Ortodoxie Și Vechi Catolicism

loan Vasile Leb
INTRODUCERE
În istoria Mişcării ecumenice, dezvoltarea relaţiilor dintre Biserica

Ortodoxă şi Biserica Veche-Catolică ocupă un loc cu totul special. Aceasta,
nu numai pentru simplul motiv că promovarea acestor relaţii aputut avea loc
ci, mai ales, datorită rezultatelor pe care le-au înregistrat şi a influenţei pe
care ele au exercitat-o şi încă o mai exercită asupra celorlalte tratative
interbi seri ceşti. De aceea studierea lor se impune ca o necesitate.
Încă înainte de 18 iulie 1870 situaţia internă a Bisericii Romano-
Catolice era încordată. În momentul în care Papa PIUS al lX-lea
(1846-1878) la 18 iulie, a proclamat enciclica “Pastor aeternus această
situaţie a devenit insuportabilă. Nemulţumirea faţă de noile dogme definite
atunci, despre infailibilitatea papei şi primatul jurisdicţional universal s-a
accentuat atât de mult, încât o parte a creştinilor catolici s-au despărţit de
Biserica romană. Aceasta s-a întâmplat mai puternic în Germania decât în
alte ţări, şi nu în ultimul rând datorită activităţii desfăşurate de istoricul
bisericesc Ignaz von DÓLL1NGER (1799-1890) din München,
conducătorul celor nemulţumiţi. În jurul acestuia s-au grupat o serie de
profesori de teologie şi preoţi, între care: Johannes FRIEDRICH
(1836-1917) din München; Josef LANGEN (1837- 1901), Franz Heinrich
REUSCH (1825 - 1900), Bernhard Josef H1LGERS (1803-1874), Peter
KNOODT (1811-1889) din Bonn, Josef Hubert RE1NKENS (1821-1896)
şi Theodor WEBER (1836-1906) din Breslau, Friedrich M1CHELIS (1815
-1886) din Braunschweig şi Eduard HERZOG (1841-1924) din Lucerna.
între laicii mai de seamă care şi-au adus aportul la desfăşurarea răzvrătirii
s-au remarcat îndeosebi Johann Friedrich von SCHULTE (1827- 1914) din
Praga şi elveţienii: Augustin KELLER (1805-1883) din Aarau, Josef Leonz
WEIBEL (1847-1899) din Lucerna şi Walter MUNZ1NGER (1836-1873)
din Berna.
Din colaborarea acestora şi a multor altora care nu acceptau noile
dogme papale şi contestau Conciliului Vatican I calitatea de > conciliu
general, s-a născut o mişcare de protest care cerea respingerea inovaţiilor
papale şi păstrarea credinţei catolice adevărate, neschimbate. Ei sperau că
episcopii catolici - între care amintim mai ales pe cardinalii Joseph Othmar
loan Vasile Leb
Von RAUSCHER (1797-1875) arhiepiscopul Vienei, Friedrich von

SCHWARZENBERG (1809-1885), arhiepiscop de Praga, Joseph Georg
STROSSMAYER (1815-1905) episcop de Diakovar şi Karl Joseph HEF
EEE (1809-1893), episcop de Rottenburg, considerat a fi cel mai mare
duşman al infailibilităţii – nu se vor supune papei. Însă, în momentul în care
cardinalul HEFELE din Rottenburg s-a supus în cele din urmă şi el Romei,
adversarii papei au pierdut speranţa primirii vreunui ajutor din partea
episcopilor. Unul după altul ei au căzut sub excomunicarea Romei,
văzându-se nevoiţi să-şi organizeze o Biserică aparte, de necesitate
(Notseelsorge). Curând şi-au luat numele de “vechi-catolici”, adică creştini
care păstrează nealterată legea Bisericii Catolice Vechi , spre deosebire de
“noii-catolici”, care au acceptat dogmele Conciliului Vatican I, denaturând
prin aceasta vechea învăţătură de credinţă catolică.
Începutul a fost deosebit de greu. “Vechii-catolici” nu aveau nici o

biserică, nici un drept, trebuind să reziste tuturor prigoanelor papale. Deşi
nu a lipsit un oarecare sprijin din partea autorităţilor statale, care le-au
permis folosirea unor biserici romano - catolice, totuşi, acest ajutor nu a fost
acordat pretutindeni şi nu a fost nici îndestulător. De aceea, vechii - catolici
au trebuit să lupte pas cu pas pentru obţinerea drepturilor atât religioase, cât
şi civile. Ei se aflau între două Biserici apusene principial opuse, între
catolicismul roman şi protestantism. Pe lângă aceasta, exista şi pericolul ca
vechii-catolici să fie socotiţi ca o sectă mică sau să rămână un grup elitär,
alcătuit din teologi distinşi,dar fără o audienţă considerabilă în rândul
maselor de credincioşi.
În mijlocul acestor dificultăţi, noua mişcare trebuia să-şi găsească o

cale proprie. Adepţii ei nu s-au lăsa însă învinşi, iar sacrificiul făcut le-a
adus un rezultat remarcabil. În toată Germania au luat fiinţă comitete şi
societăţi, iar în Köln şi München, punctele principale ale mişcării, s-au
instituit în Comitete Centrale vechi-catolice.
Ortodoxie şi Vechi-Catolicism 13
La 26 august 1870 a fost publicată la Nürnberg o declaraţie care

exprima puternicul protest al vechilor-catolici împotriva papalităţii. De
Rusaliile anului 1871, la 28 mai, o nouă declaraţie (Declaraţia de la
München), respingea din nou dogmele papale, iar la 22 septembrie 1871,
peste 300 de delegaţi din Germania, Elveţia şi Austria s-au întrunit la
München în cadrul Primului Congres al Vechilor- Catolici. Aici a fost
reânnoit protestul împotriva Conciliului I Vatican şi s-a hotărât organizarea
unei Biserici de necesitate (Notseelsorge). Prin aceasta a fost începută
activitatea de organizare a Vechi- Catolicismului.
Cel de-al II-lea Congres al Vechilor-Catolici din Köln, între
20-22 septembrie 1872 aaprobatun Proiect pentru organizarea unei
Biserici regulamentare şi a discutat întocmirea unui Statut pentru
organizarea parohiilor; toate acestea, în dorinţa expresă de a păstra
nealterată credinţa catolică, aşa cum a fost ea expusă în Sfânta Scriptură şi
transmisă în Sfânta Tradiţie. De asemenea, vechii - catolici îşi exprimau
dorinţa fermă de a păstra cu sfinţenie cultul catolic. Noile dogme, precum şi
pedepsele pronunţate de Roma, le socoteau arbitrare şi fără obiect.
Pentru a-şi păstra catolicitatea, vechii-catolici trebuiau însă să
deţină succesiunea apostolică şi să o transmită mai departe. De aceea, au
fost nevoiţi să aleagă şi să-şi hirotonească un episcop. Ajutorul le-a venit
din Olanda, din partea Arhiepiscopiei Utrechtului care s-a despărţit de
Roma încă din secolul al XVII-lea. Episcopii acesteia au fost excomunicaţi
toţi de către Roma însăşi au păstrat validă hirotonia, încă din 1872
Arhiepiscopul Utrechtului Henricus LOOS (1858- 1873) confirma copiii
vechilor-catolici din Bavaria. Apoi, la 4 iunie 1873 prof. Josef Hubert
REINKENS (1821-1896), fiind ales reprezentant al vechilor-catolici din
Germania, a fost hirotonit la 11 august 1873, de către episcopul Hermanus
HEYKAMP de Deventer (1853-1874), ca cel dintâi episcop al acestora.
Astfel a fost pusă şi temelia noii Biserici.
La 27 mai 1874 a putut fi întrunit Primul Sinod al Episcopiei
Vechi-Catolice Germane care a aprobat ca lege Regulamentul sinodal
şi parohial (Synodal und Gerneindeordnung) şi a ales un Consiliu Sinodal
(Synodalreprásentanz, Synodalrat). În acest mod mişcarea vechilor-catolici
şi-a primit forma bisericească precisă, socotindu-se continuatoarea
14 loan Vasile Leb
legitimă a Bisericii Catolice Vechi din Apus. Din acest moment ea se afla
în legătură organică cu întreaga tradiţie a Bisericii din Utrecht şi cu toate
curentele născute în sânul Bisericii Catolice: galicanismul, jansenismul,
febronianismul şi iosefinismul.
Vechii-catolici au ţinut să-şi organizeze Biserica în spiritul
Bisericii celei Vechi, eliminând toate înnoirile papale şi purificând astfel
adevărata învăţătură catolică de toate adaosurile. De aceea, ei au declarat că
nu recunosc Conciliul 1 Vatican ca Sinod ecumenic şi că dogma despre
“immaculata conceptio” decretată în anul 1854, dogma despre
infailibilitatea papală şi primatul jurisdicţional universal al papei sunt
necanonice şi, ca atare, trebuie respinse. Ca principiu conducător ei şi-au
însuşit expresia lui VfNCENŢIU de Lerin, de a păstra “quod semper, quod
ubique, quod ab ómnibus creditum est...”. Alte reforme vechi-catolice s-au
referit la spovedanie, post, sărbători, catehism, manuale şcolare, Liturghie,
dispense, celibat şi raportul Bisericii cu Statul.
La început, contemporanii vechilor-catolici nu au fost deplin
conştienţi de seriozitatea acestei mişcări reformatoare, aşteptând ca o parte a
vechilor-catolici să se întoarcă în sânul Bisericii Romano-Catolice, iar
cealaltă parte să treacă la Biserica Protestantă. S-a întâmplat însă cu totul
altfel, căci vechii-catolici au ştiut să păstreze drumul de mijloc, între cele
două Biserici apusene, punându-le cu surprindere, în faţa unei noi Biserici
care se consolida tot mai mult.
Biserica Ortodoxă şi-a adus o contribuţie considerabilă la
clarificarea ideilor vechilor-catolici şi la găsirea drumului pe care aceştia
l-au urmat. Vechii-catolici i s-au adresat de la început, socotind apropierea
lor de Ortodoxie ca pe un fenomen foarte natural, în efortul lor de a restabili
în Apus Biserica cea Veche. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Rusă,
Greacă şi Română au manifestat de la început un interes viu faţă de
Mişcarea Vechilor Catolici. Ele vedeau în aceasta posibilitatea restabilirii
în Apus a Bisericii Vechi, neîmpărţite. Ortodoxia reprezenta apoi, pentru
vechii-catolici, garanţia şi sprijinul în atingerea ţelului pe care ei îl
urmăreau. Această idee era de altfel în deplin acord cu speranţa lumii
apusene într-o înnoire spirituală ce trebuia să vină din Răsărit, exprimată
prin dictonul “Ex Oriente lux!”.
Bisericile Ortodoxe au participat însă în măsură foarte diferită la

încheierea relaţiilor cu vechii-catolici, deoarece ele însele aveau condiţii
diferite de dezvoltare şi exprimare. Perioada de care ne ocupăm se
caracteriza mai ales prin două însuşiri. În primul rând se numără înfiinţarea
statelor naţionale ale popoarelor ortodoxe care până atunci erau destul de
străine unul faţă de celălalt. În al doilea rând era pătrunderea treptată în
Răsărit a gândirii profane, a spiritului iluminist şi a liberalismului apusean.
Spiritul naţional a fost prezent şi la înfiinţarea Bisericilor Ortodoxe
autocefale ale Greciei (1833), României (1864/1885), Bulgariei (1870) şi
mai târziu a Albaniei (1922/1928/1938). Pentru Biserica Ortodoxă Rusă
această epocă a însemnat o înflorire care i-a permis să stea în contact direct
şi neîntrerupt cu Bisericile Apusului. Ea dispunea de o bogată literatură
teologică, precum şi de teologi renumiţi ca: Macarie BULGAKOV (+1882
); V.V. BOLOTOV (1854-1900); S.N. BULGAKOV (1871- 1944);
arhiepiscopul Antonie CHRAPOVICKI (1863-1936); l. L. LANIŞEV
(1826-1910); A.V. KARTAŞEV (1875-1960); A.L. KATANSKI (1919)
ş.a. Odată cu naşterea Mişcării Vechilor-Catolici, Biserica Rusă a dovedit
un interes deosebit faţă de aceasta, atât din motive bisericeşti, cât şi
politice. Biserica Rusă avea în acelaşi timp relaţii strânse şi cu Biserica
Anglicană şi mai ales cu organizaţia “ Eastern Churches Association “,
înfiinţată la 13 aprilie 1864.
Biserica Greciei dispunea şi ea de teologi bine pregătiţi, ca Zikos
ROSIS, N. DAMALAS şi A.D. KYRIAKOS, ca şi de ierarhi bine cunoscuţi
în lumea teologilor, ca arhiepiscopul Alexandru LYKURGOS de Şira şi
Tinos (1827-1875) ş.a. Acesta din urmă vizita Anglia încă în 1870, pentru a
discuta şi a se informa de posibilităţile unei eventuale uniri a ortodocşilor cu
anglicanii.
În această ordine de idei este nu numai explicabil, ci foarte
16 lo un Va sile Leb
natural ca anglicanii să participe la Conferinţele de unire de la Bonn, din
1874 şi 1875, alături de ortodocşi şi de vechii-catolici.
Relaţiile ortodoxo-vechi-catolice, la început neoficiale, apoi
oficiale, au influenţat pozitiv ambele părţi. Pe de o parte, vechii- catolici au
aflat sprijin în Ortodoxie pentru dezvoltarea şi definirea învăţăturii lor, iar pe
de altă parte, ortodocşii au fost determinaţi să discute mai intens cu teologii
apuseni şi să studieze mai temeinic învăţătura Bisericii acestora. Rezultatele
acestei confruntări s-au materializat în mulţimea lucrărilor
teologice-ştiinţifice pe care le-au întocmit atât vechii-catolici, cât şi
ortodocşii ruşi, greci şi apoi români, bulgari, sârbi, cehi, polonezi, finlandezi
ş.a.
Relaţiile ortodoxo-vechi-catolice au înregistrat, în dependenţă de
factorii istorici, uneori o intensitate mai mare, alteori mai mică; ideea însă, a
unirii celor două Biserici a fost mereu vie. De pildă, în timpul Conferinţelor
de la Bonn (1874-1875) aceste relaţii au fost foarte strânse, după care a
urmat o perioadă mai puţin intensă a acestora, datorită izbucnirii războiului
ruso-turc din 1877-1878. Roadele acestei perioade au fost, însă, foarte
bogate, datorită corespondenţei teologi ce dintre Comisia din Petersburg si
Comisia din Rotterdam
Revoluţia rusească din 1917/1918 a împiedicat pentru o perioadă
lungă ca Biserica Ortodoxă din această ţară să poarte în continuare discuţii
referitoare la refacerea unităţii bisericeşti. În această situaţie, Patriarhia
ecumenică a fost aceea care a preluat cu succes sarcina de a lucra în vederea
apropierii Bisericilor. Biserica Ortodoxă Română şi cea Sârbă au răspuns cu
promptitudine apelurilor Constantinopolului, acordându-i tot sprijinul în
acest efort. Biserica Bulgariei, deşi într-o situaţie specială, fiind în schismă
cu Patriarhia ecumenică între 1870-1945, a participat la tratative mai ales
prin persoane individuale, cum a fost Ştefan ŢANKOV, contribuind
împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe la strângerea relaţiilor cu celelalte
Biserici creştine.
Ideea întrunirii Sfântului şi Marelui Sinod Ortodox preocupa tot mai
mult minţile creştinilor ortodocşi, îndreptând preocupările acestora în sensul
întăririi relaţiilor reciproce, într-un proces de cunoaştere mai bună a
celorlalte confesiuni şi a confruntării directe cu problemele lumii creştine. În
acest contex nu se poate face abstracţie de istoria Bisericii Anglicane şi de

Mişcarea ecumenică, întrucât acestea constituie doi factori cu influenţă
majoră în desfăşurarea relaţiilor interbisericeşti în genere.
În cadrul Mişcării ecumenice Biserica Ortodoxă şi Biserica
Veche-Catolică reprezentau direcţia “ catolică “. Intrarea, în 1961, a
Bisericilor Ortodoxe din fostele ţări comuniste, în Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, întărea şi mai mult această direcţie, promovând şi o colaborare
mai strânsă între Biserici, în vederea unei mai bune cunoaşteri. Dorinţa şi
străduinţa reciprocă a celor două Biserici, coroborată cu condiţiile istorice
prielnice, au făcut ca tratativele ortodoxo-vechi-catolice să câştige o bază
trainică, ajungând până la deschiderea dialogului oficial.
Deşi relaţiile Bisericii Vechi-Catolice cu Biserica Anglicană, cu
unele Biserici protestante şi cu Biserica Romano-Catolică nu au permis încă
realizarea intercomuniunii ei cu Biserica Ortodoxă, ambele Biserici
consideră că această situaţie va fi în curând depăşită. Legăturile lor de până
acum au dus la o maturizare ecumenică a ambelor Biserici, prin crearea unei
metode, a unui plan comun de lucru şi a unei cooperări armonioase. Acestea
au adus în curând rezultate îmbucurătoare, materializate în textele alcătuite
în comun şi aprobate în conferinţele mixte. Desigur, nu se poate face
abstracţie de deosebirile existente, deşi au fost accentuate mai ales punctele
comune ale celor doi parteneri. Dialogul iubirii a fost completat şi în acest
context prin dialogul teologic, reprezentând o treaptă calitativ superioară în
raportul dintre cele două Biserici.
Prin tot ce s-a realizat până acum se poate considera pe drept că
dialogul ortodoxo-vechi-catolic este un exemplu de străduinţă şi clar viziune
în activitatea ecumenică, putând servi ca model şi relaţiilor dintre celelalte
Biserici creştine.
Structura acestei lucrări a fost determinată de însuşi procesul istoric
urmat de relaţiile celor două Biserici, consemnând punct cu punct, expozitiv,
desfăşurarea lor. Este de altfel, cea dintâi încercare de a surprinde, în
totalitatea lor, evenimentele care au legat cele două Biserici şi implicit viaţa
acestora. Ea se înscrie în rândul altor lucrări româneşti care au studiat viaţa şi
activitatea unor Biserici cu care Biserica Ortodoxă Română cultivă legături
deprietenie şi de apropiere: Biserica Anglicană, Biserica Evanghelică din
18 loan Vasile Leb
Germania şi, în ultimul timp, Biserica Romano-Catolică. Aceasta se

datorează marii deschideri a Bisericii noastre faţă de toate celelalte Biserici
şi mai ales intensei sale activităţi în cadrul Mişcării ecumenice. Rodul
acestei deschideri s-a concretizat în începerea de dialoguri bilaterale între
Biserica Ortodoxă şi alte Biserici, cum este cazul cu cele amintite mai sus.
Dialogul cu Biserica Veche-Catolică se înscrie şi el în rândul acestor
strădanii pentru unitatea bisericească, o cunoaştere mai aprofundată a acestei
Biserici fiind necesară. De aici şi necesitatea unei astfel de lucrări. Ea s-a
născut din profunda convingere că unitatea bisericească este posibilă,
precum şi din aceea a datoriei pe care o au creştinii din întreaga lume, de a se
strădui neîncetat să împlinească porunca Mântuitorului ca să fie “o turmă şi
un păstor” (Ioan X, 16).
19
I. CONTACTELE ORTODOXO-VECHI-CATOLICE
ÎNTRE 1871 ŞI 1918
1.1. LEGĂTURILE RECIPROCE PÂNĂ LA l-a

CONFERINŢĂ DE UNIRE DE LA BONN, 1874
în “Declaraţia din München”, de la Rusaliile anului 1871,

vechii-catolici s-au exprimat programatic. “Nouă-se spunem declaraţie -ni
se prezintă icoana unei veritabile regenerări bisericeşti, o situaţie în care
popoarele cultivate, de mărturisire catolică, fără a prejudicia apartenenţa lor
la trupul Bisericii universale, însă libere de jugul nedreptei dorinţe de
stăpânire, fiecare îşi alcătuieşte şi clădeşte fiinţa Bisericii sale
corespunzător modului său de existenţă şi în armonie cu restul misiunii sale
culturale, în munca unită a clerului şi a laicilor şi în care întreaga lume
catolică se bucură de conducerea unui primat şi episcopat care, prin ştiinţă şi
prin participarea lucrătoare la o viaţă comună, şi-a dobândit înţelegerea şi
capacitatea de a reda Bisericii locul ei demn în fruntea culturii lumii şi de
a-1 păstra astfel neîntrerupt. Pe această cale, şi nu prin decretele vaticane, ne
vom apropia noi din nou de cel mai înalt ţel al dezvoltării creştine, al unirii
comunităţilor creştine acum dezbinate, unitate vrută şi promisă de
întemeietorul Bisericii, care este dorită şi cerută cu o forţă crescândă a
dorului nenumăraţilor credincioşi, şi nu mai puţin în Germania” (1). Şi mai
clar s-au exprimat ei la Congresul de la München, ţinut între 22-24
septembrie 1871, arătându-şi dorinţa expresăîntr-o reunire cu Biserica rusă,
“a cărei despărţire s-a făcut fără motive temeinice şi care nu este
fundamentată pe nici o deosebire dogmatică de neînlăturat” (2).
Aceste afirmaţii vechi-catolice nu au fost deloc întâmplătoare.
Cultivarea de relaţii prieteneşti cu ortodocşii a fost privită de către
vechii-catolici ca una dintre primele lor griji (3). De aceea, la Congresul de
Ia München din 22-24 septembrie 1871 (I-ul Congres Vechi- Catolic), au
putut fi întâlniţi şi reprezentanţi ortodocşi, deşi neoficial.
Biserica Ortodoxă Rusă a fost atunci reprezentată de către LT. OSININ
20 loan Vasile Leb
(4) , profesor la Academia Duhovnicească din Petersburg, iar Biserica

