260/263 Corpul performant / solicitant / suferinta / durere / chin

Corpul performant
„Performanţele“ corpului, atât fizice-motrice, cât şi estetice (armonie,
frumuseţe), au fost căutate de subiecţi şi apreciate de societate în toate
epocile istorice. Chiar dacă în evul mediu biserica umilea şi chinuia corpul, cavalerismul
cultiva forţa şi iscusinţa. Antropologul G. Vigarello
completează astfel tabloul: „În zorii Franţei moderne, vigoarea corporală
şi manifestarea ei continuă să fie un semn al puterii. E imposibil de conceput descrierea unui
mare personaj fără a i se evoca energia fizică, rezistenţa la oboseală, vitejiile. El trebuie să
dea dovadă de tărie, de forţă.
Trebuie să-şi expună voinicia. Calităţi ce ţin mai degrabă de intuiţie
atunci când sunt precizate: este vorba despre a fi „bine făcut la trunchi şi
la membre“, de a fi „zdravăn“ sau de a fi „vârtos“. (Vigarello, În Corbin
et al. (Red.), 2008, Vol. I, p. 283).
Paralel cu reprezentările corpului singular, arta va înfăţişa corpul
mul tiplicat, grupul, de cele mai multe ori evidenţiind individualităţile,
cu semnificaţii caracteriale.
Despre performanţe în activităţile corporale vom avea prilejul să vorbim la capitolul rezervat
activităţilor agonistice, în special sporturilor. Şi
în sport performanţa este individuală, dar şi colectivă, de echipă şi grup,
echipă de jocuri şi grup de înot artistic, ritmică sau aerobic. Alte forme
de competiţii şi performanţe ţin de domeniul antropologiei culturale şi
nu au loc în tematica noastră.
Reamintim faptul că performanţa este determinată de mulţi factori,
prin tre care şi un corp pregătit, antrenat întru-un anumit fel, după ce -
rin ţele sarcinilor/obiectivelor propuse de om. Mai este nevoie să amin -
tim că fiinţa umană are şi slăbiciuni, obstacole şi limite în realizarea aspiraţiilor?
Corpul solicitat
Este un lucru comun să afirmi că solicitările sunt factori ai dezvol -
tării. Sarcinile obişnuite le rezolvăm cu ajutorul deprinderilor şi al unor
acţiuni puţin solicitante.
Multe sporturi de performanţă şi aproape toate sporturile extreme
solicită la maxim corpul şi spiritul practicanţilor.
Nord-americanii şi englezii au o formulă, des utilizată: „No pain, no
gain, no fame“, adică dacă nu este durere, nu este nici victorie, nici
faimă. De unde recomandarea eforturilor mari, dureroase, drept condiţie
pen tru succes. La mijlocul secolului trecut s-a produs o modificare im -
por tan tă în pregătirea sportivilor de performanţă. Profesionismul luase
deja avânt serios şi lupta dintre sisteme – nu de sport, ci politice, cerea
rezultate deosebite. În metodica antrenamentelor s-au introdus eforturile mari, cu îngreuieri
progresive. „Secretul forţei şi rezistenţei“ erau
bu toaiele de sudoare, după Ozolin. Biomecanica şi biochimia au pus
umărul! Abia mai târziu. Prin 1965, s-a conştientizat şi importanţa fac to -
rului psihic (mental, cum se spune mai modern, astăzi). Ap ti tudinile
motrice (talentul specific) sunt puse în valoare prin eforturi mari, dietă,
mijloace de recuperare şi chiar mijloace de creştere artificială a capa -
cităţii, adică doping.
Din punct de vedere uman, trebuie să recunoaştem faptul că mulţi
spor tivi de performanţă sacrifică relaţiile familiale, comodităţile şi
261
ho bby-urile, uneori chiar profesia, pentru a face faţă cerinţelor. Sa tis fac -
ţiile vin din alte sectoare şi sisteme psihice şi social-economice. Mo ti vaţia
de a fi campion sau vedetă, intrarea în zona meritocraţiei duc la ma ximum atât eforturile
fizice, cât şi pe cele psihosociale.
