amănunţită la acest moment, realizarea cu
profesionalism a acestor verificări, poate conduce la obţinerea unor date
importante cum ar fi: un martor ocular al crimei, informaţii despre
circumstanţele în care a fost comisă fapta, o oră aproximativă a comiterii
omorului, precum şi a decesului victimei, informaţii utile despre persoana
decedată, un motiv, mobil al crimei30.

30
Vernon J. Geberth – op. cit., pag. 79.

52
 Alte aspecte care trebuie să intereseze echipa de cercetare şi
investigare de la faţa locului:
Telefonul fix al victimei: se va nota culoarea, marca, modelul şi seria
aparatului telefonic, numărul postului telefonic; dacă aparatul este dotat cu
robot, se verifică înregistrările şi se ridică toate casetele cu înregistrări; dacă
are memorie se verifică tot meniul şi se notează toate aceste date; se va
solicita listingul apelurilor efectuate şi primite.

Telefonul mobil al victimei: se stabileşte culoarea, marca, modelul şi

codul IMEI, numărul postului telefonic şi seria cartelei SIM; se verifică şi se
consemnează într-un proces-verbal conţinutul agendei telefonice, al registrului
apel, al mesajelor scrise sau verbale şi se caută fotografii, filmări sau alte
înregistrări; se va solicita listingul apelurilor/mesajelor primite şi efectuate; se
va solicita, pe baza IMEI-ului, să se precizeze ce cartele au fost folosite cu
telefonul, precum şi listingul acestora; dacă telefonul mobil a fost sustras,
trebuie căutate în locuinţa victimei actele de cumpărare ale acestuia sau cutia
aparatului pentru a se stabili seria IMEI; în cazul în care nu este cunoscut
numărul de telefon al victimei, vor fi întrebaţi aparţinătorii sau persoanele
apropiate; se va solicita interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de pe
telefonul victimei şi de pe cartela SIM, precum şi localizarea pe baza seriei de
IMEI; dacă în telefon, după sustragerea sa, au fost introduse alte cartele SIM
decât cea a victimei, se vor solicita listingurile acestor cartele şi datele de
identificare ale posesorilor, iar apoi se va proceda la investigarea şi audierea
posesorilor posturilor telefonice cuprinse în listinguri.
Cardul bancar al victimei: se solicită unităţii bancare emitente extrasul
de cont al cardului; se identifică bancomatele folosite pentru extragerea de
numerar; se solicită de urgenţă imaginile camerelor de supraveghere instalate
la bancomate, deoarece există bănci care şterg în scurt timp imaginile.
Computerul victimei: folderele/fişierele aflate în memoria unităţii
centrale; care au fost folderele/fişierele accesate într-o anumită perioadă; ce
accesări s-au efectuat pe internet, e-mail, messenger etc.
Odată cu identificarea unor suspecţi la faţa locului sau chiar a unor
martori, se recomandă ca audierea acestora să nu fie făcute la locul faptei în
momentul efectuării cercetării la faţa locului, întrucât acolo nu există condiţiile
necesare efectuării unui bun interogatoriu.
În cazul audierilor este necesar să fie respectate anumite reguli
generale.
Astfel, prima măsură care trebuie luată cu persoanele aduse la sediu
este să fie puse în camere diferite pentru a evita orice contact între ele.

53
 Audierea trebuie efectuată de maximum doi anchetatori. Este
recomandat ca, iniţial, să i se dea o coală albă persoanei audiate şi să i se
pună în vedere să scrie cu cuvintele ei, fără niciun fel de influenţă din partea
anchetatorului, exact cum a perceput fapta.
Audierea propriu-zisă va începe cu întrebări de cunoaştere, pentru ca
apoi să i se solicite persoanei audiate să relateze ceea ce ştie. Persoana va fi
lăsată iniţial să povestească liber, fără a fi întreruptă (acest lucru va fi făcut
doar dacă se abate de la subiect), fără a i se pune întrebări. După ce relatează
liber, i se vor pune întrebări şi se va urmări reacţia acesteia, întrucât în acest
fel îi va fi mult mai greu să mintă şi să simuleze, fiind nevoită să se
concentreze şi la scris şi la întrebările poliţistului.
După ce termină de scris declaraţia se trece la transcrierea pe formular
a declaraţiei olografe. Pe tot timpul audierii se va menţine controlul vizual
asupra interogatului şi se vor studia în permanenţă mişcările şi gesturile ce ţin
de limbajul trupului.

O situaţie aparte o constituie cercetarea unui suspect, în condiţiile în

care a fost identificată o persoană suspectă la locul faptei. Faţă de suspect se
vor respecta câteva reguli de bază:
− înainte de transportarea la sediu, acestuia i se va face un control
sumar al obiectelor de îmbrăcăminte (cu mănuşi sterile) – acesta
poate avea asupra sa arma sau obiectul cu care a comis fapta ori
alte obiecte ce pot pune în pericol viaţa poliţiştilor pe timpul
transportului;
− bunurile găsite asupra sa vor fi ridicate şi ambalate separat;
− obiectele de încălţăminte şi îmbrăcăminte de pe suspect vor fi
examinate – în cazul în care se găsesc urme, obiectele de
îmbrăcăminte şi încălţăminte se ridică conform regulilor stabilite;
− nu i se va permite suspectului să se spele sau să se şteargă pe
mâini;
− se ridică depozitul subunghial;
− se ridică probe pentru stabilirea urmelor secundare ale tragerii cu
armă de foc;
− palmele şi încălţămintea vor fi protejate cu pungi de hârtie;
− pe timpul acestor activităţi suspectul va fi fotografiat şi filmat.

La sediul unităţii de poliţie, suspectului i se va face o percheziţie

corporală, va fi fotografiat şi filmat şi se vor examina, fotografia şi filma metric
şi se vor descrie (ca poziţie, dimensiune şi formă) leziunile de pe corpul
acestuia. În cazul în care există leziuni, se vor ridica urme biologice de pe

54
acestea. Totodată, suspectul va fi amprentat şi i se vor ridica probe biologice
prin periaj bucal folosindu-se kitul standard. O altă problemă cu caracter urgent
este faptul că suspectul trebuie prezentat imediat medicului legist, în vederea
examinării acestuia.
În continuare se trece la audierea suspectului, respectându-se regulile de
mai sus. După consemnarea liberă a declaraţiei, va fi întrebat de mai multe ori,
în detaliu, ce a făcut în momentele anterioare şi ulterioare săvârşirii faptei, iar
tot ce declară va fi consemnat cât mai amănunţit pentru a i se verifica
sinceritatea în momentul audierilor ulterioare, când nu-şi va mai aminti exact
toate detaliile mincinoase.
În ceea ce priveşte suspectul identificat la faţa locului, mai pot fi
realizate şi alte activităţi specifice investigării omorului – confruntarea,
reconstituirea şi conducerea în teren.
Câteva reguli cu privire la efectuarea confruntării, se impun a fi,
respectate:
 Această activitate va fi efectuată doar dacă este strict necesar şi
dacă trebuie să fie întărit probatoriul, întrucât există riscul ca persoanele
sincere şi timide să nu reziste la un asemenea procedeu;
 Este indicat ca atunci când se realizează o confruntare, scaunele
să fie aşezate în aşa fel încât persoanele care sunt confruntate să fie aşezate
spate în spate; dacă sunt aşezate faţă în faţă există riscul ca autorul, de
regulă, o persoană cu o personalitate mai puternică, să o influenţeze pe
cealaltă;
 Este indicat ca persoana care pune întrebările să nu fie şi cea care
consemnează pe formular întrebările şi răspunsurile – în acest mod
anchetatorul care formulează întrebările poate să observe reacţiile/
comportamentul celor confruntaţi;
 De regulă, prima întrebare va fi pusă persoanei considerată
sinceră;
 Activitatea va fi limitată doar la întrebări cu privire la contradicţiile
esenţiale; cei confruntaţi nu trebuie să afle în totalitate ceea ce a declarat unul
despre celălalt, nici să reia tot ceea ce au afirmat cu prilejul audierii;
 Întreaga activitate va fi filmată.

Atunci când suspectului i s-a dovedit comiterea omorului, iar

acesta recunoaşte fapta sa, pot fi efectuate reconstituirea şi conducerea
în teren:
− la sediu, înainte de reconstituire/conducere în teren, se stabilesc şi
se notează punctele esenţiale care trebuie surprinse şi verificate în
cadrul activităţii, iar autorului i se va explica faptul că trebuie să

55
 arate concret, la locul săvârşirii faptei, împrejurările în care a comis
infracţiunea, aşa cum a arătat în declaraţia sa;
− reconstituirea va începe cu traseul persoanei spre locul săvârşirii
faptei, i se va cere autorului să indice fiecare schimbare de direcţie
– persoana va fi fotografiată şi filmată, când arată direcţia cu mâna
întinsă;
− ajunşi la locul săvârşirii faptei i se va cere autorului să precizeze ce
diferenţe există în câmpul infracţional, aşa cum arată în momentul
reconstituirii, faţă de momentul săvârşirii faptei;
− la locul faptei, autorului i se va cere să relateze din nou, pe scurt,
dar cu surprinderea amănuntelor esenţiale, modul în care a
acţionat;
− autorul va fi lăsat să arate singur, iar dacă scapă din vedere unele
aspecte, i se vor pune întrebări fără însă a i se sugera sau a i se
arăta ceva;
− se va fotografia şi filma în amănunt fiecare aspect indicat de
persoana în cauză, iar pentru fiecare din aceste aspecte i se va
solicita să dea explicaţii amănunţite care vor fi surprinse prin
filmare;
− în cazul în care fapta a fost săvârşită într-o locuinţă i se va solicita
autorului să indice şi să explice exact cum a pătruns în interior
(cum a forţat uşa de acces, cu ce, unde a lăsat sistemele de
închidere distruse sau fragmente din acestea, dacă uşa era
deschisă, dacă a sunat la sonerie; dacă a intrat pe fereastră, cum a
deschis-o, de unde a apucat, dacă a purtat mănuşi), dacă a
aşteptat victima (de exemplu, în scara blocului sau în stradă), va
indica locurile unde a stat, ce a făcut, dacă a atins ceva, ce
persoane sau autoturisme au trecut pe acolo, de unde veneau
acestea (de exemplu, din ce apartamente, case sau garaje au
ieşit);
− în câmpul infracţional propriu-zis autorul va indica locul unde se
afla sau de unde a apărut victima, va indica de unde a luat arma
crimei, dacă a luat-o din câmpul infracţional;
− autorului i se va da un obiect asemănător celui cu care a săvârşit
fapta şi i se va solicita să arate cât mai exact cum a procedat, sens
în care se va solicita unei persoane din echipa de anchetă să joace
rolul victimei, iar cel care efectuează reconstituirea va indica
poziţiile în care trebuie să stea (eventuale poziţii de apărare) – se
poate folosi şi un manechin;

56
 − va indica şi descrie în amănunt desfăşurarea faptei propriu-zise:
unde a început, poziţiile succesive autor/victimă, traseul, modul
cum a lovit victima cu arma, dacă au atins vreun obiect din câmpul
infracţional – i se va cere să indice în ce poziţie a rămas victima la
sfârşitul conflictului (cum erau orientate capul şi picioarele, dacă a
căzut pe burtă, pe spate sau în lateral, poziţia mâinilor şi
picioarelor) şi dacă a mişcat-o sau transportat-o de acolo;
− dacă a sustras anumite obiecte va indica locul unde se aflau
acestea;
− autorul va indica ce a făcut după săvârşirea faptei în câmpul
infracţional, dacă a încercat să şteargă anumite urme, cum şi cu
ce, dacă a aruncat sau a ascuns arma în câmpul infracţional;
− va arăta ce a făcut la plecarea din câmpul infracţional (de exemplu,
pe unde a plecat, dacă a închis/încuiat uşa sau fereastra, dacă a
stins lumina, dacă s-a întâlnit cu cineva);
− va indica apoi traseul urmat după plecarea din câmpul infracţional,
locul unde a aruncat sau a ascuns arma crimei, lucrurile luate din
câmpul infracţional sau hainele murdare de sânge, va indica
locurile în care a intrat (de exemplu, magazine, instituţii), locul unde
s-au despărţit dacă au fost mai mulţi;
− fiecare aspect va fi fixat prin fotografiere şi filmare;
− se vor nota toate aceste amănunte şi se va întocmi un proces-
verbal care va fi semnat de toţi cei care au participat la
reconstituire.

O altă activitate importantă în cadrul investigării infracţiunilor de omor

se referă la ascultarea martorilor sau a altor persoane care au legătură cu
fapta (de exemplu, rudele victimei, persoanele care au descoperit cadavrul).
Cu ocazia audierilor se vor avea în vedere regulile generale descrise anterior,
pentru situaţiile audierii suspecţilor. Problemele care trebuie clarificate şi
verificate prin ascultarea acestor persoane diferă însă de cele stabilite în cazul
ascultării suspecţilor. Astfel, aceştia vor fi întrebaţi, în cel mai mic amănunt, ce
date cunosc şi ce împrejurări au constatat cu privire la victimă şi suspecţi, în
mod special, dar şi cu privire la alte persoane care au avut legătură cu fapta.
Referitor la ascultarea persoanelor, indiferent de calitatea lor
procesuală, după cum rezultă dintr-o bogată practică în materie, aceasta
trebuie să fie efectuată, în totalitate, de aceiaşi membri ai echipei de cercetare,
de la începutul anchetei până la finalizarea cazului, reaudieri efectuate de noi
anchetatori generând dificultăţi, neînţelegeri31.
31
Emilian Stancu, op. cit., pag. 389.

57
 O parte importantă a investigării omorurilor şi care răspunde la o
multitudine de întrebări şi aspecte neclarificate o constituie dispunerea şi
efectuarea constatărilor sau expertizelor medico-legale. Conform Codului de
procedură penală – „Constatarea medico-legală se efectuează în caz de
moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă,
sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori
persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor
infracţiunii; organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări
medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa
potrivit legii, să efectueze această constatare.”32

În ceea ce priveşte autopsia medico-legală, medicul legist trebuie

să răspundă la mai multe obiective, acestea urmând a fi dispuse de către
procuror în ordonanţa de efectuare a necropsiei:
− felul morţii;
− cauza medicală a morţii;
− data şi ora decesului;
− leziunile de violenţă existente;
− data producerii lor;
− numărul leziunilor, localizarea, mecanismul de producere,
descrierea amănunţită, succesiunea acestora;
− obiectul probabil cu care au fost produse;
− care dintre leziuni au caracter vital;
− legătura de cauzalitate dintre leziuni şi deces;
− grupa sanguină a victimei;
− caracterul secretor sau nesecretor;
− prezenţa urmelor de deflorare şi vechimea lor;
− prezenţa urmelor de eroziune anală şi vechimea lor;
− în cazul în care a fost aplicat un tratament medical, dacă a fost
aplicat corect;
− numărul de zile de îngrijiri medicale pentru fiecare leziune de
violenţă în parte;
− care dintre leziunile de violenţă au apărut în urma unei loviri cu
corp dur şi care au apărut în urma unei loviri de corp/plan dur;
− ridicarea de probe biologice de la cadavru;
− examen toxicologic;
− alcoolemie;
− analiza conţinutului stomacal33.

32
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 114 alin. 1.
33
Remus Budăi, Alexandru-Bogdan Georgescu, Radu Gavriş – Ghidul anchetatorului de omoruri
– Editura Argessis Print, Bucureşti, 2006, pag. 66.

58
 Totodată, în raport cu urmele şi mijloacele materiale de probă
descoperite la locul faptei ori cu ocazia desfăşurării altor activităţi de urmărire
penală pot fi dispuse diverse genuri de constatări tehnico-ştiinţifice sau
expertize criminalistice. Conform Codului de procedură penală „Când există
pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii
de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau
tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări
tehnico-ştiinţifice”.34 De asemenea, expertiza se dispune „Când pentru
lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului,
sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa
de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.”35
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică pentru
examinarea urmelor papilare;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza traseologică, în cazul
urmelor de încălţăminte, al urmelor lăsate de instrumente ori al
urmelor lăsate de mijloacele de transport;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza biocriminalistică, pentru
stabilirea naturii şi a persoanelor de la care au provenit urmele de
natură biologică;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza fizico-chimică, în
vederea stabilirii compoziţiei fizico-chimice a diferitelor substanţe
utilizate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza balistică, pentru
examinarea urmelor produse cu arme de foc;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza grafoscopică
/grafologică se dispune în cazurile în care acţiunile sau inacţiunile
făptuitorului au fost precedate de înscrisuri cu caracter ameninţător;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza grafică a documentelor
se dispune în cazurile în care au fost identificate documente la faţa
locului;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza în domeniul fotografiilor
şi înregistrărilor video, a vocii sau a vorbirii;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza sistemelor informatice
sau a mijloacelor de comunicaţie.
34
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 114 alin. 1.
35
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 116.

59
 O serie de alte activităţi se impun a fi realizate în cadrul investigaţiilor
efectuate de către echipa de anchetatori:
− efectuarea unor percheziţii domiciliare prin care se urmăreşte
identificarea unor mijloace materiale de probă;
− de asemenea, percheziţiile corporale se pot efectua în anumite
cazuri pentru descoperirea asupra suspectului a unor arme, corpuri
delicte, urme biologice provenite de la victimă, escoriaţii sau alte
leziuni produse ca urmare a ripostei victimei;
− o măsură urgentă ce trebuie luată se referă la stabilirea
caracteristicilor obiectelor şi darea lor în urmărire generală;
− folosirea activităţilor specifice informative;
− prin activităţile informative şi investigaţii la locul de muncă şi la
domiciliu se va urmări prezenţa suspecţilor în localitatea sau zona
unde a fost comis omorul, stabilindu-se activitatea desfăşurată de
aceştia în perioada critică;
− se vor solicita de la Institutul Naţional de Criminalistică date despre
infractorii cunoscuţi cu acelaşi mod de operare, luându-se măsuri
de verificare a acestora şi lucrarea lor informativă;
− când victimele au rămas în viaţă sau au fost identificaţi martori ai
infracţiunii care pot da relaţii despre semnalmentele autorilor, se va
proceda la prezentarea imaginilor din aplicaţia IMAGETRAK cu
infractorii cunoscuţi în vederea recunoaşterii lor, sau la realizarea
portretelor robot de specialiştii criminalişti;
− dacă există suspecţi în cauză, aceştia vor fi prezentaţi pentru
recunoaştere persoanelor care pot da relaţii cu privire la identitatea
acestora;
− cu ocazia cercetării suspecţilor se va avea în vedere şi testarea la
poligraf, tehnică ce poate contribui substanţial la elucidarea unor
aspecte privind vinovăţia, locul de ascundere a cadavrului, al
săvârşirii faptei etc.;
− în cazul în care infractorii s-au cunoscut în penitenciar, se impune,
atunci când în cercul de bănuiţi sunt incluse elemente cu
antecedente penale, verificarea lor pentru a se stabili relaţiile
create în timpul detenţiei, deplasările făcute după liberare,
activitatea desfăşurată;
− în timpul cercetărilor se va face schimbul de informaţii cu
formaţiunile corespondente limitrofe pentru a se stabili dacă
persoane incluse în cercul de bănuiţi apar ca suspecte şi în alte
cazuri de omor şi, în caz afirmativ, se vor stabili măsuri comune de

60
 verificare şi supraveghere informativă a acestora, până la
clarificarea situaţiei. De asemenea, se vor solicita date despre
persoane suspecte care, în raport cu modul de operare,
semnalmente, legături sau deplasări pot fi considerate suspecte în
cazul cercetat;
− informări reciproce între formaţiunile de investigaţii criminale
judeţene în toate situaţiile când se descoperă autorii unor omoruri,
cu mod de operare asemănător, şi luarea măsurilor de cercetare a
lor în corelare cu celelalte cazuri aflate în evidenţă şi rămase cu
autori necunoscuţi, în vederea extinderii cercetărilor;
− în situaţii deosebite se vor dispune măsuri de coordonare a unor
sarcini la nivelul întregii ţări, sub îndrumarea şi controlul Direcţiei de
Investigaţii Criminale;
− folosirea suportului operaţional (mijloace de tehnică operativă)
pentru clarificarea situaţiei unor elemente din cercul de bănuiţi,
stabilirea unor legături, ascunderea sau plasarea unor corpuri
delicte etc., este de mare importanţă pentru munca poliţiştilor de
investigaţii criminale.

În ultima perioadă în investigarea infracţiunilor şi, în special a

omuciderilor, este folosită tot mai des analiza psihologică a comportamentului
infracţional, profiling. Acest tip de evaluare, cercetare criminalistică este
frecvent utilizată în investigarea şi soluţionarea multor cauze penale în Statele
Unite ale Americii, dar şi în multe state europene. Profilingul are ca obiectiv
stabilirea profilului personalităţii unor autori neidentificaţi cu privire la care
există indicii legate de existenţa unui comportament dezadaptiv, sau de tip
psihopatologic, sau care săvârşesc în mod repetat infracţiuni grave împotriva
persoanei sau patrimoniului.
Şi în România există un curent în acest sens, încercându-se
introducerea unor noţiuni cu privire la acest domeniu, relativ nou în
criminalistica autohtonă. Analiza psihologică a comportamentului infracţional –
profiling, are la bază şi porneşte de la elementele rezultate din cercetarea la
faţa locului şi se realizează de către specialişti de psihologie judiciară, cu
competenţă în evaluarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf,
împreună cu ofiţeri experimentaţi în desfăşurarea activităţii de urmărire penală
privind infracţiuni grave împotriva persoanei sau patrimoniului. Atunci când
organele de urmărire penală vor dispune efectuarea unei analize psihologice a
comportamentului infracţional, rezultatul va fi consemnat într-un raport de
expertiză şi analiză, pentru a putea fi folosit ca mijloc probator în cauză.