Greacă era reprezentată de către arhimandritul DIMITROPOPULO
(5) , de la Biserica grecească din München. De asemenea, era prezent şi Dr.
J.J. OVERBECK, vestit pentru sârguinţa lui în răspândirea Ortodoxiei în
Apus (6).
Simpatia teologilor ruşi faţă de vechii-catolici a fost exprimată de
către prof. OS IN IN în timpul congresului. El arăta că nu există nici o altă
piedică pentru legaturile dintre Biserici decât absolutismul şi infailibilitatea
papală. Chiar şi Filioque (învăţătura despre purcederea Sf. Duh din Tatăl şi
din Fiul), nu este - după el - o deosebire de netrecut
(7) . Aceeaşi simpatie a exprimat-o şi Procurorul general D. TOLSTOI
(8) în raportul său pe anul 1871, înaintat Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Ruse. Deşi recunoştea că, pentru moment, problema unirii cu
vechii-catolici era “încă în situaţie neclară şi inexactă“ o socotea, totuşi, ca
ceva pozitiv (9). El considera că, în cazul în care vechii- catolici vor fi
consecvenţi pe drumul pe care au pornit, atunci ei vor fi nevoiţi în mod
natural, să ajungă la “cunoaşterea adevărului Ortodoxiei şi la reunirea cu
Biserica drept credincioasă“ (10). TOLSTOI regreta numeroasele idei
greşite şi cunoaşterea plină de lipsuri a învăţaţilor apuseni cu privire la
Biserica Ortodoxă Rusă. De aceea, spre a împlini această lipsă, Biserica
rusă a hotărât traducera în germană a unora din cele mai importante lucrări
teologice ruseşti, deoarece “naţiunile apusene, şi prin urmare şi
vechii-catolici, cunosc doar foarte puţin Biserica dreptmăritoare” (11). Deşi
independent de această hotărâre, dar în acelaşi scop, în anul 1870, Dr.
BLUMENTHAL tradusese deja, în germană, Istoria Bisericii Ruse, scrisă
de episcopul Filaret GUMILEVSKIJ al Cernigovului (1859-1866) (12).
Acestei traduceri i-au fost adăugate apoi: o Explicare a slujbei Bisericii
Ortodoxe, un “ Catehism “ al mitropolitului Filaret DROZDOV al
Moscovei (1821-1867) (13), precum şi o “Precuvântare” detaliată, în care
traducătorul a prezentat caracteristicile Bisericii Ortodoxe, precum şi
ierarhia acesteia (14).
La scurt timp, periodicele ruseşti şi, în special revista
Ortodoxie şi Vechi-Catoiicism 21
“Christianskoe Ctenie”, au început să ia poziţie faţă de teologia apuseană şi,

mai ales, faţă de vechii-catolici. Au fost tipărite acum, scrisori ale celor mai
cunoscute personalităţi vechi-catolice, adresate Secţiei din Petersburg a
Societăţii prietenilor iluminării clericale. Prof. OSININ însuşi, reîntors
de la München, a ţinut trei conferinţe publice în Petersburg şi a scris o serie
de articole în care arăta cauzele şi realităţile din care s-a născut
vechiul-catolicism (15). Acel uiaşi scop de informare se datorează şi
traducerea în limba germană a raportului anual înaintat de procurorul
general D. TOLSTOI Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (16).
Ideea unei reuniri a Bisericilor se întărea mereu şi în rândul
vechilor-catolici. Sinteza ei a facut-o curând Ignaz von DÖLLINGER în
vestitele sale cuvântări Despre reunirea Bisericilor creştine, ţinute la
München în anul 1872. El era ferm convins că va veni un timp în care
“Bisericile lui Petru şi ale lui Pavel se vor continua în aceea a lui Ioan” sau,
cum se spunea în evul mediu, “perioadei Tatălui şi Fiului îi va urma aceea a
Sfântului Duh” (17). Cuvântările sale au căzut pretutindeni pe un teren
prielnic, trecând cu mult dincolo de graniţele germane. În acelaşi an, 1872,
ele au fost traduse în englezeşte (18) şi, curând după aceea, în franţuzeşte
(19). DÖLLINGER credea că un viitor apropiat va aduce cu sine o Biserică
ce va fi continuatoarea şi urmaşa fidelă a secolelor primare. Aceasta va avea
spaţiu şi forţă de atracţie pentru Bisericile despărţite, fiind o Biserică în care
libertatea şi ordinea, educaţia şi moralitatea, precum şi unitatea de credinţă
se vor împăca şi cu cercetarea ştiinţifică liberă (20).
Ca urmare imediată a apelului vechi-catolic pentru înţelegere, a
fost fondată în martie 1872 secţia din St. Petersburg a Societăţii prietenilor
iluminării clericale care fusese înfiinţată deja în 1862 în Moscova. Aceasta
avea ca sarcină specială întreţinerea legăturilor Bisericii ruse cu luptătorii
pentru Ortodoxie în afara graniţelor' ruseşti, asigurarea unui suport moral
acestora şi cooperarea la lămurirea ideilor despre Biserica Ortodoxă în
străinătate (21). În acest scop se cerea intrarea ei în legătură cu
reprezentanţii vechi-catolicismului, pentru a înţelege caracterul adevărat al
acestuia (22).
22 loan Vasile Leb
Aceasta s-a petrecut la scurt timp. Eugène MICHA UD (1839-
1917)(23) a scris în martie/aprilie 1872, ca preşedinte al Comitetului
vechi-catolic din Franţa, Sfanţului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse,
interesându-se de condiţiile unei uniri a vechilor-catolici francezi cu Biserica
Ortodoxă. “ Societatea din Petersburg “ a răspuns vechilor- catolici în mai
1872, precizând că pentru unirea lor cu ortodocşii sunt necesare: a). Unitatea
perfectă în dogme între cele două Biserici; b). Respectarea tradiţiilor şi
obiceiurilor locale, conforme cu învăţătura Bisericii Ecumenice;
c).Identitatea în actele de cult referitoare la Sfintele Taine şi d). Respectarea
normelor bisericeşti (24).
Poziţia rusă a fost expusă şi mai explicit la cel de-al II-lea Congres
al vechilor-catolici, ţinut la Köln, între 20-22 septembrie 1872, şi la care a
participat un număr însemnat de reprezentanţi ruşi. Au fostprezenţi:
Protopresbiterul I.L. IANIŞEV ( 1826-1910), rectorul Academiei
duhovniceşti din St. Petersburg, A. V. TAC1ALOV, preotul comunităţii
ortodoxe ruse din Wiesbaden, generalul A. KIREIEV (1832-1910) secretarul
“Societăţii” din St. Petersburg, toţi trei ca reprezentanţi ai acestei
“Societăţi” (25). Deasemenea, de la Budapesta a participat Constantin
Lukici KUSTOD1EV, preotal Bisericii ruse de acolo (26) precum şi J.J.
OVERBECK din Londra (27).
De la 20 septembrie 1872, IANIŞEV scotea în evidenţă faptul că în
Sfânta Liturghie, Biserica rusă se roagă pentru Bisericile creştine şi pentru
unirea acestora. El adăuga că în Rusia era vie dorinţa de unire a Bisericilor
creştine pe baza adevărului creştin (28). El socotea că unirea trebuia tăcută pe
baza celor şapte Si noade ecumenice, care “ trebuie recunoscute ca expresie a
învăţăturii întregii Biserici neîmpărţite “(29). Ca “expresie comună a
credinţei generale IANIŞEV socotea Simbolul niceo-constantinopolitan, fără
acel adaos nefericit al cuvântului Filioque, care pentru ortodocşi este
inadmisibil. Aceasta, deoarece Filioque alterează mărturisirea de credinţă
generală. El pune sub semnul întrebării principiul viu al vieţii creştine,
iubirea, întrucât o parte a Bisericii a primit acest adaos în simbolul ecumenic
(30). Creştinii - susţinea IANIŞEV - trebuie sădea mărturie despre Biserica
cea veche şi nedespărţită. Pentru ei trebuie să aibă
valoare de principiu cuvintele lui VTNCENŢIU de Lerin (+450):

“ld teneamus, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est; hoc
est etenim vere proprieque catholicum” (31).
Întrucât rezolvarea acestei importante probleme cerea multă muncă,
IANIŞEV a primit cu bucurie decizia Congresului de a fi numită o Comisie
de unire (32). Ca membri ai ei au fost aleşi: Ignaz von DÖLLINGER,
lohannes FRIEDERICH, Josef LANGEN, Johann LUTTERBECK, Eugène
MICHAUD, Friedrich MICHEL1S, Iosef Hubert REINKENS, Franz
Heinrich REUSCH, RÖTTELS şi Johann Friedrich von SCHULTE. Comisia
s-a constituit la 23 septembrie 1872 şi a ales ca preşedinte pe Ignaz von
DÖLLINGER, iar ca secretar pe J. FRIEDRICH.
Paragraful II al hotărârilor Congresului a dat din nou expresie
speranţei conţinute în programele din München, de la Rusalii şi din
septembrie 1871, cu privire la unirea comunităţilor creştine acum despărţite.
El exprima dorinţa ca teologii tuturor confesiunilor să-şi îndrepte atenţia
asupra acestui punct şi preciza că amintita comisie are următoarele sarcini: 1.
să se pună în legătură cu organizaţiile deja existente sau cu cele în curs de
formare, pentru înlăturarea dezbinării bisericeşti; 2. instituirea şi
impulsionarea cercetării ştiinţifice a deosebirilor existente şi a posibilităţilor
îndepărtării acestora, ca şi facilitarea publicării rezultatelor în lucrări
ştiinţifice şi reviste; 3. întocmirea de studii şi articole de popularizare, care
să promoveze cunoaşterea învăţăturilor, aşezămintelor şi situaţiilor
Bisericilor şi confesiunilor despărţite, acordându-se atenţia cuvenită
punctelor de apropiere şi deosebirilor existente şi, în general, trezirea şi
păstrarea în cercuri lărgite a înţelegerii şi interesului pentru unirea dorită
(33).
Rezultatele Congresului au fost elogiate nu numai de participanţi, ci
şi de alte cercuri mai largi. Aşa Uniunea Credincioşilor care în acele zile îşi
ţinea şedinţele la Halle şi-a exprimat simpatia sa faţă de Congres într-o
declaraţie (34). Apoi, Uniunea Evanghelică din Geneva a înaintat, la 30
septembrie 1872, o adresă lui DÖLLINGER şi Fr. von SCHULTE, purtând
semnăturile a 30 de elveţieni, 9 englezi, 8 francezi şi a câte unui olandez,
italian şi belgian, precum şi a 2
24 loan Vasile Leb
americani. Adresa exprima solidaritatea semnatarilor cu mişcarea
vechilor-catohci (35). De o deosebită importanţă este însă scrisoarea
arhiepiscopului ALEXANDRU din Şira şi Tinos (36), pe care acesta a scris-o
din Constantinopol profesorului J.N. HUBER. Scrisoarea are un pronunţat
sens programatic. înaltul ierarh ortodox socotea că reunireaBisericilortrebuie
făcută după o anumită normă care nu poate fi decât Biserica cea neîmpărţită,
cea dinainte de schismă. Această normă constituie:
1. o piedică împotriva bunului plac al oamenilor, care poate
distruge în multe feluri adevărul Evangheliei şi, în loc să promoveze unitate
şi armonie, produce numai dispersare şi greutăţi;
2. ea situează Biserica pe un plan mult mai favorabil faţă de
Biserica papală căci, în ti mp ce prima îi impută Bisericii papale diferite
înnoiri, cea din urmă nu poate face acelaşi lucru, nici din punct de vedere
juridic, nici bisericesc;
3. ea va linişti conştiinţele celor ce, datorită abuzurilor, s-au
văzut nevoiţi să se despartă de Biserica papală care, “dacă ar fi rămas în
adevărul creştinismului, cu siguranţă că ar fi avut locul de frunte între
Bisericile adevărate (37).
Comisia de unire numită de către Congres a luat curând legătura cu
membrii Societăţii din Petersburg. împreună cu aceasta au stabilit
principiile în baza cărora avea să fie urmărită unirea Bisericilor, şi anume: 1.
recunoaşterea dumnezeirii lui lisus Hristos; 2. lisus Hristos a fondat o
Biserică; 3. ca izvoare au fost stabilite: a) Sfânta Scriptură şi b) învăţătura
Părinţilor bisericeşti din Biserica nedespărţită (Tradiţiaîn concordanţă cu Sf.
Scriptură); 4. drept criteriu a fost acceptată expresia Sf. VINCENŢIU de
Lerin: “quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est” şi 5. ca
metodă a fost aleasă metoda istorică.
Toate aceste principii au fost acceptate în Koln, la23 septembrie
1872, trebuind să călăuzească activitatea viitoare. Se vede clar că istorismul
care domnea în acea vreme şi-a pus amprenta asupra tratativelor
ortodoxo-vechi-catolice, punctul 5 al prevederilor fiind chiar principiu
metodic al discuţiilor bilaterale. Prin precizarea principi i lor de mai sus, s-a
făcut primul pas pentru începerea di scufii lor şi a încercărilor de apropiere
dintre ortodocşi şi vechii-catolici (38). Acestea s-au intensificat tot mai mult,
aşa încât, la cel de-al III-lea Congres al Vechilor-Catolici, ţinut la Konstanz

(Germania) între 12- 14 sept. 1873, a trebuit să fie găsită o nouă formă de
coordonare a lor. De aceea, la 13 septembrie ] 873 Congresul a hotărât
următoarele: “în baza faptului că sarcina de a coordona întreaga operă a
reunirii cu diferitele confesiuni creştine este prea cuprinzătoare pentru o
singură comisie, spre a o conduce la ţeluri concrete, Congresul decide ca
Reprezentanţa sinodală să fie împuternicită să numească subcomisii, a căror
sarcină să fie intrarea în relaţii pozitive cu fiecare dintre confesiuni, cu
Biserica Greacă, cu Biserica Rusă, cu cea Anglicană, Evanghelică, etc.”(39).
Deşi în mişcarea veche catolică de atunci n-au lipsit elemente de
fluctuaţie, vechilor-catolici le-a fost clar drumul pe care îl aveau de urmat.
“Noi nu vrem - spunea Prof. Friedrich MICHELIS la Congres - să fim nici
anglo-catolici, nu vrem să fim nici romano-catolici, ci vrem să fim catolici”
(40). Numirea subcomisiilor de unire era considerată, însă, de toţi, un progres
în efortul pentru reunirea Bisericilor. Acestea urmau să-şi aibă sediul la Bonn
(Comisia pentru relaţiile cu ortodocşii) şi München (cea pentru relaţiile cu
anglicanii şi cu protestanţii) (41). Subscriind şi ei acestor hotărâri,
reprezentanţii ortodocşi ruşi VASILIEV şi KIREIEV arătau înţelegere faţă
de eforturile vechilor-catolici. De fapt, VASILIEV îşi exprimase simpatia
faţă de aceştia încă din 11 septembrie 1873, cu o zi înainte de începerea
congresului (42) iar din Grecia, arhiepiscopul Alexandru LYKURGOS a
salutat congresul printr-o scrisoare deosebit de prietenoasă (43).
Rezultatele Congresului din Konstanz s-au văzut repede. în acelaşi
an (1873) au fost constituite cele două subcomisii: una pentru discuţiile cu
anglicanii, iar cealaltă pentru discuţiile cu ortodocşii. Aceasta din urmă era
alcătuită din profesorii Josef LANGEN (Preşedinte), Peter KNOODT şi
Franz REUSCH din Bonn, cu posibilitatea ca, după necesităţi, să se lărgească
prin numirea de noi membri (44).
Deşi participarea la primele congrese ale vechilor-catolici a făcut
posibilă cunoaşterea mai apropiată a Ortodoxiei şi a stimulat eforturile pentru
unire, încă nu venise timpul ca organele Bisericilor prietene să ia atitudine
oficială faţă de vechii-catolici. Totuşi, cu ajutorul Procurorului general al
Sfanţului Sinod, contele TOLSTOI, apărea la Petersburg o foaiepentru
încurajarea strădaniilor de unire cu aceştia (45). Bazat pe acest interes al
ruşilor faţă de evenimentele ce se petreceau în Germania, cel de-al doilea
26 loan Vasile Leb
preşedinte al Reprezentanţei Sinodale Vechi-Catolice, Friedrich von
SCHULTE, a informat Societatea din Petersburg despre hotărârile
Congresului din Konstanz, ca şi de componenţa Comisiei de la München.
Totodată, el cerea ruşilor să precizeze principalele învăţături deosebitoare
dintre ortodocşi şi vechii-catolici, făcând astfel ca discuţiile să primească un
fagaş precis. La scurt timp, în ianuarie 1874, Secţia din Petersburg a
Societăţii prietenilor iluminării clericale va trimite o adresă profesorului
.losef LANGEN (46), anunţându-1 că au fost acceptate principiile stabilite la
23 septembrie 1873, de Congresul de la Köln. Apoi, sub titlul: Schema
quaestionum controversiarum, au fost precizate cele mai însemnate puncte
deosebitoare, grupateîntrei categorii: dogmatice, canonice şi de ritual.
Schemă aceasta cuprindea două secţiuni: L Punctele dogmatice
deosebitoare şi ÎL Cele mai iiiiportante puncte deosebitoare* Canonice
şi de ritual.
în fiecare secţiune a fost redată, pe de o parte învăţătura ortodoxă,
iar pe de altă parte învăţătura catolică. între deosebirile de ordin
dogmatic au fost specificate învăţătura despre Biserică şi întâistătătorul
ei, despre Sfântul Duh, despre Fecioara Maria, despre faptele bune ,
despre păcat şi despre viaţa de dincolo de mormânt. în rândul
deosebirilor canonice şi de ritual au fost amintite: învăţătură privitoare la
Simbolul credinţei, despreTaina Botezului, despre Taina Mirungerii,
Sfânta Euharistie, Pocăinţă, Căsătoria şi Maslul (47). Primind această
Schemă, Comisia de la Bonn a discutat-o la 18 februarie 1874, iar la 28
februarie apublicat răspunsurile în “Deutscher Merkur”. Vechii-catolici
imputau ruşilor faptul că sub titlul de “învăţătură a Bisericii apusene”, ei
expuseseră învăţătura
romană, aceea a Vaticanului. De asemenea, ei arătau că unele din

propoziţiile schemei au nevoie de o nouă precizare. Deosebirile, ziceau ei, nu
ar fi atât de mari dacă s-ar lua în considerare învăţătura veche-catolică.
Primele două “deosebiri” - privitoare la Sfântul Duh - nici nuar
fipunctedecontroversăortodoxo-vechi-catolică. Mai departe socoteau că
“imaculata concepţie”, proclamată de către P1USIX nu este nici formal şi
nici material o dogmă; învăţătura despre “harul singur mântuitor” este o
“învăţăturăapostolică ingeniosîntocmită“; învăţătura romanădespre
indulgenţe trebuie respinsă, însă teoria tomista în care ea rezidă trebuie
păstratăşi, în sfârşit, indulgenţaşi purgatoriul roman stau într-o legătură de
nezdruncinat. în privinţa deosebirilor canonice şi rituale, vechii-catolici s-au
declarat de acord cu ortodocşii, însă cu precizarea că, pentru ca neînţelegerile
să fie înlăturate, este necesară o cercetare mai amănunţită a fiecărui punct din
schemă (48).
Teologii ruşi erau pregătiţi să primească un astfel de răspuns. în
scrisoarea care însoţea adresa trimisă vechilor-catolici, ei au specificat că în
tabelul lor se aflau “cele mai importante întrebări în care ortodocşii nu sunt
de acord curomano-catolicii”. Ei s-au aşteptat deja ca, la unele dintre aceste
întrebări să fi fost răspuns de către vechii- catolici la fel ca Biserica
Răsăritului. Lăsau însă libertatea ca în unele cazuri vechii-catolici să dea un
răspuns îndoielnic, în timp ce în altele, probabil, să judece dintr-un alt punct
de vedere. Ei şi-au exprimat totuşi dorinţa vie ca, ajutaţi de conştiincioasa
ştiinţă germană, vechii- catolici să rezolve problemele expuse, în acelaşi
spirit ca şi ortodocşii, ceea ce va duce la unirea dorită. Ruşii arătau clar că în
afara acestor întrebări mai sunt şi altele, pe care de data aceasta nu le-au
amintit, întrucât ele au un caracter mai mult scolastic, iar o parte din ele, cum
ar fi problema postului, facerea semnului crucii, ordinele călugăreşti ş.a. nu
prezintă dificultăţi deosebite. în numele Consiliului Ramurii din
Petersburg a Societăţii Prietenilor Iluminării clericale semna Alexander
KIRE1EV, ca secretar (49).
Scrisoarea şi tabelul rus au fost transmise de către vechii- catolici şi
anglicanilor, iar ruşii au trimis acestora şi rapoartele de activitate ale
Societăţii (50). Aceasta a dus la o centralizare, la o conlucrare mai unitară,
cât şi la o lărgire a cercului celor interesaţi de apropierea şi unirea Bisericilor
creştine. Revenind asupra schemei ruseşti, la 7 martie 1874 ziarul
28 loan Vasile Leb
vechi-catolic “Deutscher Merkur” era de acord cu observaţiile făcute de
Comisia de la Bonn, amintind şi alte diferenţe care nu fuseseră încă expuse:
canonul biblic, învăţătura despre har şi dreptul familiei. Cele mai mari
dificultăţi erau considerate cele legate de structura bisericească şi de adaosul
Filioque la Simbolul credinţei, acesta din urmă fiind socotit “un zid
despărţitor greu de străpuns” (51). Curând după aceasta, Prof. Josef L AN
GEN a primit di n partea anglicanilor un tabel cu învăţăturile deosebitoare
dintre anglicani şi vechi i-catolici, cu titlul: Declaraţie asupra învăţăturilor
de credinţă ale Bisericii engleze (52). întrucât această schemă a fost
alcătuită în strânsă legătură cu cea rusă, conţine şi ea aceleaşi puncte,
expunând însă punctul de vedere anglican.
Schimbului de corespondenţă i-au urmat, la scurt timp, întâlniri şi
discuţii directe. La Congresul al IV-lea al Vechilor-Catolici, ţinut la
Freiburg în Breisgau (5-9 sept. 1874), au participat şi câţiva ortodocşi, şi
anume: generalul Al. KIREIEV şi consilierul de stat Theodor von
SETCHOTIN, amândoi veniţi de la Moscova, Arsenie TACIALOV, preotul
Bisericii ruse din Wiesbaden şi BELIAVSNIJ din Stuttgard. Arhiepiscopul
Alexandru LYKURGOS de Şira şi Tinos a scris din nou o caldă scrisoare
Congresului, desemnând pe Prof. Zikos ROS1S din Atena ca trimis
“semioficial” al Sfanţului Sinod.
în şedinţa din 6 septembrie 1874, DOLI.JNGER aducea la
cunoştinţa Congresului organizarea unei conferinţe de unire ce urma să se
ţinăîn cursul aceluiaşi an la Bonn, obţinând şi acordul Congresului în acest
sens. La această conferinţă trebuia să fie reprezentată Biserica Ortodoxă,
Biserica Anglicană, Biserica Evanghelică şi Biserica V eche- Catolică (53).
Prin aceasta au fost făcute pregătirile în vederea unei întâlniri
ortodoxo-vechi-catolice mai largi şi cu o tematică precisă.
Ortodoxie şi Vechi- Catolicism 29
1.2. PRIMA CONFERINŢĂ DE UNIRE DE LA BONN, 1874
Încă la 8 august 1874 apărea în “Deutscher Merkur” invitaţia din