Solicitări şi stres
Dacă solicitările sunt factorii dezvoltării diferitelor funcţii ale orga -
nismului, trebuie subliniat şi faptul că mărimea lor poate provoca sindromul stresului. Totuşi
nu orice solicitare trebuie etichetată ca „stres“,
ci numai cele care depăşesc capacitatea de adaptare a organismului (faza
a treia, de epuizare a S.G.A. – sindromul general de adaptare, descris de
H. Selye).
Pentru Selye, energia de adaptare este finită şi determinată genetic şi
ori ce stres continuu o consumă (1984, p. 214): „Stocul nostru de energie
de adaptare poate fi comparat cu o avere moştenită“ .. „şi nu avem nicio
dovadă obiectivă că am putea spori în vreun fel cantitatea de energie de
adaptare moştenită de la părinţi.“ (p. 312) „După o solicitare trecătoa re,
epuizarea organismului mai poate fi corectată, pe când epuizarea sto cului de energie de
adaptare de profunzime este iremediabilă.“ (p. 313)
Al. Petitpas (2000) dezvoltă ideea intervenţiilor pe parcursul vieţii
spor tivului, având la bază conceptul de stres ca solicitare a activităţii
spor tive. Autorul consideră că în loc să îi ofere subiectului un set de
strategii pentru evitarea situaţiilor stresante sau a evenimentelor critice
din viaţă, acestea ar trebui să constea din învăţarea unor deprinderi psihice şi schimbări de
atitudini care îi permit sportivului să facă faţă direct
eve nimentelor stresante. În acest sens este utilă consultarea lucrărilor
noastre din 2001 şi 2006.
Suferinţă
Am văzut narcisismul la unii culturişti. El îi caracterizează şi pe alţi
spor tivi, întrucât motivele practicării sportului sunt multiple, printre ele
şi acelea de a arăta bine, de a avea o imagine excelentă despre tine şi de
a fi admirat.
În sporturile extreme fiecare individ este deosebit, în ochii proprii şi
ai altora, în ai altora şi cu mijloace suplimentare de impresionare (comportament nonverbal –
ţinută, vestimentaţie).
O analiză mai atentă relevă faptul că, în obţinerea performanţei, lupta
este „care pe care“ şi nu rare sunt situaţiile când sportivii manifestă sim -
p tome de conştiinţă modificată. Am caracterizat cândva sportul drept
ac tivitate de limită a posibilităţilor fizice şi psihice ale individului, acti -
262
vi tate de solicitare maximală, activitate care urmăreşte maximizarea perfor manței, pentru
care şi eforturile sunt neobişnuite. (M, Epuran, 1968,
p. 7)
Sporturile extreme sunt caracterizate prin situaţii de risc asumat con -
şti ent, în ciuda instinctului de apărare. Curajul şi frica îşi dau mâna, frica
obli gând sportivul să ia toate măsurile de siguranţă, iar curajul este trăit
ca o nevoie imperioasă de supraexcitare. Adrenalina este prezentă în
am bele. Punctul de vedere psihanalitic consideră că în sporturile de
mare risc se manifestă instinctul contrar vieţii, instinctul morţii, Tha na -
tos, amintit mai sus.
Nicolae Vinţanu consideră că instinctul morţii pare a se exprima şi
prin autoagresiune, guvernând autodistrugerea noastră. Ca atare, ar fi
acea forţă care mereu caută să le învingă pe celelalte. (1999, p. 91-93)
Durerea. Suferinţele fizice şi mentale însoţesc toată viaţa individului,
fie că sunt mici şi trecătoare, fie că durează şi îi afectează puternic fiinţa.
Menţinându-ne în limitele paragrafului, vom menţiona fenomene apro -
pia te de masochism, sportivul nu numai suportând durerea, dar şi cultivând-o (maratoniştii,
cicliştii rutieri, motocicliştii crosişti, majoritatea
sportivilor extremi). Ei sunt pregătiţi mental pentru senzaţiile de durere
extremă, sunt pregătiţi să trăiască accidente şi traumatisme. Aici nu este
vorba numai de trăirea adrenalinei, ci de acceptarea riscului la limita ig -
no rării menţinerii vieţii. În teoriile durerii este descrisă starea de denegare, de negare sau
ignorare a realităţii.