61
 Rolul profilerilor criminalişti este acela de a-i ajuta pe investigatori să
răspundă la întrebarea „cine a săvârşit infracţiunea”, ei examinează detaliile
unei infracţiuni şi aplică cunoştinţele lor din diverse domenii, în special cel al
psihologiei şi sociologiei, pentru a dezvolta o descriere generală a posibilului
infractor; spre deosebire de procurori şi poliţiştii judiciarişti, nu se concentrează
asupra unei persoane, asupra unui posibil infractor, rolul lor fiind acela de a
contura portretul general al unei personalităţi36.

III. Particularităţile cercetării omorului în raport cu scopul urmărit

prin suprimarea victimei, cu metodele şi mijloacele folosite de către
infractori

1. Omorul săvârşit în scop de jaf, cu mobil sexual, tâlhăria şi violul

urmat de moartea victimei

În investigarea omorurilor comise în scop de jaf, a tâlhăriilor şi violurilor

urmate de moartea victimei trebuie avute în vedere şi caracteristicile situaţiei
operative pe această linie:
− alegerea victimelor în vârstă, care locuiesc singure, în case izolate,
la marginea localităţilor, despre care se presupune că posedă bani
sau alte valori;
− legendarea pătrunderii în locuinţa victimelor, agresorii dându-se
drept instalatori, electricieni, funcţionari ori pretinzând vânzarea
unor bunuri care trezesc interesul victimelor;
− pătrunderea noaptea în locuinţă, prin forţarea sau spargerea
sistemelor de închidere, pătrunderea în casele de schimb valutar,
de amanet etc., mascaţi, cu folosirea armelor de foc, ameninţarea,
torturarea, legarea victimelor pentru a indica locul unde se află
banii sau bunurile de valoare, tratamente care, de multe ori, duc la
moartea victimelor;
− pregătirea prealabilă a infractorilor, prin procurarea instrumentelor
de tortură, a obiectelor pentru imobilizarea victimelor, a celor pentru
deghizare, mascare spre a nu li se putea reţine semnalmentele, cu
mănuşi pentru a nu lăsa urme papilare etc., studierea victimelor
pentru cunoaşterea programului acestora;
− folosirea de către infractori, în discuţiile pe care le poartă între ei,
de nume false, diminutive, a unor cuvinte străine, în scopul
îngreunării cercetărilor.

36
Emilian Stancu, op. cit., pag. 587.

62
 a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-
legală
Analiza atentă a constatărilor făcute cu ocazia cercetării la faţa locului
poate conduce la stabilirea mobilului şi a scopului urmărit de infractori, precum
şi a datelor necesare elaborării celor mai verosimile ipoteze care să asigure
rezolvarea problemelor cauzei.
Când în locuinţa victimei se constată răvăşirea lucrurilor, a mobilierului,
spargerea unor casete, se poate concluziona că făptuitorii au căutat sume de
bani, bijuterii sau alte obiecte de valoare, despre existenţa cărora ştiau
dinainte.
În situaţia în care la locul faptei nu se constată urme de forţare sau
spargere a uşii ori a geamurilor, se poate concluziona că autorii au intrat în
locuinţă cu asentimentul victimei, fiind cunoscuţi de către aceasta sau folosind
o legendă pentru a obţine accesul în locuinţă.
Uneori, cu ocazia cercetării la faţa locului se găsesc instrumente,
obiecte dinainte pregătite care au fost folosite la legarea ori lovirea victimei,
fără a aparţine acesteia. Verificarea atentă şi exploatarea caracteristicilor
acestora poate contribui la identificarea autorilor şi probarea vinovăţiei lor.
Cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul violului urmat de moartea
victimei trebuie să fie căutate urme şi mijloace materiale de probă care au sau
se presupune că au legătură cu infracţiunea. Astfel, în raport cu natura locului
săvârşirii violului urmat de moartea victimei vor fi căutate urme materiale
specifice, ca: fire de păr, sânge, spermă. Acestea trebuie căutate pe hainele
victimei, pe corpul acesteia, în mâini, în gură, vagin sau orificiul anal, pe
lenjeria de pat, pe covor, pe pereţi, uşi, clanţe, tocuri, duşumea, pe solul din
locul unde a fost săvârşită infracţiunea. Asemenea urme trebuie căutate pe
corpul şi pe hainele făptuitorului, de îndată ce a fost identificat şi prins.
Cercetarea la faţa locului trebuie să ducă la descoperirea armelor,
instrumentelor cu care a fost ameninţată, lovită, ucisă victima, la descoperirea
de ambalaje sau resturi de ambalaje conţinând substanţe cu care a fost pusă
victima în situaţia de a nu se putea apăra sau de a-şi exprima voinţa. Urmele
de această natură trebuie căutate lângă cadavru, în jurul acestuia, în
perimetrul stabilit că a fost desfăşurată activitatea infracţională.
Violul nu constituie decât rareori cauza morţii. Pot fi şi astfel de situaţii,
când consecutiv actului sexual, urmează o infectare a rănilor, pierderea masivă
de sânge ca urmare a lipsei de asistenţă medicală ori deces cauzat de şocul
traumatic provocat de loviturile primite.
De regulă, moartea este determinată de violenţa folosită pentru
înfrângerea rezistenţei victimei, mai frecvent prin manopere de sufocare,
sugrumare, strangulare, obturarea căilor respiratorii cu ajutorul unor obiecte

63
folosite drept căluş, iar, în cazuri mai rare, din cauza înjunghierii ori folosirii
altor agenţi mecanici.
În cazul morţilor violente sau suspecte, la găsirea oricărui cadavru de
femeie ori tânără aflat în condiţii ce pot presupune existenţa mobilului sexual,
se ridică şi problema stabilirii certe a faptului dacă s-a consumat sau nu actul
în sine, cu atât mai mult, cu cât în unele situaţii, s-ar putea simula sau disimula
o asemenea faptă.
Problema se rezolvă, în principal, prin cercetarea la faţa locului şi
constatarea medico-legală. Atunci când locul săvârşirii violului urmat de
moartea victimei se află într-o încăpere, se vor stabili urmele lăsate de infractor
la locul de pătrundere, în raport de care se va putea stabili dacă acesta
cunoştea locul sau a încercat în mai multe locuri până a găsit intrarea. După
felul în care a fost primit, avem în vedere ţinuta în care se afla victima, dar şi
modul de comportare a acesteia, a fost invitat în casă, servit cu cafea, cu
băuturi, a fost tratat în bucătărie, în odaie sau în dormitor, a dormit la victimă,
cei care efectuează cercetarea la faţa locului pot să-şi dea seama dacă
făptuitorul era cunoscut victimei, dacă victima era pregătită pentru primirea lui
sau nu. Dimpotrivă, dacă la locul săvârşirii faptei se constată dezordine,
deranj, răvăşirea lucrurilor, scotocirea în diverse locuri, este de presupus că
victima nu-l cunoştea pe făptuitor, acesta nu era aşteptat, pe lângă violul urmat
de moartea victimei, în speţă putând fi vorba şi de jefuirea victimei sau de
căutarea unor documente compromiţătoare pentru autorul infracţiunii.
Când violul a fost săvârşit în locuri deschise trebuie să se observe
dacă urmele plantare, de încălţăminte, ale victimei şi ale infractorului, sunt
dispuse alături pe o anumită porţiune de drum sau dacă infractorul a pândit
victima şi i-a ieşit în cale, dacă victima şi făptuitorul au stat un timp împreună.
Urmele de paşi şi vegetaţia răvăşită pot indica scenele care au avut loc între
infractor şi victimă, atacarea victimei prin surprindere, lupta dintre aceştia etc.
Atunci când cadavrul prezintă plăgi deschise, iar pe el şi în jurul lui nu
se găsesc urme de sânge, trebuie să se descopere locul în care a fost săvârşit
violul şi a survenit moartea, în care scop trebuie examinată atent
îmbrăcămintea victimei pentru descoperirea eventualelor urme de târâre, urme
ale staţionării în diverse locuri, urme de sânge ce nu aparţin victimei, urme de
spermă, fire de păr ş.a.
Pentru stabilirea timpului când a fost săvârşită infracţiunea se va ţine
seama de îmbrăcămintea victimei, de condiţiile atmosferice – dacă
îmbrăcămintea prezintă urme de zăpadă, ploaie, brumă, rouă, care a căzut la
un timp cunoscut – de ceasul victimei care a stat, fiind lovit în timpul agresiunii.
Fără doar şi poate, timpul precis când a survenit moartea este stabilit de
medicul legist după fenomenele cadaverice, după alte date stabilite cu ocazia

64
constatării medico-legale, însă cele arătate sunt de natură să orienteze
activitatea organului de urmărire penală în luarea măsurilor operative pentru
identificarea şi prinderea făptuitorului.

În cadrul problematicii largi pe care o ridică examinarea medico-legală

pe cadavre, în cazurile de violuri urmate de moartea victimei sau a omorurilor
cu mobil sexual, se evidenţiază ca deosebit de importante şi specifice
următoarele aspecte ce se cer a fi clarificate:
− dacă există urme specifice violului sau tentativei de viol şi prin ce
leziuni caracteristice se materializează acestea;
− urme de viol la fete sau fetiţe virgine: deflorare, rupturi de vagin şi
perineu, tumefieri ale vaginului şi ale deschiderii acestuia,
hemoragie; se va acorda atenţie examinării himenului, marginii sale
libere, lăţimii şi grosimii membranei, dimensiunilor orificiului
circumscris de marginea liberă şi elasticităţii acestuia (himenele
complezente permit raportul sexual fără deflorare);
− urmele de viol la femeile cu trecut sexual se evidenţiază prin leziuni
de violenţă corporală, transmiterea de boli venerice, înregistrarea
sarcinii şi, în principal, prin prezenţa spermatozoizilor. Se va
verifica când a avut loc ultimul raport sexual acceptat,
cunoscându-se că prezenţa spermatozoizilor este relativ de scurtă
durată (circa 48 ore) la persoanele în viaţă şi, posibil, cu o durată
mai lungă la cadavru;
− alte semne corporale specifice acţiunii de viol: diverse echimoze pe
mâini, umeri, coapse, zona pubiană etc.;
− dacă se constată semne de sadism, perversiune sexuală ori
raporturi de homosexualitate:
 leziuni multiple, cu caracter de plăgi tăiate sau înţepate,
localizate de obicei în jurul organelor genitale şi, mai rar, în
alte zone, muşcături, uneori cu decelarea ţesuturilor şi
manifestări de cvasicanibalism, amputarea sânilor,
eviscerarea organelor, leziuni specifice de biciuire,
masochism ş.a.;
 tumefieri în zona şi în interiorul rectului şi eventuala prezenţă
a spermatozoizilor ori unele modificări ale sfincterului anal (la
homosexuali pasivi);
− dacă se constată indicii de simulare a violului;
− leziuni corporale localizate, de regulă, pe părţile anterioare ale
corpului, egale ca profunzime, cu direcţii de sus în jos sau chiar
autoperforarea himenului cu degetul – aspecte întâlnite mai

65
 frecvent la persoanele în viaţă, copiii cu mare sugestibilitate, debili
mintali etc.;
− prezenţa indiciilor medico-legale pe corpul şi îmbrăcămintea
persoanelor suspecte, care vor fi examinate obligatoriu, îndeosebi
în primele zile după săvârşirea faptei, putându-se identifica urme
de zgârieturi, fire de păr, pete de spermă sau de sânge, fibre textile
străine, microparticule de praf, vegetale sau alte substanţe
specifice locului faptei ori care au fost pe îmbrăcămintea ori corpul
cadavrului.

b) Particularităţile investigării
Analiza temeinică a datelor obţinute cu ocazia cercetării la faţa locului,
a concluziilor medico-legale şi a primelor investigaţii şi informaţii trebuie făcută
cu exigenţă şi obiectivitate, urmând să răspundă la următoarele întrebări:
− dacă în speţă s-a săvârşit un omor în scop de jaf sau o tâlhărie
urmată de moartea victimei;
− dacă este mod de operare caracteristic infractorilor recidivişti sau
care provin din etnia rromilor;
− dacă dimpotrivă, este vorba de un mod de operare care relevă
lipsa de experienţă a unor infractori primari sau minori;
− obiectele furate şi caracteristicile acestora;
− dacă este un omor în scop de jaf neizbutit şi cărui fapt se
datorează nereuşita infracţiunii;
− dacă făptuitorul a urmărit alt scop, cum ar fi violul, răzbunarea,
creând numai impresia unui jaf pentru derutarea cercetărilor;
− care a fost modul de operare, numărul persoanelor participante,
instrumentele folosite;
− persoane suspecte cunoscute cu acest mod de operare sau alţi
infractori care în raport cu modul de săvârşire a infracţiunii pot fi
incluşi în cercul de suspecţi.

Principalele probleme specifice în această situaţie sunt:

− o măsură urgentă ce trebuie luată se referă la stabilirea
caracteristicilor obiectelor şi darea lor în urmărire generală;
− se vor solicita de la Institutul Naţional de Criminalistică date despre
infractorii cunoscuţi cu acelaşi mod de operare, luându-se măsuri
de verificare a acestora şi supravegherea lor informativă;
− când victimele au rămas în viaţă sau au fost identificaţi martori ai
infracţiunii care pot da relaţii despre semnalmentele infractorilor, se
va proceda la prezentarea imaginilor din aplicaţia IMAGETRAK cu

66
 infractorii cunoscuţi în vederea recunoaşterii lor sau la realizarea
portretelor-robot de specialiştii criminalişti;
− în timpul cercetărilor se va face schimbul de informaţii cu
formaţiunile corespondente limitrofe pentru a se stabili dacă
persoanele incluse în cercul de bănuiţi apar ca suspecte şi în alte
cazuri de omor în scop de jaf sau tâlhării şi, în caz afirmativ, se vor
stabili măsuri comune de verificare şi supraveghere informativă a
acestora până la clarificarea situaţiei. De asemenea, se vor solicita
date despre persoanele suspecte care, în raport cu modul de
operare, semnalmente, legături sau deplasări pot fi considerate
suspecte în cazul cercetat;
− informări reciproce între formaţiunile de investigaţii criminale
judeţene în toate situaţiile când se descoperă autorii unor omoruri
în scop de jaf sau tâlhărie cu mod de operare asemănător şi luarea
măsurilor de cercetare a lor în corelare cu celelalte cazuri aflate în
evidenţă şi rămase cu autori necunoscuţi, în vederea extinderii
cercetărilor;
− în cazurile de omoruri în scop de jaf şi tâlhării se va promova
metoda introducerii în grupul de infractori a unor surse cu
posibilităţi sau, când este posibil, se va trece la recrutarea unui
participant cu rol secundar, asigurându-se prin combinaţii
conspirarea necesară şi scoaterea lui din cauză în momentul
realizării acţiunii informative.

Uneori, infractorii urmăresc alte scopuri prin uciderea victimei, viol,

răzbunare etc., şi, pentru inducerea în eroare a cercetărilor, sustrag de la
victimă diverse obiecte sau creează deranj pentru a simula săvârşirea tâlhăriei.
Diverse ipostaze în care se pot prezenta omorurile cu mobil sexual:
− din sadism, când violenţa se manifestă sub formă de muşcături,
leziuni grave în zona pubiană, pe abdomen sau sâni, eviscerarea
organelor, sugrumare sau aplicarea în diferite zone a numeroase şi
grave leziuni;
− în cazuri de viol, când autorul ucide victima în încercarea de a-i
înăbuşi strigătele prin astuparea căilor respiratorii cu mâna, perna,
obiecte de îmbrăcăminte sau prin sugrumare;
− ca rezultat al cruzimii în săvârşirea actului sexual, vizând îndeosebi
copii sau femei în vârstă;
− după săvârşirea actului sexual, pentru a preveni învinuirea de viol.

67
 2. Omorul săvârşit din răzbunare şi gelozie

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală

Cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul omorului comis din

răzbunare se constată o multitudine de urme, ceea ce denotă că între autor şi
victimă s-a desfăşurat o luptă. Diversitatea urmelor poate indica faptul că au
acţionat mai mulţi agresori.
Când din locuinţa victimei sau de la cadavru nu au fost luate valori
monetare, bijuterii sau alte obiecte de valoare se poate deduce că mobilul
faptei a fost răzbunarea ori gelozia.
În locul unde a fost descoperită victima sau în locuinţa acesteia pot fi
descoperite înscrisuri din care să rezulte ameninţările la care a fost supusă,
demonstrând răzbunarea sau gelozia.
Atunci când pe cadavru se găsesc leziuni multiple, aplicate cu
intensitate, se poate aprecia că agresorul a acţionat sub impulsul urii pentru a
se răzbuna pe victimă.
Examinând locul faptei se constată uneori urme care demonstrează că
autorul a aşteptat victima noaptea sau în locuri lipsite de luminozitate.
Tot cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi identificaţi martori care
cunosc despre activităţile desfăşurate de către făptuitor şi victimă.
Alt indiciu care demonstrează că agresorul a comis fapta din răzbunare
sau gelozie este şi faptul că acesta a aplicat victimei lovituri în regiuni vitale,
cum ar fi inima, capul, abdomenul, chiar dacă sunt reduse ca număr.
Atunci când victima a încetat din viaţă din cauza ingerării unor
substanţe toxice, fiind exclusă eventualitatea unei morţi accidentale, se poate
afirma că în speţă poate fi vorba de un omor săvârşit cu premeditare, din
răzbunare sau gelozie.
Dezmembrarea sau ciopârţirea cadavrului sunt dovezi că omorul a avut
ca mobil răzbunarea sau gelozia. Faptul că autorul a avut timp să
dezmembreze cadavrul poate confirma că omorul a avut loc într-un spaţiu
închis, că făptuitorul face parte din persoanele apropiate victimei.
Prezenţa unor leziuni grave la nivelul organelor genitale, fără ca victima
să fi avut acte sexuale cu agresorul, produse prin lovituri de cuţit, introducerea
în vagin de obiecte contondente sau amputarea sânilor, demonstrează că
fapta a fost săvârşită din răzbunare sau gelozie.

68
 b) Particularităţile investigării

În cadrul investigaţiilor efectuate în omorurile de acest tip se vor avea

în vedere:
− comportarea, atitudinea şi modul de viaţă ale victimei – calităţi
morale, vicii, relaţii extraconjugale;
− persoanele cu care se afla în relaţii încordate, de duşmănie şi
natura acestor relaţii – neînţelegeri familiale, relaţii încordate pe
motive de moştenire, conflicte vechi sau noi, certuri spontane,
gelozie etc.;
− comportarea persoanelor cu care victima se afla în conflict;
− persoanele care cunosc despre neînţelegerile victimei;
− eventuala regizare a infracţiunii ca fiind săvârşită cu un alt mobil,
cum ar fi: jaful, act sexual etc.;
− modul în care bănuiţii justifică timpul în perioada în care a fost
săvârşită infracţiunea;
− ziua şi ora când a fost săvârşită infracţiunea;
− activitatea victimei înainte de a fi omorâtă.

3. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente

Din categoria armelor albe ce pot fi folosite la săvârşirea omorului fac

parte obiectele tăietoare, înţepătoare, tăietor-înţepătoare şi cele despicătoare.
Cu ajutorul armelor albe se produc plăgi înţepate (furca, şurubelniţa,
cuie, foarfece etc.), plăgi tăiate (briciul, lama, cuţitul etc.), plăgi tăiat-înţepate
(cuţitul), plăgi despicate (toporul, securea, sapa etc.), plăgi zdrobite (corpuri
dure plane sau neregulate) sau plăgi muşcate (produse de om sau de
animale).
Cu ajutorul corpurilor contondente se pot produce escoriaţii, echimoze,
plăgi, entorse, luxaţii ori fracturi sau traumatisme grave care pot provoca
moartea victimei.

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală
Leziunile produse cu obiectele tăioase pot fi dispuse în orice parte a
corpului şi se caracterizează prin lungime, care diferă de la caz la caz în raport
de distanţa parcursă de instrument pe suprafaţa corpului, marginile plăgii sunt
netede, au aspect liniar, semicircular sau în unghi, adâncimea depinde de
intensitatea apăsării şi rezistenţa ţesutului interesat. În aceste cazuri trebuie
căutat obiectul vulnerant şi este necesar să se interpreteze urmele de sânge

69
care se pot prezenta sub formă de împroşcare, în cazul plăgilor arteriale şi sub
formă de bălţi la plăgi venoase.
Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase, cuţite
cu vârf ascuţit, foarfece, şurubelniţe, baionete, săbii ş.a. au forma apropiată de
obiectul vulnerant. Lungimea plăgii diferă în raport cu gradul de înclinaţie între
lama obiectului folosit şi suprafaţa afectată, practic se prezintă sub forma unei
acţiuni de perforare şi tăiere.
Plăgile produse de obiecte despicătoare, topor, bardă, satâr etc. apar
ca răni tăiate sau zdrobite, după cum lama este ascuţită sau nu. Lungimea
diferă după lungimea lamei obiectului, după unghiul de atac şi acţiunile de
apărare ale victimei. Leziunile se localizează, în general, la cap şi pe baza
acestuia, când a fost afectat planul osos, se poate ajunge la identificarea
obiectului folosit.
Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă ca plăgi
plesnite ori zdrobite şi reflectă forma obiectului folosit pe oasele plate, de
regulă pe cutia craniană, ca urmare a fracturării osului. Uneori, forma obiectului
poate fi reţinută şi de îmbrăcămintea victimei.
Modul în care se prezintă leziunile oferă posibilitatea diferenţierii
omorului de sinucidere.
Sinucigaşii preferă, de regulă, zona gâtului, a toracelui, arterele sau
venele de la întretăierea mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau
mâinii şi, de regulă, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele până la
tăietura fatală, mai adânci în punctul de plecare şi mai superficiale spre sfârşit.
Leziunile tipice pentru acţiunile de apărare existente pe mâini exclud
sinuciderea. De asemenea, leziunile din zona spatelui explică imposibilitatea
sinuciderii.
Starea îmbrăcămintei victimei oferă indicii privind omorul sau
sinuciderea: sinucigaşul pregăteşte autovătămarea prin desfacerea hainei, a
cămăşii, prin ridicarea mânecilor etc., pe când în cazul omuciderii, acestea
sunt încheiate; simetria între perforarea îmbrăcămintei şi leziunile de pe corpul
cadavrului denotă, de asemenea, omorul, exceptând cazurile în care victima a
executat diferite mişcări în acţiunea de a se apăra.
În raport de leziunile descoperite pe cadavru, se impune căutarea,
descoperirea şi ridicarea obiectelor folosite pentru producerea acestora, ca şi
alte urme ce ar putea exista la faţa locului: instrumente cu care s-a acţionat
asupra victimei, urme biologice, resturi din îmbrăcămintea victimei sau
făptuitorului, urme ale luptei făptuitor – victimă. În cazul sinuciderii, obiectele
vulnerante sunt mai uşor de găsit decât în cazul omorului. Ridicarea obiectelor
despre care se presupune că au fost folosite pentru săvârşirea omorului
trebuie să se facă cu deosebită atenţie pentru a nu distruge urmele existente
pe acestea: urme biologice, urme papilare etc.