partea vechilor-catolici, la o conferinţă de unire. Ea spunea următoarele: “La
14 septembrie şi în zilele următoare se va ţine la Bonn o conferinţă a
bărbaţilor care, aparţinând diferitelor comunităţi bisericeşti, se întâlnesc cu
dorinţa şi în speranţa unei mari uniri viitoare a credincioşilor creştini. Ca
temei şi principiu al celor ce trebuie realizate şi spre care se străduiesc, este
necesar să fie luateîn considerare formulele de mărturisire ale primelor
veacuri bisericeşti şi acele învăţături şi instituţii care au contat ca esenţiale şi
indispensabile în Biserica universală a Răsăritului şi Apusului de dinainte de
marea despărţire. Ţelul spre care trebuie tins înainte de toate şi care trebuie
promovat prin conferinţă nu este o unire absorbitoare sau o amestecare totală
a diferitelor corpuri bisericeşti, ci este refacerea unei com unităţi eclesiale pe
baza unei “unitas in necessariis”, cu păzirea şi păstrarea caracteristicilor
aparţinătoare fiecărei Biserici, dar care nu ţin de fiinţa mărturisirii de
credinţă a Bisericii celei vechi. Şi semna: Comitetul pentru promovarea
strădaniilor unirii bisericeşti” (54). Apoi, pentru a fi cunoscut de cercuri mai
largi, la 22 august 1874 a fost tipărit întregul răspuns al Comisiei de unire de
la Bonn, din 28 februarie 1874 (55). Aceasta înseamnă că înainte de
deschiderea Conferinţei de unire existau trei scheme din partea a trei
Biserici. Acestea redau învăţătura ortodoxă, respectiv anglicană şi
veche-catolică, referitoare la aceleaşi puncte de credinţă.
Conferinţa s-a ţinut între 14 şi 16 septembrie 1874 la Bonn, sub
preşedinţia lui Ignaz von DOLLINGER (56). Invitaţiei lui DOLLINGER
i-au răspuns mulţi interesaţi, participarea la conferinţă fiind “una strălucită“.
Au fost prezenţi la ea 20 vechi-catolici germani, între care episcopul J.H.
REINKENS, J. LAN GEN, F.H. REUSCH, P. KNOODT, ş.a., un elveţian,
doi francezi, trei danezi, 19 englezi şi 6 americani. Din Rusia au sosit
Protoiereul loan IANIŞEV, Rectorul Academiei Duhovniceşti din
Petersburg, generalul Alexandru
KIREJEV, Secretarul “Societăţii prietenilor iluminării clericale”,
Arsenij TACIALOV, preotul Bisericii ruse din Wiesbaden, iar din Grecia
Zikos ROSIS, profesor la Seminarul Rhizarion şi docent la Universitatea din
Atena (57).
Prima şedinţă, luni 14septembrie 1874, a fost deschisă de Prof. Fr.
30 loan Vasile Leb
H. REUSCH printr-o cuvântare (58). De la început el a declarat adunarea ca
“neoficială“. De aceea, s-a cerut ca participanţii să procedeze “cu discreţia
necesară“ (59) la informarea asupra acestei Conferinţe. El a precizat atât
caracterul discuţiilor, cât şi statutul participanţilor, arătând că nici unul
dintre participanţi nu deţinea vreun mandat din partea vreunei Biserici sau
corporaţiuni bisericeşti. Discuţia avea aşadar, doar caracterul unei discuţii de
persoane particulare. De aceea, pentru ceea ce afirma cineva, era el singur
răspunzător, în nici un caz Biserica sau corporaţiunea bisericească din care
făcea parte (60). Preşedintele conferinţei, J. von DOLLINGER, a expus apoi
scopul acesteia: “întrunirea noastră are ca ţel promovarea păcii religioase şi
unirea bisericească, un ţel care în toate timpurile a fost recunoscut ca demn
de urmărit. Evenimentele şi situaţiile prezente trebuie să facă însă, ca
atingerea lui să ne pară ca ceva deosebit de dorit” (61).
Discuţiile s-au purtat la început separat, între vechii-catolici şi
anglicani. Ca temei al acestora a fost desemnată “învăţătura Bisericii
nedespărţite” (62). în privinţa Conciliului tridentin, DOLLINGER a declarat
că vechii-catolici nu se consideră deloc obligaţi să accepte decretele
acestuia, întrucât el nu poate fi considerat Sinod ecumenic (63). Declaraţia
aceasta a uşurat în mod substanţial tratativele ce au urmat. Cea mai mare
dificultate a fost întâmpinată însă la discutarea adaosului Filioque.
Vechii-catolici germani au propus următoarea formulă: “Recunoaştem că
modul în care Filioque a fost introdus în Mărturisirea de credinţă
niceeană a fost nelegitim şi că în interesul păcii şi al unirii ar trebui
reaşezată forma primordială a Mărturisirii de credinţă, aşa cum a fost ea
stabilită de către Sinoadele generale ale Bisericii nedespărţite” (64).
Problema Filioque conţine în ea două aspecte: în primul rând aspectul
material: purcederea Sfântului Duh;
în al doilea rând aspectul formal: legitimitatea adaosului Filioque în Simbol.

DOLLINGER a ales, în mod foarte înţelept, ca prim pas în discutarea
problemei, cercetarea aspectului formal al acesteia. Aici el a putut declara
deschis că nu se poate contesta faptul că în Apus, Mărturisirii de credinţă
fixată de Sinoadele ecumenice, i-a fost adăugat Filioque fără
consimţământul Răsăritului. Acest adaos a produs o ruptură a unităţii dintre
Răsărit şi Apus. De aceea, Biserica răsăriteană poate pe drept cuvânt să
deplângă această alterare a unităţii printr-o schimbare unilaterală şi ilegală a
Mărturisirii de credinţă “despre care trei sinoade generale, unul după altul,
au declarat că nimic nu este îngăduit să-i fie adăugat şi despre care s-a zis:
Fides sic expressa est perfecta”. în cuvântul său de răspuns, episcopul Dr.
Harold BROWNE (1873-1890) aputut exprima doarpropria-i părere, între
anglicani, zicea el, nu existase încă nici o discuţie asupra lui Filioque (65)
înainte de aceasta. Prelatul anglican era de acord că termenul acesta nu ar fi
trebuit să fie adăugat Mărturisirii de credinţă şi că adaosul a fost făcut în
mod ilegal. El nu putea însă recunoaşte că prin aceasta s-ar fi introdus o
învăţătură falsă în Simbol. Episcopul socotea la fel de ortodoxă atât
învăţătura răsăriteană, cât şi învăţătura Bisericii apusene, asupra punctului în
cauză: El recunoştea, ca şi orientalii, numai un fons deitatis, însă mi
recunoştea că Filioque stă în contradicţie cU această învăţătură. De aceea,
englezii puteau doar să-şi exprime “părerea de rău cu privire la schimbarea
Simbolului* dar nu puteau declara că Filioque trebuie înlăturat” (66).
Aceeaşi idee a exprimat-o şi episcopul Dr. KERFQOT din Pittsburgh. El a
propus doar o mică modificare: în loc de “ar trebui să fie reaşezată“, să se
spună “ar putea să fie reaşezată“ (67). Anglicanii nu au socotit că păstrarea
formei răsăritene ar fi o piedică în vederea inter comuniunii - zicea episcopul
de Winchester. Dimpotrivă, susţinea acelaşi episcop, “răsăritenii sunt
înclinaţi să declare păstrarea lui Filioque ca erezie, în orice caz ca o piedică
pentru intercomuniune” (68).
În urma altor discuţii, anglicanii şi vechii-catolici au căzut de acord
şi au acceptat formula propusă de epi scopul de Winchester, care spune
următoarele: “Noi recunoaştem că modul şi procedeul în care
Filioque a fost introdus în Mărturisirea de credinţă a fost ilegal şi că, în
interesul păcii şi al unirii, este foarte de dorit ca întreaga Biserică să se
întrebe cu seriozitate dacă forma primordială a Mărturisirii de credinţă ar
putea eventual să fie restabilită, fără jertfirea adevărului care este exprimat
I
32 Ioan Vasile Leb

în formula vestică actuală“ (69).
Mai departe, anglicanii şi vechii-catolici au căzut de acord asupra
altor 8 puncte şi anume:
1. Cărţile apocrife sau deuterocanonice ale Vechiului Testament nu
au aceeaşi canonicitate ca cele conţinute în canonul ebraic;
2. Nici o traducere a Sfintei Scripturi nu poate revendica o
autoritate mai mare decât textul primar;
3. Citirea Sfintei Scripturi în limba poporului nu poate fi interzisă în
mod legal;
4. în general, este mai potrivit şi mai corespunzător cu duhul
Bisericii ca Sf. Liturghie să fie săvârşită în limba înţeleasă de popor;
5. Credinţa lucrătoare prin iubire şi nu credinţa fără iubire este
mijlocul şi condiţia îndreptării omului în faţa lui Dumnezeu;
6. Mântuirea nu poate fi câştigată prin aşa numitele “merita de
condigno” (merite câştigate), deoarece valoarea nemărginităa mântuirii,
promisă de Dumnezeu, nu este proporţională cu valoarea mărginită a lucrării
omului;
7. învăţătura despre “opera supererogationis” (faptele prisositoare)
şi despre un “thesaurus meritorum sanctorum” (tezaurul meritelor sfinţilor),
adicăînvăţătura cămeritele prisositoare ale sfinţilor se pot acorda altora, fie
prin conducătorii bisericeşti, fie prin însuşi săvârşitorul faptelor, nu poate fi
acceptată;
8. a) Numărul Tainelor a fost fixat abia în secolul al Xll-lea la şapte
şi apoi a fost preluat în învăţătura Bisericii, iar aceasta nu ca o tradiţie
provenită de la Apostoli sau din timpurile străvechi, ci numai ca rezultat al
speculaţiei teologice;
b) Teologii catolici caBELLARMIN recunosc, şi noi cu ei, că
Botezul şi Euharistia sunt “principalia, praecipua, eximia salutis nostrae
sacramenta” (principalele, de căpetenie, sacramentele alese ale mântuirii
noastre” (70).
în aceeaşi zi, luni 14 septembrie 1874, dimineaţa, au avut loc
discuţii între vechii-catolici şi ortodocşi. DOLLINGER şi-a exprimat
durerea datorată despărţirii bisericeşti şi socotea că vina oamenilor
privitoare la această despărţire este comună, însă ea este foarte inegal
împărţită. Vestul are, după DOLLINGER, partea cea mai mare de vină.
“Latinii - zicea el - au fost cei care de la început şi secole de-a rândul au
încercat, într-o silinţă continuă, să impună orientalilor falsurile şi ficţiunile

lor ierarhice, ca şi înnoirile şi pretenţiile care se sprijineau pe acestea.
Dorinţa de dominare, împletită cu teama că ivirea unei Biserici răsăritene
libere în Apus ar putea genera o imagine dezavantajoasă monarhiei papale,
apoi necunoaşterea grosolană de către apuseni a vechimii creştine şi în
special a tradiţiei greceşti şi a literaturii bisericeşti; fără acestea deosebirile
dogmatice în privinţa Sfântului Duh cu siguranţă că nu ar fi căpătat
asemenea dimensiuni şi nu ar fi devenit erezie ucigătoare de suflete aici şi
dincolo” (71). DOLLINGER a recunoscut că Bisericile Ortodoxe au fost
“mamele şi îndrumătoarele Bisericilor occidentale”. Ele deţineau o literatură
creştină încă înainte ca să fi fost scrisă prima carte latină asupra problemelor
creştine. Primele şase Sinoade ecumenice au fost în întregime, sau în mare
parte, întruniri ale episcopilor greci, iar decretele de credinţă ale lor aii fost
rezultatul tradiţiei şi teologiei greceşti; Aceste Biserici s-ău bucurat de
avantajul nemăsurat, de a citi neîncetat scrierile Apostolilor în limba
originară şi de a primi proaspete, curate şi nemijlocite, acele impresii pe
care le poate mijloci numai textul primar (72).
Din partea ortodoxă a răspuns IANIŞEV. El arăta că Biserica
Orientală poartă în sine conştiinţa vie că ea, pornind de la Hristos şi de la
Apostolii Săi ca de la Izvorul ei direct, “curge mai departe ca un curent
neîntrerupt şi netulburat până în zilele noastre, în locul destinat ei de pronie”
şi că Biserica apuseană însăşi a format cu cea orientală un întreg nedespărţit.
Ea s-a separat încetul cu încetul de acest întreg ca un braţ puternic care, cu
cât s-a îndepărtat mai mult, cu atât s-a tulburat mai mult, datorită pretenţiilor
mereu crescânde ale ierarhiei romane, privind singura dominaţie în întreaga
Biserică şi din cauza
w
34 loan Vasile Leb
celorlalte intervenţii greşite în învăţătură şi disciplină, fundamentate pe
aceste pretenţii (73). O reunificarebisericeascăîi părealui IAN1ŞEV foarte
uşor sau, dimpotrivă, foarte greu de realizat; totul era considerat dependent
de punctul de plecare al tratativelor. In cazul în care se discută cu seriozitate
“temelia Bisericii celei nedespărţite”, atunci reunificarea va fi uşoară. Ca
fundament al credinţei trebuie socotită Mărturisirea de credinţă
niceo-constantinopolitană, hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice şi
învăţătura despre cele şapte Taine. Reunificarea însă era socotită de
1ANIŞEV greu de făcut atunci când fiecare punct deosebit dintre cele
douăBiserici vafi luat în consideraţie din punctul de vedere subiectiv al
uneia sau al alteia dintre ele (74). In privinţalui Filioque, IANIŞEV declara
că Biserica Ortodoxă recunoaşte o trimitere în timp a Sf. Duh şi de către Fiul.
Nu se recunoaşte însă o purcedere veşnică a Sfanţului Duh de 1 a
ambelepersoane dumnezeieşti (75).
Zikos ROSIS a adăugat şi el că termenul “£K7t;op£U£;cca“ de la
loan XV, 26 desemnează purcederea veşnică a Sfântului Duh din Tatăl, dar
termenul "7tEţi7r£iv", trimiterea în timp a Sfântului Duh prin Fiul. O
asemenea deosebire - socotea ROSIS - făcea şi Fericitul AUGUSTIN, când
spunea despre Sfânta Treime: “Spiritus Sanctus principaliter ex
Patreprocedif’(76). Vechii-catolici cereau ortodocşilor să accepte în acest
punct formula întocmită şi aprobată în di scuţiile lor cu anglicanii. La 15
septembrie ortodocşii au declarat însă că această formulă este inacceptabilă.
ROSIS socotea că ultima propoziţie a acestei formule va suna mereu ca şi
când Filioque ar conţine vreun adevăr sigur şi real. Pentru a putea fi
acceptată de ortodocşi - zicea el - propoziţia trebuia să fie în aşa fel
întocmită, încât să exprime şi o anumită îndoială asupra problemei în cauză
(77).
Cu schimbarea expresiei “fără j ertfirea adevărului exprimat în
forma vestică actuală“ -în “fără jertfirea adevărului care ar trebui exprimat în
forma apuseană actuală“ iarăşi nu a fost de acord episcopul Dr. KERFOOT
din Pittsburgh (78). în cele din urmă a fost acceptată de ambele părţi
următoarea formulă: “Noi recunoaştem că felul şi modul în care Filioque a
fost introdus în Mărturisirea de credinţă
niceeană a fost ilegal şi că, în interesul păcii şi al unităţi, este foarte de dorit
ca întreaga Biserică să se întrebe cu seriozitate dacă ar putea probabil să fie
restabilită forma genuină a Mărturisirii de credinţă, farăjertfirea vreunei
învăţături adevărate, exprimată în forma apuseană actuală“ (79).
Prin aceasta nu a fost hotărât nimic, ci a fost doar stabilită realitatea
istorică a ilegitimităţii schimbării Simbolului de credinţă. Cercetarea
laturii materiale a problemei, deci partea dogmatică, a fost încredinţată spre
cercetare unei comisii din 5 membri - câte un vechi- catolic, un englez şi un
american, un rus şi un grec (80).
Ortodocşii, anglicanii şi vechii-catolici s-au declarat de comun
acord cu următoarele puncte:
1. In timp ce Sfânta Scriptură este recunoscută ca norma primară a
credinţei, noi recunoaştem că adevărata Tradiţie, adică predania
neîntreruptă, în parte orală, în parte scrisă, a învăţăturii propovăduite întâi
de Hristos şi de Apostoli este un izvor de cunoaştere autoritativ, voit de
Dumnezeu, pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Această Tradiţie se
recunoaştem parte, din consensul marilor corpuri bisericeşti care stau în
continuitate directă cu Biserica primară, iar parte este transmisă pe cale
ştiinţifică, din monumentele scrise ale tuturor veacurilor.
2. Noi respingem noua învăţătură romană despre “imaculata
concepţie” (zămislirea fără de păcat) a Sfintei Fecioare Maria, ca ceva ce stă
în contradicţie cu primele 13 secole, după care numai Hristos S- a născut
fără de păcat.
3. Suntem de acord că practica mărturisirii păcatelor înaintea
comunităţii sau a unui preot, legată de exercitarea puterii de a dezlega, a
ajuns până la noi din Biserica primară şi că trebuie păstrată în Biserică,
curăţită de abuzuri şi dezlegată de obligativitate.
4. Suntem de acord că “epitimiile” se pot exercita numai asupra
penitenţelor impuse de Biserica însăşi.
5. Noi recunoaştem că practica rugăciunii pentru credincioşii
răposaţi, adică implorarea unei revărsări mai bogate a harului lui Hristos
asupra lor, a ajuns la noi din Biserica primară şi trebuie păstrată
în Biserică.
6. Săvârşirea Sfintei Euharistii în Biserică nu este o repetare
36 loan Vasile Leb
continuă sau o reînnoire a jertfei de împăcare, pe care Hristos a adus- o pe

Cruce o dată pentru totdeauna; caracterul său de jertfa constă în aceea că ea
este amintirea continuă a acesteia şi reprezentarea şi reactualizarea pe
pământ ajertfei lui Hristos pentru mântuirea omenirii, jertfa care este
săvârşită continuu în cer de către Hristos (Evr. IX, 11- 12), deoarece El se
înfăţişează acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu (Evr. IX, 24). întrucât
acesta este caracterul Sfintei Euharistii în raport cu jertfa, ea este, în acelaşi
timp, şi o Cină ajertfei sfinţite, în care credincioşii care primesc Trupul şi
Sângele Domnului sunt în comuniune unii cu alţii (1 Cor. X, 17) (81).
în privinţa unei alte teze, propusă de către vechii-catolici spre a fi
acceptată: “Recunoaştem că Biserica engleză şi Bisericile care au provenit
din ea au păstrat succesiunea apostolică neîntrerupt”, ortodocşii au declarat
că ei nu sunt suficient de informaţi şi de aceea nu o pot accepta (82). O altă
teză, privind cinstirea sfinţilor, a fost retrasă, întrucât ortodocşii se
deosebeau în acest punct de vechii-catolici care socoteau că invocarea
sfinţilor nu este obligatorie pentru fiecare creştin (83).
în tratativele separate din după-amiaza lui 16 septembrie 1874,
între vechii-catolici şi ortodocşi a fost discutată schema trimisă profesorului
LANGEN de către Societatea din Petersburg. Primele două puncte,
primatul papal şi Filioque au fost încredinţate unei comisii spre cercetare
mai amănunţită.
După câteva cuvinte de încheiere, ale diferiţilor reprezentanţi care
au participat la lucrări, episcopul H. REINKENS a închis această primă
conferinţă de unire de la Bonn cu un “TeDeum” şi o rugăciune. Prin aceasta
s-a atins ceea ce o asemenea conferinţă putea atinge (84). Ea a constituit, în
primul rând, un început promiţător. Cele 14 puncte asupra cărora s-a căzut
de acord sunt o dovadă în acest sens. Nu s-a ajuns însă la acord asupra lui
Filioque şi a primatului papal, ceea ce denotă neputinţa, deocamdată, a
occidentalilor, de a părăsi vechea tradiţie catolică în care ei s-au format.
Deşi acceptă eliminarea lui
Filioque din Simbol, ei nu renunţă la concepţia catolică despre Sfânta
Treime. Pe de altă parte, la ortodocşi s-a evidenţiat convingerea că
învăţătura Bisericii lor este învăţătura propovăduită de Biserica
dintotdeauna şi că ei nu voiau să facă ni ci o concesie în acest domeniu. De
aceea, eforturile trebuiau să fie continuate prin noi conferinţe, pentru a se

ajunge la un acord deplin.
Rezultatele conferinţei de la Bonn au aflat însă o apreciere pozitivă
în rândurile credincioşilor şi clericilor. O dovedeşte mulţimea publicaţiilor
timpului, care au scris despre ea, precum şi traducerea raportului publicat de
Fr. H. REUSCH (85). De pildă, un englez care participase la lucrări scria în
ziarul “Guardian” din 23 sept. 1874 următoarele: “Când conferinţa s-a
sfârşit şi lucrul săvârşit stăteaîn faţa noastră, nu puteam decât să ne spunem
unul altuia: Am început cu rugăciunea ca Duhul Păcii şi al unităţii să fie cu
noi şi am încheiat cu Te Deum-ul nostru, căci rugăciunea noastră a fost, cu
siguranţă, ascultată“ (86).
La scurt timp, în anul 1875, raportul întocmit de Fr. H. REUSCH a
fost tradus în engleză de către E. M. BEVAN şi prevăzut cu o precuvântare
ateologului anglican Dr. H.P. LIDDON. Participanţii ruşi şi-au aşternut
impresiile lor în Gazeta de St. Petersburg şi în ziarul Byzantis care apărea
în Constantinopol. Prof. Z. ROSIS a raportat şi el Bisericii greceşti într-o
broşură personală despre mersul lucrărilor conferinţei (87). Toate acestea au
avut carezultat răspândirea ideilor vechilor-catolici şi creşterea interesului
pentru noua mişcare ieşită din sânul Bisericii Romano-Catolice. Totodată,
tezele stabilite de comun acord erau un temei şi o asigurare pentru
vechii-catolici, că activitatea lor este pe făgaşul adevărului. Speranţa
întrunirii a noi conferinţe de unire avea astfel bază reală şi solidă, urmând ca
practica să confirme încă o dată justeţea mişcării vechi-catolice.
Ml ■—-
38 Ioan Vasile Leb