În teoria nivelurilor conştiinţei sunt descrise stările modificate de
con ştiinţă, între care se află şi ceea ce Descamps (1988) numeşte conştiinţa expandată sau
supraconştiinţă, o stare de extaz, de exaltare, de in -
ter dependenţă mistică cu lumea exterioară, percepţii senzoriale ascuţite
şi forţă nebănuită senină.
Corpul dispreţuit şi chinuit
„Din punct de vedere biologic strict, omul este primul animal absurd,
voiesc să spun, singurul căruia i se întâmplă să meargă contra instinctului de conservare.“ (M.
Ralea, p. 35) Autorul a dezvoltat, în lucrarea sa
fundamentală, existenţa fenomenului amânării, caracteristic pentru om.
El vorbeşte despre actul psihic suspendat, de introducerea între stimul şi
re acţie a unui element de frânare sau cenzură. Amânarea are atât efecte
fa vorabile, cât şi negative asupra vieţii.
Aici discutăm paradoxul activităţii sportivului, aflat între Scylla şi
Charybda: pe de o parte, motivaţia pentru victorie şi, pe de alta, un în -
treg sistem de sacrificii.
251/251 Culturismul - autoplastia , Narcisismul , tipurile de culturism

Culturismul
Pentru început, reamintim caracteristica de autoplastie a unor acti vi -
tăţi corporale (o întâlnim în activităţile gimnice, agonistice şi compensa -
torii, în ponderi diferite, după motivaţii şi scopuri ad-hoc), caracteristică
pro prie culturismului sportiv sau nesportiv şi fitness-ului.
În DEX (1998), culturismul este „Disciplină sportivă bazată pe exerci -
ţii complexe care urmăresc dezvoltarea armonioasă şi viguroasă a corpului.“
Conceptul de culturism este astfel formulat de Kent (1996): „Cul tu -
rismul este importanţa acordată în mod deosebit înfăţişării corpului, în
lumina preferinţelor culturale dominante sau modelelor sociale (de
exem plu, cultul corpului zvelt).“ În Wikipedia, culturismul (body-building) este definit ca
modificare intenţionată a corpului, constând din
hipertrofia muşchilor.
În sens restrâns, culturismul este înţeles ca disciplină sportivă care
are ca scop dezvoltarea analitică a musculaturii prin intermediul exerci -
ţiilor izometrice intermediare, cu obiecte grele (haltere), aparate elastice
(extensoare, cordoane elastice) şi aparate multifuncţionale. (cf. G.
Stoenescu, 1982, p. 17)
Ar fi de discutat caracterul de „disciplină sportivă“ pentru culturismul practicat de cei care
„trag de fiare“ cu motivaţie de ameliorare a în -
fă ţişării (aparenţei), fără a participa la competiţii. În situaţia aceasta, în -
trecerea cu sine nu este „sport“.
Culturismul poate fi considerat unul dintre mijloacele culturii fizicului, a formării corpului,
pentru aparenţă, pentru frumuseţea statuară a
cor pului.
251
Apariţia culturismului este datorată lui Eugen Sandow, născut în
Prusia (în 1867 cu numele de Friedrich Mueller). Primul practicant al culturismului, Eugen
Sandow a devenit celebru în Europa şi în America
prin publicarea lucrării „Viaţa este mişcare“, în care militează pentru
practicarea exerciţiilor cu greutăţi. Sandow a fost adeptul idealului grec
şi propaga activitatea pentru realizarea unui fizic perfect, el însuşi
muncind pentru propria înfăţişare, fiind astfel primul model de urmat.
La sfârşitul secolului XIX, termenul „culturism“ se găseşte în fondul
lexical al limbilor latine. Primul concurs organizat de E. Sandow s-a ţinut
la Londra, în Royal Albert Hall, la 14 septembrie 1891. Unul dintre arbitri a fost cunoscutul
scriitor de romane poliţiste Sir Arthur Conan Doyle.