70
 4. Omorul săvârşit cu arme de foc

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală
Cercetarea la faţa locului în cazul omorului comis prin împuşcare
trebuie să stabilească urmele principale şi secundare ale împuşcăturii, să
determine distanţa şi direcţia de tragere, să evidenţieze urmele pe baza cărora
se pot trage concluzii privind existenţa omorului, a sinuciderii sau a unui
accident. Pe baza rezultatelor cercetării la faţa locului se va putea face
diferenţa dintre omor şi sinucidere sau încercarea de a se disimula omuciderea
în alte forme de moarte violentă – autolezare sau accident.
Urmele principale ale împuşcăturii sunt cele rezultate în urma folosirii
armelor de foc şi a fenomenelor dinamice. În categoria acestor urme
distingem: arma găsită la locul faptei, cartuşele, gloanţele şi tuburile arse,
perforările sau orificiile de intrare-ieşire a gloanţelor, canalele oarbe, urmele de
suprafaţă ale ricoşeurilor.
Armele pot fi descoperite în mâna cadavrului, lângă cadavru, în
împrejurimile acestuia, pe căile folosite pentru părăsirea locului infracţiunii. Arma
găsită în mâna cadavrului, situaţie înscenată pentru disimularea omorului în
sinucidere, impune examinarea atentă a urmelor existente pe mâna cadavrului:
urme produse de flăcări, urme rezultate ca efect al acţiunii gazelor, de funingine,
de pulbere arsă şi nearsă. De asemenea, trebuie acordată atenţie examinării
leziunilor de pe cadavru produse prin împuşcare. Gloanţele pot fi descoperite în
diferite obiecte existente la locul faptei sau în corpul victimei în condiţiile când
pe cadavru se constată numai orificiul de intrare al glonţului. Tuburile trebuie
căutate lângă şi în jurul cadavrului, în raport cu distanţa de la care s-a executat
tragerea. Gloanţele şi tuburile trebuie fotografiate, descrise în detaliu, ridicate şi
ambalate în vată pentru a evita distrugerea urmelor pe care le prezintă şi a se
asigura examinarea lor în laborator.
Arma, o dată descoperită, trebuie fotografiată în locul în care a fost
găsită, descrisă în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, menţionându-se
locul descoperirii, distanţa faţă de cadavru, poziţia faţă de acesta, direcţia în
care este îndreptată ţeava, dacă este încărcată sau nu, dacă este asigurată,
urmele de miros pe baza cărora se poate stabili tragerea recentă.
Tot despre armă trebuie să se specifice tipul, modelul, marca, calibrul şi
seria. Cu ocazia examinării armei trebuie să se acorde atenţie manipulării
acesteia pentru evitarea eventualelor incidente sau pentru distrugerea ori
ştergerea urmelor papilare pe care le-ar prezenta.
Cu ocazia examinării cadavrului trebuie să fie pusă în evidenţă
existenţa urmelor secundare ale împuşcăturii: urme rezultate din acţiunea

71
flăcărilor, gazelor, urme de funingine, de pulbere arsă şi nearsă, inele de
metalizare, particule de unsoare. Referitor la urmele de natura celor arătate este
necesară descrierea lor detaliată, menţionându-se locurile unde sunt plasate, în
interiorul oficiului de intrare; de exemplu – microparticule de metal, de fibre textile,
aspectul lor exterior, culoarea, microparticulele existente în jurul său.
De asemenea, trebuie căutate şi fixate urmele existente pe hainele
victimei şi corespondenţa dintre urmele existente pe acestea şi leziunile de pe
corpul victimei. Existenţa urmelor rezultat al acţiunii flăcărilor, a urmelor de
funingine, de pulbere arsă şi nearsă în jurul orificiilor de intrare, pe mâinile
victimei pot constitui temei pentru elaborarea ipotezelor privind sinuciderea.

În general, asupra corpului uman glonţul are patru acţiuni:

− de penetrare – formând un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu
pierdere de substanţă; substanţa în minus este antrenată în canal;
− de înfundare – când forţa vie, capacitatea de penetrare calculată
după formula E = mv2/2, este mică, la sfârşitul traiectoriei, glonţul
despică numai ţesuturile ca o pană, formând un orificiu de intrare în
formă de fantă, corespunzător direcţiei fibrelor elastice din piele;
− contuzivă – când forţa vie este foarte mică, glonţul poate acţiona ca
un obiect tare, bont, neproducând orificiul de intrare, ci doar
echimoze sau excoriaţii;
− de rupere – această acţiune are loc atunci când tragerea se face
de aproape, glonţul având o forţă vie foarte mare; în acest caz, ca
urmare a acţiunii gazelor, pot lua naştere orificii de intrare largi,
rupte şi fisuri radiare.

În mod obişnuit, glonţul produce o plagă transfixiantă, astfel încât vom

constata un orificiu de intrare, un canal şi un orificiu de ieşire. În cazul plăgilor
oarbe, vom avea numai un orificiu de intrare şi un canal în fundul căruia vom
găsi glonţul.
La nivelul orificiului de intrare se observă o serie de modificări care
au importanţă. Aceste modificări apar indiferent de distanţa de la care s-a tras
şi se datorează factorilor principali ai împuşcăturii:
− Guleraşul de excoriaţie – este o mică lipsă de substanţă la nivelul
buzei orificiului de intrare. La omul viu, guleraşul de excoriaţie sau
de eroziune are o culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă
de substanţă, se pergamentează;
− Guleraşul de ştergere (mânjire) – se produce datorită ştergerii
glonţului de marginile orificiului, încărcând aceste margini cu
particule de pulbere nearsă, unsoare, fum, elemente ce se găsesc
pe cămaşa glonţului;

72
 − Inelul de metalizare – se datorează ştergerii glonţului de marginile
orificiului de intrare, depunându-se mici particule metalice
antrenate pe glonţ în urma frecării acestuia pe ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de
60 cm – 1 m (după tipul de armă), în jurul orificiului apar şi alte modificări,
datorită factorilor secundari. Aceste modificări sunt:
− tatuajul – se datorează depunerii pe piele, în jurul orificiului, a
pulberilor nearse ce determină o serie de încrustaţii negricioase,
dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât gura ţevii este mai
departe de corp;
− manşonul de fum – produs de funingine;
− arsurile – datorită acţiunii flăcării;
− aspectul neregulat, zdrenţuit – al marginilor orificiului de intrare,
care este urmarea acţiunii gazelor.
Orificiul de ieşire. Trecând prin corp, glonţul îşi pierde o parte
importantă de energie, astfel că la ieşire el acţionează ca o pană asupra pielii,
desfăcând-o în laturi sub formă de fantă. Nu întâlnim pierdere de substanţă, iar
la cadavru nu va exista pergamentarea marginilor orificiului de ieşire.
Dimensiunile orificiului de ieşire pot fi mai mici decât cele ale glonţului în cazul
retracţiei pielii sau pot fi egale cu acesta. Pentru ca orificiul de intrare să fie
egal cu orificiul de ieşire, proiectilul trebuie să treacă prin corp cu mare viteză,
să străbată materii de aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe traiectorie
după pătrundere.
Armele de vânătoare sau armele de construcţie personală (cu ţeava
retezată) produc leziuni în funcţie de distanţa de la care s-a făcut tragerea.
Leziunile vor prezenta un orificiu de intrare, în cazul tragerilor de foarte
aproape (până la 50 cm), în care alicele, indiferent de dimensiunea lor, vor
pătrunde înmănuncheat. Între 50 cm – 2 m începe dispersia alicelor (orificiul
mare central şi câteva orificii mai mici satelit). După o distanţă de 2 m are loc o
dispersie totală, iar la 50 m dispersia este pe o suprafaţă de 1 mp. Marginile
acestui orificiu vor fi neregulate. Pe măsură ce distanţa de la care s-a tras
creşte, vom întâlni, dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât distanţa de
la care s-a tras este mai mare, numeroase orificii mici reprezentând locurile de
intrare individuală ale alicelor.
Câteva reguli cu ocazia cercetării la faţa locului:
− căutarea, descoperirea, fixarea, marcarea poziţiei şi descrierea
armei în faza statică a cercetării în vederea efectuării unor
examinări balistice complexe;
− trebuie respectate regulile de ridicare şi ambalare prevăzute în
procedurile criminalistice specifice – se ambalează în cutii de

73
 carton sau hârtie de împachetat legate şi sigilate, se acoperă gura
ţevii cu hârtie şi se fixează cu bandă adezivă;
− ridicarea urmelor papilare de pe armă;
− căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea prin fotografiere şi/sau
videofilmare, notarea poziţiei orificiilor sau urmelor de ricoşeu
create de proiectile;
− dacă sunt indicii de suicid se colectează urmele secundare de
tragere prezente pe mâna/mâinile acestuia sau se protejează cu
pungi din hârtie pentru colectarea ulterioară;
− în situaţiile când autorul este identificat, se colectează cât mai
repede posibil urmele suplimentare de tragere prezente pe mâinile
acestuia;
− este indicat să nu se încerce ridicarea urmelor secundare de
tragere prezente pe hainele victimei/autorului; este mai bine să se
ridice hainele ca atare pentru examinări detaliate în condiţii de
laborator.

b) Particularităţile investigării
De reţinut este faptul că în situaţia descoperirii armei de foc, a tuburilor
ori a proiectilelor, acestea se vor înainta obligatoriu la Institutul Naţional de
Criminalistică din I.G.P.R. dispunându-se efectuarea unor constatări sau
expertize criminalistice balistice şi pentru a fi introduse în sistemul I.B.I.S.
Aceasta este activitatea principală în cazul omorului prin împuşcare şi
are ca scop identificarea armei (dacă face parte din categoria armelor de foc
sau este o componentă a unei arme de foc, stabilirea mărcii, tipului, calibrului,
modelului, ţării producătoare, pe baza caracteristicilor constructive, stabilirea
stării de funcţionare a armei de foc, dacă prezintă modificări sau piese
înlocuite, relevarea seriei modificate, distruse/înlăturate, verificarea în bazele
de date I.B.I.S. dacă există elemente de muniţie trase cu arma pusă la
dispoziţie, în alte cauze rămase cu A.N., verificarea posibilităţii de declanşare
accidentală), dar şi a caracteristicilor de identificare a muniţiei (calibrul, marca,
modelul, tipul muniţiei, dacă este în stare de funcţionare, dacă este de
provenienţă industrială sau artizanală, dacă sunt componente sau se pot
constitui ca muniţie destinată armelor de foc, dacă există pe acestea urme
create de arme de foc, iar în caz pozitiv identificarea armei care a creat
urmele).
Pot fi efectuate verificări cu privire la arma folosită, ca urmare a stabilirii
tipului de armă şi a calibrului, în baza de date RNA ce cuprinde evidenţa
armelor, deţinătorilor legali de arme şi muniţii. Totodată, se vor face verificări în
I.B.I.S., pentru stabilirea unor similitudini ale tuburilor sau cartuşelor identificate
la faţa locului cu alte cauze.

74
 Având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, armele folosite la
comiterea omorurilor prin împuşcare sunt deţinute ilegal, introduse fraudulos în
ţară, o parte a verificărilor se vor axa pe cooperarea cu poliţiile statelor Uniunii
Europene sau afiliate Interpol, prin canalele de cooperare cunoscute (Centrul
de Cooperare Poliţienească Internaţională – Biroul Naţional Europol, Punctul
Naţional Focal), pentru identificarea armei sau a deţinătorului armei şi muniţiei.
Tot în acest sens, se vor face verificări la asociaţiile de vânători existente în
ţară.
De asemenea, un rol important în cadrul investigaţiilor îl vor avea
activităţile informative, prin care se urmăreşte obţinerea unor date şi informaţii
despre deţinători de arme şi muniţie ilegală sau persoane care introduc ilegal
arme.
Un alt aspect care trebuie clarificat în cazul omorului săvârşit prin
împuşcare cu arme de foc îl reprezintă diferenţierea dintre crimă, sinucidere
sau accident, care se va deduce în funcţie de următoarele elemente:
− în sinucideri, împuşcarea are loc cu ţeava lipită de corp sau din
imediata apropiere, iar leziunile vor fi reprezentative (efecte
hidrodinamice, factori secundari ce caracterizează împuşcarea din
zona lor de acţiune);
− vor fi căutate şi ridicate înscrisuri care să justifice actul de suicid;
− împuşcarea va avea loc asupra unor zone accesibile victimei (cap,
inimă), fapt care evocă dorinţa certă de suicid şi care nu lasă şansa
eşecului împuşcării;
− pe mâna victimei ce s-a sinucis se vor găsi urme de pulbere şi
ciupitura interdigitală, iar când sinuciderea s-a realizat cu arme
improvizate, examenul balistic, corelat cu leziunile constatate,
devine de neînlăturat. Pentru diagnosticul de sinucidere, se vor
corobora şi celelalte elemente: antecedente psihiatrice, tentative de
suicid în antecedente, acte preparatorii etc.;
− omorul cu arme de foc se poate realiza atât din interiorul zonei de
acţiune a factorilor secundari, cât şi, mai ales, din afara zonei lor de
acţiune;
− accidentele prin arme de foc cu glonţ unic sau prin arme de
vânătoare obligă la o strictă corelaţie a datelor de expertiză privind
inventarierea şi forma leziunilor cu condiţiile de producere a
împuşcării şi cu experimentele balistice, deoarece atare situaţii sunt
foarte ambigue în practică şi obligă la o calificare certă de
accidente, şi nu de crime sau sinucideri;

75
 − în leziunile distructive produse prin folosirea unor grenade, mine,
arme confecţionate în scop terorist etc., expertiza se va rezuma, pe
cât posibil, la rezolvarea aceloraşi probleme, deşi, deseori, ele
devin caduce faţă de evidenţa faptelor.

5. Omorul comis prin asfixie mecanică

Asfixia reprezintă ansamblul fenomenelor observate după privarea

bruscă a ţesuturilor de oxigen şi, consecutiv, creşterea bioxidului de carbon.
Ele exprimă tulburări ale metabolismului gazos, cu instalarea unor manifestări
clinice şi tablouri lezionale dependente de rezistenţa diferită a ţesuturilor la
lipsa de oxigen. Consecinţele esenţiale şi precoce privesc sistemul nervos
central.
Etiologia asfixiilor poate fi violentă, dar şi neviolentă, cum ar fi stări
patologice determinate de edem pulmonar, pneumopatii, ruperi de anevrisme
şi inundarea căilor respiratorii cu sânge.
Asfixiile, denumite în mod curent mecanice, se împart în două mari
grupe:
− asfixiile prin comprimare – spânzurare, strangulare, sugrumare,
comprimare toraco-abdominală;
− asfixiile prin ocluzie – sufocare, înec.

Modificările morfologice generale produse de asfixii au doar o valoare

orientativă. Cele locale, însă, au valoare specifică, constituind adevărate
„mărci traumatice de asfixie”, caracteristice fiecărei forme de asfixie în parte.
Excepţie de la această regulă fac doar unele cazuri de sufocare cu obiecte moi
sau asfixia cu moarte prin mecanism nervos, unde leziunile locale pot fi
absente, iar cele generale sunt puţin exprimate, impunându-se o cercetare
foarte atentă a tabloului lezional şi eliminarea altor cauze de moarte.

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală

Principalele probleme specifice pentru fiecare situaţie în parte sunt:

Spânzurare:
− cadavrul este cianotic, cu globii oculari ieşiţi din orbite, cu gura
deschisă, limba proeminentă, cu eroziuni posibile pe mâini, gambe,
cap, datorate lovirii acestora de obiectele înconjurătoare în faza
convulsivă a asfixiei;
− la nivelul laţului ce comprimă gâtul, se realizează un şanţ de
spânzurare care, datorită comprimării pielii, se poate pergamenta;

76
 poziţia şanţului la spânzurările tipice este situat în regiunea
cervicală superioară, are o direcţie oblică ascendentă, fiind
întrerupt spre ceafă, la nivelul nodului, şi mai profund în partea
opusă acestuia;
− şanţul poate lipsi sau este slab exprimat dacă între gât şi laţ se
interpun obiecte moi, fular, guler, sau chiar mâinile;
− numărul firelor laţului poate prezenta interes deosebit în cazurile de
omucidere urmată de simularea unei spânzurări; unele urme ale
şanţului pot avea caracter postvital. De asemenea, în cazurile
spânzurării suspecte este obligatorie prelevarea de ţesuturi pentru
examenul histopatologic;
− de regulă, spânzurarea este o modalitate de suicid acceptată cu
precădere de bărbaţi; accidentele sunt posibile la copiii care cad în
laţuri, la alpiniştii care cad în corzi etc.;
− cazurile de omucidere prin spânzurare sunt mai rare, dar posibile.
La determinarea acestora ajută: stabilirea caracterului post-vital al
şanţului de spânzurare, modul de constituire a laţului, existenţa
unor leziuni corporale imposibil de explicat prin spânzurare, lipsa
unor obiecte de urcare, anumite leziuni la nivelul capului, care pot
explica neutralizarea împotrivirii victimei sau realizarea surprinderii;
de asemenea, analiza altor circumstanţe specifice fiecărui caz, cum
sunt: absenţa unei motivaţii de suicid, suspiciunea de omucidere,
mai frecventă la copii, la persoane aflate în stare de inconştienţă
sau de ebrietate, la persoane infirme sau cu posibilităţi de apărare
reduse, dificultatea de fixare a laţului de un anumit punct fix etc.;
− la morţile prin spânzurare, fotografiile trebuie să redea cadavrul
suspendat, apoi aspectul acestuia după ce a fost coborât, cu
păstrarea intactă a nodurilor şi, bineînţeles, cu fotografierea lor; de
asemenea, se impune fotografierea şanţului, fără însă a se desface
nodurile sau legăturile, prin tăierea lor la o distanţă care să permită
ca nodul sau legătura să rămână intacte.

Strangulare:
− şanţul de strangulare este orizontal şi complet, fiind situat, de
regulă, la mijlocul gâtului, poate să nu fie imprimat complet, dacă
se interpun mâinile sau obiecte moi;
− relativ frecvent se constată fracturarea cartilagiului laringian şi a
osului hioid;
− se poate asocia cu alte leziuni de neutralizare a victimei şi, uneori,
cu violenţe sexuale.

77
 Sugrumare:
− prezenţa de excoriaţii şi echimoze în regiunea cervicală anterioară,
uneori de formă semilunară indicând apăsarea cu pulpele degetelor
şi unghiile; după moarte acestea se pergamentează, sunt greu de
decelat, impunându-se analiza histopatologică; aceste semne pot
lipsi dacă se acţionează cu mănuşi;
− uneori apar echimoze caracteristice de sugrumare: patru de o parte
a gâtului şi una de cealaltă, toate flancate de escoriaţii;
− sugrumarea se poate asocia şi cu leziuni de sufocare, care trebuie
evidenţiate atât macroscopic, cât şi microscopic;
− sugrumarea este, de regulă, omor; poate fi realizată şi de la spate.
Sunt cunoscute şi cazuri de sugrumări, aşa-zisul tip „altruist”, când
mamele bolnave de psihoză maniaco-depresivă îşi ucid copilul pentru a nu
„suferi” ca ele în viaţă, având motivaţie patologică.

Compresiune toraco-abdominală:
− de regulă, leziunile la acest nivel, externe şi interne, sunt
determinate, mai ales accidental, în cazuri de surpări de maluri,
prăbuşiri de ziduri, răsturnări de vehicule, avalanşe etc.;
− se pot datora şi acţiunii criminale, prin apăsarea cu genunchii şi
greutatea corpului pe toracele şi abdomenul victimei, aşezată pe un
plan tare, producând acesteia, frecvent, multiple fracturi costale,
bilaterale şi rupturi de organe interne, îndeosebi de ficat, în cazul
violurilor şi al imobilizării victimelor la tâlhărie.

Sufocare:
Aceasta se exprimă prin ocluzia orificiilor respiratorii, nas şi gură, la
exterior, cel mai frecvent cu ajutorul mâinii sau al unor obiecte moi:
− se constată excoriaţii şi echimoze pe tegumentele şi mucoasele din
jurul orificiilor buco-nazale, care trebuie căutate macroscopic şi
confirmate microscopic;
− sufocarea cu obiecte moi, de regulă, nu produce leziuni locale, fiind
necesară căutarea cu atenţie a semnelor generale de asfixie.

Sunt posibile şi alte modalităţi de sufocare, cum ar fi:

− prin ocluzia arborelui respirator, la nivelul faringelui, bronhiilor,
alveolelor, mai ales la nou-născuţi, prin introducerea în gură a unor
obiecte, în special moi sau a unor corpuri străine ca bani, nasturi,
fasole ş.a.;

78
 − prin aspirarea de substanţe pulverulente, ca nisip, făină, seminţe,
în mod accidental sau criminal;
− prin „înghiţirea limbii” în urma unei lovituri în abdomen, plex solar;
− prin aspirarea conţinutului gastric vomat, la cei aflaţi în stare de
ebrietate, agonie sau la cei aflaţi în stare şoc.
Sufocarea exprimă, mai frecvent, un act criminal, dar poate fi şi
accidentală, la sugari, prin mâna mamei sau prin acoperirea cu perna în timpul
somnului, ori la epileptici, în timpul crizelor.