1.3. A DOUA CONFERINŢĂ DE UNIRE DE LA
BONN, 1875.
Drumul început în 1874, pentru reunirea Bisericilor, s-a dovedit a

fi fericit. Rezultatul obţinut la Bonn a dat celor ce se străduiau în acest sens
mai mult curaj ca, în ciuda tuturor dificultăţilor existente, să continue
lucrarea începută. De aceea, la 20 iulie 1875, DOLLINGER publi ca în mai
multe ziare invitaţia la cea de a doua conferinţă de unire de la Bonn. Ea
avea următorul cuprins: “Conferinţa internaţională a prietenilor unirii
bisericeşti va fi deschisă la 12 august şi va fi continuată în ziua aceasta şi în
următoarele două zile. Ţ elurile conferinţei sunt: mai întâi alcătuirea unei
Mărturisiri comune a acelor învăţături creştine principale care alcătuiesc
suma articolelor de credinţă fixate de către Biserica primară nedespărţită,
în simboalele ei şi care azi încă aparţin normei de învăţătură a
comunităţilor creştine care stau în continuitate cu creştinismul primar. In
baza acestei mărturisiri comune, conferinţa ţinteşte mai departe la
realizarea unei intercomuniuni şi a unei confederaţii, adică a unei
recunoaşteri reciproce care garantează membrilor altor comunităţi la fel ca
şi alor săi participarea la slujbe şi Taine, fără a merge până la o amestecare
şi fără îngrădirea caracteristicilor naţional-bisericeşti şi, în general, a
caracteristicilor moştenite cu pri virelaînvăţătură, constituţie şi ritual.
Intenţia conferinţei nu este realizarea unui acord aparent, prin fraze cu
multe sensuri pe care apoi fiecare să le înţeleagă după bunul plac; ea vrea
mai mult să stabilească prin examinare şi cercetare sub toate aspectele
astfel de teze care exprimă simplu şi precis esenţa învăţăturii biblice şi
moştenirea Părinţilor şi tocmai de aceea trebuie să servească drept legătură
şi zălog comuniunii dorite. S-a renunţat la invitaţii speciale. Fiecare bărbat
suficient de pregătit teologic şi care are înclinaţie pentru ţelurile
conferinţei, fie el cleric ori laic, se poate socoti invitat. München, 20 iulie
1875.1. von DOLLINGER” (88).
Acestei invitaţii se cuvin câteva observaţii, şi anume:
1. Ea defineşte foarte clar ţelul conferinţei;
2. De asemenea, ea indi că direcţiaîn care se va acţiona, precum şi
modul în care trebuia realizată unirea;
3. Posibilitatea participării la conferinţă a fost lăsată larg deschisă şi
4. Discuţiile trebuiau să fíe mai publice decât cele din prima
conferinţă, de la Bonn, din 1874.
DÖLLINGER a scris, de asemenea, o invitaţie specială Bisericilor
Ortodoxe, cu următorul conţinut: “în anul trecut au avut loc la Bonn conferinţe
între membrii Bisericilor Ortodoxe din Rusia şi Grecia şi ai Bisericii
Anglicane, cu scopul de a pregăti şi îndrepta calea care ar putea conduce la un
consens în dogmele fundamentale ale sfintei noastre religii, un consens care
vapermite stabilirea din ambele părţi a unei fraternităţi şi comuniuni
bisericeşti. Teologii care au reprezentat Germania la aceste conferinţe aparţin
unei părţi a Bisericii catolice, care nu recunosc Conciliul Vatican şi noile
dogme ale infailibilităţii şi dominaţiei nemărginite a papii, pe care le-a
decretat conciliul, şi care sunt convinşi că Biserica Ortodoxă a Patriarhiei din
Constantinopol este o Biserică adevărată, care deţine moştenirea apostolică şi
care constituie o parte din vechea şi marea comunitate apostolică. în ceea ce
priveşte deosebirile dogmatice care s-ar mai putea ivi între aceşti teologi
germani şi aceia ai Bisericii greceşti din Orient, noi credem că nu va fi greu să
se găsească declaraţii care să mulţumească ambele părţi şi care vor conduce la
restabilirea unităţii bisericeşti aşa cum exista ea înainte cu mai mult de 12
secole. întrucât noi intenţionăm să reluăm conferinţele noastre la Bonn către
mijlocul lui august următor, am fi bucuroşi să vedem acolo şi reprezentanţi ai
Patriarhiei din Constantinopol. Pentru ca în privinţa călătoriei să nu existe
piedici, englezi de rang au promis că vor plăti ei. Comisia de unire îndreaptă,
de aceea, prezenta invitaţie oficială către fraţii noştri în lisus Hristos, domnii
profesori de teologie din Constantinopol şi îi roagă să ceară toate informaţiile
pe care doresc să le primească. München, 18martie
1875.IgnazvonD0LLENGERînnumelecomisiei" (89).
Profesorii CHRIST şi J.N. HUBER care se aflau în lunile
40 loan Vasile Leb
martie şi aprilie în Grecia, au fost însărcinaţi de către DOLLINGER să
înmâneze această invitaţie Patriarhului ecumenic, împreună cu o altă
scrisoare. întrucât Patriarhul ecumenic IOACHIM al Il-lea (1860- ] 863;
1873-1878) care era bolnav nu i-a putut primi, scrisoarea a fost încredinţată
unei comisii de teologi. în urma discutării problemei, s- a hotărât ca
Patriarhia să trimită trei reprezentanţi ai săi la Bonn: pe arhim. Filotei
BRIENIOS, rectorul şcolilor de teologie şi pe profesorii arhimandriţi Ioan
ANASTASIADIS şi Ghertan GREGORAS (90).
DOLLINGER a trimis, de asemenea, Bisericii Ortodoxe Ruse o
invitaţie, precum şi o schemă a vechilor-catolici privind problema Filioque.
Biserica rusă a răspuns prompt invitaţiei lui DOLLINGER şi a făcut şi unele
observaţii cu privire la Filioque. Biserica Ortodoxă Rusă a înştiinţat despre
aceasta şi Biserica Ortodoxă Română. în şedinţa sa din 27 iunie 1875,
Sfântului Sinod a hotărât să trimită doi delegaţi la Bonn: Melchisedec
ŞTEFĂNESCU, episcop al Dunării de Jos (1864-1879) şi apoi al Romanului
(1879-1892) şi Ghenadie ŢEPOSU, fost episcop al Argeşului (1865-1868)
(91). Biserica Anglicană a fost anunţată şi invitată lalucrări de acelaşi I. von
DOLLINGER, pregătindu-se, astfel, terenul pentru cea de-a doua
conferinţă.
întrunită între- 10-16 august la Bonn, la ea aii participat şi numeroşi
reprezentanţi ortodocşi, evidenţiind interesul lor faţă de vechii-catolici.
Aceasta se ilustrează chiar şi numai prin simpla enumerare a ortodocşilor
prezenţi, Aşadar, au fost prezenţi A. LYKURGOS, arhiepiscop de Şira şi
Titios; Ghenadie ŢEPOSU al Argeşului şi Melchisedec ŞTEFĂNESCU al
Dunării de Jos, amândoi din România; SABBAS, arhimandrit din Belgrad;
arhimandriţii I. ANASTAS1ADIS şi F. BRIENIOS, şi Dr. Philaret J.
WAPHIDIS, toţi din Constantinopol (92); Dr. Dimitrios MARULIS (93) din
Macedonia; N. MILAŞI, Profesor în Zaraîn Dalmaţia; N.M. DAMALAS,
Profesor la Universitatea din Atena; Zikos ROSIS, Profesor la Seminarul
teologic Rhizarion şi docent la Universitatea din Atena şi A. EUTAXIAS,
candidat în drept la Atena, toţi din Grecia; Ioan 1ANIŞEV, Alexandru
KIRE1EV, consilierul de stat FILIPOV şi consilierul de stat THEODOR
von Thomer din Petersburg; MODESTOV, Profesor
în Kiev, Consilierul de stat Michael SUKHOTIN, delegaţi ai “Societăţii

prietenilor iluminării clericale” din Moscova. De asemenea au mai fost
prezenţi Arsenie TACT ALO V, preotul Bisericii ruse din Wiesbaden, H.
ZWIERLEIN din Geisenheim pe Rin, toţi reprezentând Rusia. Din Anglia a
venit Dr. J.J. OVERBECK din Cambridgetown (94).
Deşi începutul conferinţei era fixat pentru 12 august, mulţi dintre
reprezentanţii ortodocşi au sosit mai devreme, pentru a discuta
cuDOLLINGER şi cu ceilalţi teologi vechi-catolici. în timpul discuţiei care
a avut loc în dimineaţa lui 10 august, în casa episcopului REINKENS,
s-ahotărât caProf. OSINTN să expună teologilor apuseni învăţătura
ortodoxă despre dogmă, părere teologică şi erezie (95). Prof. OSININ s-a
achitat de această sarcină miercuri 11 august, dimineaţa. în şapte puncte el a
rezumat astfel învăţătura ortodoxă:
1. Numai autori tateaşi tradiţiaBisericii ecumenice vechi poate fi
recunoscută catemei şi criteriu al sistemului de învăţătură obligatoriu pentru
întreaga lume creştină;
2. Bazaţi pe învăţătura Bisericii vechi, nedespărţite, reprezentanţii
Bisericilor trebuie să cerceteze numai tradiţiile care sunt recunoscute ca
fiind general obligatorii, cele care deţineau în Biserica veche o însemnătate
şi o autoritate dogmatică, iar nu părerile personale earfe trebuie socotite
drept speculaţie şi nu revelaţie (96). Principiul călăuzitor spre Unire este “In
necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas” (97).
3. Ca dogmă pot fi socotite doar învăţaturile care după
provenienţă şi cuprins se înrădăcinează în revelaţia divină şi de aceea ori: a)
sunt exprimate în Sfânta Scriptură într-un mod limpede, care nu permite nici
o interpretare arbitrară, ori
b) au fost aprobate şi definite într-un sinod ecumenic, ori
c) au dobândit o însemnătate obligatorie prin mărturia unanimă a
vechilor Părinţi bisericeşti, ca fiind un adevăr tradiţional, puternic în
conştiinţa bisericească generală, bazat pe revelaţia divină: Quod semper,
quod ubique... ;
4. In contradicţie cu dogma trebuie socotit ca ereticşi eterodox:
a) ceea ce contrazicem mod logic (material) o învăţătură
44 loan Vasile Leb
vorbi la fel de puţin despre vreo scindare între Tatăl şi Sf. Duh, ca şi despre o
scindare întţe Fiul şi Sf. Duh. în această privinţă erau de acord atât unii cât şi
ceilalţi;
2. însuşirea specială a persoanei întâi este aceea că numai ea este
Ttriyfi, ama sau apxh atât a Fiului, cât şi a Sf. Duh şi că doar ea este avapxoţ.
în acest sens celelalte două persoane îşi au existenţa din prima, Fiul prin
naştere, Sf. Duh prin purcedere;
3. însuşirea specială a persoanei a doua este aceea că ea este “Fiul”,
“Cel Unul Născut”, “Logosul” care este veşnic la Dumnezeu şi care - ca şi
Sfanţul Duh - este trimis în lume;
4. însuşirea specială a persoanei a treia, aceea a Sfântului Duh este
că El, după fire, purcede de la Tatăl, iar după lucrarea sau apariţia Sa - fie ea
în veşnicie, fie în timp - “purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul”
(106).
Deşi această rezumare făcută de IAN IŞEV trebuia să grăbească
realizarea unui acord, pentru aceasta a fost totuşi nevoie de o schimb are în
privinţa dezbaterilor. în acest sens, în dimineaţa lui 13 august 1875, în cea
de-a cincea şedinţă, a fost alcătuită o comisie de lucru, formată din următorii
membri: DOLLINGER, episcopul REINKENS şi LANGEN dintre
vechii-catolici, arhiepiscopul LYKURGOS, AN
ASTASIADIS,BRIENIOS,IANlŞEV şi OSININ dintre ortodocşi şi
LIDDON, MEYRICK şi NEWIN dintre anglicani. Ca secretari au fost
numiţi REUSCH, KIREIEV şi BROADE (107).
în prima şedinţă a acestei comisii, sâmbătă 14 august dimineaţa,
DOLLINGER a citit o schemă întocmită de el, în care a rezumat problemele
care ar putea fi acceptate de comun acord şi anume:
1. Acceptarea simbolurilor şi definiţiilor de credinţă ale Bisericii
vechi, nedespărţite;
2. Recunoaşterea că adaosul Filioque la Simbol s-a făcut într- un
mod bisericesc nelegitim şi că ar putea fi din nou îndepărtat de către un
viitor sinod cu adevărat ecumenic;
3. Mărturisirea învăţăturii despre Sfântul Duh, aşa cum a fost ea
expusă de către Sf. IO AN DAMASCHIN în scrierile sale, ca una în care
moştenirea Părinţilor este reprodusă fidel;
4. Respingerea oricărei reprezentări şi oricărei exprimări în care

s-ar conţine acceptarea a două principii sau cxp^od sau ocmoti în Sfânta
Treime;
5. Dacă este adevărat că prin cuvântul "‘e'/TCopeneaSou” se
înţelege acea relaţie de dependenţă sau derivaţie, în baza căreia tot ceea ce
este şi are Duhul, este şi o deţine prin comunicarea primordială a fiinţei
Tatălui, atât celei de-a doua cât şi celei de-a treia persoane a Treimii, să se
înveţe cu Mărturisirea ortodoxă, că Sfântul Duh purcede numai din Tatăl
ca din izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri;
6. întrucât în punctele următoare Logosul divin sau Fiul, ca icoană
de aceeaşi fiinţă cu Tatăl nu poate fi exclus de la acea acţiune sau lucrare
unică prin care Duhul îşi are existenţa (Dasein), aşa învaţă Părinţii că este
ortodox să se spună, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul (CHIRIL),
şi că această expresie este, din punct de vedere dogmatic, mai exactă decât
aceea a purcederii din amândoi.
7. între Fiul şi Sf. Duh există o relaţie de comunicare veşnică de
esenţă şi această relaţie poate fi exprimată în felul următor: “Duhul se
comportă faţă de Fiul precum Fiul se comportă faţă de Tatăl (CHIRIL);
Duhul se odihneşte în Fiul, (dvararueTca); El străluceşte veşnic din Tatăl
(eKLapyu;); El este suflat din gura Logosului, Cel care este gură a Tatălui;
Fiul este izvorul din care curge Duhul; Duhul este singurul Duh al Fiului; El
estede aceeaşi fiinţa cu Fiul (opoo'oo'to!;). Homousia se găseşte însă, după
VASILE şi CHIRIL, numai la acele persoane care provin una din cealaltă“
(108).
De-a lungul discuţiilor au fost prezentate şi alte formule, cu intenţia
de a se ajunge la un consens (109). în special OVERBECK şi ROSIS s-au
arătat deosebit de critici faţă de aceste formule. în cele din urmă, la 16
august au fost acceptate de către toţi următoarele teze: “Acceptăm învăţătura
Sf. Ioan DAMASCHINUL despre Sfanţul Duh aşa cum este ea exprimată în
paragrafele care urmează, în sensul învăţăturii Bisericii vechi, nedespărţite:
1. Sfanţul Duh purcede din Tatăl ca dintr-un pnncipiu, cauză ,izvor
al Dumnezeirii. De recta sententia n. 1, Contra Manich n. 4).
2. Sfantul Dub nu purcede de la Fiul (έκ τοΰ Υίοΰ) pentru ca in
Dumnezeire se gaseste numai un principiu (αρχή), o cauza (αίτια), prin care
46 loan Vasile Leb
se evidentiaza tot ceea ce exista in Dumnezeire (De fide orthod. I.,8).
3. Sfantul Duh purcede din Tatal prin Fiul (De fide orthod. 1, 12:
το δέ Πνεύμα το άγιον έκφαντορική τοΰ κριφίου τής θεότητος δύναμις τοΰ
Πατρός, έκ Πατρός μέν δι ΥΙοΰ εκπορευόμενη. Ibidem: Υιοΰ δε Πνεΰμα,
ούχ ώς έξ αύτοΰ, άλλ’ ώς δι’αύτοΰ έκ τοΰ Πατρός έκπορευόμενον. C.
Manich. n.5: διά τοΰ λόγου αΰτοΰ έξ αΰτοΰ το Πνεΰμα αΰτοΰ
έκπορευόμενον. De hymno Trisag. n. 28: Πμεΰμα τό άγιον έκ τοΰ Πατρός
διά τοΰ Υιοΰ και λόγου προϊόν. Horn, in sabb. s. n.4: τοΰτ’ ήμΐν έστι τό
λατρεύομενον... Πνεΰμα άγιον τοΰ Θεοΰ και ΓΙατρός, ως έξ αύτοΰ
έκπορευόμενον, δπερ και τοΰ Υίοΰ λέγεται, ώς δι’αύτοΰ φανερούμενον, και
τη κτίσει μεταδιδόμενον, άλλούκ έξ αύτοΰ έχον την ύπαρξιν.
4. Sfantul Duh este chip al Fiului, care (Fiu) este chip al Tatalui (De
fide orthod. I, 13: είκών τοΰ Πατρός ό Υιός, καί τοΰ Υίοΰ τό Πνεΰμα),
purcezand din Τatal si odihnindin Fiul ca putere ce straluceste a acestuia.
(De fide orthod. 1,7: τοΰ Πατρός προερχομένην καί έν τω λόγω
άναπαυομένην καί αύτοΰ οΰσαν έκφαντικήν δύναμιν. Ibidem I, 12: Πατήρ
... διά λόγου προβολεύς έκφαντορικοΰ πνεύματος).
5. Sfantul Duh se naste personal din Tatal, apartinator Fiului insa
nu din Fiul, intrucat el este Duhul guxii Dumnezeirii, care-1
exprimapeCuvantul (De hymnoTrisag. η.28:τό πνεΰμα ένυπόστατον
έκπόρευμα καί πρόβλημα έκ πατρός μέν, Υίοΰ δε, καί μή έξ Υίοΰ ώς πνεΰμα
στόματος θεοΰ, λόγος έξαγγελτικόν).
6. Sfantul Duh este mijlocitorintre Tatal si Fiul si estelegat cu Tatal
prin Fiul (De fide orth. 1,13: μέσον τοΰ άγεννήτου καί γεννιτοΰ καί δι Υίοΰ
τδ πατρί συναπτόμενον)(110).
Cu aceasta, DOLLINGER considera problema lui Filioque
epuizata, iar contradictiile dogmatice in acest sens Maturate (111).
Alte doua probleme, si anume aceea a hirotoniilor anglicane si aceea
a purgatoriului nu au mai fost discutate (112). DOLLINGER si-a exprimatinsa
speranta continuarii acestor conferinte Internationale
în anul viitor (1876) (113), apoi episcopul REINKENS a închis conferinţa

cu un Te Deum (114).
Cu aceasta a fost pus un fundament şi mai puternic eforturilor care
urmăreau reunirea Bisericilor. întreaga desfăşurare a conferinţei a arătat
limpede că a fost obţinută o bază largă pentru înţelegerea reciprocă, precum
şi un climat ecumenic propice acesteia, exprimate în următoarele puncte:
1. Dorinţa tuturor participanţilor de a se ajunge la o înţelegere
reciprocă;
2. Conştiinţa că osteneala lor priveşte întreaga Biserică, nu numai
Bisericile reprezentate la Bonn (115);
3. Conştiinţa că munca pentru reunirea Bisericilor nu este un lucru
deloc uşor şi că prăpastia de secole dintre Răsărit şi Apus nu poate fi
înlăturată în câteva zile doar (116). De aceea a fost recunoscută necesitatea a
noi discuţii purtate cu grijă şi răbdare (117);
4. Conştiinţa că un consens poate fi atins numai pe bază dogmatică
şi anume, pe baza adevărului şi dragostei general recunoscute în Biserica
universală.
La acestea se mai pot adăuga:
1. Modul înţelept de organizare a discuţiilor: întâi au fost purtate
discuţii separate cu ortodocşii, ale căror rezultate au fost discutate apoi cu
anglicanii. După aceea, toate rezultatele au fost discutate de către o comisie
alcătuită din reprezentanţi ai fiecărei confesiuni participante şi apoi
discutate în adunarea generală, care a dat şi ultima formulare a acestora.
2. Trebuie avută în vedere deosebita atenţie cu care au fost purtate
tratativele. Deşi uneori s-a ajuns la discuţii contradictorii destul de aspre - ca
cele dintre OVERBECK şi DOLLINGER - acestea nu se datorau vreunei
intenţii rele ci izvorau din dragostea pentru adevăr, manifestată de către
partenerii de discuţie.
3. Personalitatea deosebită a lui DOLLINGER s-a remarcat din nou
prin tact, înţelepciune, politeţe, prietenie şi erudiţie. El a fost omul care nu
numai o dată a ştiut să scoată discuţiile din impas.
4. Conferinţa de la Bonn a stat sub semnul ideii cănu există
nici o deosebire esenţială între cei prezenţi, în ceea ce priveşte problema
Filioque (118). Aceasta arată limpede că o înţelegere între Biserici este
posibilă. După 100 ani, în 1975, conferinţele de la Bonn au fost desemnate
pe bună dreptate “operă vechi-catolică de pionierat în vederea realizării
48 loan Vasile Leb
unităţii dintre Răsărit şi Apus”. Ele au fost primele conferinţe ecumenice cu
răsunet mondial (119), ţinute după despărţirea celor două Biserici.
Rezultatele lor au o însemnătate deosebită şi pentru discuţiile ecumenice
purtate astăzi între diferitele Biserici şi confesiuni.
1.4. ORTODOCŞII ŞI VECHII-CATOLICI ÎNTRE BONN 1875 Şl