Începutul culturismului sportiv în România este consemnat în anul
1966, când Federaţia de Haltere organizează, în scop experimental,
primele campionate de culturism la nivel naţional. Până la acea dată, în
România nu se organizaseră concursuri. Nu vom continua istoricul acestui domeniu, el fiind
tratat în lucrările de specialitate.
Două tipuri de culturism
Teoretic, dar şi practic în oarecare măsură, culturismul este fie sport
profesionist, fie activitate de formare corporală, chiar dacă pentru
această diferenţiere vom înfrunta şi alte păreri. Sportul culturismului
presupunere sistem organizat de întrecere. Cei mai mulţi dintre cei care
doresc să-şi formeze un corp armonios, sănătos şi viguros iau modele
din societate, după modă sau după propria imagine de sine ideală.
Aceştia merg la sala de Gym cu motivaţii duble sau singulare: formare
corporală (motivaţie intrinsecă, pentru aparenţă) şi exerciţii din gama
îngreuierii sarcinilor motrice, pentru condiţie fizică (fitness, engl.)
Cum viaţa este mai complicată decât teoria, vom afla deseori transduc ţii între practici. De
exemplu, profesioniştii apelează la metaboli -
zante, dar şi nesportivii o fac, pentru a compensa lipsurile naturale ale
masei musculare sau din imitaţie şi curiozitate. Cultul corpului este astfel, pe scurt, grija
pentru un model de corp apreciat în societatea în care
in dividul trăieşte. Igiena corporală, alimentaţia, inclusiv susţinătoarele
de efort, drogurile şi alte practici de intervenţie în înfăţişarea corpului în -
tre gesc şi susţin acest cult, chiar dacă în unele situaţii se încalcă principiile eticii.
Culturismul sportiv impune exagerarea caracteristicilor dezvoltării
muş chilor, la bărbaţi şi femei, evaluarea fiind făcută de către arbitrii, du -
pă criterii stabilite de federaţia de specialitate, analizând dezvoltarea
mus culaturii şi „impresia“ făcută de diferitele poziţii (poze, întoarceri)
ale concurenţilor, împărţiţi pe categorii de greutate.
252
Faţă de exagerările din ultimii ani, s-au elaborat noi reguli care res -
tric ţionează criteriile de participare, prin limitarea depăşirii volumului
ma sei musculare.
Lectură
Culturism şi narcisism
Legendele grecilor sunt izvor de inspiraţie şi pentru artişti şi poeţi ca
şi pentru psihologi sau psihiatri.
Legenda despre tânărul şi frumosul Narcis povesteşte că el era iubit
de numeroase fete muritoare, dar şi de nimfe, mai ales de Echo, pe care
în să înfumurat le dispreţuia. Echo a murit de „inimă rea“. Pedepsit de
zeiţa răzbunării, Nemesis, să-şi vadă chipul în apa unei fântâni şi să se
îndrăgostească de sine, Narcis, la rândul său, a murit de durerea de a nu
fi putut ajunge la tânărul zărit în apă. Narcisa, floarea, creşte pe malul
râ urilor şi, primăvara, îşi întoarce faţa spre cursul apei. Când vine vara,
se vestejeşte şi moare (cf. Victor Kernbach, 1980, H. de la Ville de
Mirmont, 1892).
Omul îşi făureşte pe parcursul primilor ani de viaţă o imagine de sine
din ale cărei starturi se desprinde şi valorizarea de sine (self-worth),
eul ideal şi idealul eului, care dau unor indivizi încrederea în calităţile
lor. De aici, nu mai este mult până la dragostea de sine, bază a îngâmfării şi egoismului. Până
în preajma anului 1910, narcisismul conducea la
ideea perversiunii: în loc să dorească a iubi un obiect exterior, individul
alege ca obiect propriul corp. (Corpul ca obiect, de care dispui şi pe care
îl admiri!). Din 1914, Freud face din narcisism o formă de investiţie pulsională necesară vieţii
subiective, pe care o numeşte autoerotism.