Înecare sau submersie:

În cazul înecului se pot întâlni următoarele leziuni:
− leziuni specifice datorate apei: ciuperca de spumă la gură,
umplerea cu apă plămânilor; la orificiile respiratorii se găseşte o
spumă albă cu vezicule foarte mici (semn că moartea s-a produs
recent), piele cu aspect neregulat, rugos (piele de gâscă),
macerarea pielii la palme şi în zona plantară (condiţionată de timpul
cât a stat în apă cadavrul);
− leziuni de lovire provenite din lovirea corpului – de stânci, pietre,
pilonii podurilor, elicele bărcilor etc. ori din târârea cadavrului într-o
apă curgătoare şi atingerea de fundul albiei;
− leziunile provocate de animale (peşti, raci, rozătoare, păsări,
insecte acvatice) se caracterizează prin detaşarea unor falange
sau chiar a unor membre, lipsa nasului, buzelor, fără niciun infiltrat
sanguin;
− leziunile cadaverice, de putrefacţie încep de la cap şi se continuă
pe torace unde apar pete roşiatice.
Macerarea pielii reprezintă un proces particular al cadavrelor scoase
din apă. Ea se recunoaşte prin albirea, întărirea şi detaşarea pielii din regiunile
palmare şi plantare, în ordine succesivă, şi apoi a pielii în întregime.
Cunoscută sub numele de „mâna de spălătoreasă”, modificarea pielii palmelor
permite aprecierea datei instalării morţii. De exemplu, detaşarea pielii are loc la
început în lambouri (10-15 zile), iar după aproximativ 15-20 zile apare
aşa-numita „mănuşă a morţii“. După circa 30-40 zile epidermul se detaşează
împreună cu unghiile. De pe restul corpului pielea se detaşează în 20-60 zile.
Legea putrefacţiei prevede că putrefacţiei de o săptămână în aer îi corespunde
una sau două săptămâni în apă şi opt săptămâni în pământ.
Modalităţi posibile de înecare:
− asfixie de tip albastru – cu aspirarea apei în căile respiratorii şi
invadarea sângelui, care se diluează;
− de tip alb – căile respiratorii rămân libere, apa pătrunzând după
moarte;

79
 − prin hidrocuţie sau şoc termomecanic, cu mecanisme mixte, apa
pătrunzând în faza terminală, după o prealabilă şi rapidă pierdere a
cunoştinţei pe cale reflexă, la contactul brusc cu apa rece;
− prin vertije şi pătrunderea apei în urechi sau şoc alveolar, când
lichidul de submersie acţionează ca un adevărat corp străin;
− aşa-numita submersie, epuizare, întâlnită mai ales la bolnavii de
inimă, la care, după accidentul cardiac subit, apa pătrunde în
organism în timpul agoniei.

În cazuri de înec se efectuează următoarele examene de specialitate:

− determinarea punctului crioscopic;
− cercetarea planctonului acvatic – examen microscopic realizat pe
baza probei de apă ridicată din apa în care a fost găsit cadavrul.

Înecarea este mai frecvent suicid şi mai rar omucidere, aceasta mai
posibilă la nou-născuţi. La stabilirea omuciderii este necesar să se descopere
prezenţa altor leziuni vitale, care să fie anterioare înecului şi delimitate de cele
posibil a fi produse în momentul căderii în apă. Cazurile-limită, ce nu oferă
indicii medico-legale pentru omucidere, sunt dificil de rezolvat, impunându-se
stabilirea, prin cercetări temeinice, a acestei posibilităţi, de exemplu,
împingerea în apă a unei persoane aflată pe mal.

Cu ocazia cercetării la faţa locului se impune respectarea anumitor

reguli:
− examinarea temeinică, descrierea precisă şi fotografierea poziţiei
elementelor principale de la faţa locului – cadavrul, laţul, nodurile,
punctul de sprijin, distanţele şi raporturile dintre diverse obiecte de
interes operativ;
− descoperirea, fixarea şi ridicarea eventualelor urme de luptă, de
apărare, de încălţăminte;
− descoperirea şi ridicarea microurmelor: particule de praf, de
vegetale, sol, fibre, inclusiv în depozitul subunghial al victimei, pe
îmbrăcămintea sau încălţămintea acesteia, pe covor sau zonele
învecinate cadavrului, care vor fi comparate apoi cu probe-martor
ridicate de la bănuiţi;
− examinarea modului de realizare a laţului, a nodurilor şi
conservarea acestora, inclusiv a capetelor laţului, pentru o analiză
comparativă, traseologică, textilă, chimică, biologică, cu probe
suspecte identificate la bănuiţi;
− examinarea meticuloasă a urmelor de apărare produse pe punctul
de sprijin, la spânzurări de exemplu, pentru a se constata dacă nu

80
 apar elemente care să ilustreze ridicarea victimei în laţ de o altă
persoană;
− stabilirea provenienţei obiectelor folosite la ancorarea sau
ambalarea cadavrului ori la sufocarea victimei, cu hârtie igienică,
aceasta în cazul când sunt străine de victimă şi pot servi la
identificarea autorului;
− găsirea de scrisori de adio, notiţe etc., în vederea expertizării lor
pentru a se stabili dacă sunt scrise de victimă; de asemenea,
găsirea de alte înscrisuri sau situaţii ce pot conduce la o posibilă
motivaţie de suicid;
− starea exactă a încuietorilor, poziţia uşilor, a ferestrelor, sobelor,
coşurilor de fum, robinetelor de gaze etc.;
− absenţa unor valori, bunuri, documente etc. din locuinţa sau din
buzunarele victimei;
− cadavrele înecate vor fi fotografiate imediat după ce sunt scoase
din apă, deoarece, în contact cu soarele şi aerul acestea intră în
putrefacţie rapidă, modificându-şi fizionomia şi eventualele leziuni;
− înainte de fotografiere se tamponează faţa înecatului cu un tifon,
îndepărtându-se cu grijă reziduurile colectate în timpul cât a stat în
apă;
− cadavrele îngheţate, înainte de fotografiere vor fi dezgheţate, nu în
mod forţat prin folosirea apei fierbinţi, ci treptat, într-un mediu
relativ cald;
− fiecare leziune evidenţiată va fi fotografiată metric, aşa încât să se
poată trage o concluzie cât mai aproape de realitate asupra
obiectului cu care s-a acţionat în producerea ei;
− ridicarea şi conservarea obiectelor astfel încât să se preleveze
urme de contact (celule epiteliale) pentru examinare genetică;
− prezenţa unor împrejurări negative, ca: imposibilitatea de ajungere
a victimei la înălţimea punctului de prindere, urme de luptă sau de
apărare produse de victimă, lipsa caracterului vital al şanţului de
spânzurare etc.

b) Particularităţile investigării
În ceea ce priveşte unele particularităţi ale investigaţiilor, se vor clarifica
aspecte legate de:
− starea de sănătate organică şi psihică a victimei, intenţii de suicid,
existenţa unor tentative anterioare etc.;
− preocupările, activitatea şi legăturile victimei, în perioada anterioară
decesului, cu accent pe ultima zi sau ultimele ore de viaţă;

81
 − existenţa unor vicii sau sentimente şi preocupări ascunse ale
victimei;
− provenienţa unor obiecte corp-delict ce au servit la producerea
asfixiei, la ancorarea sau ambalarea cadavrului: laţuri, sac, pietre,
alte legături;
− stabilirea unor persoane care aveau interes în suprimarea victimei;
− dispariţia suspectă a unor valori, bunuri, documente;
− verificarea temeinică a unor elemente bănuite, cu mod de operare
similar folosit în cazuri de tentative de viol, tâlhării, omoruri.

6. Omorul săvârşit prin otrăvire

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală
Moartea prin otrăvire este mai rar întâlnită în practica organelor
judiciare, fiind mai frecvent consecinţa unor sinucideri sau accidente.
Cercetarea în cazul otrăvirilor trebuie să stabilească dacă decesul s-a
datorat intoxicării acute, natura toxicului şi cantitatea ingerată, data intoxicării,
provenienţa sau modul de procurare a substanţei ori produsului toxic,
persoanele de la care a fost procurat.
Intoxicaţiile pot fi produse de substanţe caustice, acid sulfuric, acid
azotic, acid clorhidric, sodă caustică, arsenic, mercur, plumb, monoxid de
carbon, bioxid de carbon, cianură, alcool etilic, alcool metilic, stricnină, morfină,
pesticide sau ciuperci otrăvitoare.
Faţă de problemele pe care trebuie să le lămurească investigarea
criminalistică, de natura deosebit de variată a toxinelor, de efectele pe care le
produc, cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie să fie căutate, fixate şi
ridicate urmele biologice, urmele de vomă, materii fecale, diferiţi recipienţi,
sticle, flacoane, pahare, tacâmuri, resturi alimentare, hârtie, alte ambalaje pe
care pot exista urme ale toxicului folosit.
De asemenea, trebuie urmărită existenţa unor instrumente cum ar fi
pipe, seringi şi ace, cu care victima şi-a administrat sau i s-a administrat
toxicul.
Cele menţionate, împreună cu hainele, lenjeria de corp, de pat, trebuie
ambalate, sigilate şi supuse analizei de laborator, întrucât numai rezultatul
acesteia poate evidenţia urmele de substanţe toxice.
Cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie căutate înscrisuri provenind
de la victimă sau făptuitor, din care să rezulte cauzele sinuciderii, relaţiile
victimei cu diverse persoane în rândul cărora trebuie căutaţi autorii omorului.

82
 În cazul intoxicării cu monoxid de carbon, de exemplu, se impune
examinarea stării instalaţiilor de gaze, a sobelor sau maşinilor care
funcţionează pe bază de gaze, a furtunurilor şi dispozitivelor de racordare ş.a.
La elaborarea versiunii privind infracţiunea de omor, în cazul otrăvirilor
trebuie să fie avută în vedere şi posibilitatea disimulării omorului în altă formă
de moarte violentă.

7. Particularităţile cercetării la faţa locului şi ale investigării în

cazul descoperirii de cadavre cu identitate necunoscută, cadavre
ciopârţite sau segmentate

Activităţile ce se întreprind cu ocazia deplasării şi cercetării locului

faptei sunt cele prezentate, cu menţiunea că specificul examinării, în astfel de
cazuri, este determinat de împrejurarea că identitatea cadavrului este
necunoscută.
Cercetarea la faţa locului şi constatarea medico-legală vizează, în
primul rând, obţinerea datelor necesare identificării cadavrului şi, după caz,
descoperirea locului de ascundere a resturilor de cadavru, întrucât fără
cunoaşterea identităţii victimei este greu de presupus că celelalte probleme ale
cauzei vor putea fi rezolvate.

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală
În cadrul examinării cadavrului se stabilesc semnele de violenţă, vârsta
aproximativă, înălţimea, corpolenţa şi îmbrăcămintea. De asemenea, se
fixează poziţia cadavrului faţă de punctele cardinale sau de alte obiecte stabile
din apropiere. Dacă se găsesc numai anumite părţi din cadavru, în cazul unui
accident de tren, aerian, catastrofe naturale, se determină poziţia acestora,
examinându-se toate particularităţile în vederea reconstituirii cadavrului şi a
identificării lui.
În continuare, se descrie poziţia membrelor superioare şi inferioare faţă
de linia corpului şi se execută fotografii de orientare şi de detaliu, vizând
fixarea poziţiei cadavrului, obiectele şi urmele din apropierea acestuia, leziunile
de pe corpul cadavrului, îmbrăcămintea şi încălţămintea acestuia.
Examinarea amănunţită a cadavrului corespunde cu cercetarea
dinamică şi constă într-o verificare minuţioasă atât a întregului corp, cât şi a
vestimentaţiei:
− se verifică şi se consemnează eventualele rupturi ale
îmbrăcămintei;
− sunt recoltate petele organice sau anorganice de pe îmbrăcăminte,
se ridică particulele de praf sau alte obiecte găsite în buzunare şi

83
 se introduc în plicuri separate, notându-se pe acestea locul de
unde au fost ridicate, după care vor fi sigilate;
− este descrisă ordinea în care sunt dispuse diferitele leziuni şi dacă
ele puteau fi produse prin cădere, avându-se în vedere obiectele
din zona găsirii cadavrului, forma de relief etc.; de asemenea, se
descriu mărimea şi poziţia leziunilor, aspectul general al acestora,
precum şi vechimea lor faţă de rigiditatea şi lividităţile cadaverice;
− se ridică depozitul subunghial, introducându-se în plicuri separate
pentru fiecare deget în parte;
− sunt consemnate semnele particulare de pe cadavru: aluniţe, negi,
cicatrice vechi ca urmare a unor intervenţii chirurgicale sau
accidente survenite în timpul vieţii, lipsa unor membre etc., se vor
descrie eventualele tatuaje, locul unde sunt dispuse şi ce anume
reprezintă;
− vor fi căutate microurme, care, de obicei, sunt neglijate, deşi în
multe cazuri au avut o importanţă hotărâtoare în procesul de
identificare a cadavrului sau de interpretare a unor împrejurări
considerate negative;
− se execută fotografii de identificare, faţă şi profil, după ce, în
prealabil, se toaletează cadavrul;
− se descrie amănunţit dentiţia şi se fotografiază, întrucât în practica
muncii judiciare s-a dovedit că multe persoane decedate şi cu
identitate necunoscută au executat diverse lucrări dentare şi
printr-o verificare atentă asupra lucrării se poate stabili când şi
unde s-a realizat aceasta, conducând la identificarea cadavrului.
Antropologia dentară împarte indivizii, după forma dentiţiei, în mai
multe categorii şi tipuri, aşa cum sunt: tipii dinarici, alpini etc. Aceste categorii
se nasc şi trăiesc în zone bine determinate ale ţării şi prin expertiză se poate
stabili regiunea de unde a provenit persoana decedată a cărei identitate este
necunoscută.
Cu ajutorul medicului antropolog se poate realiza un portret probabil al
individului, precum şi individualizarea fiecărei persoane după forma absolută a
dentiţiei. De asemenea, se poate stabili cu probabilitate vârsta persoanei, după
uzura dentiţiei, a lamei acesteia etc.
În cazul descoperirii de cadavre ciopârţite sau segmentate, de regulă,
locul descoperirii acestora nu coincide cu locul în care victima a încetat din
viaţă. În urma datelor din investigaţii, a urmelor şi a mijloacelor materiale de
probă identificate trebuie să se obţină date pe baza cărora să se ajungă la
locul în care victima a fost omorâtă.

84
 Pe lângă cele arătate la examinarea locului faptei, în aceste cazuri
trebuie să fie căutate pe cadavru şi pe garderoba acestuia, pe segmentele de
cadavru, urme biologice ca: sânge, spută, spermă, fire de păr sau urme de
natură vegetală ori minerală, paie, rumeguş, pământ, nisip, praf, care să poată
conduce la identificarea locului unde a fost săvârşit omorul, unde a fost
dezmembrat cadavrul şi la descoperirea autorului.
Examinarea ambalajului în care au fost descoperite părţile din cadavru
poate pune în evidenţă însemnări şi caracteristici ale acestora, culoare, petice,
rupturi, inscripţii care, exploatate judicios, pot duce la identificarea autorului.
Examinarea, împreună cu medicul legist, a leziunilor de pe cadavru, a
amplasării, numărului, formei, caracteristicilor acestora, evidenţierea unor
semne de violenţă şi localizarea lor, consecutiv cu semne de sadism,
perversiune sexuală, de inversiune sexuală pot orienta investigaţiile către
persoane cu tulburări de comportament, bolnavi psihic.
De asemenea, la locul faptei trebuie căutate urmele mijlocului de
transport cu care au fost aduse părţile din cadavru, urme de încălţăminte, urme
plantare, obiecte abandonate sau pierdute de către făptuitori.
Împreună cu medicul legist se vor efectua măsurători antropologice
asupra cadavrului, iar atunci când au fost descoperite părţi din cadavru, cu
ajutorul specialistului antropolog se va stabili dacă acestea aparţin aceluiaşi
corp omenesc. Se pot stabili astfel vârsta, sexul, talia victimei, diverse
particularităţi morfologice, grupa sanguină, profilul genetic, când a survenit
moartea, mijloacele cu care a fost secţionat cadavrul, dacă făptuitorul are
cunoştinţe de specialitate sau nu.
În cazul resturilor din cadavre carbonizate, acestea vor fi ridicate odată
cu cenuşa, pentru analize de laborator în scopul determinării speciei, umană
sau animală.
În cazul descoperirii de schelete, medicul antropolog, pe baza
expertizei osteologice, poate stabili:
− originea umană a oaselor;
− sexul persoanei, după bazin, craniu, femur, alte oase lungi;
− talia persoanei, după lungimea şi grosimea oaselor;
− vârsta aproximativă;
− deformări congenitale sau dobândite în cursul vieţii, urmare a unor
traumatisme, modificări inflamatorii, tumori, intervenţii chirurgicale;
− data instalării morţii după stadiul de putrefacţie în raport cu mediul
şi solul unde au fost găsite.
b) Particularităţile investigării
În funcţie de rezultatul cercetărilor de la faţa locului, de concluziile ce se
desprind ca urmare a autopsierii cadavrului, de conţinutul rapoartelor de

85
constatare tehnico-ştiinţifică, precum şi de datele rezultate din declaraţiile
martorilor, se pot stabili câteva direcţii principale de acţiune, care vor fi
verificate simultan:
− posibilitatea identificării persoanei în localităţile limitrofe locului
unde aceasta a fost găsită;
− posibilitatea ca victima să fi lucrat în zona găsirii cadavrului;
− posibilitatea ca, în funcţie de vestimentaţie, persoana să fi fost
cerşetor, vagabond sau bolnav psihic.
În toate cazurile privind cadavre cu identitate necunoscută se
întocmeşte, în trei exemplare, fişa de identificare a cadavrului cu identitate
necunoscută. Un exemplar al fişei se păstrează, împreună cu buletinul de
analiză biologică şi celelalte materiale, la dosarul de identificare, al doilea
exemplar se predă la serviciul de criminalistică al unităţii teritoriale pe al cărei
teritoriu de competenţă a fost găsit cadavrul, iar al treilea exemplar se
înaintează la Institutul Naţional de Criminalistică din Inspectoratul General al
Poliţiei Române pentru a fi implementate în Aplicaţia C.D.N.
Toate obiectele găsite asupra cadavrului, inclusiv îmbrăcămintea, se
păstrează în camera de corpuri-delicte până la soluţionarea cazului, pentru a fi
folosite în procesul identificării. După identificare, obiectele se predau familiei
sau persoanelor în drept, cu excepţia cazurilor în care s-a început urmărirea
penală, când predarea se face numai dacă acestea nu mai sunt necesare
cauzei.
Datele de stare civilă ale cadavrului identificat se comunică formaţiunii
de evidenţa populaţiei şi oficiului de stare civilă, pentru a se face menţiunile
corespunzătoare şi a se întocmi actul de deces, precum şi la Inspectoratul
General al Poliţiei Române – Institutul Naţional de Criminalistică, pentru a fi
scos din evidenţă.
Poliţistul specializat pe această linie va lua măsuri de instruire a
întregului colectiv de poliţişti din cadrul celorlalte formaţiuni, indicându-se pe
scurt împrejurările în care a fost descoperit cadavrul, direcţiile principale sau
versiunile formulate, descrierea amănunţită a semnalmentelor şi vestimentaţiei.
În acelaşi timp va fi înmânată câte o fotografie de identificare tuturor agenţilor
de proximitate şi, după caz, celor care intră în mod frecvent în contact cu
publicul.
Totodată, se execută investigaţii complexe în mediile din care se
presupune că a provenit persoana decedată, în cadrul spitalelor cu profil de
neuropsihiatrie, căminelor de bătrâni, familiilor care au avut date spre îngrijire
persoane bolnave psihic, familiilor dezorganizate etc.
Pentru cadavrele descoperite în râuri sau lacuri ori pe malul acestora,
se întocmesc schiţe-plan cu zonele prin care trec aceste ape şi, în colaborare

86
cu organele de poliţie respective, se elaborează planuri investigativ-operative
în vederea identificării cadavrelor.
În acelaşi scop, fotografia cadavrului şi împrejurările în care a fost găsit
vor fi difuzate prin mass-media locală şi centrală.
În privinţa cadavrelor cu identitate necunoscută despre care au rezultat
date şi indicii (fizionomie, culoarea pielii, obiecte de îmbrăcăminte, înscrisuri şi
valori monetare etc.) că pot fi cetăţeni străini, se vor desfăşura aceleaşi
activităţi ca şi pentru cei români, solicitând şi difuzarea către toate ţările afiliate
INTERPOL sau EUROPOL a notiţei pentru cadavre.