UTRECHT 1889
Rezultatele conferinţelor de la Bonn au fost curând accentuate şi

scoase în evidenţă de către Prof. J. LANGEN într-un studiu din domeniul
istoriei dogmelor, cu titlul “Deosebirea de învăţătură trinitară între
Biserica răsăriteană şi cea apuseană“, Bonn 1876. LANGEN a cercetat
învăţătura Noului Testament şi dezvoltarea istorico-dogmatică a învăţăturii
despre Sfântul Duh până la Carol cel Mare (768-814). El a ajuiis lâ
cdttcluzla că, prin adaosul Filioque nu â fost introdusă în Simbol nici o
învăţătură eretică, ci doar o părere teologi eă. Aceaita, datorită
redactării ei prea scurte, dă naştere, după el, la ideea greşită că în
divinitate ar exista o cauză dublă. De aceea, LANGEN socotea necesar ca
creştinii apuseni să înlăture acest adaos, fără însă să-şi schimbe învăţătura
lor despre Sfânta Treime (120).
În baza acestei analize Biserica Veche-Catolică din Germania a
pus, în cărţile de slujbă, adaosul Filioque în paranteză, cu specificaţia:
“Adaos al Bisericii apusene” (121). Biserica Creştin-Catolică din Elveţia a
mers chiar mai departe, înlăturând Filioque din Mărturisirea de credinţă. în
Catehismul lor se spune: “Sfanţul Duh purcede din veşnicie din Tatăl şi este
deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul” (122). Tot Biserica Creştin-Catolică din Elveţia
a fost cea dintâi dintre Bisericile vechi-catolice care a luat oficial poziţie faţă
de strădaniile depuse pentru reunirea Bisericilor. Sinodul naţional, în
lucrările sale de la Olten, la 8 iunie 1876, arăta că Biserica Creştin-Catolică
din Elveţia “salută ca pe o lucrare mare, dorită de către fondatorul religiei
creştine şi în baza voinţei divine, unirea pe care se străduieşte să o refacă
Biserica Veche-Catolică din Germania cu Bisericile protestante şi cu
Biserica greacă şi anglicană, şi ea vrea să lucreze din toate puterile ei
pentrua-i asigura succesul” (123). Pentru uşurarea unirii, eaadeclarat că
recunoaşte ca singurul cap al Bisericii pe Iisus Hristos, sub care ea se

conduce autonom în unire cu episcopatul, preoţia şi diaconatul ei; ca
soboare bisericeşti ecumenice (generale) acceptă numai cele 7 Sinoade
recunoscute ca atare de către Biserica cea neîmpărţită a Răsăritului şi a
Apusului, şi anume, după textul autentic al hotărârilor lor; ca morală catolică
acceptă numai morala Evangheliei, aşa cum este ea expusă după mărturia
generală, permanentă şi unanimă a Bisericilor creştine (Teilkirchen). Ca
disciplină şi slujire catolică ea acceptă numai disciplina şi slujirea, aşa cum a
fost ea săvârşită de către Biserica universală neîmpărţită (124).
Interes deosebit faţă de vechii-catolici şi faţă de conferinţa de la
Bonn au arătat anglicanii. Raportul Conferinţei, întocmit de către REUSCH,
a fost tradus în englezeşte şi multe publicaţii au tipărit rapoarte asupra
conferinţei şi a diverselor manifestaţii bisericeşti, legate de acest eveniment.
Chiar şi conferinţele de la Lambeth au avut pe ordinea de zi discuţii
referitoare la conferinţa de la Bonn (125).
Un ecou deosebit a avut conferinţa în rândurile ortodocşilor. în
România ziarul “Vocea Covurluiului” din Galaţi făcea cunoscute
publicului, în septembrie 1875 lucrările conferinţei, în baza relatărilor
episcopului MELCHISEDEC. Cu acest prilej se exprima speranţa că, în
baza acordurilor de la Bonn se va ajunge la o unire între vechii- catolici şi
Bisericile Răsăritului, fără a fi necesar să se îndepărteze caracteristicile de
ritual şi Liturghie (126). Cei doi episcopi români, MELCHISEDEC şi
GHENADIE, au relatat la 24 noiembrie 1875 Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în legătură cu lucrările conferinţei de la Bonn. Cu acest
prilej a fost făcută propunerea de a fi tradus în româneşte raportul lui
REUSCH şi multiplicat pentru ca toţi membrii Bisericii să fie informaţi
asupra evenimentelor de la Bonn. De asemenea, a fost exprimată şi speranţa
că importanta “lucrare a unirii bisericeşti va fi continuată şi că se va ajunge
la ţelul dorit, spre slava secolului nostru şi spre preamărirea dumnezeirii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (127). Lucrările de la Bonn au interesat
şi pe românii ortodocşi din Transilvania, “Telegraful Român” din Sibiu
relatând despre ele (128). Raportul lui REUSCH a fost tradus şi în ruseşte.
Protopresbiterul I. IANIŞEV şi Prof. l.T. OSININ au relatat şi ei Societăţii
prietenilor iluminării clericale din Petersburg despre lucrările Conferinţei
50 loan Vasile Leb
de la Bonn. IANIŞEV era de părere că problema Filioque trebuia

cercetată.în Biserica Oitodoxă din nou, şi anume, după Părinţii bisericeşti
apuseni. Pentru ca vechi-catolicismul să fie tot mai bine cunoscut în Rusia,
IANIŞEV a tradus Catehismul catolic publicat din însărcinarea sinodului
vechi-catolic în 1875 şi pe care el l-a tipărit în “Vestitorul bisericesc” în
anul 1876. Tot IANIŞEV a publicat în “Lectura creştină“ din 1876
traducerea cărţii: “Călăuză pentru învăţământul religios catolic în şcolile
înalte” (129).
În Dalmaţia rezultatele celei de-a doua conferinţe de la Bonn au
fost traduse în limba sârbă, iar Prof. N. M1LAŞ, unul dintre cei mai de
seamă canonişti ortodocşi şi participant la conferinţă, a publicat un raport
amănunţit asupra desfăşurării conferinţei şi a rezultatelor ei. Tot el a
publicat o traducere a cuvântărilor lui DÓLLINGER, pe care acesta le-a
rostit cu aceeaşi ocazie (130).
În octombrie 1875 a închis ochii pentru totdeauna arhiepiscopul
Alexandru LYKURGOS de Şira şi Tinos, unul dintre cei mai neobosiţi
sârguitori în vederea unirii Bisericilor. Moartea lui s-a făcut simţită, alături
de celelalte dificultăţi cu care era confruntată strădania pentru unirea
bisericească (131).
Totuşi, legăturile vechilor-catolici cu grecii la nivelul
credincioşilor, au început cel mai timpuriu. Aceasta s-a întâmplat în
Austriacând, de sărbătoarea “Tuturor Sfinţilor” în anul 1875, episcopul Dr.
LANTOPOULOS asista laserviciul divin vechi-catolic din Viena. La 14
noiembrie 1875 o delegaţie a Consiliului bisericesc vechi-
catolic din Viena a răspuns acestei vizite, participând la o slujbă săvârşită

de acelaşi episcop grec, în amintirea fondatorilor Bisericii greceşti de acolo
(132).
Un îndemn pentru cultivarea strădaniilor de unire a venit şi din
America. Nicolai BIERING, preotul Bisericii Ortodoxe Ruse din New
York, într-una din predicile sale, cerea chiar admiterea intercomuni uni i
între cele două Biserici. El arăta că “ţelul nostru nu este acela de a face
prozeliţi; ceea cene străduim noi să facem este reunifîcarea Bisericilor,
pentru ca să fie împlinite cuvintele Domnului : “Trebuie să fie o turmă şi un
păstor” (loan X,16). Strădaniile delegaţilor greci, anglicani şi
vechi-catolici în cadrul conferinţei de la Bonn oferă speranţa că dorinţa
atâtor suflete credincioase, cu hanii lui Dumnezeu, se vaîmplini într-un
timp deloc îndepărtat” (133).
Cu toate acestea, nu au lipsit să se facă auzite şi voci critice. Din
Cambridgetown (Anglia) unde locuia, J.J. OVERBECK (134) a început să
atace conferinţele de unire. în scrierea sa despre conferinţa de laBonn el
susţinea ideea că există numai o singură Biserică catolică. Ea trebuie să
înveţe toate dogmele apostolice în curăţia lor, iar dintre toate Bisericile
numai Biserica Ortodoxă-Catolică a Răsăritul ui învăţa aceste dogme curat
şi complet pentru că ea este identică cu Biserica creştinătăţii neîmpărţite
(135). Din aceasta OVERBECK trăgea concluzia că “vechii-catolici
trebuie să treacă fie laBisericagreacă, fie la cea rusă, sau la oricare dintre
Bisericile ortodoxe răsăritene” (136). OVERBECK critica apoi diferitele
direcţii ce existau în rândurile vechilor-catolici. Duhul noului curent care
se faceaîn vechiul-catolicism din zi în zi tot mai vizibil, acela negativ al lui
JENTSCH şi altul pozitiv al lui P AEFRATH, “nu se pot menţine pe o
durată mai mare ci, în mod normal, primul va sfârşi în protestantism iar cel
din urmăîn Ortodoxie”
- zicea el (137).
Cum era şi de aşteptat, părerile lui OVERBECK au stârnit o aprigă reacţie în sânul
vechilor-catolici. Ei au răspuns în “Deutscher
52 loan VasileLeb
timp, atunci desigur s-a înşelat total” (138).
însă nu numai OVERBECK critica lucrările de la Bonn. Din partea
anglicanilor, teologul Eduard Bouwery PUSEY (139) care dorea mai
degrabă o apropiere a Bisericii Anglicane de Biserica Romano-Catolică,
criticade asemenea legăturile anglicanilor cu vechii- catolici. Toate acestea
au creat curând un climat de neîncredere faţă de eforturile de unire (140).
Opoziţia care s-a creat l-a determinat pe DÓLLÍNGER ca într-o scrisoare
către “Societatea anglo-continen- tală“, să anunţe că s-a renunţat la cea
de-a treia conferinţă de unire care trebuia să se ţină în 1876. Cauzele
invocate au fost “duşmănia principială“ pe care Dr. OVERBECK a
cultivat-o în rândurile ortodocşilor ruşi, precum şi neîncrederea creată de
către Dr. PUSEY în Anglia, datorită concesiilor făcute ortodocşilor în
problema Filioque. înainte de a se păşi din nou pe drumul apropierii
trebuiau înlăturate orice forme de duşmănie şi neîncredere, pentru ca
unitatea căutată să nu fie periclitată (141).
La luarea acestei hotărâri a contribuit, de asemenea, disputa şi
nemulţumirea existentă în rândul vechilor-catolici cu privire la înlăturarea
celibatului preoţilor. Pe lângă aceasta, s-aivit şi o dificultate politică, prin
izbucnirea războiului ruso-turc din 1877-1878. Acestaa absorbit pe de
oparte interesele membrilor Bisericilor ortodoxe, iar pe de altă parte a creat
neînţelegeri între ruşi şi englezi care făceau parte din două tabere
potrivnice. întrucât ruşii deţineau atunci o pondere importantă în discuţiile
de unire, s-a creat în acea perioadă o imposibilitate de cooperare care a
făcut să stagneze şi relaţiile dintre celelalte Biserici (142).
Ca urmare, eforturile depuse în vederea reunirii Bisericilor au fost
întrerupte, aşa încât la cel de-al V-lea Congres vechi-catolic din 1876, la
Breslau a fost prezent doar un singur reprezentant ortodox, arhimandritul
A.V. TACIALOV din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Cu această ocazie,
TACIALOV a exprimat în numele Societăţii... din Petersburg dorinţa
reluării discuţiilor de unire, îndată după război (143). în această perioadă,
relaţiile vechitor-catolici cu ortodocşii au fost însă aproape inexistente.
Doar o singură informaţie există în acest
sens, şi anume receptarea pozitivă a cărţii iui £. MICHA UD “Les sept
conciles oecuméniques” (144), de către Sfanţul Sinod din Petersburg în
anul 1878 (145). Abia peste 11 ani, după încheierea în 1889 a “Uniunii de
la Utrecht”, relaţiile dintre cele două Biserici vor intra pe un nou făgaş.
1.5. RELAŢIILE OFICIALE DINTRE BISERICA VECHE-

CATOLICĂ ŞI BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ
Datorită cauzelor amintite mai sus, relaţiile ortodoxo-vechi-

catolice s-au întrerupt pentru un timp (146). Abia prin fondarea Uniunii
de la Utrecht, din 24 septembrie 1889, s-a ajuns la reluarea discuţiilor.
Punctul 7 al Declaraţiei exprima dorinţa ca eforturile teologilor să
reuşească, prin păstrarea credinţei Bisericii celei neîmpărţite, să realizeze
o înţelegere asupra diferenţelor care s-au născut prin despărţirea
bisericească. Declaraţia îndemna pe preoţii vechi-catolici ca, în predică şi
în învăţământ, să accentueze în primul rând adevărurile esenţiale ale
credinţei creştine, pe care le mărturisesc împreună confesiunile despărţite.
La discutarea contradicţiilor încă existente ei erau îndrumaţi să evite cu
grijă orice lezare a adevărului şi a dragostei şi să conducă prin cuvânt şi
exemplu pe membrii comunităţilor vechi-catolice ca, faţă de cei de altă
credinţă, să se comporte în concordanţă cu Duhul lui Iisus Hristos
Mântuitorul tuturor (147).
Deja în anul următor, 1890, declaraţia a fost tradusă în ruseşte şi
tipărită în Ţrkovnâi Vestnik, nr. 6 şi în Christianskoe Ctenie, nr. 9-10
(148). Prin aceasta interesul rusesc faţă de vechii-catolici s-a accentuat. La
primul Congres internaţional al vechilor-catolici, ţinut la Köln în
septembrie 1890, IANIŞEV, ajuns între timp preot la curtea ţarului, a
reprezentat Biserica rusă. Aici, pentru prima dată, s- a rostit Simbolul de
credinţă fără Filioque (149). Reîntors la St. Petersburg a publicat o lucrare
despre relaţiile ortodoxo - vechi-
54 loan Vasile Leb Ortodoxie şi Vechi-Catolicism 55
catolice în care a tradus şi retipărit Declaraţia de la Utrecht, din 1889 să fie ţinute şi altele în limba italiană şi chiar în unele limbi slave (cehă).
(150). Tot acolo, IAN1ŞEV îi numea pe vechii-catolici drept “vechi- Propunerea această a găsit totala adeziune a consilierului de legaţie Dr.
ortodocşi ai Apusului” (151), atrăgând însă atenţia asupra faptului că unii JANVIER, reprezentant al episcopului ortodox J. Th. HOLLY din Haiti,
episcopi vechi-catolici s-au împărtăşit cu episcop! anglicani. Situaţia precum şi a profesorului Th. 1SAAK din Armenia care a studiat şi a
aceasta era considerată inadmisibilă de către 1AN1ŞEV, întrucât ea putea promovat la această facultate. îndată a fost alcătuită o comisie care trebuia
să pună sub semnul întrebării convingerea faţă de Ortodoxia să se îngrijească de executarea acestui punct. Alături de vechii-catolici, din
vechilor-catolici şi să zdrobească orice speranţă privitoare la unirea lor comisie mai făceau parte: arhiepiscopul Nichifor KALOGERAS din
bisericească cu ortodocşii (152). Patras, generalul A. KIREIEV, episcopul John WORDSWORTH de
Interesul ortodocşilor greci şi ruşi faţăde vechii-catolici creştea Salisbury (1885- 1911), episcopul HALE din Kairo (venit din America) şi
însă tot mai mult. La cel de-al II-lea Congres internaţional al Dr. JANVIER din Haiti (158).
vechilor-catolici, ţinut la Lucerna între 13 şi 15 septembrie 1892, erau Doar acest ultim punct din propunerile lui KIREIEV a putut fi
prezenţi patru reprezentanţi ortodocşi. Din Grecia a venit arhiepiscopul îndeplinit prin apariţia în ianuarie 1893 a primului număr al revistei dorite:
Nichifor KALOGERAS (153) din Patras, iar din Rusia, ca delegaţi oficiali “Révue Internationale de Théologie” (R.l.Th.), sub redacţia Prof. E.
genearalul Al. KTREIEV şi pr. 1. IAN1ŞEV din Petersburg şi pr. A. MICHAUD. Această revistă a activat şi activează încă cu succese deosebite
MALCEV din Berlin (154). Congresul a luat câteva hotărâri importante. In pe terenul apropierii dintre Biserici. în specia] s-au remarcat, prin
prima teză acceptată, se evidenţia ideea reîntoarcerii la Biserica veche, cea colaborarea la această revistă, A. KIREIEV, 1.1ANIŞEV şi Prof. N.
una şi nedivizată, iar în teza a doua se arăta deosebirea dintre dogmă şi B1ELIAIEV, care în anii 1892-1893 au activat susţinut în acest sens.
părerea teologică. Textual s-a spus: “Obligatorie pentru creştini este KIREIEV a publicat la scurt timp după reîntoarcerea de la Congres, o carte
învăţătura lui Hristos, nu speculaţia teologică, din care pot rezulta doar cu titlul Res tua agitur, în timp ce IANIŞEV a tradus Scrisorile şi
păreri omeneşti libere şi neobligatorii, însă ca învăţătură a lui Hristos, deci Declaraţiile lui DÔLLINGER în ruseşte şi le-a publicat cu un Cuvânt
ca dogmă creştină, acceptăm ceea ce este recunoscut ca atare prin tradiţia înainte propriu. Prof. BIEL1ÀIEV de la Academia Duhovnicească din
generală, neîntreruptă şi unanimă a Bisericilor creştine particulare, în Moscova făcea de asemeneao prezentare a vechilor- catolici în cartea
conformitate cu documentul episcopilor vechi-catolici din Olanda, Geneza vechiului catolicism. Procurorul general al Sf. Sinod, K.P.
Germania şi Elveţia, datat 24 septembrie 1889” (155). în tezele 3-5 se arată POBEDONOSCEV (1880-1905) s-a interesat şi el îndeaproape de evoluţia
că o înţelegere între ortodocşi şi vechii-catolici este posibilă, pe baza unui mişcării vechi-catolice. în vederea cunoaşterii mai amănunţite a acesteia el
acord dogmatic, înlăturându-se deosebirile de ritual; că ceea ce îi uneşte pe a comandat revista din Berna (R.l.Th.) pentru toate bibliotecile şi
creştini este învăţătura lui Hristos păstrată identic în toate Bisericile seminariile preoţeşti din Rusia, fără a pretinde de la acestea plata lor ( 159).
despărţite; că pe baza existenţei Bisericilor naţionale, Bisericile autonome De altfel, această revistă veche- catolică a publicat chiar în primele numere
din Orient şi Occident au dreptul, fără vreun amestec străin, să-şi conducă o seamă de lucrări traduse
pe credincioşii lor în viaţa religioasă şi să respecte unele obiceiuri şi tradiţii
naţionale (156).
De importanţă deosebită s-a dovedit propunerea generalului
KIREIEV, care a fost acceptată ca a şasea teză. Reprezentantul rus arăta că
era de dorit fondarea unei facultăţi internaţionale, precum şi a unei i eviste
teologice internaţionale (157). De asemenea, KIREIEV propunea ca
Facultatea de teologie catolică din Berna să fie socotită drept o Facultate
teologică internaţională, în care, pe lângă cursurile de irermană şi franceză,
56 ¡o an Vas ¡le Leh
din limba rusă, precum şi unele luări de poziţie ale teologilor ruşi (160).
Rezultatul acestor acţiuni a fost creşterea interesului faţă de
vechii-catolici şi faţă de mişcarea lor. Astfel, la 15 decembrie i 892 Sf.
Sinod din Petersburg, prin Ucazul nr. 5038 a numit oficial o comisie proprie
- Comisia din Petersburg - cu sarcina de a încerca o unire cu
vechii-catolici şi de a cercetaînvăţăturile deosebitoare (161). Preşedinte al ei
a fost numit episcopul ANTONIE al Finlandei (i 62), iar ca membri erau: A.
KIRE1EV, V.V. BOLOTOV (1854-1900), G.P. SMIRNOV-PLATONOV
(1825-1898), A.P. LEBEDEV (1845-1908), Prof. LOVI AŢIN, I.E.
TROIŢK1 (1834-1901) şi Al. KATANSK1J
(163)-
De la început, Comisia de la Petersburg a stabilit, ca punct de
plecare, că nu pot fi considerate “vechi-catolice decât Bisericile de la
(Jtrecht, din Germania şi din Elveţia, adi că cele conduse de arh iep i scopul
Gerhardus GULL - Utrecht, de episcopul J.H. REIKENS - Bonn şi de
episcopul Fld. UERZOG - Berna, fiindcă numai aceste Biseiici au o
organizare definită, un cult precis şi cărţi autorizate cu caracter dogmatic şi
iconomic.
Dupăstudierea unui bogat material documentar pus la dispoziţie de
vechii-catolici (164), Comisia de la Petersburg a constatat câ aceştia “s-au
apropiat mult de Ortodoxie, începând cu anul 1871”. Mai existau, însă,
unele probleme ce necesitau lămuriri şi asupra cărora s- au făcut
următoarele observaţii:
1. Declaraţia de la Utrecht nu se.referă la toate problemele dogmatice în
discuţie;
2. Punctul 6 - “Despre Sf. Euharistie” - din această Declaraţie, necesită o
lămurire, deoarece vechii-catolici, deşi afirmă că respecta credinţa creştină
primară referitoare la această Sf. Taină, totuşi, nu consideră corect că pâinea
şi vinul sunt însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, “ca urmare a prefacerii”; că
textul nu exclude aici sensul pei impanationem”, caurmare a formulei
“ubiquitas corporis et sanguinii Christi”, sau ca urmare a faptului că “trupul
care se înalţă, se coboară din cer” In Catehism şi în îndrumător nu se
menţionează nimic
despre “aducere” şi “prefacere” în Sf. Euharistie, iar in “Missă“ cuvintele:

“Sanctum sacrificium, immaculatam hostiam” au fost înlocuite cu o
formulă care exprimă doctrina despre Hristos ca Arhiereul cel Mare
(Arhiereul Arhiereilor), care stă prezent pentru omenire înaintea lui
Dumnezeu;
3. încă nu s-a lămurit învăţătura despre “purcederea Sf. Duh”; deşi
vechii-catolici au îndepărtat Filioque din Simbolul de credinţă şi nu- 1
consideră dogmă, ei îl păstrează ca “învăţătură teologică cu caracter
particular”. De aceea, s-a cerut vechilor-catolici să răspundă dacă pot fi de
acord cu următoarele precizări: a). “Credem că Tatăl este cauza Fiului şi a
Duhului Sfanţ, a Fiului prin naştere şi a Sfanţului Duh prin purcedere, că
Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfanţ, că Fiul se naşte din Tatăl, iar
Sfanţul Duh purcede din Tatăl. Numai astfel acceptăm un început unic şi
recunoaştem pe Tatăl ca fiind cauza unică a Fiului şi a Sfântului Duh”; b). în
raţionamentele teologice să se evite orice expresie sau imagine prin care
s-ar recunoaşte că în Sfânta Treime ar exista a doua cauză sau al doilea
început al Sfântului Duh, sau că Tatăl şi Fiul sunt uniţi într-un singur
început pentru purcederea Sfanţului Duh; c). Să se lămurească dacă
expresia “iluminarea din Tată] prin Fiu] , folosită de unii Sfinţi Părinţi, se
referă numai la trimiterea Sfanţului Duh în lume pentru sfinţirea făpturii,
sau şi la viaţa veşnică a Dumnezeirii;
4. În catehisme şi în îndrumător nu există nici o mărturie despre
sinoadele ecumenice;
5. Nu este clar explicată învăţătura despre cele “două firi”, despre “un
singur ipostas”, despre “o singură persoană“, despre “două voinţe şi două
lucrări”.
6. Trebuie lămurită învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu.
7. Dacă se poate recunoaşte validitatea hirotoniilor din Biserica de la
Utrecht, precum şi a hirotoniilor săvârşite de ea, în special hirotonia
episcopilor REINKENS de la Bonn şi HERZOG din Berna.
În ziua de 14 octombrie 1724, arhiepiscopul de Utrecht, Comelius
STEENOVEN, fusese hirotonit de episcopul francez Dominicus VARLET
de Babilon - “in partes infidelium”. Această hirotonie era considerată
necanonică pentru că: a), a fost săvârşită de un singur episcop, în timp ce
canoanele cer să fie doi sau trei; b). s-a făcut într-o eparhie care nu era sub
58 loan Vasile Leb
jurisdicţia sa, VARLET fiind episcop de Babilon; c). episcopul VARLET
trebuia să aibă aprobarea papii, acel “mandatum apostoli cum”, conform
rânduielilor Bisericii Apusene; d). după canoane, VARLET nu putea
săvârşi hirotonia deoarece în 1720 a fost oprit să mai slujească din cauză că
în 1719 a administrat confirmarea unui număr de 640 de schismatici de la
Utrecht. Această problemă trebuia supusă hotărârii Bisericii, care singură
are puterea şi dreptul de a da o sentinţă potrivit canoanelor, sau de a aplica
principiul “iconomiei” (165).
Încheindu-şi munca, în noiembrie 1893 Comisia de laPeters- burg
a înaintat un raport Sfântului Sinod al Bisericii Orotdoxe Ruse. Acesta a
cercetat documentele primite şi, în mai 1894, a trimis atât protocolul, cât şi
hotărârile sale patriarhilor răsăriteni şi episcopilor vechi-catolici din
Germania şi Elveţia (166).
Din partea veche-catolică problema reunirii bisericeşti a fost
discutată din nou la cel de-al IlI-lea Congres internaţional al
vechilor-catolici de la Rotterdam, între 28-30 august 1894. Punctul 5 al
hotărârilor congresului preciza că nu există nici o cauză imperativă pentru
separarea dintre Biserica Răsăritului şi cea a Apusului. In efortul său pentru
o unire adevărată între diferitele Biserici, vechi- catolicismul are obligaţia
de a face paşii necesari în această direcţie.
Reunificareabisericeascătrebuiesăseînfaptuiască şi, după posibilităţi, să se
păstreze independenţa reciprocă (167). Urmarea imediată a acestor decizii a
fost numirea, de către congres, a unei comisii vechi- catolice, numită
Comisia de la Rotterdam, sub preşedinţia episcopilor
J.H. RETNKENS şi Th. WEBER. Ea avea sarcina de a cerceta şi discuta
documentele trimise de Comisia de la Petersburg (168).
Deşi împotriva voinţei sale, papa LEON XIII (1878-1903) a
impulsionat eforturile de apropiere dintre ortodocşi şi vechii-catolici prin
proclamarea enciclicii “Praeclara gratulationis” din 20 iunie 1894,
adresată Bisericilor Ortodoxe. Patriarhul ecumenic de atunci, ANTIM VII
(1895-1897) va răspunde papei în august 1895 prin
Ortodoxie ¡fi Vechi-Catolicism 59
“Circulara patriarhului ecumenic şi a Sfântulu i Sinod al

Patriarhiei din Constantinopol, către mitropoliţii şi episcopii, către
clerul şi întregul popor al Patriarhiei”. In circulară el amintea şi pe
vechii- catolici, pe care îi considera apărători ai credinţei adevărate în Vest,
iar vechi-catolicismul îl socotea “o înălţare a conştiinţei creştine” (169).
Patriarhul ANTIM îşi manifestase simpatia sa faţă de vechii-catolici încă
din 1886, într-o scrisoare din 15 februarie, adresată lui E. MICHAUD (170).
Demisia sa în anul 1897 va împiedica, însă, o colaborare mai substanţială în
vederea refacerii unităţii bisericeşti.
O piedică însemnată în calea reunirii bisericeşti au constituit- o şi
neînţelegerile ivite între teologii greci cu privire la Biserica Veche-
Catolică. Prof. Z. ROSIS, care participase la conferinţele de unire de la
Bonn, a început o serie de atacuri la adresa vechilor-catolici. După
Congresul vechilor-catolici ţinut la Lucerna (1892) ROSIS, care nu
participase, a deschis o polemică literară prin scrisori pe care le tipărea în
ziarul HIEROS STNDESMOS, organul Mitropoliei din Atena. De
asemenea a scris şi o serie de articole teologice mai mari cu acelaşi conţinut
(171). El a găsit în Prof. MESOLORAS un colaborator apropiat care l-a şi
ajutat.
Ca apărători ai vechilor-catolici s-au remarcat atunci alţi doi
profesori de la Universitatea din Atena: Fi lip PAPADOPOULOS, profesor
de teologie practică şi A. Diomedes KYRIAKOS, profesor de istorie
bisericească. Cel dintâi a publicat în 1895, în Atena, o lucrare în care se
opunea criticii aduse deROSIS şi MESOLORAS, combătând argumentele
lorşi pledând în favoarea vechilor-catolici (172). Istoricul A. KYRIAKOS a
scris şi el un articol amănunţit în Anaplasis, în care condamna polemica
deschisă împotriva vechi-catolicisnuilui, arătând acţiunea pozitivă a
acestuia în relaţiile răsăritene cu apusul, precum şi importanţa acestora în
efortul depus pentru reunificarea Bisericilor creştine. KYRIAKOS declara
că vechi-catolicismul, a cărui apariţie din 1870 a umplut de bucurie pe
fiecare prieten al creştinismului autentic, apare ca un factor important
pentru dorita reunificare a Bisericilor creştine. “Dacă întreaga Biserică
apuseană ar face ceea ce au făcut vechii-catolici - zicea el - atunci zidul care
desparte cele două
60 loan Vasile Leb
Biserici ar cădea, iar reunificarea răsăritenilor cu apusenii ar veni de la sine”
(173). Controversa grecească a avut ecou şi în Rusia (174). Aici,
vechi-catolicismul avea însă mai mulţi prieteni decât în Grecia. Astfel, prof.
Vladimir KERENSK1 scria în 1894 o lucrare în care prezenta istoria şi
dezvoltarea internă a acestuia (175), iar KIREIEV şi M1CHAUD au
răspuns criticilor greci în “R.l.Th.” Totuşi, şi între ruşi an existat păreri
diferite în privinţa vechilor-catolici. Motiv pentru aceasta a fost referatul
Comisiei de la Rotterdam, trimis ruşilor spre cercetare. Acest referat,
întocmit în august 1896, în timpul Conferinţei de la Bonn a episcopilor
vechi -catolici trata cinci probleme: 1. Filioque;
2. învăţătura despre Sfânta Euharistie; 3. învăţătura despre cele şapte
Sinoade ecumenice; 4. Caracterul canonic al hirotoniilor episcopilor
vechi-catolici din Olanda; 5. Despre Stânta Liturghie (176). Referatul a
fost primit diferit de către teologii ruşi. De pildă, A. KIREIEV a fost
mulţumit de declaraţia vechilor-catolici în problema Filioque şi în
problema Sf. Euharistii (177). De asemenea, prof. V. BOLOTOV era de
părere că Filioque este doar o părere teologică şi că aceasta nu poate
constitui motiv de separare între Răsărit şi Apus
078).
La o concluzie cu totul opusă a ajuns însă istoricul bisericesc A.L.
KATANSK1 (+1919), în cercetarea aceleiaşi probleme. După părerea lui,
contradicţia nu se afla, totuşi, în învăţătura despre purcederea Sfântului
Duh, ci în judecarea formală a lui Filioque ca deosebire existentă între cele
două Biserici. După el, o unificare bisericească se poate realiza numai dacă
Apusul va reveni la vechea învăţătură bisericească (179).
Un alt punct de vedere era susţinut de către VI. KERENSK1 şi A.
GUŞEV care, deşi au primit referatul în general binevoitori, au evidenţiat o
anume inconsecvenţă atât în tratarea lui Filioque cât şi în problema Sfintei
Euharistii (180).
Din partea vechilor-catolici episcopul Theodor WEBER (1836-
1906) a luat poziţie faţă de afirmaţiile ortodocşilor socotind că, dacă poate
fi de acord cu A. KIREIEV în privinţa lui Filioque (181), în schimb nu
poate accepta nici purcederea Sfântului Duh numai din
Tatăl, nici acuza că vechii-catolici ar avea o concepţie protestantă despre

Sfânta Euharistie, aşa cum socoteau VI. KERENSKI, A GUŞEV şi A.P.
MALCEV. Faţă de această acuză a luat poziţie şi E. MICHAUD de câteva
ori (182).
La rândul ei, Comisia de la Petersburg îşi va spune din nou
cuvântul într-un referat înmânat vechilor-catolici de către pr. I. IANIŞEV,
în timpul celui de al IV-lea Congres internaţional al vechilor-catolici,
ţinut la Viena între 3 1 august-3 septembrie 1897. Referatul trata
următoarele probleme: 1. “Filioque”; 2. Sfânta Euharistie; 3. Cele şapte
Sinoade ecumenice; 4. Sfânta Liturghie şi 5. Hirotonia. Totodată, se
cerea vechilor-catolici o nouă explicare a acestor puncte şi mai ales cele
privitoare la Sfânta Euharistie (183).
De partea ortodoxă se părea că discuţiile au atins un punct mort.
IANIŞEV declara la Congres chiar că o reluare a conferinţelor de unire e
considerată de ortodocşi a fi fără sens. “Noi am spus tot ceea ce am putut”
zicea el şi, mai departe: “Eu voi putea să înmânez preşedintelui Comisiei
vechbcatolice un răspuns de încheiere al Comisiei de unire din Petersburg,
despre care am vorbit ieri. Apoi, nu prea cred că teologii orientali vor mai
participa la tratative” (184). Cu toate acestea, Congresul a declarat că şi în
viitor conferinţele de unire sunt dorite, iar pentru coordonarea activităţii în
acest sens, a fost numită o comisie (185).
Comisia din Rotterdam a redactat în octombrie 1898 un nou
referat, ca răspuns la referatul rusesc. El trata problemele: Filioque. Sfânta
Euharisitie şi Hirotoniile vechi-catolice. în referat se spunea că Filioque
nu constituie un “impedimentum dirrmens” pentru intercomuniunea dintre
cele două Biserici şi că transsubstanţiaţia nu poate fi impusă de nimeni în
numele credinţei (186). Răspunsul vechi- catolic nu duce la nici un rezultat
pozitiv. Ba mai mult, în loc să se îmbunătăţească, raportul dintre cele două
Biserici se înăsprea din zi în zi, mai ales în urma unor atacuri pe care
preotul A. MALCEV le-a îndreptat împotriva vechilor-catolici. De
asemenea, Prof. A. GUŞEV (187) dar mai ales episcopul SERGIU
STRAGORODSKI (1867- 1944) se arătau foarte radicali în privinţa
refacerii unităţii bisericeşti.
62 loan Vasile Leb
Episcopul SERGIU socotea că “o Biserică locală (de ex. cea veche-

catolică), care s-a despărţit de Biserica universală - fie din motiv de erezie,
fie doar pe motiv de schismă, aceasta este indiferent - poate să se reîntoarcă
la unitate numai dacă ea se îndreaptă către Biserica universală (şi anume
spre cea Ortodoxă) şi intră în legătură cu ea, cu adevărat, ca şi cu o
organizaţie bisericească vie (188). Concepţia episcopului SERGIU a găsit
aprobare chiar şi în l andurile vechilor- catolici. Profesorul Leopold Karl
GOETZ din Bonn (1868-1933) socotea, din punct de vedere istoric, că
Biserica Veche-Catolică trebuie să solicite primirea în comuniunea
bisericească cu Biserica Ortodoxă, universală (189).
De asemenea, părerile episcopului SERGIU au fost împărtăşite şi
de unii teologi greci, deşi nu fără împotriviri. între aceştia, Hr.
AlN'DRUTZOS reprezenta curentul conservator, reuşind să atragă pe cei
mai mulţi de partea sa. într-o scrisoare către E. MICHAUD, prof. A.D.
ICYRIAKOS din Atena descrie astfel situaţia: “La noi gândesc toţi teologii
conservatori ca ANDRUTZOS. Aceste idei sunt şi ale prea cinstitului
patriarh din Constantinopol, IOACHIM, pe care îl stimez foartemult... Cei
care în rândurile teologilor ortodocşi gândesc altfel sunt excepţii. O astfel
de excepţie sunt eu" (190). Cu toate acestea, interesul ortodocşilor faţă de
vechii-catolici nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. O dovedesc celedouă
scrisori circulare, adresate în anul 1902 tuturor Bisericilor Ortodoxe de
către patriarhul IOACHIM al lll-leade Constantinopol, prin care cerea
lămuriri asupra raporturilor dintre cele două Biserici. în răspunsul dat,
Biserica din Ierusalim cerea lămuriri asupra raporturilor dintre cele două
Biserici precum şi instituirea unei comisii panortodoxe pentru convorbirile
cu vechii- catolici, în timp ce mitropolitul TEOCTIST al Atenei atrăgea
atenţia asupra numeroaselor deosebiri existente între cele două Biserici.
Biserica Ortodoxă Română sublinia alunecarea vechilor-catolici către
protestantism în privinţa mărturisirii păcatelor şi a postului, precum şi
faptul că duceau concomitent tratative de unire şi cu anglicanii, ceea ce
presupunea că o unire cu vechii-catolici nu se poate realiza Mitropolitul IN
OCHENTIE al Belgradului şi mitropolitul MITROFAN al
Ortodoxie fi Vechi-Catolicism 63
Muntenegrului susţineau că o unire nu poate avea loc decât cu

acceptarea din partea vechilor-catolici a tuturor dogmelor ortodoxe,
îngăduindu-li-se libertate în ritual. Se vede clar că părerea unanimă era
aceea că tratativele în vederea unei uniri cu veciiii-catolici nu pot avea loc
decât pe baza unui acord în problemele de natură dogmatică (! 9 i).
Deşi direcţia conservatoare în rândurile teologilor ortodocşi
creştea, cele două comisii, de la Petersburg şi Rotterdam, lucrau mai
departe la clarificarea punctelor deosebitoare. Astfel, după trimiterea de
către vecliii-catolici a răspunsului lor în anul 1898, ruşii vor reveni cu o
nouă corespondenţă în septembrie 1907, la cel de-al VIMea Congres
internaţional al vechilor-catolici, de la Haga. La acea dată, generalul
Al. KIREIEV, delegat la lucrări,a înmânat acestora cel de al treilea răspuns
al Comisiei din Petersburg, tratând doar problema
Filoque( 192), După ce a cercetat documentele, Comisia de la Rotterdam
a răspuns la 9 martie 1908, rugându-i pe partenerii de discuţie să intervină
pe lângă organele în drept pentru ca problema reunirii bisericeşti să fie
tratată şi de către sinodul rusesc ce urma să se întrunească (193). Comisia
sinodală rusă s-a întrunit la 15 februarie 1910, sub preşediţia episcopului
TEOFAN, pentru a analiza şi stabili rezultatul tratativelor de până la acea
dată. S-a ajuns la concluzia că cele două Comisii au fost de acord asupra
următoarelor puncte:
1. Recunosc în unanimitate că există o deosebire între dogmele ecumenice
şi părerile teologice individuale.
2. Recunosc obligativitatea dogmelor şi libertatea condiţionată a părerilor.
3. Mărturisesc în unanimitate învăţătura Bisericii catolice (universale)
nedespărţită şi dogmele celor şapte Sinoade ecumenice.
4. Recunosc în unanimitate ca dogmă obligatorie învăţătura despre Sfântul
Duh în următoarele trei situaţii: a). Că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl
şi cu Fiul; b). Că el purcede din veci din Tatăl şi că se trimite în lume,
precum de Tatăl, tot aşa şi de către Tatăl prin Fiul; c). Recunosc în
unanimitate că numai învăţătura Simbolului niceoconstantinopolitan din
anul 381 (art. VIII) este o dogmă şi că Fiiioqiie este o interpolare nepermisă
în Simbol.
5. Mărturisesc în unanimitate pe lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Capul
64 loan Va sile Leb
unic al Bisericii celei una, sobornicească şi apostolească“. Urmarea
firească a acestor precizări a fost propunerea ca Sfanţul Sinod să susţină şi
să contribuie la “dezlegarea problemei care frământă de vreo 40 de ani,
aceea a unirii cu vechii-catolici”.
La rândul său, Sfântul Sinod a hotărât că “este gata să acorde tot
sprijinul lui şi toată accepţiunea pentru rezolvarea cu succes a problemei de
care s-a ocupat Comisia”. S-a pretins, de asemenea, o nouă precizaredin
partea vechilor-catolici cu privire la Sfânta Euharistie (194).
Răspunsul Comisiei din Petersburg către vechii-catolici a fost
trimis însă abia în anul 1913. El a fost înmânat de către Dimitrie 1ACSICI,
delegat la cel de-al IX-lea Congres al vechilor-catolici, ţin ut la Köln,
între 9-12 septembrie 1913 (195). Răspunsul rusesc trata trei probleme: 1.
Filioque; 2. Sfânta Euharistie şi 3. Hirotoniile vechi-catolice. Comisia
din Petersburg şi Sfântul Sinod socoteau că explicaţiile date de cei din
Rotterdam constituie elemente suficiente pentru o înţelegere cu
vechii-catolici. Comisia şi-a exprimat, de asemenea, convingerea că în
raportul ei nu există nici un punct care ar putea fi socotit de către
vechii-catolici greu de acceptat şi necorespunzător cu declaraţiile pe care
le-au făcut mai înainte (196). Cele trei referate din urmă nu au avut, din
păcate, nici o consecinţă mai importantă pentru discuţiile viitoare, întrucât
nu au fost cunoscute publicului larg. Ele au fost publicate abia în 1968, de
către Urs KÜRY (197), în vederea pregătirii dialogului oficial dintre
Biserica Veche- Catolică şi Biserica Ortodoxă.
Din cele arătate până acum se vede clar că în această epoci până în
1917, Biserica Ortodoxă Rusă a purtat povara cea mai mare ir vederea
reunirii celor două Biserici. Cu răspunsul înmânat vechilor- catolici în anul
1913, relaţiile ruso-vechi-catolice s-au încheiat pentn o lungă perioadă de
timp. Conciliul întregii Rusii, care după alungare: ţarului a reorganizat
Biserica rusă, a hotărât în septembrie 191: reluarea activităţii Comisiei din
Petersburg (198), însă dezvoltare: ulterioară a revoluţiei ruseşti a
împiedicat materializarea acesteia
Ortodoxie .şi Vechi- Catolicism
65
Situaţia în care se afla Biserica Ortodoxă Rusă a făcut pentru un timp
imposibil orice contact cu vechii-catolici. Prin aceasta, eforturile depuse
pentru reunifîcarea Bisericilor a fost întrerupt. Sarcina aceasta deosebit de
dificilă a fost însă curând preluată de către Patriarhia din Constantinopol
care şi-acâştigat merite remarcabile în această direcţie.
234 loan Vasile Leb
πατερικων μελετών. Θεσσαλονίκη.
Κι.Ο. = Kirche im Osten. Studien zur osteuropaischen Kirchengeschichte
und Kirchenkunde, In Verbindung mit dem Ostkircheninstitut, hrsg. von
Robert STUPPERICH, Evangelisches Verlagswerk Stuttgart.
K.N.A. - Katholische Nachrich ten - Agentur, Bonn.
M.B. — Mitropolia Banatului, Timisoara.
M.M.S. = Mitropolia Moldovei si Sucevei, Iasi.
M. O. = Mitropolia Olteniei, Craiova.
N. Y.T. = New York Times; unabhangige New-Yorker Tageszeitung.
O. P.D. = Okumenischer Presse-Dienst, hrsg. vom Okumenischen Rat
der Kirchen, Genf.
O. = Ortodoxia, Revista Patriarhiei Romane, Bucuresti.
Orth. = ’Ορθοδοξία. Τριμνιαίον ήθικοθρησκευτικόν περιοδικόν, Istanbul.
O.Sk. = Orthodoxos Skepsis, Athen.
Pant. = Πάνταινο^. Εβδομαίον θρησκεντικόν Περιοδικόν εκδιδόμενον ως
Παράρτημα του ’Εκκλησιαστικού.
R.G.G. - Die Religion in Geschichte und Gegenwart, Handworterbuch fur
Tbeologie und Religionswissenschaft. Zweite Auflage. hrsg. von Hermann
GUNKEL und Leopold ZSCHARNACK, Tubingen 1930. R.O.C. =··
Romanian Orthodox Church News. Quarterly Bulletin. Edite par le
Departement des Relations Ecclesiastiques Exterieurs du Patriarcat
Orthodoxe Roumain. Bucuresti.
Th.=θεο/χιγία. Εταστημονικόν περιοδικόν έκδιδόμενον κατά τριμηνίαν,
Αθηναι.
Th.Ph. ^ Theologie und Philosophic, Vierteljahrschrift. Verlag Herder,
Freiburg.
Z.M.P. = Zumal Moskovskoj Patriarchy si in limba engleza:
J.M.P. = The Journal of the Moskow Patriarchate, Moskow.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1 j.Fr. von SCHULTE, Der Altkatholizismus, Giessen 1887. reed. Aalen

1965. p. 21-22.
2. Ibidem, p. 22-24; Urs KÜRY, Die altkatholische Kirche. Ihre
Geschichte, ihre Lehre, ihr Anliegen, Stuttgart, 1966, p. 425.
3. Germanos STRINOPOULOS, Die Beziehungen der Orthodoxen
Kirche zu den anderen Kirchen..., în “Ekk”, Bd. X., Leipzig 1939, p. 145;
Vezi şi “B.O.R.”, An I, Nr. 1 din octombrie 1874, p. 73.
4. IvanTERENTIEVICI OS IN IN a fost, ca laic, profesor de Teologie
comparată. S-a ocupat în special cu pregătirea şi participarea la discuţiile şi
conferinţele cu vechii-catolici, în anii şaptezeci. A murit în 1887. Vezi:
Alexander KIREJEV, Erklärungen von Professor Osinin in München
und Bonn (1871 und 1875), “R.I.Th.”, IV-e année, Nr. 15/1896, p.
489-501.
5. Cf. D. TOLSTO.Ï, Kurzer Auszug aus dem allerunterthänigsten
Bericht des Grafen D. Tolstoj, Oberprocuror des heiligen Synod, an
Seine Majestät den Kaiser von Russland in Angelegenheiten der
orthodoxen russischen Kirche für das Jahr 1871. Aus dem
Russischen übersetzt. Wiesbaden, 1873, p. 52.
6. Ibidem. Iulian Josef OVERBECK, născut la 24. IV. 1821 în Kleve, pe
Rinul de Jos (Niederrhein), a studiat la Seminarul preoţesc din Münster; în
1845 a fost hirotonit preot şi numit profesor de religie la progimnaziul din
Kempten (Niederrhein); în 1848 a promovat în Berlin, în 1853 şi-a luat
abilitarea ca docent în Bonn şi a funcţionat ca docent privat la Facultatea de
aici; în 1857 a renunţat la postul avut şi s-a rupt de Biserica
Romano-Catolică; în 1869 a fost primit în rândurile comunităţii ortodoxe
ruseşti din Londra. întreaga sa viaţă după convertirea sa, OVERBECK s-a
străduit să înfiinţeze o “Biserică
i Ortodoxă Apuseană“. Vezi W. KAHLE, Westliche Orthodoxie, Leben
und Ziele Iulian Joseph Overbecks, Leiden - Köln 1968, p. 124-157;
“B.O.R.”, An I, nr. 1, din octombrie 1874, p. 68-69; în articolul “Vieux -
catholiques et Orthodoxes en quêtte d’union
236 loati Vasile Leb
depuis trois quarts de siècle”, Dom Clement LIA LENE spunea: “La
Congresul din München asista deja Prot. LL. IANIŞEV, pe atunci rector al
Academiei duhovniceşti din Saint-Petersburg...”, Cf. “Istina” V-ème année,
Paris 1958, p. 25. Protocolul Congresului din München, din 1871, ia pagina
XX numeşte numai pe Prot. OSININ. IANIŞEV Însuşi scria că relaţia sa cu
vechii-catolici datează din 1872. Cf. J. 1ANYSCHEW, Ueber das
Verhältnis der Altkatholiken zur Orthodoxie, Wiesbaden 1891, p. 3.
7. Adolf KÜRY, Die Beziehungen des Altkatholizismus zur
Anglikanischen und zur Orthodoxen Kirche, in “Ekk”, Bd. 111, Gotha
1935, p. 98.
8. Dimitri Andreievici TOLSTOI (1823-1889) a funcţionat ca Procuror
Generai al Sfântului Sinod ai Bisericii Ortodoxe Ruse între 1865- ! 880. Cf
W. KAHLE, op. cit, p. 22 u.;Igor SMOLITSCH, Geschichte der russischen
Kirche 1700-1917. Erster Band, Leiden, E.J. Brill. 1964, p. 208-209 şi 404.
9. D. TOLSTOI, op. eit, p. 52.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 54.
12. Filaret GUMILEVSK1J ( 1805-1866), Arhiepiscop al Cernigovului
între 1859-1866. Cartea sa: [storija russkoj ţerkvi, Moscova 1859. Vezi:
PHILARET, Geschichte der Kirche Russlands. Ins Deutsche übersetzt
von Dr. BLUMENTHAL, Frankfurt, 1872, 399p.; Igor SMOLITSCH,
Geschichte der russischen Kirche 1700-1917, Bd. I, Leiden 1964, p. 44 u.
13. Catehismul mitropolitului Filaret Drozdov al Moscovei fusese tradus
în germană în anul 1866 de acelaşi Dr. BLUMENTHAL, care era
Preşedintele Bisericii Evanghelice Lutherane din Moscova. Cf. Preot Chirii
PISTRUI, Catehismele Bisericii Ortodoxe Ruse, în
“MA”, anul II (1957), nr. 3-4, p. 270.
14. D. TOLSTOI, op. cit, p. 54.
15. I.T. OSININ, Mişcarea vechi-catoiică şi Congresul bisericesc din
München, în“Christianskoe Ctenie”, 1871, p. 773-801 ; Programul
Congresului de la München ai partidei vechi-catolice, în rev. cit, p.
802-814 (ambele în limba rusă).
16. Peter NEUNER, Döliinger alsTheologe der Ökumene, Paderborn,
München, Wien, Zürich, Schöningh, 1979, p. 102, nota 35; W. KAHLE, op.
cit., p. 228-229 şi 300.