Evoluţia omuleţului începe nu numai cu descoperirea corpului propriu,
dar, mai ales, cu posibilitatea de a-l stăpâni şi a-l transforma ca al său.
Pentru Lacan, stadiul imaginii în oglindă, când copilul se recunoaşte pe
sine, corespunde narcisismului primar. De la identificarea primordială
se trece la identificarea imaginară, constitutivă a eului. Idealul eului se
edi fică pornind de la dorinţa primară şi de la amăgirea ideatică. Corpul
pro priu este un obiect, care este imaginea de care „s-a prins“ şi în care
sunt topite amăgirea sau chiar înstrăinarea, după limbajul şi interpre ta -
rea psihanalitică. Ca şi în cazul lui Narcis, iluzia amorului pentru altul
este amorul de el însuşi, fără să-și dea seama. În final, el pierde şi se pier -
de pe sine.
Imaginea ideală de sine urmăreşte menţinerea şi crearea unor motive
de autostimă, tendinţă firească a oricărui individ, considerată ca tendin -
ţă narcisică (autofilie). Pe scurt, narcisismul poate fi definit ca dragostea
pen tru imaginea de sine.
253
Valorizările narcisiste sunt diferite: ţinută, frumuseţe, rang, bogăţie,
sexualitate, dominare, afirmare.
Alegerea corpului ca obiect constă în investirea automotivată pentru
a fi aşa cum îşi doreşte individul, aşteptând de la ceilalţi recunoaşterea
şi evaluarea pozitivă a imaginii lui, ca un tip special de feed-back, care îi
amplifică mândria şi autostima (cf. B. Balbure, 1999; Gorgos, 1989, III,
p. 183; Porot, 1969, p. 398).

242/243/244 Tipologia somatica dupa Hipocrate, etc

Tipologie
Tipologia somatică s-a născut din nevoia oamenilor de a stabili clase
sau caracteristici ale unor grupuri sau indivizi, într-o mulţime de aceiaşi
natură.
Încă din antichitate, Hipocrate a descris tipul ftizic, cu predominanţa
dez voltării membrelor faţă de trunchi – predispoziţie pentru tuberculoză şi tipul apoplectic,
cu dezvoltare mai mare a toracelui şi abdomenului – predispoziţie pentru apoplexie. Tot
Hipocrate descrie tipuri de oa -
meni – sangvini, flegmatici, melancolici, după amestecul celor patru
umori principale (sânge, fiere neagră şi fiere galbenă, spută), tipologie
care este preluată de I.P. Pavlov, din punctul de vedere al activităţii nervoase superioare.
Numeroşi savanţi au elaborat diferite clasificări, din
mul tiple puncte de vedere. Paul Popescu-Neveanu (1978) a elaborat o
pre zentare largă a diferitelor tipologii umane. Constatăm că majoritatea
242
tipurilor somatice descrise de autor au şi corelatele lor psihologice sau
neurologice (Pende, Kretschmer, Sheldon), tot aşa cum, observăm noi,
în descrierea caracterelor, atât Teofrast, cât şi La Bruyère alătură însuşi -
rilor caracteriale şi însuşirile somatice.
Morfo-tipologie şi autoplastie. Tipul somatic este determinat genetic.
Influenţele pe care le poate suporta, prin exerciţii ţintite, privesc musculatura, a cărei
prelucrare se supune regulilor culturismului. Creşterea
sau scăderea în greutate poate face trecerea de la o categorie la alta, conform regulamentelor
specifice unor sporturi, cum sunt halterele, luptele
sau boxul.
Înfăţişarea omului este o combinaţie de caracteristici de ordin fizic şi
psihic, parţial înnăscute, parţial dobândite.
Considerarea tipurilor corporale are însemnătate teoretică dar mai
ales practică, anumite caracteristici somatice fiind mai potrivite unor
profesii şi sporturi. Reprezentative din acest punct de vedere, mai ales
pentru domeniul nostru de activitate, ni se par tipologiile elaborate de E.
Kretschmer şi W. Sheldon.