În paralel cu cercetările pentru identificarea cadavrului, se vor

desfăşura şi activităţi investigativ-operative pentru descoperirea autorilor,
poliţiştii de investigaţii criminale orientându-se după mobilul presupus al faptei
şi după alte indicii avute la dispoziţie.
Când este vorba de un cadavru cu multiple şi grave leziuni sau care a
fost dezmembrat ori ars, se va acţiona pentru depistarea familiilor în cadrul
cărora au existat neînţelegeri şi alte stări conflictuale soldate, eventual, cu
despărţiri temporare sau a unor concubini cunoscuţi cu manifestări violente pe
fondul unei gelozii exagerate.
Dacă prin expertiza medico-legală s-a stabilit că victima a fost violată,
în cercul de bănuiţi vor fi cuprinşi infractorii cunoscuţi cu antecedente pentru
viol, precum şi cei cu manifestări huliganice, afemeiaţi, alcoolici etc.
În cazul cadavrelor de sex masculin care au fost victimele unor acte de
pederastie, cercetările vor fi orientate spre invertiţii sexual cunoscuţi cu
manifestări violente, iar când victimele fac parte din rândul copiilor, în cadrul
verificărilor trebuie cuprinşi toţi bărbaţii bolnavi psihic, cu preponderenţă
psihopaţii sexual, exhibiţioniştii, cei ce frecventează parcurile de joacă, şcolile,
ţin calea copiilor, le oferă diferite dulciuri sau obiecte etc.
Suspecţii rămaşi în cercul de bănuiţi vor fi verificaţi asupra modului de
justificare a timpului când a avut loc agresiunea, asupra comportării lor în
societate, a relaţiilor şi legăturilor de orice natură, inclusiv cu victima, când
aceasta a fost identificată, precum şi cu privire la antecedentele penale, starea
de sănătate etc.
Se va realiza investigarea suspecţilor şi prin mijloacele activităţii
informative. Când de la victimă lipsesc obiecte ce prezintă caracteristici de
identificare ori s-au putut face aprecieri cu privire la obiectul vulnerant folosit la
agresiune, precum şi pentru descoperirea unor eventuale pete de sânge ori a
altor urme biologice pe hainele suspectului, se pot efectua percheziţii
domiciliare în timpul oportun.

87
 8. Omoruri cu mobil nedeterminat sau comise de bolnavi psihic

Omorurile cu mobil nedeterminat sau cele cu mobil bizar ridică

numeroase dificultăţi în ceea ce priveşte identificarea, cercetarea şi probarea
vinovăţiei autorilor, evidenţiate de factori obiectivi şi subiectivi, cum sunt:
− absenţa sau numărul redus de elemente ce le oferă cercetarea la
faţa locului sau primele investigaţii şi cercetări, pentru a putea
stabili mobilul faptei;
− suprapunerea unor date care pot ilustra prezenţa unui mobil bizar,
motivat patologic, cu alte situaţii, de cu totul alt ordin, care exprimă,
în fapt, acţiunea doar aparent curioasă a unor infractori sănătoşi
din punct de vedere psihic, dar care au săvârşit fapta din motive
minore, uneori greu de stabilit şi de acceptat, şi foarte frecvent sub
influenţa consumului de băuturi alcoolice sau droguri; este vorba de
infracţiuni comise sub imperiul unor porniri huliganice, ca urmare a
unor discuţii sau conflicte neînsemnate, apărute, de regulă, în mod
incidental.

a) Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală
Modul de efectuare a cercetării la faţa locului este acelaşi, avându-se în
vedere câteva aspecte specifice:
− examinarea exterioară meticuloasă a cadavrelor, pentru a se
descoperi:
 semne de violenţă, provenite din lovituri la cap, comprimarea
gâtului, membrelor, picioarelor, umerilor, diverse echimoze,
urme de unghii, muşcături sau înţepături în zona pubiană, pe
coapse, spate, organele genitale etc.;
 urme de sânge, spermă, fire de păr pe diverse regiuni ale
corpului şi, îndeosebi, în zona organelor genitale;
− recoltarea depozitului subunghial;
− identificarea eventualelor urme de luptă, de împotrivire a victimei,
pe sol, în jurul cadavrului, sub acesta, pe corp sau îmbrăcăminte;
− căutarea atentă a unor eventuale indicii sau instrumente folosite de
autori în cazul omorurilor sadice, al celor urmate de perversiuni
sexuale etc.;
− identificarea indiciilor şi efectuarea constatărilor necesare privind o
eventuală stare de ebrietate sau de intoxicare – otrăvire a victimei.

88
 b) Particularităţile investigării
Experienţa cazurilor de omor cu mobil bizar a evidenţiat unele elemente
de orientare ce pot servi, încă din faza iniţială a investigaţiilor, la elaborarea
versiunii că autorii ar putea face parte din categoria bolnavilor psihic. Cele mai
importante indicii în acest sens pot fi:
− gravitatea şi multitudinea leziunilor, autorii ajungând până la acte
de ferocitate sau manifestări de sadism, ca: mutilări, decapitări,
secţionarea victimei în timpul vieţii etc.;
− numărul victimelor, acţiunea criminală fiind îndreptată uneori
asupra copiilor sau membrilor familiei, chiar până la uciderea mai
multor persoane, urmată de sinucidere;
− executarea unor acţiuni stranii sau fără scop practic în câmpul
infracţiunii, cum ar fi: aplicarea de lovituri după ce victima a
decedat, activităţi nefireşti sau riscante, părăsirea locului faptei pe
o direcţie luminată ori foarte circulată, deşi existau alte posibilităţi;
− uciderea victimei prin folosirea mai multor modalităţi de producere
a morţii, care, practic, nu se justifică – mecanisme supraadăugate;
− lipsa de prudenţă sau curajul nesăbuit manifestat prin atacarea
victimelor în timpul zilei, în locuri publice, în condiţii de inferioritate
fizică sau numerică etc.;
− lăsarea mai multor categorii de urme, în special papilare, la locul
faptei;
− folosirea pentru atac a unor obiecte care, prin destinaţie şi
caracteristici, nu au valoare de agent vulnerant: veselă, scrumiere,
cioburi de sticlă, substanţe inflamabile;
− repetarea, la scurt timp, a unor acţiuni criminale cu mod de operare
similar.

Pentru a fi concludentă, ipoteza finală trebuie să exprime analiza

corelată a tuturor acestor aspecte.
În activităţile de orientare a cercetărilor şi de identificare a autorilor este
necesar să se realizeze şi o analiză psihologică a modului de săvârşire a
faptei, pentru a se prezuma sau intui specificul modului de gândire şi de
acţiune a făptuitorului, aşa-zisa motivaţie a faptei şi a modalităţilor concrete de
înfăptuire. O asemenea analiză specifică, chiar şi în afara criteriilor logice, fiind
vorba de bolnavi psihic, este determinată de necesitatea stabilirii locurilor ce ar
putea oferi unele urme materiale.
Practica a relevat că sunt situaţii când bolnavii psihic comit omoruri şi
în mod incidental, fără a avea legături prealabile cu victimele, astfel că,

89
identificarea autorilor nu se poate realiza prin metoda clasică, respectiv prin
stabilirea relaţiilor acestora şi analiza naturii lor. Se recomandă, în asemenea
cazuri, desfăşurarea unor acţiuni concomitente, atât în această direcţie, cât
mai ales, pentru identificarea persoanelor ce aveau posibilitatea să ajungă,
întâmplător, la locul săvârşirii omorului.
În rezolvarea acestor sarcini trebuie luat în considerare ansamblul
datelor fiecărui caz, inclusiv particularităţile modului de acţiune, în situaţia
omorurilor comise de bolnavii psihic, relevate anterior, pentru a se motiva
susţinerea unei versiuni privind această categorie de persoane. De asemenea,
trebuie luate în calcul aspecte bizare de la alte cazuri, elementele comune sau
aspecte particulare ale modului de acţiune de la mai multe cazuri –
incendierea, moartea prin asfixiere, diferenţa mare de vârstă a victimelor etc.
Atunci când datele obţinute nu sunt concludente, este necesar să se
admită simultan mai multe versiuni pentru a nu se acţiona în baza unei
concepţii înguste şi exclusiviste.
Particularităţi în identificarea elementelor bănuite:
− mulţi autori nu sunt cunoscuţi în evidenţele poliţiei, de multe ori nici
în cele medicale;
− dificultăţi mari în sesizarea tulburărilor de comportament, mai ales
la psihopaţii sexual;
− analiza sesizărilor anterioare adresate poliţiei despre asemenea
persoane;
− consultarea specialiştilor psihiatri asupra tipului probabil de bolnav,
desfăşurarea unor acţiuni comune cu reţeaua sanitară, pentru
selectarea celor ce prezintă interes;
− investigaţii sistematice în zona locului faptei şi în vecinătate;
− efectuarea de verificări conspirate, sub legenda controlului medical,
la domiciliile celor bănuiţi, pentru a se observa aspecte de interes
operativ;
− identificarea indivizilor depistaţi anterior la diverse acţiuni, razii ori
organizarea de acţiuni de depistare în zona parcurilor, şcolilor,
cinematografelor, unităţilor cu concentrare de femei, locurilor de
agrement, a unor elemente ce încearcă a ademeni copii, mai ales
fetiţe, care pot avea înclinaţii pentru perversiuni sexuale;
− discuţii atente, bine organizate, cu victimele unor tentative de viol
sau de perversiune sexuală, îndeosebi fetiţe, în prezenţa părinţilor
şi a unui psiholog etc., în scopul relevării unor date care să
servească la identificarea autorilor.

90
 O altă problemă importantă în cercetarea acestor omoruri o constituie
faptul că dovedirea vinovăţiei trebuie realizată, în principal, prin intermediul
probelor materiale şi al martorilor identificaţi, neputându-se conta pe
declaraţiile celor bolnavi.
Când este posibil, şi în practică sunt asemenea situaţii, trebuie
analizate şi valorificate cu grijă depoziţiile acestora, mai ales când psihiatrii
apreciază că cei în cauză, deşi bolnavi, dispun de un fond general de
înţelegere a realităţii, fiind capabili de reproducerea unor fapte sau situaţii.
Însă de cele mai multe ori, declaraţiile bolnavilor psihic nu capătă forţă
probantă, unele din ele putând constitui doar un eventual izvor de indicii, ce pot
conduce la obţinerea de probe.

9. Omor la comandă ori pentru reglarea unor conturi între

grupările infracţionale

Activităţile de cercetare la faţa locului, examinare şi autopsiere a

cadavrului se vor executa conform principiilor şi metodelor prezentate anterior.

a) Particularităţile investigării
Aceste activităţi urmăresc obţinerea de date şi informaţii de natură să
ducă la identificarea autorilor, martorilor şi a mijloacelor materiale de probă,
altele decât cele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, prin mijloace şi
metode specifice şi care sunt orientate, în special, către victimă şi persoanele
din cercul de bănuiţi.
Cunoaşterea cât mai amănunţită a modului de viaţă al victimei, a
personalităţii şi legăturilor are o importanţă deosebită în procesul identificării
autorilor, în special în acest gen de omor. Prin investigaţii şi prin activităţi
informative trebuie să se obţină următoarele date despre victimă:
− cele privind antecedentele penale, medicale sau contravenţionale;
− datele care atestă ultima prezenţă în viaţă a victimei, cu toate
circumstanţele care o privesc;
− mişcarea în spaţiu şi timp a victimei, anterior producerii
evenimentului;
− stabilirea itinerarului parcurs şi a interferenţelor ce au avut loc pe
acest teren;
− natura unor situaţii conflictuale recente sau mai vechi în care a fost
implicată;
− cercul de relaţii apropiate sau mai îndepărtate ale victimei, de
familie, de afaceri, relaţii extraconjugale;
− concepţia şi modul de viaţă, materializate în preocupări, atitudini,
calităţi morale, caracter, temperament, comportament în familie şi

91
 societate, trăsături caracteristice de personalitate, vicii evidente sau
ascunse, tabieturi şi obiceiuri, credinţe religioase, tendinţe şi
dorinţe specifice şi, eventual, nesatisfăcute la timp, agresivitate;
− medii, instituţii, grupări, asociaţii din care face parte sau pe care le
frecventează, precum şi natura acestora;
− bunuri de valoare pe care le posedă, le-a posedat sau i-au
dispărut;
− ce afaceri derulează, licite sau ilicite, dacă deţine societăţi
comerciale;
− localităţile în care s-a deplasat, legăturile pe care le are în acele
locuri şi natura acestora;
− relaţiile cu anumite persoane suspecte, bănuite de săvârşirea
infracţiunii, ce au ameninţat-o anterior;
− persoane cărora victima li se confesa şi care ar putea relata
eventualele conflicte, ameninţări;
− legăturile victimei menţionate în diverse agende telefonice, scrisori,
telegrame, notiţe, albume, jurnale;
− comportamentul victimei la apariţia agresorului;
− indicii privind preocupările victimei în momentul atacului;
− cunoaşterea conţinutului convorbirilor telefonice;
− obţinerea datelor despre numerele de telefon pe care le-a folosit,
tipurile de aparate telefonice, seriile IMEI şi a listingurilor
convorbirilor telefonice.

Se vor efectua descinderi şi percheziţii la locuinţa victimei atunci când

cadavrul este găsit în alt loc şi se vor folosi mijloace de supraveghere
operativă.
În strânsă legătură cu problematica ce priveşte victima şi la fel de
valoroase pentru soluţionarea cazurilor sunt datele şi informaţiile privind
persoanele din cercul de bănuiţi:
− situaţia personală – date de stare civilă, sănătate, temperament,
profesie, antecedente penale, contravenţionale, comportament,
familie, vicii;
− anturaj, persoane în care au încredere;
− interese particulare sau de altă natură;
− relaţii cu victima şi natura acestora;
− prezenţa la locul evenimentului, în perioada de timp prealabilă
faptei;
− prezenţa acestora în perioada anterioară comiterii faptei în anumite
locuri de cazare – hoteluri, moteluri şi campinguri;

92
 − care sunt activităţile infracţionale pe care le desfăşoară;
− dacă au obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de
martori ori încălţăminte cu caracteristici ce puteau crea urmele
descoperite şi ridicate de la faţa locului;
− dacă fumează ţigări de tipul celor găsite cu ocazia cercetării la faţa
locului, eventual se va încerca procurarea conspirată, pentru
analiză în laborator, a unor resturi de ţigări fumate de aceştia;
− dacă deţin sau posedă obiecte vulnerante de genul celor indicate
de examinarea medico-legală;
− dacă au desfăşurat diferite activităţi care, în contextul cazului în
cercetare, pot fi apreciate ca acte pregătitoare pentru comiterea
faptei;
− obţinerea datelor despre numerele de telefon pe care le-a folosit,
tipurile de aparate telefonice, seriile IMEI şi a listingurilor
convorbirilor telefonice.

Consideraţii privind mobilul şi modul de operare

În contextul crimei organizate, mobilurile sunt date de principalul scop şi
anume, obţinerea de câştiguri materiale. În paralel cu aceste mobiluri materiale
apar şi cele ce au ca scop răzbunările sau răfuielile între grupurile de infractori
de tip mafiot, cum sunt:
− pedepsirea victimelor pentru neplata unor datorii;
− înlăturarea concurenţilor, când apar bande mafiote rivale în aceeaşi
localitate sau în aceeaşi sferă de influenţă;
− înşelarea partenerilor în marile afaceri cu droguri, mărfuri introduse
în ţară prin contrabandă – ţigări, alcool, produse petroliere, arme,
materiale radioactive;
− traficarea valutei false;
− îmbogăţirea peste noapte, prin răpiri, şantaje;
− obţinerea supremaţiei în traficul de carne vie;
− influenţa tot mai nocivă a unor secte religioase cu înclinaţii spre
agresiune – satanişti, iehovişti, AULI, MISA;
− dependenţa de droguri.
În strânsă legătură cu mobilul se află modul de operare, referitor la care
trebuie luate în considerare:
− locul ales de autor pentru săvârşirea faptei;
− timpul comiterii;
− vârsta, ocupaţia şi sexul victimelor;
− armele, substanţele sau alte obiecte folosite;
− felul pătrunderii la locul faptei;

93
 − procedeele de executare a unor subdivide în cadrul acţiunii de
săvârşire a faptei.
Acţiunile prealabile comiterii infracţiunii de omor constau în:
recunoaşterea anterioară a locului faptei, verificarea prezenţei victimei la
domiciliu, urmărirea acesteia, obţinerea unor informaţii precise despre
personalitatea victimei, folosirea unor vehicule pentru deplasare, sustragerea
numerelor de înmatriculare ce urmează a fi folosite de alte autovehicule,
consumarea unor narcotice pentru a-şi crea o stare psihică proprie.
Acţiunile efective de comitere a faptei pot consta în: ştergerea urmelor,
provocarea de incendii, folosirea unor mijloace de transport rapide pentru a se
îndepărta de la locul faptei, împachetarea cadavrului, ascunderea sau
incinerarea acestuia, părăsirea localităţii.

În acest tip de omor, modul în care sunt comise anumite fapte

dovedeşte periculozitatea deosebită a autorilor:
− segmentarea cadavrului şi aruncarea în râuri sau lacuri pentru a
îngreuna identificarea victimei;
− aplicarea de multiple lovituri cu obiecte înţepătoare, contondente,
în vederea intimidării altor persoane;
− strangularea sau asfixierea cu pungi din plastic a victimelor;
− distrugerea cadavrului prin fierbere sau tocare;
− împuşcarea victimelor în locuri publice;
− înjunghierea şi apoi carbonizarea cadavrului, fie prin simularea
unor incendii, fie prin stropirea lui cu substanţe petroliere şi
incendiere;
− violarea victimelor, urmată de mutilarea cadavrelor;
− determinarea la sinucidere prin spânzurare, ingerarea de
supradoze de medicamente, droguri, otrăvuri;
− plasarea de bombe în locuinţe, sedii sau maşini.

Elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi

În raport cu concluziile la care s-a ajuns privind modul de operare şi
mobilul faptei, precum şi cu ipotezele stabilite, se determină categoriile de
persoane din care vor fi nominalizate acelea ce se includ în cercul de bănuiţi.

Având în vedere organizarea de tip mafiot a grupărilor,

investigarea acestora se va efectua pe principiile conceptului de
antrepriză criminală.
Acest concept presupune folosirea analizei informaţiilor şi a
produselor analitice.

94
 Capitolul V
INTRODUCERE
ÎN ANALIZA INFORMAŢIILOR

De la informaţie brută la informaţie de valoare

Înainte de a discuta şi explora propriu-zis informaţia şi de a analiza în

termeni practici şi teoretici, este necesară stabilirea înţelesurilor unor termeni.
Dicţionarele oferă definiţii pentru trei termeni-cheie, după cum urmează:

– Informaţia – cunoaşterea în formă primară.

– Analiza – separarea unui lucru în părţile sale componente;

– reasamblarea acestor părţi;
– extragerea sensului şi a principiilor generale care stau la
baza acestora;
– prezentarea rezultatelor acestui proces.

95
 – Informaţia cu valoare – informaţia care este uşor de înţeles;
– informaţia căreia i s-a adăugat valoare.

Informaţia este pur şi simplu o dată brută, de orice tip, în timp ce

informaţia de valoare este acea dată, asupra căreia s-a intervenit, a fost
modificată şi i s-a dat valoare sau semnificaţie.

INFORMAŢIA + ANALIZĂ = INFORMAŢIE CU VALOARE

(INTELLIGENCE)

Această transformare se realizează prin analiză, un proces de spargere a

informaţiei în părţile ei componente, de extragere şi structurare a sensului sau
semnificaţiei acesteia şi de reasamblare a explicaţiilor acestor sensuri într-un
mod ce poate fi înţeles şi pus în practică de personalul cu putere de decizie în
momentul alegerii opţiunilor.
Orice investigaţie generează cantităţi vaste de informaţii; cu cât este mai
amplă investigaţia, cu atât sunt mai multe informaţiile cu care va lucra
investigatorul. Problema pentru investigator este că, indiferent cât de bun este
sistemul cu care lucrează pentru a stoca aceste informaţii, acesta este
întotdeauna limitat la capacităţile sale mentale în a grupa informaţiile ca un întreg,
de a le percepe ca pe un tot în acelaşi timp.

Înţelegerea tuturor informaţiilor ca un întreg este esenţială în procesul de

luare a deciziilor. Înţelegerea completă a unei părţi mici din întreaga informaţie va
conduce la o înţelegere parţială de către investigator a întregii situaţii.
Înţelegerea parţială este înţelegere greşită, iar înţelegerea greşită
conduce la concluzii greşite.

Pentru a reveni la situaţia care permitea interpretarea rapidă a

informaţiei şi luarea imediată a deciziei, a fost necesară apariţia unui interpus
între cel implicat în culegerea de informaţii şi utilizator. A apărut astfel un
stagiu intermediar, în care informaţia era recepţionată, înregistrată, evaluată şi
examinată în vederea extragerii sensului, înainte ca rezultatul acestui proces
să fie transmis utilizatorului. Acesta este analistul. În esenţă, activitatea
acestuia este alcătuită dintr-un proces compus din trei faze:
− să adune informaţia, să o înţeleagă şi să stabilească relevanţa şi
relaţia fiecăreia cu celelalte;
− să dezvolte în mod obiectiv această informaţie pentru a ajunge la
înţelegerea întregului;
− să comunice această înţelegere către alţii şi astfel să pună în
aplicare practică informaţia cu valoare.

96
 Analiza informaţiilor de natură infracţională

Pentru cele mai multe persoane, inclusiv pentru investigatori, informaţiile

de natură infracţională evocă imagini ale sistemelor de colaţionare folosite pentru
a stoca şi regăsi informaţiile pe care le strângem despre infracţiuni şi infractori.
Pe măsură ce volumul şi varietatea informaţiilor pe care le colectăm a crescut,
am introdus gradual mai multe sisteme complexe care să ne ajute la stocarea şi
regăsirea acestora. Văzută în acest context limitat, introducerea tehnologiei
informaţiei a constituit un succes notabil. Folosirea tehnicii de calcul pentru
stocarea şi regăsirea informaţiilor infracţionale este în prezent cea de-a doua
natură pentru investigatorul operativ şi nu este niciun dubiu că fără acest
instrument, ca unitate, pur şi simplu nu am fi capabili să ne descurcăm cu
înregistrarea şi colaţionarea informaţiilor infracţionale.
Analiza informaţiilor de natură criminală poate părea ca ceva nou şi
complicat, dar nu este. Este o filosofie care stabileşte modul în care putem
aborda activitatea de investigare a infracţiunii şi a infractorului prin dezvoltarea de
informaţii cu valoare din cele pe care le adunăm. Ea ne pune la dispoziţie tehnici
care structurează puterile noastre naturale de deducţie şi procesul gândirii,
intuiţia naturală, pe care noi ca investigatori le folosim subconştient tot timpul. De
asemenea, ne pune la dispoziţie instrumente care ne ajută să înţelegem
informaţia pe care o adunăm şi să comunicăm ceea ce am înţeles altora.
Analistul de informaţii de natură infracţională este la fel de mult un
investigator al infracţiunilor ca şi ofiţerul operativ. Cheia pentru ca analiza
informaţiilor de natură infracţională să fie de valoare ca instrument
operaţional, este ca valoarea rezultatului ei să se regăsească în mod direct
în investigaţie. Acestei axiome îi urmează aceea că cele mai bune rezultate pot
fi obţinute atunci când analistul şi investigatorul lucrează împreună, ca părţi
integrale ale aceleiaşi echipe.
În acelaşi mod, e nevoie ca analistul şi ofiţerul operativ să aibă în comun
multe din aptitudinile necesare pentru a fi „buni investigatori”. Problema primară a
analistului de informaţii este aceea de a pune la un loc informaţiile, într-o formă
organizată, astfel încât sarcina dificilă de extragere a sensului din informaţiile
asamblate să fie mult uşurată. Doar atunci când a fost obţinută explicaţia potrivită
pentru ceea ce înseamnă, acea informaţie poate căpăta aplicabilitate practică.