17. J. FINSTERHOLZL, Ignaz von Döliinger, Styria Verlag, Graz,
Wien, Köln, 1969, p. 346; 1. von DÖLLINGER, Über die
Wiedervereinigung der christlichen Kirchen. Sieben Vorträge, gehalten
zu München im Jahr 1872, Nördlingen, 1888, p. 27.
18. Nutcombe OXENHAM, Lectures on the Reunion of the Churches,
London, Rivmgstons, 1872.
19. Adolf KÜRY, art. cit., în “Ekk”, Bd. III, 1935, p. 99. Vezi şi R.
DEDEREN, Un réformateur catholique au XlX-e siècle, Eugene
Michaud (1839-1917), Genève, 1963, p. 177, nota 32 şi I. von
DÖLLINGER, Conferences sur la réunion des Églises, trad. de l’allemand
par Mme H. LOYSON, Paris, 1880.
20. Adolf KÜRY, art. cit., p. 99.
21. Pr. prof. Mircea CHIALDA, încercările de apropiere între Biserica
Ortodoxă şi Biserica vechilor-catolici, în “Ortodoxia”, Anul XVIII
(1966), Nr. 3, p. 323; (f.a.) Die Verhandlungen des zweiten
Altkatholiken-Kongresses zu Köln. Officielle Ausgabe,
Köln und Leipzig 1872, p. 77u.; “B.O.R.”, An. I.,Nr. 1, pe octombrie 1875,
p. 69-70; Otto STEINWACHS, Die Unionsbestrebungen im
Altkatholizismus, în “I.K.Z.”, 1/1911, p. 172; “D.M.”Nr. 38 din 14
septembrie şi Nr. 49 din 30 noiembrie 1872.
22. Cf. A. KIREJEV, Du Rapprochement entre les anciens- catholiques
et les orthodoxes d’Orient, în “R. I. Th.”, Nr.3/1893, p. 429-435.
23. Cf. R. DEDEREN, op. cit., p. 83 u.
24. Ibidem, p. 230-231; “B.O.R. ’, An. I, Nr. 1, pe octombrie 1874, p.
68-69; Christian OEYEN, Chronologisch-bibliographische Übersicht
der Unionsverhandlungen zwischen der orthodoxen Kirche des Ostens
und der altkatholischen Kirche der Utrechter Union, în“I.K.Z.”, Nr.
57/1967, p. 31 ; M. CHIALDA, art. cit., p. 324.
25. (f.a.) Verhandlungen des zweiten Altkatholiken-Congresses zu
Köln. Officielle Ausgabe. Köln und Leipzig 1872, p. 10.
26. Amintit doar în: f.a. Stenographischer Bericht über die zwei
öffentlichen Versammlungen am 21. und 22. September 1872, p.
112; Christian OEYEN aminteşte şi pe un anume KUSTODIEV (IKON)
238 loan Vasile Leb
referindu-se, probabil, la acelaşi amintit în protocol; Christian OEYEN, loc.
cit.
27. Vezi W. KAHLE, Westliche Orthodoxie..., p. 139 u.
28. Verhandlungen des zweiten Altkatholiken-Congresses..., p. IV.
29. Ibidem, p. 4L
30. Ibidem.
31. Ibidem, p. 42. VINCENŢIU deLerin, contemporan cuGHENADIE de
Marsilia (+492/505) a trăit într-o mănăstire care se afla pe una din cele mai
mici insule din Lerin, lângă Cannes, în sudul Franţei. Insula Lerin se numea
înainte insula Sfanţului HONORAT. VINCENŢIU a murit în jurul anului
450 şi este renumit datorită lucrării sale “Commonitorium pro
catholicaefidei antiquitate et universitate”. Vezi şi: Gerhard
RAUSCHEN, Des heiligen Vinzenz von Lerin Commonitorium, în
“Bibliothek der Kirchenväter”, Bd. XX, p. 17 şi p. 9, nota 1; M. KOK,
Vincenz von Lerinum und sein Commonitorium,’T.K.Z.”, 52/1962, p.
75-85. Pierrede LABRIOLLE, Histoire de la littérature latine chrétienne,
Ed.II, Paris, 1924, p.567-569.
32. Verhandlungen des zweiten Altkatholiken-Congresses... p. 42;
Stenographischer Bericht über die Verhandlungen des Katholiken-
Congresses, abgehalten vom 22. bis 24. September 1871 in München,
München 1871, p. XIII şi 222.
33. Ibidem, p. XI-XII. Vezi şi SCHULTE, Der Altkatholizismus..., p.
355-356.
34. SCHULTE, op.cit.,p. 356; Emil FRIEDBERG, Aktenstücke, die
altkatholische Bewegung betreffend, p. 9, nota 9; “D.M.”, 3. Jahrg., 1872,
p. 378.
35. SCHULTE, op. cit., p. 356; “D.M.”, 3. Jahrg., 1872, p. 382.
36. Alexandru LYKURGOS (1827-1875), născut la 4. XI. 1827 în Sora,
insula Samos, a studiat teologia în Atena, Leipzig, Heidelberg,
Halle şi Berlin. în 1862 a fost hirotonit întru preot iar în 1866 numit episcop
de Ciclade. încă în 1870 a vizitat Londra pentru a duce tratative cuanglicanii,
în vederea unei uniri. Cf. Ralph RUHTENBERG, Gesellschaften und
Vereinigungen für Interkommunion zwischen den Anglikanischen und
Orthodoxen Kirchen, “Ki. O.”, Bd. 16/ 1973, p. 71-80.
37. Scrisoarea a sosit abia la închiderea Congresului. Cf.

Stenographischer Bericht über die zwei öffentlichen Versammlungen
am 21. und 22. September 1872, p. 103-105; Emil FRIEDBERG,
Aktenstücke, die altkatholische..., p. 11.
38. Sendschreiben der St. Petersburger Sektion des “Vereins der
Freunde geistlicher Aufklärung in St. Petersburg” an Herr Professor
Dr. Langen, “D.M.”, 5. Jahrg., Nr. 9/28 Februar 1874, p. 65; M.
Chialda, art. cit., p. 325.
39. Der dritte Altkatholiken-Kongres in Konstanz im Jahre 1873.
Offizieller stenographischer Bericht der Verhandlungen vom 12. bis 14.
September 1873, Konstanz 1873, p. 18.
40. Ibidem, p. 146.
41. Ibidem, p. 147.
42. Ibidem, p. 283 u. şi p. 298; M. CHIALDA, art. cit., p. 325; C.B.
MOSS, The Old-Catholic Movement, its origins and history, London,
1948, p. 258; A. SERGHEENKO, Despre Mişcarea veche- catolică, în
“Z.M.P.”, nr. 2/1954, p. 56 şi Raporturile reciproce ale vechilor-catolici
cu Bisericile Ortodoxe locale, rev. cit., Nr. 12/ 1958, p. 57 (ambele în
ruseşte).
43. Der dritte Altkatholiken-Kongres..., p. 276 u.
44. “D.M.”, 5 Jahrg. 1874, Nr. 4 din 24 ianuarie, p. 29.
45. “D.M.”, 4 Jahrg. 1873, Nr. 44 din 1 noiembrie, passim; Otto
STEINWACHS, Die Unionsbestrebungen im Altkatholizismus, “I.K.Z.”,
1/191 l,p. 177.
46. “D.M.”, 5. Jahrg., 1874, Nr. 9 din 28 februarie, p. 65.
47. Ibidem, p. 65-67.
48. Ibidem, p. 67 şi Nr. 10 din 7 martie 1874, p. 76.
49. Ibidem, p. 65; Ralph RUHTENBERG, Gesellschaften und
Vereinigungen..., “Ka. O.”, Bd. 16/1970, p. 90.
50. Ralph RUHTENBERG, art. cit., p. 91.
51. 5. Jahrg. 1874, Nr. 10 din 7 martie 1874, p. 76 şi Nr. 34 din 22
august 1874, p. 277-279.
52. 5. Jahrg. 1874, Nr. 15 din 11 aprilie, p. I 13-114.
53. SCHULTE, op. cit., p. 653; “B.O.R.”, An I, din 1 octombrie 1874/
240 loan Vasile Leb
septembrie 1875, Nr. 5,p. 390-395; 5. Jahrg. din 4 iulie 1874,
p. 221; M. CH1ALDA, loc. cit.
54. 5. Jahrg., 1874, Nr. 32 din 8 august, p. 261; U. K.ÜRY, op. cit.,
p. 432.
55. “D.M.”, 5. Jahrg., 1874, Nr. 34 din 22 august, p. 277-279.
56. Dr. Friedrich Heinrich REUSCH, Bericht über die am 14., 15. und
16. September zu Bonn gehaltenen Unionskonferenzen. Im Aufträge
des Vorsitzender Dr. von Döllinger, Bonn, 1874, p. 1. (citat mai departe
B.I.); I. Fr. von SCHULTE, op. cit., p. 653.
57. B.L,p, 2; SCHULTE,lap. 653 amintea: lOvechi-catolici germani, 2
elveţieni, 2 francezi, 10 evanghelici germani, 3 danezi, 4ruşi, 1 grec, 19
anglicani din Anglia şi 6 americani. Trebuie remarcat faptul că von
SCHULTE a fost unul dintre cei mai zeloşi vechi-catolici. C.B. MOSS, op.
cit., p.261 îl aminteşte şi pe Theodor von SUKHOTIN, iar Ghenadie
ENĂCEANU, în “B.O.R.”, An. I (1875), Nr. 6, p. 395 susţine căaparticipat
şi un preot militar ortodox din Gherla (România), fără să-l numească.
58. Există o serie de lucrări care amintesc hotărârile Conferinţei, fără a
insista asupra discuţiilor purtate atunci, ceea ce lasă impresia că tratativele
au fost duse cu uşurinţă. Raportul lui REUSCH arată însă cât de dificilă a
fost luarea unei hotărâri comune ortodoxo-anglicano- vechi-catolice. Faptul
că s-a ajuns, totuşi, la o formulă comună, trebuie considerat o dovadă a
seriozităţii cu care au fost tratate problemele de pe ordinea de zi. In sensul
acesta socotim că se cere o cercetare mai adâncită a Conferinţelor de la
Bonn. O discuţie mai nouă a chestiunii la: Harald Rein,
Kirchengemeinschaft. Die anglikanisch - altkatholisch - ortodoxen
Beziehungen von 1870 bis 1990 und ihre ökumenische Relevanz, Col.
Europäische Hochschulschriften Euro-
pean University Studies. Reihe XXIII. Theologie, Band 477, Bd.J Bem,
Berlin, Frankfurt a. M., New-York, Paris, Wien, 1993, p. 114- 123 şi Bd.II,
XXIII/51 1, 1994. Inaccesibilă mi-a fost lucrarea lui Christian OEYEN, Die
Entstehung der Bonner Unionskonferenzen im Jahr 1874. Der
Christkatholischen Theologischen Fakultät der Universität Bern als
Habilitationschrift vorgelegt 1971, 203 p.
59. B.I., p. 5.
60. Ibidem, p. 5-6.
61. Ibidem, p. 6.
62. Fredericus MEYRICK din Anglia a propus ca bază de discuţii să fie
luată “învăţătura primelor cinci (sau şase) secole “ şi “să nu se ia în
consideraţie nici unul din documentele mai târzii” .Cf. Ibidem, p. 62.
63. B.I., p. 7-8.
64. Ibidem, p. 8-9.
65. Ibidem, p. 9. .Arhiepiscopul de WINCHESTER nu era probabil, destul
de bine informat, căci problema “Filioque” a fost discutată încă în 1870 de
către arhiepiscopul Alexandru LYKURGOS şi episcopul de ELY, în
Anglia. Alţi parteneri de discuţie au mai fost: arhimandritul STRATOULIS
şi im anumit “Domn TYMBAS”, din partea ortodoxă. Din partea anglicană
au participat şi Rev. G. WILLIAMS şi F. MEYRICK. Cf. Ralph
RUHTENBERG, art. cit. în “Ki. O.”, 16/1973, p. 71-72. Şi mai devreme,
aceeaşi problemă a fost discutată de către William DENTON (1815-1888)
între 1833-1845, cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Sârbe. Vezi pentru
aceasta Ralph RUHTENBERG, rev. cit., p. 61; Friedrich HEYER, Bibel
Depot, în “Der Pietimus in Gestalten und Wirklingen” hrsg. von H.
BORNKAMM, Fr. HEYER, A. SCHINDLER, Bielefeld 1975, p. 223-230;
V.T. ISTAVRIDÍS, Orthodoxy and Anglicanism, S.P.C.K., 1966, p.6-13.
66. B.I., p. 10.
67. Ibidem, p. 11.
68. Ibidem, p. 14.
69. Ibidem.
70. Ibidem, p. 15; M. CHIALDA, art. cit., p. 333-334.
71. B.I., p. 19.
72. ibidem, p. 22-23. 93. B.H., p. 3-4; “D.M.”, Nr. 34 din 21 august 1875, p. 289. Epirotul
73. Dimitrie MAROULIS (1840-1892) a fost unul dintre cei cinci greci 243
242 Ibidem, p. 24. loan Vasile Leb
74. Ibidem, p. 25 care au studiat în “Barmer Missionsseminar”, înfiinţat de către
75. Ibidem, p. 26. Friedrich FABRI (1824-1891 ). A studiat apoi în Tübingen şi a
76. Ibidem. activat în Grecia ca director de Gimnaziu. Cu ajutorul lui FABRI, el a
77. Ibidem, p. 28. înfiinţat o serie de şcoli şi seminarii pedagogice. In jurul anilor
78. Ibidem, p. 29. 1876-1877 se afla în Germania, Olanda şi Elveţia activând, cu
79. Ibidem, p. 32. deosebit ecou, pentru deşteptarea interesului apusenilor faţa de
80. O. STEINWACHS, Die Unionsbestrebungen im Grecia. Cf. Klaus J. BADE, Friedrich Fabri und der
Altkatholizismus, “I.K.Z.”, 1/1911, p. 182. Imperialismus in der Bismarkszeit, Freiburg im Breisgau, 1975, p.
81. Ibidem, B.I., p. 33-50. 404, Nota 8.
82. B.I., p. 34-43. 94. B.IL, p. 3-4; “D.M.”, Nr. 34 din 21 august 1875, p. 289;
83. Ibidem, p. 44-50. “B.O.R.”, Anul 1, Nr. 12 din septembrie 1875, p. 956.
84. Ibidem, p. 51-59; O. STEINWACHS, loc. cit. 95. B.H., p. 6.
85. O. STEINWACHS, art. cit., p. 182-183. 96. Aici se face vizibil istorismul, curent ce domina epoca.
86. “D.M.”, Nr. 40 din 3 octombrie 1874, p. 333-334 şi Nr. 41 din 10 97. S-a pretins mult timp că expresia aceasta a fost folosită pentru
octombrie 1874, p. 341-344. prima dată de către Fericitul Augustin . S-a dovedit însă că ea este
87. Nr. 32 din 7 august 1875, p. 276 u. şi Nr. 29 din 17 iulie 1875, “pseudo-augustiniană“.Cf. D. Germain MORIN, Origine de la
p. 256; Report of the proceedings atthe Reunion Conferencee held at formule pseudo-augustiniene: In necessariis unitas in dubiis
Bonn, on September 14,15 and 16,1874. Translated from the German of libertas, in omnibus caritas, în “Revue d’Histoire et de littérature
Professor Reusch by Evelyn Mary Bevan. With a Preface by H.P.Liddon. religieuse”, 7/ 1902, p. 147-150; G. KRÜGER, De la Maxime: In
London 1875;DemetriosBALANOS, Die Geschichte der kirchlichen necessariis unitas, in non necessariis libertas, in ubique caritas,
în “Congrès d’Histoire du Christianisme”, III, Publié sous la
Literatur, in “Ekklesia”, ed. Fr. SIEGMUND- SCHULTZE, Leipzig, Bd.
direction de P.L. COUCHOUD. Paris - Amsterdam 1928, p.
X (1939), p. 50-51.
143-152; Ioan Vasile LEB, Reflecţii pe marginea maximei “In
88. Dr. Fr. Heinrich REUSCH, Bericht über die vom 10. bis 16.
necesariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas", Arad,
August zu Bonn gehaltenen Unions-Conferenzen, im Aufträge des
1994 (manuscris).
Vorsitzenden Dr. von Döllinger, Bonn 1875, p. 1 -2 (mai departe B.
98. B. H, p. 6-9.
H.); “D.M.”, 6. Jahrg. Nr. 30 din 24 iulie 1875, p. 259.
99. Ibidem, p. 9. Era vizat în mod special conciliul tridentin (1545-
89. “D.M ”, Nr. 22 din 29 mai 1875, p. 197.
1563). Despre acesta vezi: H. JEDIN, Kleine Konziliengeschichte,
90. In drumul lor, delegaţii germani s-au oprit şi la Atena, unde au
discutat cu prof. Zikos ROSIS şi au vizitat mănăstirea Penteli. De
asemenea, l-au vizitat şi pe arhiepiscopul Alexandru LYKURGOS, pe
insula Syros. Cf. “D.M.”, Nr. 19din8mai 1875,p. 167-168; Nr. 24 din 12
iunie 1875, p.215 şi Nr. 29 din 17 iulie 1875, p. 256; Antwort auf
^ Ortodoxie şi Vechi-Catolicism
die in dem Altkatholischen Schema enthaltene Bemerkung von

dem Heiligen Geiste, von SYLVESTER..., Petersburg, 1875.
91. “B.O.R.”, An. I, Nr. 9 din 9 iunie 1875, p. 709-710 şi Nr. 10 din
iulie 1875, p. 783 şi 786-787. Vezi şi în Arhiva Sfântului Sinod al
B.O.R., Dosar Nr. 65/1875, ff. 89-92 şi 103.
92. “D.M.”, Nr. 23 din 5 iunie 1875, p. 207.
244 loan Vasile Leb
Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1978; 1. RÄMUREANU, M. ŞESAN, T