Ernst Kretschmer elaborează un sistem caracterologic, observând re -
la ţii între conformaţia fizică şi trăsăturile psihice – temperamentale. El
stabileşte, în principal, trei tipuri somatice: două extreme – tipul astenic
şi picnic, şi unul intermediar, tipul atletic.
Tipul astenic (leptosom), din punct de vedere constituţional, este
înalt, slab, subţire, delicat. Psihic, este înclinat spre speculaţii abstracte,
me ticulos, egoist, ambiţios, sărac pe plan afectiv, nu acceptă cu plăcere
so cietatea celorlalţi. Este asociat cu temperamentul schizotim – oscilaţie
între veselie şi tristeţe.
Tipul picnic. Constituţional este mijlociu, cu faţa lată, şi gât masiv.
Psi hic, se caracterizează prin optimism, atitudini de sociabilitate, uneori
nu are tact, e lipsit de ambiţie, tolerant, practic, întreprinzător. Este asociat cu temperamentul
ciclotimic – oscilaţie între sensibilitate şi indife -
renţă.
Tipul atletic este bine proporţionat din punct de vedere constitu ţio -
nal. Psihic, are trăsăturile plasate între cele ale tipurilor extreme.
Kretschmer consideră că tipurile se pot amesteca, formând un aliaj, iar
ceea ce le diferenţiază este ritmul psihic, acestea contribuind la creşterea
bogăţiei de nuanţe temperamentale. (Kretschmer, 1927, p. 269-288)
243
William Sheldon înţelege tipul temperamental ca un ansamblu de
tră sături fizice şi psihice. El defineşte, în 1942, dimensiunile fundamenta le după care
indivizii pot fi ordonaţi.
Tipul somatic depinde de valoa rea celor trei componente fizice ale
individului: endomorfismul (gra dul dez voltării organelor digestive –
viscerotonie), mezomorfismul (gradul dez voltării structurilor somatice –
somatotonia) şi ectomorfismul (dez vol tarea sistemului nervos – cerebrotonia). Fiecare
trăsătură se notează cu valori cuprinse între 7 (ridicat) şi
1 (scăzut). Astfel, 1-7-1 indică mezomorful extrem, 7-1-1 endomorful
extrem, 1-1-7 ectomorful extrem.
Tipul temperamental este stabilit pornind tot de la 3 dimensiuni: visce rotonia: relaxare
generală, sociabilitate, sociofilie, aviditate de afecţiune şi aprobare, egalitate a fluxului
emoţional, comunicare uşoară a senti mentelor; somatotonia: dorinţa de aventură fizică,
energie, dorinţa de a
do mina, tendinţa spre risc, curaj fizic în luptă, agresivitate competitivă,
voce nereţinută, extraversiune, posibilitatea de a acţiona singur etc.;
cerebrotonia: mişcări reţinute, tensiune mentală excesivă, anxietate, controlul emoţiilor, voce
reţinută, oboseală cronică, introversiune, dorinţă
de singurătate la insucces sau conflict etc.
Tipologia lui Sheldon are calitatea de a reprezenta şi continuitatea
dintre cele trei componente ale sistemului, un individ putând fi caracterizat şi comparat apoi
cu altul prin indicii de apartenenţă faţă de cele
trei vârfuri ale triunghiului. Astfel, aruncătorii de greutate şi de ciocan
au tipul somatic aproape de 3-6-2, în timp ce alergătorii pe distanţe lungi
în jur de 2-5-4. (cf. Kent, 1996) Evident că sunt şi excepţii, antrenamentul
autoplastic schimbând structura musculară a individului.

pg 223 Corpul activ si inactiv

Corpul viu este activ, prin definiţie, fiind obligat să trăiască, să fi -

inţeze şi să-şi menţină integritatea cât mai mult posibil, prin activităţi fi -
zi ologice şi psihosociale.