FLUXUL INFORMAŢIEI

Conceptul de flux al informaţiei este în general recunoscut ca

fundament al procesului analitic al informaţiei, la nivelurile tactice/operaţionale

97
şi strategice. În acelaşi timp, aplicarea conceptului de flux al informaţiei în
scopul analizei strategice are anumite elemente specifice, care sunt prezentate
mai jos:

1. Trasarea sarcinii
Analiza informaţiei se efectuează în conformitate cu nevoile utilizatorilor
produsului analitic. Efortul analitic este în legătură directă cu aceste cerinţe ale
utilizatorilor. Ei pot avea iniţiativa la acest nivel al fluxului, dar principiile
parteneriatului necesită ca împreună să împartă responsabilitatea de a lucra
pentru a asigura tot ceea ce este necesar ca produsul analitic să fie clar definit
şi înţeles de ambele părţi.
După ce sarcinile au fost clar definite, analistul începe planificarea
fazelor următoare din fluxul informaţiei.

2. Colectarea
Colectarea datelor este direcţionată pe obţinerea informaţiilor folosind
metode directe şi indirecte. Procesul colectării trebuie să fie planificat pentru a
se asigura contactarea celor mai importante şi relevante surse de informaţii, în
vederea identificării cerinţelor sarcinilor şi exploatarea acestora. Durata şi
complexitatea activităţii de colectare este dată de scopul şi complexitatea
cerinţelor planificate. O disproporţionalitate mare în zona surselor poate duce
la pierderea informaţiei, în timp ce o zonă prea îngustă poate reduce calitatea
produsului final prin omiterea datelor relevante.

Cele trei tipuri principale ale surselor de informaţii sunt: deschise,

închise şi clasificate:
Sursele deschise sunt informaţii publice valide. Un aşa-zis subset al
surselor de informaţii deschise îl constituie „literatură gri”. Poate conţine
rapoarte de cercetări, tehnice şi economice, documentare ale conferinţelor,
disertaţii şi teorii, notiţe, subiecte apărute în presa scrisă etc. Una dintre
principalele dificultăţi întâlnite în munca cu aceste tipuri de surse este
evaluarea, informaţiile prezente în domeniul public putând fi interpretate în
diferite feluri.
Sursele închise sunt informaţii colectate pentru un anumit scop, cu
acces limitat şi valabilitate pentru publicul general. Forma obişnuită a surselor
închise este reprezentată de bazele de date. În contextul analizei informaţiei
infracţionale, aceste baze de date vor include pe larg date personale ca părţi
ale unor operaţiuni-ţintă sau înregistrări criminale, date privind identificarea
autovehiculelor, licenţe de armament etc.
Informaţiile clasificate sunt informaţiile colectate prin măsuri specifice,
acoperite, incluzând resurse umane şi tehnice (imagini şi semnale purtătoare
de informaţii). Sunt, în principal, colectate şi folosite în scopuri informative,

98
putând fi accesibile pentru analiştii din forţele de aplicare a legii numai în
anumite situaţii. Folosirea informaţiilor clasificate poate creşte calitatea
produsului analitic deoarece sunt, de obicei, exacte. Acest lucru poate
determina ca produsul analitic să fie mai puţin practic din cauza restricţiilor în
diseminare.
Analistul de informaţii poate deveni analist pentru toate tipurile de
surse, prin selectarea informaţiilor şi a relevanţei acestora raportate la proiect,
mai puţin importante fiind validitatea acestora şi lipsa de constrângeri. Un
analist pentru toate tipurile de surse trebuie să evite să devină victima
conceptelor tradiţionale care pot duce la nevalorificarea surselor de date
închise sau clasificate ce pot fi utile sau care conţin date valide şi relevante.
Utilizarea surselor deschise oferă deseori credibilitate produsului final şi
întrerup colectarea informaţiilor închise sau clasificate.
Selectarea surselor poate fi privită şi din perspectiva costurilor reduse.
Utilizarea surselor deschise în locul dezvoltării unor mijloace costisitoare poate
reduce bugetul prevăzut pentru colectarea datelor, sau alternativ, permite
achiziţionarea mai multor informaţii fără a avea un buget prestabilit. De
asemenea, utilizarea surselor deschise poate proteja şi conserva informaţiile
provenite din surse închise şi clasificate. În acelaşi timp, explorarea surselor
deschise deseori necesită lucrul cu volume mari de date, un analist implicat în
sursele deschise putând fi format prin cursuri specializate sau putând fi sprijinit
de către un expert în surse deschise.
Obiectivul final al analizei operaţionale este de a reuşi arestarea
infractorilor datorită investigaţiilor şi/sau dezasamblarea grupurilor
infracţionale. Ambiţia echipei de investigatori este de a dezvolta cele mai
folositoare surse şi de a colecta informaţii valoroase. Un punct comun de
începere a unei investigaţii este de a identifica membrii grupării criminale şi
totodată de a găsi legăturile dintre indivizi şi rolul lor în desfăşurarea
activităţilor infracţionale, mai puţin identificarea asociaţilor doar pentru a-i
cunoaşte.

3. Evaluarea
Valabilitatea raţionamentului este în directă legătură cu calitatea datelor
aflate în spatele acestuia. Evaluarea datelor este elementul-cheie al fluxului
informaţiei. Aceasta trebuie făcută imediat sau cât mai repede după obţinerea
informaţiei, pentru a fi siguri că evaluarea este realizată în contextul în care a
fost obţinută informaţia. Evaluarea necesită estimarea separată a credibilităţii
sursei şi validitatea informaţiei.

4. Colaţionarea
Colaţionarea reprezintă transferul informaţiilor colectate sub forma unor
informaţii stocate de sistem (sistem de fişiere ale unei baze de date

99
computerizate) în forme şi structuri (indexate, cuvinte-cheie etc.) care permit
acces rapid şi precis. Nu este neapărat necesar ca volumul căutării prin fiecare
bit de informaţie să crească deoarece informaţiile incoerente, irelevante şi
necomplete nu vor fi luate în calcul.

5. Integrarea şi analiza datelor

Procesul analitic este animat de dezvoltarea informaţiei în direcţia
obiectivelor forţelor însărcinate cu aplicarea legii atât prin operaţiuni pe termen
scurt, cât şi din operaţiuni pe termen lung (strategice). Scopul analizei şi mai
ales credibilitatea acesteia depind de nivelul şi precizia informaţiilor obţinute,
combinate cu îndemânarea analistului. Analiza este un proces ciclic, care
poate fi aplicat tuturor obiectivelor instituţiilor legale. Diferite tipuri de infracţiuni
şi operaţiuni criminale necesită scenarii diferite, dar în toate cazurile, informaţia
folosită nu este prefiltrată printr-o grilă artificială şi impusă selectiv.
Integrarea datelor este prima fază a procesului analitic. Aceasta implică
combinarea informaţiei provenite din diferite surse în vederea formulării de
ipoteze. Pot fi folosite diferite tehnici pentru a arăta această informaţie, cele
mai folosite fiind hărţile relaţionale.

Hărţi de legătură
- pentru a arăta relaţiile dintre entităţi descoperite din
investigaţii;
Hărţi de evenimente
- pentru a arăta cronologic relaţiile dintre entităţi şi
secvenţe de evenimente;
Hărţi de flux
- pentru a investiga circuitul banilor, drogurilor,
bunurilor furate sau a altor valori;
Hărţi de activitate
- pentru identificarea activităţilor desfăşurate în
operaţiuni infracţionale;
Profile financiare
- pentru identificarea veniturilor disimulate, individuale
sau de afaceri şi identificarea indicatorilor
infracţionali economici;
Hărţi de frecvenţă
- pentru organizare, sumar şi interpretare a
informaţiilor cantitative.

6. Interpretarea
Pasul următor în procesul analitic este interpretarea sau raţionamentul
logic, care rezultă dincolo de fapte. O abordare disciplinată de analiză necesită
o cantitate maximă de informaţii care trebuie evaluată în timpul integrării şi
determinării relevanţei. Excluderea informaţiilor de la începutul procesului
poate duce uşor la pierderea din vedere a unor părţi de informaţii vitale. Acest
fapt poate duce la o analiză incorectă, care poate, în ultimul rând, pune în
pericol investigaţia.

100
 Analiza identifică adeseori proiecte adiţionale care sunt tangenţiale cu
cel original. În trecut, se utiliza preluarea acestor proiecte simultan şi, ulterior,
acestea erau adunate într-un singur proiect. Această abordare conduce la o
dispersare a resurselor, întârzieri şi, în final, la o calitate scăzută a produselor
finale.
Descrierea datelor şi tehnicile de integrare, cum ar fi analiza legăturilor,
nu sunt de sine stătătoare. Ele sunt simple unelte folosite de analişti în
procesul derivat din prelucrarea informaţiei. Primul produs analitic este
raţionamentul. Un raţionament pleacă de la premise – o greşeală comună este
de a dezvolta intuitiv o ipoteză şi apoi de a căuta premisele care o sprijină.
Această accentuare a premisei primare poate fi descrisă ca fiind de tipul
„premisele care m-au condus la raţionamentul meu sunt...” şi nu „premisele
care sprijină raţionamentul meu sunt...” (când se prezintă rezultatele, totuşi,
punctul de start este raţionamentul, marea idee, urmată de premisele din care
s-a dedus acestea).

O „premisă” în dezvoltarea raţionamentului este identificarea faptelor

sau părţilor din informaţie care conduc la un anume punct. Trebuie înţeleasă
modalitatea cum premisele identificate sunt cruciale în dezvoltarea
raţionamentului. Premisele reprezintă cea mai apropiată legătură cu descrierea
informaţiilor, de asemenea, şi cel mai important obiectiv, precum reprezentarea
cu acurateţe a datelor. Pentru fiecare set de premise derivate dintr-un anume
set de informaţii, premisele pot fi combinate în diverse moduri pentru a sugera
diferite raţionamente.
Sunt patru tipuri de raţionamente:
− ipoteza – o tentativă de explicaţie, o teorie care necesită informaţii
adiţionale pentru confirmare sau negare;
− concluzia – o explicaţie care este bine susţinută, o ipoteză care a
fost confirmată şi în urma căreia se poate acţiona;
− predicţia – un raţionament despre ceea ce s-ar putea întâmpla în
viitor;
− estimarea – un raţionament rezultat din transformarea întregului în
simplu, tipic cantitativ în natură.
Raţionamentul este dezvoltat din aplicarea inducţiei logice, mergând
dincolo de fapte, oferind astfel posibilitatea descoperirii şi predicţiei. Ipotezele
şi orice alte forme de raţionament sunt formate din două părţi – o teorie în sine
şi un nivel de certitudine care susţine această teorie. Un raţionament tipic
conţine şase aspecte ale situaţiei: cine (individual), ce (activitate infracţională),
cum (moduri de operare), unde (locaţia geografică), de ce (motive şi scopuri)
şi când (timpul).

101
 7. Diseminarea
Analistul de informaţii are responsabilitatea de a disemina produsul
analitic la un auditoriu-ţintă. Unul dintre tipurile de diseminare pot fi rezumatele.
Dar un analist de informaţii trebuie să fie capabil să efectueze prezentări orale
ale investigaţiilor complexe şi să scrie rapoarte detaliate structurate pe
informaţii valide.

8. Reevaluarea
Reevaluarea implică o continuă revizuire a întregului flux informaţional
pentru a identifica soluţiile prin care fiecare stagiu poate fi îmbunătăţit. Pentru a
fi cu adevărat valoroasă, reevaluarea trebuie să parcurgă întregul proces, nu
doar ultimul stagiu al fluxului. Reevaluarea se poate aplica procesului şi
produsului analitic, utilizării lui, necesităţilor raportului, desfăşurării
personalului, stabilirii priorităţilor, perspectivei analistului şi a utilizatorului.
După cum se ştie, activitatea poliţistului şi a procurorului este
„finalizată” de judecător prin stabilirea pedepsei pentru infractori.
Practica judiciară a arătat că în cazul instrumentării unor dosare
complexe se adună un volum mare de date şi informaţii, care nu întotdeauna
sunt înţelese de judecător, motiv pentru care este utilă prezentarea probelor
sub forma produselor analitice clare şi sintetice.
Recomandăm acest mod de lucru la toate nivelurile.

102
 Capitolul VI
FIXAREA REZULTATELOR
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Pentru ca cele constatate cu ocazia cercetării la faţa locului să poată

dobândi valoare de probă, trebuie să fie consemnate în formele prevăzute de
legea procesuală penală. Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la
faţa locului este procesul-verbal. „Despre efectuarea cercetării la faţa locului se
încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate în
art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de
probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu
dimensiunile respective.” 37
La acesta se pot anexa schiţe, fotografii şi înregistrări video.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Tot ce s-a constatat cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie
consemnat în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Procesul-verbal
37
Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 131 alin. 1.

103
trebuie încheiat de îndată ce s-a terminat cercetarea, la faţa locului, nu ulterior
şi nu în altă parte.
Pentru ca procesul-verbal de cercetare la faţa locului să-şi ocupe locul
pe care i-l conferă legea şi să aibă valoare pentru cauză, la încheierea lui
trebuie să fie respectate condiţiile de fond şi de formă menţionate în art. 91 din
Codul de procedură penală.
De asemenea, este necesară respectarea anumitor cerinţe:
− să prezinte în mod obiectiv situaţia de la locul unde a fost săvârşit
omorul;
− să fie complet, în sensul evidenţierii fiecărei urme, a fiecărui obiect
în raport cu planurile orizontale, verticale şi alte repere stabile din
jur;
− să fie clar şi precis, să facă descoperirea fiecărei urme sub
aspectul naturii, formei, mărimii, plasamentului, metodelor şi
mijloacelor folosite pentru punerea în evidenţă, fixare şi ridicare;
− să fie concis, în cuprinsul lui trebuie să se regăsească într-o formă
concentrată toate examinările făcute cu ocazia cercetării la faţa
locului, fără ca aceasta să se facă în dauna celorlalte cerinţe;
− descrierea obiectelor să se facă având în vedere tipo-dimensiunile
celor standardizate, iar în cazul celorlalte, trebuie să se arate
natura materialului, culoarea, aspectul, dimensiunile, greutatea; în
cazul când sunt descoperite diferite obiecte purtătoare de urme,
descrierea trebuie să se extindă şi asupra urmelor pe care le
poartă ori le conţin;
− să fie folosită o terminologie clară, exactă şi riguroasă conformă cu
dreptul procesual penal.
Procesul-verbal trebuie să conţină în cuprinsul său:
− condiţiile în care au fost descoperite diversele urme sau obiecte: în
apă, zăpadă, noroi, pământ, la soare etc.;
− rezultatul examinării cadavrului;
− urmele descoperite pe îmbrăcămintea şi încălţămintea victimei;
− din procesul-verbal trebuie să rezulte aparatura şi materialele care
au fost folosite pentru căutarea, relevarea, fixarea şi ridicarea
urmelor;
− menţionarea celorlalte mijloace de fixare folosite;
− urmele, obiectele, înscrisurile sau valorile examinate şi cele
ridicate;
− ora începerii şi terminării cercetării la faţa locului;
− condiţiile de luminozitate şi atmosferice în care s-a desfăşurat
cercetarea la faţa locului;

104
 − menţiunea că în afara celor expres specificate nu au fost ridicate
alte bunuri, înscrisuri sau valori de la locul faptei, precum şi dacă
au fost sau nu distruse bunuri aparţinând persoanelor fizice sau
juridice;
− observaţiile martorilor asistenţi, obiecţiile învinuitului sau
reprezentantului său, când există învinuit în cauză şi a fost prezent
la cercetarea la faţa locului ori lipsa observaţiilor şi obiecţiilor;
− numărul de exemplare în care a fost întocmit şi destinaţia fiecărui
exemplar;
− formula de încheiere şi semnăturile.
În procesul-verbal este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor
făcute, indiferent dacă se poate sau nu stabili o relaţie logică între obiectul sau
urma în cauză şi ipotezele care au fost emise privitor la legătura acestora cu
infracţiunea comisă.
În procesul-verbal este interzis a se face presupuneri, a se emite păreri
ori a se formula concluzii de către organul de urmărire penală pe marginea
celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului. Indiferent de ipotezele pe
care le elaborează pe parcursul cercetării, indiferent dacă acestea se confirmă
sau nu cu ocazia efectuării examinărilor, în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului trebuie să fie inserate numai constatările organului de urmărire penală,
nu şi presupunerile, părerile sau concluziile sale. A insera asemenea păreri,
presupuneri sau concluzii înseamnă a le substitui pe acestea cu constatările
făcute, înseamnă a orienta cercetările ulterioare pe căi greşite, a deschide
perspectiva apariţiei unor erori cu consecinţe grave pentru finalitatea judiciară.
De multe ori, cu ocazia activităţilor ce se întreprind ulterior, sunt necesare
cheltuieli mari de forţe şi timp pentru dovedirea netemeiniciei unor „constatări”
din procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
De asemenea, este interzisă consemnarea unor stări de fapt
inexistente în momentul cercetării chiar dacă anumite persoane au indicat
schimbarea poziţiei iniţiale a unor obiecte etc.
Atunci când nu există posibilitatea stabilirii cu certitudine a unor date
despre obiectele descoperite, se impune descrierea lor amănunţită pentru a se
asigura individualizarea, ambalarea, etichetarea şi sigilarea în vederea evitării
substituirii, fără a se face referiri la natura obiectelor, probelor în cauză.
Asemenea situaţii apar frecvent în cazul omorului săvârşit prin arme de foc,
substanţe sau produse toxice ori stupefiante.
Alte mijloace de fixare a cercetării la faţa locului

Menţiunile din procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt ilustrate

în fotografiile, schiţele şi înregistrările video care îl însoţesc şi care constituie
anexe ale acestuia.

105
 Fotografierea locului faptei se impune prin avantajele pe care le
prezintă, şi anume: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitatea şi redarea
sugestivă a celor mai semnificative momente ale examinării, dacă sunt
respectate regulile stabilite pentru executarea acesteia.
Cu ocazia cercetării la faţa locului se execută următoarele genuri:
fotografia de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, a
cadavrelor, a urmelor, fotografia de detaliu a microreliefului urmelor sau
obiectelor.
Schiţele locului faptei constituie o modalitate de reprezentare grafică a
situaţiei de la faţa locului.
Condiţiile pentru executarea unei schiţe corespunzătoare scopului
pentru care este făcută sunt următoarele: exactitatea schiţei, cotarea schiţei,
întocmirea schiţei la scară, orientarea schiţei, claritatea, reprezentarea prin
semne convenţionale criminalistice şi individualizarea schiţei.
Aceste mijloace de fixare au rolul de a asigura evidenţa probatorie şi de
a conferi un plus de obiectivitate cercetărilor la faţa locului38.

38
Emilian Stancu, op. cit., pag. 366.

106
 Capitolul VII
PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII
INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE

1. Aspecte specifice cercetării la faţa locului şi de natură medico-

legală

Această activitate de urmărire penală se execută după regulile

menţionate şi în cazul cercetării omorurilor, însă în această situaţie „loc al
faptei” cuprinde o arie destul de mare şi diversificată, determinată, în general,
de acţiunile făptuitoarei din momentul naşterii şi până în momentul ascunderii
sau abandonării cadavrului:
– locul unde s-a produs naşterea;
– locul unde s-a săvârşit infracţiunea;
– locul unde a fost descoperit cadavrul nou-născutului, părţi din acesta
ori urme din care să rezulte că a fost incinerat, îngropat, devorat de
animale etc.;
– itinerarul parcurs de autoarea infracţiunii ori de alte persoane, de la
locul naşterii şi până la cel în care a fost abandonat cadavrul;

107
 – locul unde au fost descoperite instrumente, obiecte, recipiente etc., ce
au servit la naşterea, ambalarea, transportarea cadavrului sau
suprimarea vieţii nou-născutului.