BODOGAE, Istoria Bisericească Universală pentru Institutele
teologice, vol. II (1054-1982), Bucureşti, 1993, p. 78-79, 115-126 şi
229-235.
100. Ernst Iulius K.1MMEL, Monumenta Udei ecclesiae orientalis...,
Pars 1-2, Jenae 1850.
101. B.H., p. 9-10.
102. Ibidem, p. 10.
103. Ibidem, p. 12.
104. Ibidem, p. 52.
105. Ibidem, p. 52-53.
106. Ibidem, p. 56-57.
107. Ibidem, p. 74.
108. Ibidem, p. 74-76.
109. Ibidem, p. 83-86.
1 10. Ibidem, p. 92-93.
1 ! 1. Ibidem, p. 93.
112. Ibidem, p. 94-96.
113. Ibidem, p. 94.
114. Ibidem, p. 116. Vezi şi “B.O.R. ”, An I, Nr. 12 din septembrie
1875, p. 942-946.
115. Lordul PLUNKET a spus următoarele: “Eu cred că Conferinţele
noastre au ca scop reunificarea creştinătăţii, nu numai reunificarea
Bisericilor”. Cf. B.Ü., p. 69.
116. Ibidem, p. 78.
117. Ibidem, p. 39.
118. Ibidem, p. 114.
119. “C.K.K.B.”, Nr. 17 din 30 august 1975, p. 202; “A.K.K.”, 19
Jahrg. din 9 septembrie 1975, p. 71 şi “AKID”, Nr. 176din 10.07.1975, p.
1462.
120. Iosef LANGEN, Die trinitarische Lehrdifferenz zwischen der
abendländischen und der morgenländischen Kirche, Bonn 1876, p.
126; O. STEINWACHS, art. cit., în “I.K.Z.”, 1/1911, p. 472.
121. O. STEINWACHS, loc. cit.
122. Ibidem.
123. Nr. 26 din 24 iunie 1876, p. 228-229; W. HERZOG,
Dokumente zu den Unionsbestrebungen des Altkatholizismus,
“I.K.Z.”, 15/1925, p. 9-10. Despre Congresul de la Olten vezi şi “B.O.R.”,
An I, Nr. 10 din iulie 1875, p. 798.
124. W. HERZOG, loc. cit. Nr. 25 din 17 iunie 1876, p. 220-
221.
125.0. STEINWACHS, art. cit., p. 474 u.: Report of the Proceeding at
the Reunion Conference held at Bonn, 1875, London 1876;
THEODORUS (J.B.lVfULLrNGER), The new Reformation. A nar-
ration of the Old Catholic movement from 1870 to the present time.
With an historical introduction, London 1875; Harald REIN, op.cit.,p,
116-120;“AKID”, Nr. 176din 10.07.1975,p. 1456; Alexandru
MORARU, Biserica Angliei şi ecumenismul. Teză de doctorat,
Bucureşti, 1986, p. 54-60.
126. “D.M.”, Nr. 39 din 25 septembrie 1875, p. 338.
127. “D.M.”, Nr. 3 din 15 ianuarie 1876, p. 24 şiNr. 7 din 12 februarie
1876, p. 67. Vezi şi Arhiva Sf. Sinod, Dosar Nr. 65/1875, f. 92; “B.O.R.”,
An I, Nr. 12/1875, p. 942-946 şi Nr. 3/1876, p. 298-304. Traducerea
raportului lui REUSCH însă nu s-a realizat.
128. “Telegraful Român”, Nr. 62/1875, p. 245; Nr. 63/1875, p. 249- 250;
Nr. 64/1875, p. 255 şi Nr. 66/1375, p. 263.
129. O. STEINWACHS, art. cit., p. 475; “R.l.Th ”, Nr. 2/1893, p. 339.
130. O. STEINWACHS, art. cit., p. 445-476.
131.Ibidem, p. 475; “D.M.”, Nr. 48 din 27 noiembrie 1875, p. 421.
132. “D.M.”, Nr. 48 din 27 noiembrie 1875, p. 421 şi Nr. 51 din 18
decembrie 1875, p. 447.
133. “D.M.”, Nr. 48 din 27 noiembrie 1875, p. 421; NikolaiBIERING a
fost preot romano-catolic. A respins dogma din 1870 despre infailibilitatea
papală şi apoi a intrat în Biserica Ortodoxă Rusă, fiind numit preot al acestei
Biserici în New York. A activat cu mult succes pentru dezvoltarea relaţiilor
Bisericii Ortodoxe Ruse cu Biserica Protestantă Episcopaliană din
America. Cf. Friedrich HEYER,
Geschichte der orthodoxen Kirche in Amerika, în “Ki. O.”, 5/ 1962,p.
22.D.TOLSTOI, Kurzer Auszug...,Wiesbaden 1873, p. 55- 56;
Constance J.TARAS AR şi John H.ERICKSON, Orthodox America,
1794-1976, New-York, 1975, p. 40-41. Referitor la Biserica Protestantă
Episcopaliană vezi: Ans J.van der BENT, Handbook Member
Churches, W.C.C., Geneva, 1982, p.212-213.
134. Vezi : W.Kahle , Westliche Orthodoxie..., Leiden/Köln, 1968, p.
144 u.
135. J .1.0VERBECK, Die Bonner Unions - Conferenzen ... Halle
1876, p.6.
136. Ibidem, p.7.
137. Nr.29,din 15 iulie 1876 , p.256
246 loan Vasile Leb
138. “D.M.”, Nr.50, din 9 decembrie 1876, p.429 - 430.

139. E.B.PUSEY a fost profesor de Teologie comparată a cercului din
Oxford ; s-a străduit sărealizeze unirea Bisericii Anglicane cu Biserica
Romano - Catolică, Cf.Ralph RUHTENBERG, Gesellschaften und
Vereinigungen ..., în “Ki.O.”, 15/1972, p. 53 u.
140. “D.M.”, Nr.8 din 19 februarie 1876, p.79.
141. “D.M.”,Nr.27din 1 iulie 1876,p.240. ScrisoarealuiDÖLLINGER a
fost citită la 16 iunie 1876 în cadrul şedinţei Comitetului Societăţii anglo
- continentale. Cf. Ibidem.
142. O. STEINWACHS, art.cit., p. 477.
143. Chr.OEYEN, Chronologisch-bibliographische Übersicht...,
“l.K.Z”., 57/1967, p.33.
144. E. MICH AUD, Discussions sur les sept conciles
oecuméniques, étude au point de vue traditionel et libéral, Bruxelles,
1878.
145. Chr. OEYEN, loc.cit.
146. In cadrul şedinţelor Sinodului din St.Gall, în 1887, episcopul Ed.
HERZOG şi-a exprimat dorinţa ca vechii-catolici
să intre în legăturămai strânsă cu Biserica Ortodoxă, Cf. Ibidem, p.34.
147. Urs KÜRY, Die Altkatholische Kirche, Stuttgart, 1978, p.453.
148. J. JANISCHEW, Ueberdas Verhältnis der Altkatholiken zur
Orthodoxie, Wiesbaden 1891, p. 15 .
149. Cf. Mircea CHIALDA, art.cit, p. 326 .
150. J..IANISCHEW, op.cit., p. 15-17.
151. Ibidem, p. 8 .
152. Ibidem, p.27: IANIŞEV se referă la inter comuniunea, în anul 1881,
a episcopilor, Ed.HERZOG şi J.H.REINKENS cu episcopii anglicani Cf.
O.STEINWACHS, art.cit.,p.478-479;H,REIT9, op.cit., vol.l, p.123-124 şi
129-130.
153. Nichifor KALOGERAS (1835-1896) născut în Spetsas, în anul 1835,
a studiat la Athos, Atena şi în Germania. în 1868 ajunge profesor de
teologie la Universitatea din Atena, din 1873 a funcţionat şi ca secretar al
Sfântului Sinod iar în 1883 a fost numit Arhiepiscop de Patras. După doi
ani a demisionat şi i-au fost încredinţate diferite misiuni şi demnităţi din
partea Bisericii şi statului grec . A scris, între altele: Pastorală, Atena 1883,
Marcu Eugenicul şi Cardinalul Bessarion, Atena 1893; în 1883 a editat,
după manuscrise romane, un Comentar la cele 21 de scrisori âle lui
Euthimios ZIGABENOS, asupraNoului Testament. Cf. R.G.G. Bd.III,
p.591; Basileos ATESI, ’EniÎTopoj E7CIOK07CIKT1 ïcrxopia xrjç
£KKÀ/r|<jiaç xrjç zkhxSôç, àno XOÜ 1833 pezpv cnţpepov, Tom. I,
Athen 1948, p. 195-196; OpTjcncEVXiKÎ] KOÙ TţOiKTţ EYKUKÂOJraiSeia,
Tom. 9, AOrivài, 1966, col. 490-491.
154. A. P. MALCEV (1854-1915), preotul Ambasadei ruseşti din Berlin;
a editat revista Ţerkovnaja Pravda, era reprezentantul unui curent ce
susţinea necesitatea introducerii unor reforme bisericeşti în Rusia. Cf. Igor
SMOLITSCH, Geschichte der russischen Kirche. 1700-1917, Bd.I.,
Leiden, 1969, p. 523; Vezi şi Bischöfliche Ansprachen vom II.
internationalen Altkatholiken-Kongress in Luzern, 13-15 September
1892, nebst einer Übersicht über die Kongressverhandlungen, Luzern
1892, p.14.
155. Bischöfliche Ansprachen vom II. internationalen
Altkatholiken-Kongress in Luzern 1892, p.5.
156. Mircea Chialda, art. cit., p.326; U.KÜRY, Die altkatholische
Kirche..., p. 428.
157. Bischöfliche Ansprachen..., p.6: Le Rapport de Son Exc. le
Général A. Kiréef sur le Congrès de Lucerne, în “R.I.Th ”, Heft 1/
1893, p.l 17-120.
158. O. STEINWACHS, art. cit, p.487; J.L. WEIBEL, Der zweite
internationale Altkatholikenkongress in Luzern, 13-15 September
1892, în “R.l.Th.”,Nr. 1/1893,p.l 13-114.
159. O. STEIN WACHS, art.cit.,p.488; Gerhard SIMON,
Konstantin Petrovici POBEDONOSCEV und die Kirchenpolitik des
Heiligen Sinod 1880-1905, Göttingen 1969, p.20 u.
160. De pildă, Le Rapport de son Exc. le Général A. Kiréef sur le
Congrès de Lucerne, “R.l.Th.”, 1/1893, p. 117-120; A. K(IREEF), Le
Professeur Sokoloff et la légitimité de la hiérarchie des anciennes-
catholique, rev.cit, Heft 3, p.423-428; A.KIREEF, Du
Rapprochement entre les anciennes catholiques et les orthodoxes
d’Orient, rev.cit., p.429-442; F.L. (AUCHERT), Die altkatholische
Frage im orthodoxen Orient, Ibidem, p.501-505; A.KIREEF, Le
Rapprochement des anciens-catholiques et des Orientaux et M.le
chanoine Meyrick-Une Lettre de M. le général A.Kiréef, rev. cit., Heft
4,p.695-699. Tot atunci s-a publicat şi Circulara patriarhilor
ortodocşi din 1723 şi o parte din Mărturisirea Patriarhului Dositei al
Ierusalimului după actele sinodului din Ierusalim din 1672, sub titlul:
Sendschreiben der heiligsten Patriarhen der katholischen
anatholischen Kirche über den orthodoxen Glauben (An die
englischen Erzbischöfe und Bischöfe, 1723), rev. eit, Heft 11, p.206-
209 şi Glaubensbekenntnis des Patriarchen Dositheos von Jerusalem,
aus den Akten der Synode von Jerusalem von 1672, Ibidem,
p.210-236. Ambele texte au fost traduse din greacă de
Dr.F.LAUCHERT, care face şi unele note la p.699.
161. Grigory SKOBEI, A new Page in the Orthodox-Old Catholic
Dialogue, “J.M.P.”, Nr.4/1976, p.78: Rundschreiben des
ökumenischen Patriarchen und der heiligen Synode des Patriarchats
Konstantinopel an die Metropoliten und Bischöfe, den Klerus und
das ganze Volk des Patriarchats, als Antwort auf die Encyklika des
248 loan Vasile Leb
Papstes Leo XIII, Über die Wiedervereinigung der Kirchen. Trad. de

F. LAUCHERT, în “R.l.Th.”, An.IV(1896), Heft I, p. 1 - 13. E.
MICHAUD, Simples remarques..., rev. eit, p. 217-223.
]62. Antonie VADKOVSKI (1846-1912) şi-a încheiat studiile în 1870 la
Academia din Kazan. In anul 1883 s-a călugărit, fusese căsătorit,
provenind din rîndul “preoţimii albe”, iar din 1888 a fost Rector al
Academiei Duhovniceşti din Petersburg, având rang de episcop. în 1892 a
fost numit arhiepiscop al Finlandei, iar la 25 decembrie 1898 mitropolit de
Petersburg. A murit la 2 noiembrie 1912. Cf. Gerhard SIMON, op.cit.,
p.62, Nota 46; Idem, Antonij Vadkovskij, Metropolit von Petersburg
(1846-1912), în “Ki.O.”, Nr. 12/1969, p.9-32.
163. Cf. “R.I.Th.” An.1(1893),Nr.2,p.339-340. Despre fiecare vezi la Igor
SMOLITSCH, op. cit., p. 723-734. în ceea cepriveşte compoziţia celor
două comisii, datorităperioadei întinse de timp pe careo acoperă, izvoarele
istorice sunt destul de confuze. De pildă, Ştefan ŢANKOV numeşte la
început ca membrii ai Comisiei de Ia Petersburg pe: "Episcopul
TEOFAN ca preşedinte, protoprezbiterul Prof.V.G.ROZDESTVENSKI,
protoprezbiterul J.L.IANIŞEV, protoprezbiterul Prof.
S.A.SOLERTINSKI, protoprezbiterul Prof. P.L.LEPORSKI, Prof.
A.L.KATANSKI, Prof.J.P.SOKOLOV, Prof.A.L.BRILIANTOV,
A.A.KIREIEV şi N.N.LAD1ZESKI. Otto STEINWACHS numeşte ca
preşedinte pe arhiep. ANTONIE, amintit mai sus. La început, Comisia de
la Rotterdam era compusă din: "preşedintele J..T. van THIEL, profesorii
E.MICHAUD, H.REUSCH, .1.LANGEN, J. von SCHULTE. în 1913 ea
era alcătuită din profesorii: MICHAUD, KENNINCK, MÜLHAUPT şi
episcopii PRINS, HERZOG, KOWALSKI şi MOOG. Vezi pentru aceasta:
St. ZANKOW, Beziehungen zwischen Altkatholiken und Orthodoxen
Kirchen, IKZ, 52 (1962), p.27; O. SEINWACHS, art.cit., p.488; H.REIN,
Das zweite Gutachten der Petersburger Kommision von 1897, în
"Orthodoxes Forum", 8 Jahrg. 1994, Heft. I, p.5l.
164. Comisia de la Petersburg s-a folosit de următoarele documente
vechi-catolice: Declaraţia de la Utrecht, 1889; îndrumătorul pentru
studiul credinţei catolice în şcolile superioare, întocmit de prof. Iosef
LANGEN de la Bonn, din însărcinarea Sinodului vechi-catolic de la Bonn,
în 1875; Catehismul german, editat la Bonn, din ordinul
aceluiaşi sinod; Catehismul elveţian creştin vechi-catolic, editat |a
Bonn în 1889; Liturghierul, cu o anexă de cântări bisericeşti, editat la
Mannheim în 1885; Cartea de rugăciuni a Bisericii Creştin- Catolice
din Elveţia, 1889; Rezultatele convorbirilor dintre Asociaţia de la
Petersburg şi vechii-catolici. Cf. M. CH1ALD A, încercările de
apropiere...,p,338; A. SERGHEENKO, în legătură cu convorbirile...,
p.49-50.
165. M.CHIALDA,op.cit.,p.338-339; A.SERGHEENKO, op. cit.
p.49-50.
166. O.STEINWACHS, art.cit.,p,488,
167. W.HERZOG,Dokumente zu den Unionsbestrebungen des
Altkatholizismus, “I.K.Z.”,15/1925, p.17; U.KURY, Der
250 loan Vasile Leb
Altkatholizismus..., p.447.
168. O.STEINWACHS, art.cit.,p.490; U.KURY, op. cit.,p.l 12.
169. Ibidem, p.489; “R.I.Th. , nr. 13/1896, p.9. Vezi textul grec şi român
în: Epistola enciclică sinodală a Sanctităţii sale Patriarhului ecumenic
de Constantinopol, în “B.O.R.”, An. XIX (1895), nr.9, p.597-631 şi
676-681. Despre Papa LEON al XlII-lea vezi: Pierre de Luz, Histoire des
papes, voi II, Paris, 1960, p.324, nota 1.
170. O.STEINWACHS, art. cit., p. 489; “R.I.Th.”, nr. 14/1896,
p.342-343.
171. De pildă: Ortodoxia şi Vechi-Catolicismul, Atena
1896;Principiile dogmatice fundamentale ale Bisericii Ortodoxe de
Răsărit în comparaţie cu acelea ale vechi-catolicismului, Atena 1898;
Contrastul dintre Ortodoxie şi vechi-catolicism, Atena 1899, toate în
limba greacă. Vezi şi Johannes G. KALOGIROU, Die orthodoxe
Kirche des Ostens und der Altkatholizismus, în “Evangelische
Theologie”, 9. Jahrg., Miinchen 1949/1950 p.514, Nota 4.
172. Titlul ei este: '”H KCCXCC xîfe PaxKUKrjg KOCÎ ’E/A'nviKîjq
icpap/iaţ Kcd Oeotoyuxg avxixpiCTXiaviKT| xot) ppxpoTco/axiKou
opyavov SrocPoAfi ev xŞ 7taA,aroKaeoA,iKŞ ţpţxiipccxi eZeyxopevri -0716
OiZ. II, na7ta6o7t:o'6Xo(;, KaOTiy'nxou. "WAef|ou<;, 1895; Mulţumim
aici părintelui dr.Ilie FRĂCEA de la Atena, pentru bunăvoinţa de a ne fi
pus la dispoziţie materialul grecesc privitor la acest capitol.
[73. J.KALOGIROU,art.cit., p.515; “Anaplasis”,Nr.3 din20 februarie
Ortodoxie şi Vechi- Catolicism 251
[896 p.56-57; Orthodoxes et Anciens-Catholiques în “R.l.Th.”, An.IV

(1896), Heft 15, p.623-625; Une lettre de M. le recteur D.KYR1AKOS,
rev, cit., p.625-626; Professor KYRIAKOS über den Altkatholizismus,
rev. cit., Heft 14, p.321-329.
174. Cf.PHILALETHES, Der russische Theologe Maltzev und die
Altkatholiken, “R.l.Th.”, An. 14 (1896), Heft 4, p.329-333; Ein
russisches Urteil über den Altkatholizismus und seine Beziehungen
zur orthodoxen orientalischen Kirchen, rev.cit., p.563-567: Zur Frage
über den Altkatholizismus und seine Beziehungen zu der orthodoxen
orientalischen Kirche, rev.cit.,p.801-805. De asemenea, Biserica
Ortodoxă Sârbă, prin episcopul Nicanor RUZICICI şi-a exprimat în
anul 1896 interesul şi admiraţia sa faţă de vechii-catolici. Cf. rev.cit.,
p.805-807.
175. V.KERENSKIJ, Vechi-Catolicismul, Kazan, 1894 (ruseşte);
A.KIREJEW, L’Ancien-Catolicisme d’apres M.le Dr.Kerensky,
“R.l.Th.”, Nr.3/1895, p.289-299.
176. Gutachten der in Rotterdam eingesetzten Kommission über den
Bericht der Petersburger Kommission an die hl. Synode betreffs
Vereinigung der altkatholischen Kirchen des Westens mit den
orthodoxen Kirchen des Ostens, “R.l.Th ”, 5/1897, p. 1-7.
177. Russische Stimmen über den Altkatholizismus, în “R.l.Th ”, 19/1897,
p.540-542.
178. V.BOLOTOV, Thesen über das Filioque. Von einem russischen
Theologen, “R.l.Th.”, 24/1898, p.681-712
179. R.SLENCZCA, Ostkirche und Ökumene, Göttingen, 1982, p.218
u.; Fr.HEYER, Konfessionskunde, Berlin-New York, 1977, p. 159.
180. Russische Stimmen über den Altkatholizismus, “R.l.Th.”, 19/

Ortodoxie Și Vechi Catolicism

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ortodoxie Și Vechi Catolicism

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

loan Vasile Leb

În istoria Mişcării ecumenice, dezvoltarea relaţiilor dintre Biserica

Von RAUSCHER (1797-1875) arhiepiscopul Vienei, Friedrich von

Începutul a fost deosebit de greu. “Vechii-catolici” nu aveau nici o

În mijlocul acestor dificultăţi, noua mişcare trebuia să-şi găsească o

La 26 august 1870 a fost publicată la Nürnberg o declaraţie care

Bisericile Ortodoxe au participat însă în măsură foarte diferită la

acest contex nu se poate face abstracţie de istoria Bisericii Anglicane şi de

Germania şi, în ultimul timp, Biserica Romano-Catolică. Aceasta se

1.1. LEGĂTURILE RECIPROCE PÂNĂ LA l-a

în “Declaraţia din München”, de la Rusaliile anului 1871,

(4) , profesor la Academia Duhovnicească din Petersburg, iar Biserica

“Christianskoe Ctenie”, au început să ia poziţie faţă de teologia apuseană şi,

valoare de principiu cuvintele lui VTNCENŢIU de Lerin (+450):

aşa încât, la cel de-al III-lea Congres al Vechilor-Catolici, ţinut la Konstanz

romană, aceea a Vaticanului. De asemenea, ei arătau că unele din

Încă la 8 august 1874 apărea în “Deutscher Merkur” invitaţia din

în al doilea rând aspectul formal: legitimitatea adaosului Filioque în Simbol.

32 Ioan Vasile Leb

încercat, într-o silinţă continuă, să impună orientalilor falsurile şi ficţiunile

continuă sau o reînnoire a jertfei de împăcare, pe care Hristos a adus- o pe

aceea, eforturile trebuiau să fie continuate prin noi conferinţe, pentru a se

38 Ioan Vasile Leb

Drumul început în 1874, pentru reunirea Bisericilor, s-a dovedit a

în Kiev, Consilierul de stat Michael SUKHOTIN, delegaţi ai “Societăţii

4. Respingerea oricărei reprezentări şi oricărei exprimări în care

în anul viitor (1876) (113), apoi episcopul REINKENS a închis conferinţa

1.4. ORTODOCŞII ŞI VECHII-CATOLICI ÎNTRE BONN 1875 Şl

Rezultatele conferinţelor de la Bonn au fost curând accentuate şi

recunoaşte ca singurul cap al Bisericii pe Iisus Hristos, sub care ea se

de la Bonn. IANIŞEV era de părere că problema Filioque trebuia

catolic din Viena a răspuns acestei vizite, participând la o slujbă săvârşită

1.5. RELAŢIILE OFICIALE DINTRE BISERICA VECHE-

Datorită cauzelor amintite mai sus, relaţiile ortodoxo-vechi-

despre “aducere” şi “prefacere” în Sf. Euharistie, iar in “Missă“ cuvintele:

“Circulara patriarhului ecumenic şi a Sfântulu i Sinod al

Tatăl, nici acuza că vechii-catolici ar avea o concepţie protestantă despre

Episcopul SERGIU socotea că “o Biserică locală (de ex. cea veche-

Muntenegrului susţineau că o unire nu poate avea loc decât cu

1 j.Fr. von SCHULTE, Der Altkatholizismus, Giessen 1887. reed. Aalen

cit., p. 228-229 şi 300.

37. Scrisoarea a sosit abia la închiderea Congresului. Cf.

die in dem Altkatholischen Schema enthaltene Bemerkung von

Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1978; 1. RÄMUREANU, M. ŞESAN, T

138. “D.M.”, Nr.50, din 9 decembrie 1876, p.429 - 430.

Papstes Leo XIII, Über die Wiedervereinigung der Kirchen. Trad. de

[896 p.56-57; Orthodoxes et Anciens-Catholiques în “R.l.Th.”, An.IV

S-ar putea să vă placă și