Examinarea cadavrului nou-născutului trebuie să insiste pe

evidenţierea leziunilor, atât cele cranio-cerebrale, cât şi cele dispuse pe corpul
victimei, acestea oferind indicii privind metodele şi mijloacele folosite pentru
uciderea copilului şi ascunderea infracţiunii.
În cazul lovirii capului cu obiecte contondente neregulate sau
colţuroase, traumatismul cranio-cerebral îmbracă forme lezionale grave,
alăturate unor leziuni contuzive pe alte segmente ale corpului – fracturi, rupturi
de organe, plăgi profunde etc. Tegumentele nou-născuţilor au o structură
fragilă, subţire, lipsită de păr, ceea ce face ca leziunile externe să se prezinte
în special sub formă de echimoze, hematoame, excoriaţii. Plăgile apar mai rar,
datorită elasticităţii planului osos subiacent. Datorită transparenţei
tegumentului şi a aderenţei mai mici a pielii la epicraniu, în lovirile cu obiecte
contondente echimozele se observă frecvent, iar hematoamele se formează
mai uşor. Escoriaţiile şi plăgile superficiale apar frecvent, în lovirile tangenţiale
ori cu obiecte ce prezintă asperităţi. Plăgile profunde contuze se întâlnesc în
cazul traumatismelor puternice, fiind însoţite, de regulă, de leziuni osoase.
Aceleaşi leziuni cranio-cerebrale se întâlnesc şi în cazul în care copilul
a fost lovit de corpuri dure, duşumea, perete, ori când a fost prins de picioare şi
lovit. În afară de fracturile de diferite forme şi localizări, se găsesc hemoragii
întinse ale craniului, precum şi hemoragii în musculatura membrelor inferioare.
Aspecte ale fracturilor, fracturile progresive ori deformarea osoasă în „minge
de ping-pong”, deosebite de ale adulţilor, sunt determinate de particularităţile
craniului nou-născutului, elasticitatea mare a osului, existenţa fontanelelor şi a
spaţiilor suturale fibroase.
În cazul lovirii cu obiecte cu suprafaţă mică, pe craniu pot apărea
deformări localizate, fisuri sau fracturi radiale pornite de la punctul de impact,
în timp ce fracturile liniare localizate pot proveni fie din căderi, fie din loviri cu
suprafeţe plane.
La rândul lor, fracturile orificiale indică obiectele cu care au fost create
– înţepător-tăietoare, înţepătoare, despicătoare.
Fracturile de bază întinse, traversând baza craniului şi având o
întindere mai mică la boltă, demonstrează că moartea nou-născutului s-a
produs prin compresiune craniană. Prezenţa şanţului şi a hemoragiei în
musculatura gâtului sunt semnele caracteristice ale strangulării, după cum,
existenţa corpurilor străine în cavitatea bucală – produse toxice, hârtie etc. –,
cu rupturi ale mucoasei şi hemoragie sunt dovezi certe ale producerii morţii
prin sufocare.

108
 Aceste date privind natura şi cauza morţii, furnizate de medicul legist,
permit organului de urmărire penală să elaboreze ipotezele şi, pe parcursul
verificării acestora, să identifice obiectele şi instrumentele cu care au fost
produse leziunile, probând în felul acesta atât existenţa infracţiunii de
pruncucidere, cât şi vinovăţia.
Pe corpul cadavrului trebuie să fie căutate urme ce atestă starea de
nou-născut, cum sunt:
− urme de sânge şi vernix coseosa pe tegumente – substanţă grasă,
de culoare alb-gălbuie, conţinând glicogen şi colesterol, produsă fie
de glandele sebacee ale fătului, fie de epiteliul amniotic;
− prezenţa bosei sero-sanguine, care dispare în 2-3 zile de la
naştere;
− pielea de culoare roşie – eritemul fiziologic sau eritemul nou-
născutului;
− căderea cordonului ombilical, ceea ce demonstrează o viaţă
extrauterină de cel puţin 3 zile; pergamentarea/mumifierea acestuia
se produce în primele 2-6 zile de la naştere şi, uneori, chiar mai
repede;
− părul din zona capului lung de 1-3 cm;
− descuamarea, furfuracee sau în lambouri, în regiunea abdominală,
care începe după 24 ore, baza toracelui, axile, regiunile inghinale;
descuamarea maximă se observă între a 3-a şi a 5-a zi;
− unghiile de la mâini depăşesc pulpa degetului, testiculele sunt
coborâte în scrot, labiile mari acoperă pe cele mici ş.a.;
− în intestinul terminal se găseşte meconiu.
Totodată, trebuie evidenţiate semnele din care rezultă dacă
nou-născutul a primit sau nu îngrijiri după naştere. În acest sens, cordonul
ombilical secţionat, cu margini netede şi ligaturat, nu rupt, cu margini în formă
de franjuri, corpul curat şi spălat, fac dovada asistenţei nou-născutului. Din
contră, corpul murdar, plin de sânge şi sebum, cordonul ombilical rupt,
demonstrează lipsa de îngrijire. Toate acestea sunt indicii deosebit de
preţioase, putând contura, încă din faza iniţială a cercetărilor, fie existenţa
infracţiunii de pruncucidere, fie a celei de omor calificat.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, în raport cu natura zonei ce urmează
a fi examinată, trebuie să fie căutate urme şi mijloace materiale de probă
specifice, care să ducă la lămurirea împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea, cum sunt: articolele de îmbrăcăminte abandonate, lenjerie de corp
ori părţi din aceasta, cârpe, tifon, vată medicinală, ziare etc. Atenţie deosebită
trebuie acordată ambalajelor în care a fost găsit cadavrul, pungi, saci, sacoşe,
valize ş.a., pe acestea putând fi descoperite, relevate, fixate şi ridicate urme

109
papilare create de făptuitori, iar uneori, explicând chiar mecanismul producerii
morţii. De asemenea, în jurul cadavrului şi în împrejurimile locului faptei trebuie
căutate obiectele ori instrumentele ce au servit la suprimarea vieţii
nou-născutului, corpuri contondente, tăioase, înţepătoare etc., precum şi cele
ce au fost folosite la naştere, de natură medico-chirurgicală.
Dacă locul unde s-a produs naşterea coincide cu cel în care a fost
descoperit cadavrul, pe lângă urmele şi mijloacele materiale de probă
menţionate se vor căuta urmele specifice naşterii (placentă, sânge, lichid
amniotic ş.a.), rufe, cârpe etc., recipiente folosite pentru colectarea lichidelor
provenite de la naştere (sânge, lichid amniotic, colostru, secreţie vulvo-
vaginală, fire de păr etc.), fie provenite de la victimă (sânge, vernix coseosa,
lanugo, fragmente tisulare, anexele fetale). Totodată, pe suporturile existente
la faţa locului pot fi descoperite urme de natură patologică, cum ar fi: secreţie
purulentă vulvo-vaginală, fragmente degenerate, malign sau benign, din
epiteliul coreal ş.a.
Când naşterea şi moartea nou-născutului s-au produs într-o locuinţă,
căutarea unor astfel de urme trebuie extinsă şi la anexele acesteia (magazii,
şopron, hambar, şură, latrină etc.), precum şi la terenurile din jur (grădină,
livadă, terenuri agricole).
Atunci când moartea nou-născutului s-a produs prin ardere şi
carbonizare, trebuie căutate resturi calcinate sau cenuşă, precum şi vasele
folosite pentru incinerare; în mod similar, în cazul distrugerii cadavrului prin
acţiuni chimice, fizice sau mecanice.
La cadavrele dezmembrate ori aflate într-un stadiu avansat de
putrefacţie, sistemul osos prezintă o serie de caracteristici de mare valoare.
Astfel, mandibula prezintă pe fiecare jumătate patru alveole dentare, câte un
mugur dentar şi pereţi interalveolari vizibili. Acest lucru, precum şi 4-5 nuclee
de osificare ale sternului, sunt o dovadă concludentă a faptului că victima a
fost un copil matur, născut la termen şi viabil.
Când părţile moi au dispărut în urma putrefacţiei, lungimea oaselor
indică maturitatea şi naşterea la termen: humerusul 7,5 cm, femurul 6,7 cm,
clavicula 3,5 cm şi tibia 7,7 cm.
În raport de configuraţia terenului unde a fost descoperit cadavrul, se
vor căuta şi alte categorii de urme: plantare, de încălţăminte, ale mijloacelor de
transport, urme de natură vegetală, particule de sol ş.a.
Ca şi în cazul omorului, descoperirea nodurilor şi legăturilor are o
importanţă deosebită în procesul de identificare a făptuitorului.

110
 2. Particularităţi ale investigării pruncuciderii

Identificarea şi ascultarea persoanelor ce au descoperit cadavrul

Această activitate se execută fie cu ocazia cercetării la faţa locului, fie
imediat după examinarea acestuia. Din declaraţiile acestor martori trebuie să
rezulte, printre altele:
− împrejurările în care au descoperit cadavrul nou-născutului ori s-au
sesizat despre existenţa unor colete cu un conţinut suspect;
− persoana ori persoanele ce au abandonat coletul, semnalmentele
şi caracteristicile îmbrăcămintei şi încălţămintei acestora;
− direcţia din care au venit, activităţile desfăşurate în locul unde au
abandonat cadavrul, itinerarul folosit pentru a părăsi acel loc;
− modul în care au transportat victima şi posibilităţile de a recunoaşte
genţile, valizele, geamantanele etc.;
− mijlocul de transport folosit – marcă, tip, culoare, eventual număr
de înmatriculare;
− dacă au mai văzut persoanele respective în locul abandonării
nou-născutului, activităţile desfăşurate, modul în care şi-au motivat
prezenţa în zonă;
− cine sunt proprietarii terenurilor din jurul locului abandonării;
− modificările locului faţă de aspectul iniţial – cine le-a făcut, când, în
ce scop ş.a.

Dispunerea constatărilor medico-legale

Constatările medico-legale se dispun atât asupra cadavrului
nou-născutului, cât şi asupra mamei sau presupusei mame pruncucigaşe.
Constatarea medico-legală asupra cadavrului nou-născutului trebuie să
lămurească următoarele probleme:
− starea de nou-născut şi particularităţile morfologice caracteristice
care o atestă;
− durata vieţii intrauterine;
− viabilitatea fătului, cu evidenţierea datelor care o confirmă sau o
infirmă gradul de dezvoltare, malformaţiile congenitale
incompatibile cu viaţa, afecţiuni pulmonare acute contractate
intrauterin ori respirate amniotic în timpul naşterii etc.;
− dovezile instalării vieţii extrauterine, prin apariţia respiraţiei
pulmonare – demonstrată de rezultatele docimazei hidrostatice
pulmonare, a docimazei histologice pulmonare ori gastro-intestinale
sau, în caz de putrefacţie avansată, de starea fibrei elastice;

111
 − durata vieţii extrauterine şi probele care o confirmă – modificările
tegumentelor, ale cordonului ombilical, existenţa sau lipsa bosei
sero-sanguine, modificările tubului digestiv;
− dacă fătul a primit sau nu îngrijiri după naştere;
− cauza morţii nou-născutului, făcându-se diferenţierea între leziuni
traumatice şi eventualele traumatisme obstetricale, între moartea
patologică şi cea violentă, fie accidentală, fie comisivă.
Constatarea medico-legală asupra mamei sau presupusei mame
pruncucigaşe se dispune în scopul stabilirii semnelor naşterii recente, precum
şi pentru aprecierea tulburărilor pricinuite de naştere. În acest sens, se va
solicita să se precizeze dacă femeia supusă examinării medico-legale prezintă
semnele naşterii, recente sau vechi, datele care dovedesc naşterea recentă –
modificările la nivelul organelor genitale şi ale uterului, ruptura de perineu ori
soluţiile de continuitate la nivelul comisurilor colului uterin, aspectul labiilor,
prezenţa şi caracteristicile secreţiei lactate etc., precum şi existenţa urmelor de
violenţă în regiunea abdominală sau pe organele genitale. În cazul în care se
invocă pierderea cunoştinţei ori producerea unei hemoragii puternice după
naştere, se vor solicita cauzele acestor stări. Totodată, tulburările psihice ale
mamei se stabilesc prin examen psihic şi psihologic.

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor

criminalistice
În raport cu natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa
locului şi în cazul infracţiunii de pruncucidere pot fi dispuse diverse genuri de
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize: dactiloscopice, traseologice,
grafoscopice, chimice, biocriminalistice ş.a. Marea majoritate a acestora sunt
dispuse în vederea identificării autoarei infracţiunii şi a eventualilor participanţi.
Constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele biocriminalistice se
dispun în mod frecvent, în special pentru examinarea urmelor de sânge,
solicitându-se determinarea grupei, subgrupei sanguine sau a profilului
genetic.
La constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică este specific faptul că
prin studiul dermatoglifelor se poate stabili dacă amprentele cadavrului
nou-născutului şi ale presupusei mame pruncucigaşe conţin dermatoglife
caracteristice care să confirme rudenia. Acest lucru este posibil datorită
faptului că dermatoglifele sunt structuri transmisibile ereditar, bazate pe
aspectul specific al relaţiilor dintre mamă şi copil, şi, prin urmare, în structura
dermatoglifelor nou-născutului se regăsesc şi elemente provenite de la mamă.
Examinarea odontologică judiciară oferă răspuns cu privire la
maturitatea nou-născutului, durata vieţii intrauterine şi viabilitatea sa. De

112
asemenea, osteologia judiciară, examinând sistemul osos al cadavrelor aflate
în stadiu avansat de putrefacţie şi determinând nucleele de osificare şi
lungimea, poate oferi date certe referitoare la maturitatea fătului şi naşterea la
termen.

Specificul elaborării ipotezelor, al formării cercului de bănuiţi şi al

măsurilor investigative informativ-operative şi de cercetare
Pentru formularea ipotezelor de lucru în scopul identificării autoarei
infracţiunii de pruncucidere este necesară interpretarea corectă a tuturor
urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la
faţa locului, a datelor medico-legale oferite de examinarea cadavrului.
Faptul că la faţa locului se descoperă o mare cantitate de sânge, iar
cadavrul prezintă, pe lângă alte leziuni, cordonul ombilical rupt în zona de
inserţie cu abdomenul, fac posibilă presupunerea că la naştere, femeia a
suferit o puternică hemoragie, care necesită pentru oprire intervenţie de
specialitate.
De mare ajutor la elaborarea ipotezelor şi a cercului de bănuiţi sunt
datele obţinute din ascultarea persoanelor care au descoperit cadavrul şi din
investigaţiile efectuate în jurul femeilor semnalate că duc o viaţă dezordonată,
întreţin raporturi sexuale întâmplătoare, care au mai mulţi copii şi nu au venituri
pentru a-i creşte, au fost însărcinate şi au afirmat că au născut în alte localităţi,
având copiii la rude.

Verificarea ipotezelor impune executarea următoarelor activităţi

specifice:
− efectuarea de investigaţii în toate clădirile care au vedere spre locul
găsirii cadavrului, pentru identificarea de martori oculari, din
categoria celor care au traseu obligatoriu pe lângă acel loc, care
duc gunoiul la acea ghenă, în rândul salariaţilor staţiilor C.F.R şi
personalului de întreţinere a trenurilor de călători, când fapta s-a
comis în tren ori în apropierea gărilor, haltelor etc.;
− verificări la unităţile medico-sanitare unde autoarea a efectuat un
tratament sau a fost luată în evidenţă, la cele de învăţământ dacă
sunt date că aceasta a frecventat cursurile unei şcoli;
− întocmirea portretului-robot pe baza semnalmentelor obţinute de la
martorii oculari şi folosirea lui în procesul identificării autoarei;
− efectuarea de percheziţii domiciliare la persoanele din cercul de
suspecţi pentru descoperirea obiectelor sau instrumentelor care au
servit la suprimarea vieţii nou-născutului, care poartă urmele
naşterii, care au fost folosite la transportul cadavrului, vase,

113
 recipiente pentru incinerare, obiecte de îmbrăcăminte, lenjerie de
corp şi de pat, substanţe, dar şi înscrisuri, scrisori, reţete, fişe
medicale, din care rezultă starea de graviditate, unităţile spitaliceşti
care i-au acordat asistenţă medicală, diagnostic sau tratament
prescris, analize de laborator, certificate de concediu medical sau
de reducere a timpului de lucru.
Problematica de lămurit cu martorii identificaţi în timpul verificărilor şi
investigaţiilor efectuate este următoarea:
− domiciliul făptuitoarei în momentul săvârşirii infracţiunii, precum şi
reşedinţele anterioare;
− comportamentul manifestat în familie, la locul de muncă şi în
societate;
− natura relaţiilor cu cei din jur;
− motivul schimbării domiciliului sau reşedinţei;
− dacă a lipsit de la domiciliu ori de la locul de muncă, perioada şi
motivele invocate;
− particularităţile în comportamentul autoarei, anterior comiterii faptei
şi după aceea;
− dacă au sesizat la aceasta manifestările specifice stării de
graviditate;
− dacă făptuitoarea a manifestat stări depresive ori şi-a exprimat
dorinţa de a părăsi domiciliul sau de a se sinucide şi cum şi-a
motivat atitudinea;
− pregătirile făcute înainte de naştere şi cum a motivat faţă de
cunoscuţi lipsa copilului – a născut în altă localitate, copilul este la
părinţi, a murit în timpul naşterii sau s-a născut mort;
− starea fizică şi psihică a femeii văzută în tren, staţia C.F.R. ori în
apropierea acesteia;
− îngrijirile medicale solicitate şi acordate la unităţile medico-sanitare,
diagnosticul şi tratamentul prescris;
− situaţia şcolară a celei în cauză, motivul invocat pentru absenţe sau
întreruperea cursurilor ş.a.

114
 Capitolul VIII
CERCETAREA ŞI INVESTIGAREA
INFRACŢIUNILOR DE VĂTĂMARE A
INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII

1. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului

Activităţile pregătitoare cercetării la faţa locului sunt cele prezentate în

Capitolul III, cu precizările care urmează:
Primirea, verificarea şi consemnarea sesizării
Sesizarea despre săvârşirea infracţiunilor de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii poate fi făcută prin plângere, denunţ sau din oficiu.
Plângerea sau denunţul făcute oral trebuie consemnate într-un proces-verbal,
încheiat de organul de poliţie care primeşte sesizarea. Cel căruia i se
adresează sesizarea trebuie să procedeze la verificarea ei. Aşa de exemplu,
dacă sesizarea este făcută prin plângere, trebuie să se stabilească dacă fapta
este de competenţa organului de urmărire penală sau de competenţa instanţei

115
de judecată, dacă este făcută de persoana îndreptăţită, dacă este completă şi
apoi să se procedeze la primirea şi, eventual, la consemnarea ei.
Problema trebuie rezolvată de la caz la caz, în raport cu starea în care
se află persoana vătămată; dacă aceasta se află într-o stare gravă se va
proceda, de îndată, la cercetarea la faţa locului şi luarea celorlalte măsuri
pentru descoperirea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă în vederea
identificării făptuitorilor. Bineînţeles că aceste activităţi nu vor precede acordării
primului ajutor părţii vătămate în măsura în care este necesar sau chiar
deplasarea urgentă la unitatea spitalicească apropiată pentru acordarea
îngrijirilor de specialitate.
Ignorarea sau superficialitatea examinării locului faptei poate avea
consecinţe dintre cele mai grave, soldându-se, de multe ori, cu imposibilitatea
soluţionării corecte a cauzei, din cauza pierderii urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă. Tactica criminalistică recomandă că ori de câte ori natura
locului faptei, timpul scurs din momentul săvârşirii infracţiunii până la sesizarea
organelor de urmărire penală, metodele folosite la comiterea faptei, starea
victimei oferă posibilitatea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor şi mijloacelor
materiale de probă este obligatorie cercetarea la faţa locului.

Ascultarea părţii vătămate

Activitatea se desfăşoară de îndată la sediul unităţii de poliţie, la
domiciliul persoanei vătămate sau la spital, în raport cu starea în care se află
aceasta.
Urgenţa ascultării este dictată de necesitatea obţinerii de date neviciate
despre faptă, împrejurările în care a fost săvârşită, dar şi despre făptuitor, mai
ales în cazurile în care există pericolul ca victima să înceteze din viaţă.
Prin ascultarea părţii vătămate trebuie să se obţină date referitoare la:
 împrejurările în care a ajuns victima agresiunii;
 acţiunile la care a fost supusă;
 metodele şi mijloacele folosite de făptuitori;
 numărul făptuitorilor, activitatea fiecăruia;
 identitatea făptuitorilor, relaţiile în care se află cu aceştia;
 datele care pot contribui la identificarea făptuitorilor;
 modul în care a reacţionat, urmele pe care le-a lăsat pe corpul,
pe hainele făptuitorilor;
 urmările faptei, sub aspectul vătămărilor, altor consecinţe;
 dacă posedă certificat medical din care rezultă consecinţele
faptei;
 persoanele care cunosc date despre faptă şi împrejurările în
care a fost săvârşită;
 constituirea de parte civilă.

116
 a) Efectuarea cercetării la faţa locului
Echipa de cercetare la faţa locului este constituită din poliţişti de la
investigaţii criminale, specialistul criminalist, conductorul cu câinele de
urmărire.
În cazul vătămărilor, în accepţiunea de „loc al faptei” intră:
− locul în care făptuitorul a desfăşurat activitatea ce a avut ca rezultat
vătămarea victimei;
− traseul pe care s-a deplasat victima după ce asupra sa au fost
exercitate violenţele până la locul unde a fost găsită;
− locul în care a fost descoperită victima;
− itinerarul parcurs de făptuitor pentru a părăsi locul faptei.
Examinarea criminalistică a locului faptei şi a persoanei vătămate se
execută după regulile arătate la cercetarea la faţa locului în cazul omorului şi
are ca scop descoperirea următoarelor:
− instrumente sau obiecte folosite pentru producerea vătămărilor –
cuţit, topor, ciocan, furcă, ciomag, armă de foc, piatră ş.a.;
− substanţe folosite în acelaşi scop;
− urme ale făptuitorului, cum ar fi cele de natură biologică – sânge,
fire de păr, resturi de ţesut organic, urme de încălţăminte, urme
plantare, urme papilare sau urme lăsate de alte părţi ale corpului
uman;
− urme ale instrumentelor sau substanţelor folosite, rămase pe
diverse suporturi;
− urme ale mijloacelor de transport ş.a.
Pe corpul victimei trebuie evidenţiate leziunile existente sub aspectul:
naturii, formei, culorii, zonei anatomice pe care se află, care, coroborate cu
urmele descoperite pe îmbrăcămintea victimei şi cu cele găsite în câmpul
infracţiunii, pot explica mecanismul producerii vătămărilor, acţiunile sau
inacţiunile victimei şi ale făptuitorului.
Examinarea făptuitorului, evidenţierea urmelor infracţiunii pe corpul, cât
şi pe îmbrăcămintea acestuia, contribuie la aprecierea împrejurărilor în care a
fost săvârşită infracţiunea, la demonstrarea provocării, a legitimei apărări etc.
Leziunile descoperite, urmele existente pe îmbrăcămintea victimei şi a
făptuitorului trebuie fixate şi ridicate cu ajutorul fotografiei metrice color.
b) Constatarea medico-legală, constatările şi expertizele
criminalistice
Constatarea medico-legală se constituie într-o activitate urgentă, în
raport de concluziile specialiştilor stabilindu-se încadrarea juridică a faptei.
Atunci când au fost produse vătămări care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile, fapta constituie infracţiune de loviri şi
alte violenţe, iar dacă necesită cel mult 60 de zile va fi vătămare corporală.

117
 Fapta prin care au fost pricinuite vătămări care necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau a produs vreuna din
următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori
punerea în primejdie a vieţii persoanei, constituie infracţiunea de vătămare
corporală gravă.

Constatarea medico-legală are sarcina de a lămuri:

− existenţa sau inexistenţa leziunilor pe corpul victimei ori al
făptuitorului;
− natura vătămărilor corporale constatate;
− mecanismul de producere a leziunilor, obiectele sau acţiunea care
a produs vătămarea, numărul loviturilor aplicate, direcţia aplicării
acestora;
− vechimea leziunilor constatate, în raport de care se va putea
aprecia concordanţa între data săvârşirii faptei şi declaraţiile
victimei, putându-se demasca eventualele înscenări ale acestora;
− numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
− alte date necesare stabilirii împrejurărilor săvârşirii faptei, ca
existenţa unor leziuni specifice reacţiilor de autoapărare, de
sinucidere ş.a.

Medicului legist trebuie să i se ofere posibilitatea să examineze atât

persoana vătămată, îmbrăcămintea acesteia, cât şi instrumentele folosite la
comiterea faptei.
În raport cu instrumentul folosit şi regiunea vătămată, medicul legist
poate aprecia pericolul la care a fost expusă victima prin fapta săvârşită şi, pe
această bază, să ofere organului de cercetare penală criterii pentru o corectă
încadrare juridică a faptei – vătămare corporală, vătămare corporală gravă,
tentativă de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Constatarea medico-legală poate face aprecieri şi asupra stării psihice
a persoanei examinate.
În raport cu urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite la locul
faptei, ori cu ocazia desfăşurării altor activităţi de urmărire penală pot fi dispuse
diverse genuri de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize criminalistice:
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică pentru
examinarea urmelor papilare;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza traseologică, în cazul
urmelor de încălţăminte, al urmelor lăsate de instrumente ori al
urmelor lăsate de mijloacele de transport;

118
 − constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza biocriminalistică, pentru
stabilirea naturii şi a persoanelor de la care au provenit urmele de
natură biologică;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza chimică, în vederea
stabilirii compoziţiei chimice a diferitelor substanţe utilizate pentru
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza balistică, pentru
examinarea urmelor produse cu arme de foc;
− constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza grafoscopică/grafică se
dispune în cazurile în care acţiunile sau inacţiunile făptuitorului au
fost precedate de înscrisuri cu caracter ameninţător.

La dispunerea şi folosirea rezultatelor constatărilor tehnico-ştiinţifice

sau expertizelor criminalistice trebuie respectate normele procesuale penale şi
de tactică criminalistică cunoscute – dispunerea pe bază de rezoluţie motivată,
mai întâi cele nedistructive, apoi cele distructive, aprecierea concluziilor se
face în coroborare cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate în
cauză etc.

c) Elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi

Elaborarea ipotezelor presupune un proces complex şi constituie o
pârghie hotărâtoare în activitatea de identificare a autorilor, direcţionând pe
piste concrete ansamblul măsurilor ce se vor întreprinde.
În raport de concluziile la care s-a ajuns privind modul de operare şi
mobilul faptei, precum şi ipotezele formulate, se determină categoriile de
persoane din care vor fi nominalizate acelea care se includ în cercul de bănuiţi.
Această activitate trebuie să se bazeze pe criterii specifice, scoase în evidenţă
de practică şi aplicate în raport cu particularităţile fiecărui caz, după cum
urmează:
− concluziile constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor
criminalistice formulate pe baza examinării urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă ridicate din câmpul infracţiunii, care pot indica
sexul autorului, semnalmente, grupa sanguină, profilul genetic,
caracteristici ale mersului, profesia, obiceiuri, identitatea ş.a.;
− indiciile oferite de folosirea câinelui de urmărire – traseul autorului
la venirea sau retragerea de la locul faptei, obiecte abandonate,
posibilitatea identificării unor martori etc.;
− concluziile medico-legale rezultate din examinarea victimei –
poziţia agresorului faţă de victimă, numărul şi intensitatea
loviturilor, caracteristicile agenţilor vulneranţi folosiţi;

119
 − unele date semnificative din ambianţa locului faptei, din care ar
putea rezulta cunoaşterea victimei de către autor anterior
agresiunii, relaţiile victimei cu autorul, caracterul premeditat sau
spontan al evenimentului etc.;
− datele şi informaţiile privind elemente cunoscute ca având
comportament agresiv, văzute în apropierea locului faptei sau care
nu-şi pot justifica timpul din perioada critică;
− persoanele cu comportament schimbat sau suspect după
săvârşirea faptei;
− persoanele care corespund semnalmentelor stabilite în urma
activităţilor desfăşurate sau indicate de victimă ori martori;
− persoanele care au părăsit nejustificat localitatea după eveniment;
− persoanele despre care există date că fac cheltuieli nejustificate
sau au fost semnalate că posedă, au posedat ori valorifică bunuri
ori valori din cele sustrase, precum şi instrumente din categoria
celor folosite la săvârşirea faptei;
− repetabilitatea unor aspecte ale modului de operare la mai multe
cazuri din evidenţă în care există persoane bănuite ş.a.

Cunoscând că infracţiunile contra vieţii, sănătăţii şi integrităţii persoanei

se împletesc, deseori, cu alte infracţiuni sau sunt rezultatul acţiunii unor
persoane cu afecţiuni psihice, cercul de bănuiţi poate fi completat cu elemente
cunoscute în evidenţele poliţiei cu modurile de operare specifice acestor genuri
de infracţiuni sau în evidenţele unităţilor sanitare de profil.
La determinarea cercului de bănuiţi, în fiecare caz, este important să se
analizeze temeinic toate datele care motivează includerea lor în rândul
suspecţilor, pentru a nu introduce în verificări persoane străine de cauză, ceea
ce ar conduce la încălcarea nejustificată a libertăţilor cetăţeneşti şi la irosirea
timpului cu activităţi inutile.

d) Activităţile investigative şi de cercetare pentru descoperirea

autorilor
Aceste activităţi urmăresc obţinerea de date şi informaţii de natură să
ducă la identificarea autorilor, martorilor şi a mijloacelor materiale de probă,
altele decât cele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, prin metode şi
mijloace specifice şi sunt orientate către victimă şi persoanele din cercul de
bănuiţi.
Despre victimă, prin investigaţii şi cu ocazia cercetărilor, trebuie să se
obţină date privind:
− antecedentele penale, contravenţionale sau medicale;

120
 − prezenţa şi activitatea victimei până la săvârşirea infracţiunii;
− mişcarea sa în timp şi spaţiu, anterior producerii evenimentului,
stabilirea itinerarului parcurs şi interferenţelor ce au avut loc pe
acest traseu;
− cercul de relaţii, apropiate sau mai îndepărtate, ale victimei –
familie, serviciu, distracţii, afaceri, relaţii extraconjugale etc.;
− conflictele recente sau mai vechi, ale victimei, determinate de
neînţelegeri familiale, de natură patrimonială, gelozie ori răzbunări,
incidentale etc.;
− concepţia şi modul de viaţă ale victimei, materializate în preocupări,
atitudini, caracter, temperament, comportare în familie şi societate,
vicii evidente sau ascunse, obiceiuri, credinţe religioase,
manifestarea unor afecţiuni psihice ş.a.;
− localităţile în care se deplasa, legăturile de acolo şi natura
acestora;
− bunurile de valoare, colecţiile pe care le-a posedat ori i-au dispărut,
zvonuri colportate cu privire la deţinerea unor sume de bani sau
bunuri importante;
− persoanele cărora victima li se confesa şi ar putea relata despre
eventualele conflicte, ameninţări ş.a.
Un scop important în direcţionarea acestor activităţi îl prezintă
clarificarea problemelor confuze, a contrazicerilor, a unor situaţii neverosimile.
În acest sens, atunci când este cazul, se va proceda la supravegherea
legăturilor intime, apropiate ale victimei, urmărindu-se punerea în evidenţă a
unor aspecte mai puţin cunoscute – afaceri, legături dubioase, vicii ascunse
etc. Pentru această activitate vor fi folosite mijloacele activităţilor informative.
În strânsă legătură cu problematica victimei, şi la fel de valoroase
pentru soluţionarea cazurilor, sunt datele şi informaţiile privind persoanele din
cercul de bănuiţi. În general, acestea trebuie să se refere la:
− situaţia personală – stare civilă, sănătate, temperament, familie,
profesie, antecedente penale, obiceiuri, vicii ş.a.;
− anturajul, persoane mai apropiate, în care are multă încredere;
− situaţiile conflictuale;
− interesele particulare sau de altă natură;
− relaţiile cu victima şi natura acestora;
− prezenţa acestora la locul evenimentului şi în perioada de timp
probabilă săvârşirii faptei;
− comportamentul schimbat sau suspect după data evenimentului;

121
− obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de martori ori
încălţăminte cu caracteristici ce puteau crea urmele descoperite şi
ridicate de la faţa locului;
− ţigările pe care le fumează dacă sunt de tipul celor găsite cu ocazia
cercetării la faţa locului, eventual procurarea în secret, pentru
analiza în laborator a unor resturi de ţigări fumate de acesta;
− dacă deţine sau a posedat agenţi vulneranţi de tipul celor indicaţi
de examinarea medico-legală ca fiind folosiţi la agresiune ori bunuri
din cele dispărute de la victimă;
− dacă la locul său de muncă se găsesc obiecte sau materiale de
genul celor utilizate la săvârşirea faptei;
− dacă şi-a confecţionat, procurat din comerţ sau din alte surse astfel
de obiecte sau materiale, substanţe toxice ş.a.;
− activităţile desfăşurate, care, în contextul cazului în cercetare, pot fi
acceptate ca acte pregătitoare pentru săvârşirea faptei;
− dacă după comiterea faptei a apărut cu leziuni, vestimentaţie ruptă
sau pătată de sânge ori alte substanţe, dacă a spălat sau dus la
spălătorie astfel de obiecte.

122
 Capitolul IX
PLANUL DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE ÎN
CAZURILE DE OMOR SAU VĂTĂMĂRI CORPORALE

Planul de investigare şi cercetare în cazurile de omor

Pe baza datelor obţinute în urma cercetării la faţa locului, ascultării

tuturor persoanelor care se aflau la locul comiterii faptei, a martorilor care
cunosc date despre victimă şi relaţiile acesteia, despre activităţile sale ori
despre făptuitori sau persoanele suspecte, precum şi pe baza datelor rezultate
din investigaţiile desfăşurate se va proceda la întocmirea planurilor de
investigare şi cercetare sau a notelor de sarcini. Planurile de investigare şi
cercetare se întocmesc în cauzele în care autorii nu au fost identificaţi, dosare
ce privesc infracţiuni cu un pericol social ridicat sau cauze complexe şi trebuie
să prevadă, „în mod obligatoriu, ipotezele de lucru, cercurile de suspecţi,
mijloacele, metodele şi activităţile ce se vor întreprinde de către poliţiştii
desemnaţi şi termenele de executare.” 39

39
Ordinul Comun al M.A.I. nr. 178/13.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1094/C/04.08.2009 privind
înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori neidentificaţi – Anexa 2.

123
 Pentru celelalte infracţiuni cu un pericol social redus se întocmesc note
de sarcini care vor cuprinde activităţi specifice ce urmează a fi executate
pentru identificarea autorilor.
În planurile întocmite pentru fiecare din situaţiile prezentate vor fi
prefigurate direcţiile în care vor fi orientate verificările ulterioare ce se vor
întreprinde în cauză. Astfel, aceste direcţii vor avea la bază elaborarea
ipotezelor/versiunilor pentru care vor fi avute în vedere şi următoarele date:
− datele rezultate cu ocazia cercetării la faţa locului;
− timpul şi locul săvârşirii infracţiunii;
− mobilul şi modul de operare folosit de infractori;
− indiciile rezultate din folosirea câinelui de urmă, locul pe unde a
intrat autorul şi direcţia în care a plecat;
− date din audierea victimei, a martorilor sau a altor persoane;
− datele şi informaţiile rezultate din investigaţii;
− informaţiile obţinute de la surse;
− concluziile constatărilor şi expertizelor efectuate cu privire la urme
şi alte mijloace materiale de probă;
− concluziile constatărilor şi expertizelor medico-legale, criminalistice
sau de altă natură.
Ipotezele elaborate în fiecare cauză, bazate, după cum am arătat, pe
toate datele şi informaţiile existente în dosar până la acel moment, conduc la
stabilirea cercului de suspecţi, care va fi alcătuit din persoane despre care se
poate aprecia că ar fi putut săvârşi fapta. Astfel, între versiunile de anchetă şi
cercul de suspecţi există o strânsă legătură care va continua pe parcursul
cercetărilor.
În funcţie de fiecare caz în parte, vor fi avute în vedere mai multe
criterii, în momentul întocmirii cercului de suspecţi:
− persoane care corespund din punct de vedere al mobilului faptei;
− persoane cu antecedente penale, cunoscute cu acelaşi mod de
operare;
− persoane din anturajul victimei sau al membrilor familiei acesteia;
− persoane care nu pot justifica timpul critic, nu au un alibi solid;
− persoane care şi-au modificat comportamentul devenind suspect,
sau au avut un comportament suspect cu ocazia cercetării locului
faptei în sensul că au manifestat un interes nejustificat faţă de
ancheta desfăşurată;
− persoana la care s-a oprit câinele de urmă sau persoana la locuinţa
căreia s-a oprit;
− persoane semnalate că deţin sau au valorificat bunuri
asemănătoare cu cele sustrase.
Pentru fiecare din ipotezele elaborate vor fi prevăzute activităţile
necesare verificării lor.

124
 În scopul verificării, în afara metodelor şi mijloacelor muncii informativ-
operative vor fi prevăzute activităţi ca:
− interpretarea şi exploatarea complexă a tuturor urmelor şi
constatărilor de la faţa locului;
− întocmirea portretului robot şi difuzarea acestuia;
− folosirea poligrafului pentru detecţia comportamentului simulat;
− urmărirea bunurilor care au fost sustrase de autor;
− urmărirea şi descoperirea instrumentelor, arme de foc, obiecte
tăietoare, înţepătoare, corpuri contondente etc., folosite la
săvârşirea faptei;
− verificarea activităţilor desfăşurate de victimă înainte de a fi ucisă;
− stabilirea relaţiilor victimei şi verificarea activităţilor acestora;
− verificarea activităţii fiecărui suspect inclus în cercul de bănuiţi prin
investigaţii, identificarea şi ascultarea unor martori;
− identificarea şi ascultarea persoanelor care cunosc date despre
activităţile desfăşurate de suspecţi în perioada critică;
− cercetarea infractorilor cunoscuţi cu mod de operare, arestaţi în
altă cauză;
− efectuarea de verificări conspirate, pânde, supravegheri, percheziţii
domiciliare sau informatice, ridicări de obiecte şi înscrisuri şi alte
măsuri operative care pot conduce la identificarea făptuitorilor şi
probelor de vinovăţie;
− verificări în evidenţele poliţiei;
− prezentarea albumelor foto cu infractori cunoscuţi sau fotografiile în
format electronic din Imagetrak;
− vizionarea imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere
identificate la locul faptei sau în zonele de interes operativ şi
preluarea celor care prezintă interes pentru cauză;
− utilizarea informaţiilor obţinute din interceptarea convorbirilor
telefonice şi a comunicaţiilor informatice;
− dispunerea unor noi constatări sau expertize medico-legale;
− dispunerea unor noi constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize
criminalistice;
− întocmirea unor analize operaţionale şi a unor hărţi relaţionale cu
privire la suspecţi, anturaj, posturi telefonice;
− investigaţii şi supravegheri operative prin serviciile specializate;
− exploatarea informaţiilor obţinute din penitenciare sau din centrele
de reţinere şi arest preventiv;
− schimb de date şi informaţii cu alte formaţiuni şi unităţi de poliţie;
− exploatarea informaţiilor provenite din bazele de date ale poliţiei
sau ale altor instituţii de aplicare a legii.

125
 În sprijinul activităţilor desfăşurate de organele de urmărire penală pentru
identificarea şi prinderea autorilor, o contribuţie deosebită o pot aduce verificările şi
exploatarea datelor şi informaţiilor rezultate din bazele de date şi aplicaţiile Poliţiei
Române, dar şi ale altor instituţii de aplicare a legii:

I. APLICAŢII ALE POLIŢIEI ROMÂNE

 URMĂRIŢI – evidenţa informatică a persoanelor urmărite, în temeiul legii,

care se sustrag executării unor mandate şi sentinţe penale sau altor hotărâri ale
organelor judiciare, precum şi a celor dispărute.
 FURT AUTO – evidenţa informatică a autovehiculelor reclamate ca furate
din ţară, precum şi a autovehiculelor comunicate ca reclamate furate în afara
graniţelor României.
 INTERDIT – evidenţă informatică a persoanelor împotriva cărora organele
judiciare au dispus unele măsuri şi interdicţii: interdicţia de a părăsi localitatea,
interdicţia de a părăsi ţara, interdicţia de a se afla într-o anumită localitate.
 OBIECTE – evidenţa obiectelor furate, pierdute sau deturnate.
 RNA (Registrul Naţional al Armelor) – gestionează o evidenţă informatică a
armelor, deţinătorilor legali de arme şi muniţii precum şi a operaţiunilor cu arme şi
muniţii.
 EXPLOZIV – evidenţa informatică a autorizaţiilor pentru transferul
materialelor explozive, precum şi a autorizaţiilor de tranzit al materiilor explozive.
 ÎNCARCERAŢI – date despre existenţa/inexistenţa persoanelor aflate în
centrele de reţinere şi arest preventiv.
 AFIS (sistem automat de identificare a amprentelor papilare) – identificarea
persoanelor pe baza amprentelor papilare.
 IMAGETRAK (sistem de recunoaştere facială) – identificarea persoanelor
pe baza imaginilor faciale, portretului robot, semnalmentelor, semnelor particulare
şi a datelor de stare civilă.
 CDN (sistem de identificare a persoanelor dispărute, persoanelor şi cadavrelor
cu identitate necunoscută) – identificarea persoanelor dispărute, persoanelor şi
cadavrelor cu identitate necunoscută, pe baza semnalmentelor şi semnelor
particulare.
 DACTIL – evidenţa informatică a fişelor dactiloscopice cu persoanele
amprentate şi care se regăsesc introduse în baza de date AFIS.
 IBIS (sistem integrat de identificare balistică) – identificarea armelor de foc
pe baza urmelor create pe tuburi şi proiectile.
 SNDGJ (sistem naţional de date genetice judiciare) – identificarea
persoanelor pe baza analizei profilului genetic.
 EAC – evidenţa accidentelor de circulaţie.
 EPS – evidenţa proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor săvârşite
de posesorii permiselor de conducere eliberate de autorităţi ale altor state.

126
  ASM – auto străine şi mopede.
 METAL – evidenţa informatică a autorizaţiilor pentru detectoare de metale.
 PROTECT – evidenţa firmelor de pază, atestatelor şi dispeceratelor de
monitorizare.
 SNRI – Sistemul Naţional de Raportare a Incidentelor.
 FRAUDE BANCARE – baza de date a Direcţiei de Investigare a Fraudelor.

II. BAZELE DE DATE GESTIONATE DE U.C.A.I.

 EDS
 R.I.
 CO-DATA
 R.T.U.P. – rapoarte de terminare a urmăririi penale

III. APLICAŢII ALE ALTOR INSTITUŢII

 DEPABD – evidenţa informatizată a persoanelor, permiselor de conducere şi

paşapoartelor.
 IGPF – evidenţa intrări/ieşiri în/din România.
 PAŞAPOARTE – sistemul naţional de paşapoarte simple.
 ORI – evidenţa Inspectoratulul Român pentru Imigrări.
 PMS.WEB – sistemul de evidenţă a datelor persoanelor private de libertate
(Administraţia Naţională a Penitenciarelor).
 EUROCRIS-PRUM – sistem de informaţii europene privind autovehiculele şi
permisele de conducere.
 RAR – Registrul Auto Român.
 VAMA – baza de date a Autorităţii Naţionale a Vămilor.
 EVIC – evidenţa infracţiunilor şi contravenţiilor.
 DPI – baza de date comună în domeniul dreptului de proprietate intelectuală şi
industrială.
 SNRME – sistemul naţional de raportare şi monitorizare a evenimentelor.
 SMI-BC – sistemul integrat de gestiune a informaţiilor pentru protejarea
patrimoniului cultural mobil şi a bunurilor culturale mobile.

Planurile de măsuri trebuie analizate periodic de managerii unităţilor de

poliţie; pe baza concluziilor şi măsurilor desprinse, vor fi completate cu alte ipoteze
şi activităţi, stabilindu-se responsabilităţile, modalităţile şi termenele de executare
până la rezolvarea completă a cauzelor.
De asemenea, în cauzele ce privesc infracţiuni grave, de mare violenţă,
activităţile specifice pentru descoperirea autorilor prevăzute în planurile de
investigare şi cercetare întocmite se verifică şi se analizează de către procurorul
care instrumentează cauza cel puţin o dată pe semestru.

127
 Editura M.A.I.
Str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5, Bucureşti
Tel.: 021/313 76 63, Fax: 021/315 43 16
www.editura.mai.gov.ro

128