În practica exerciţiilor fizice corpul este mai activ, în raport cu simpla
fi inţare. El este subiect al acţiunii de auto-formare şi pregătire. Con -
ştienţa mişcării, caracteristicile de spaţiu, timp şi energie ale mişcărilor –
forţa, viteza, rezistenţa, eforul şi oboseala – nu numai că sunt percepute,
dar devin obiective ale acţiunii intenţionale asupra lor şi, prin ele, asupra
în tregului organism, cu scopuri dintre cele mai diverse şi adaptive.
Şi caracteristicile exterioare ale corpului sunt subiect de intervenţie,
pentru autoplastie, pentru o mai bună aparenţă (în ochii altora şi ai săi),
prin mijloacele gimnice şi compensatorii. Cercetările anatomice şi auxologice au descris
convingător procesul de dezvoltare şi schimbare de-a
lungul vieţii a aparenţei individului. Cercetările de fiziologia efortului
au dovedit faptul că antrenamentul produce modificări însemnate în
toate sistemele corpului uman, de la copii la vârstnici. Nu avem în ve -
dere aici tehnicile chirurgicale de modificare a corpului, tehnicile dezvol tării fizice şi
funcţionale din domeniul performanţelor sportive sau
ex hibiţioniste). Anatomia funcţională, fiziologia şi biochimia oferă informaţiile care
constituie acel complex sistemic şi cibernetic de cunoştinţe
care condiţionează performanţa umană.

pg 223 Corpul si activitatile corporale

Corpul şi activităţile proprii

Corpul viu este activ, prin definiţie, fiind obligat să trăiască, să fi -
inţeze şi să-şi menţină integritatea cât mai mult posibil, prin activităţi fi -
zi ologice şi psihosociale.
În practica exerciţiilor fizice corpul este mai activ, în raport cu simpla
fi inţare. El este subiect al acţiunii de auto-formare şi pregătire. Con -
ştienţa mişcării, caracteristicile de spaţiu, timp şi energie ale mişcărilor –
forţa, viteza, rezistenţa, eforul şi oboseala – nu numai că sunt percepute,
dar devin obiective ale acţiunii intenţionale asupra lor şi, prin ele, asupra
în tregului organism, cu scopuri dintre cele mai diverse şi adaptive.
Şi caracteristicile exterioare ale corpului sunt subiect de intervenţie,
pentru autoplastie, pentru o mai bună aparenţă (în ochii altora şi ai săi),
prin mijloacele gimnice şi compensatorii. Cercetările anatomice şi auxologice au descris
convingător procesul de dezvoltare şi schimbare de-a
lungul vieţii a aparenţei individului. Cercetările de fiziologia efortului
au dovedit faptul că antrenamentul produce modificări însemnate în
toate sistemele corpului uman, de la copii la vârstnici. Nu avem în ve -
dere aici tehnicile chirurgicale de modificare a corpului, tehnicile dezvol tării fizice şi
funcţionale din domeniul performanţelor sportive sau
ex hibiţioniste). Anatomia funcţională, fiziologia şi biochimia oferă informaţiile care
constituie acel complex sistemic şi cibernetic de cunoştinţe
care condiţionează performanţa umană.
Thomas Battinelli (1981) a pledat pentru ca învăţământul de specialitate (educaţie fizică şi
sport) să acorde o atenţie mai mare problematicii
corpului, propunând şi o tematică pentru acesta. Ca argument de bază îl
citează pe Parnell (1958): „Printre alte dimensiuni ale vieţii, fizicul trebuie să-şi aibă locul
său: el adăposteşte întreaga viaţă a omului. Fără el,
naş terea este imposibilă, iar moartea îi marchează sfârşitul“. Studierea
con stituţiei corporale, în relaţia cu activitatea fizică, nu este ceva nou în
do meniul educaţiei fizice. De-a lungul anilor, această relaţie s-a stabilizat
223
_______________________
2 Aspecte ale vârstelor se află tratate în capitolele Psihomotricitate, Aptitudini şi
Psihologia vârstelor, din prezenta lucrare (Vol. 2).
şi a fost în general acceptată atât de cercetători, cât şi de practicieni. Stu -
dii reprezentative au demonstrat clar influenţa dimensiunii şi for mei
cor pului asupra performanţei fizice.
Caracteristicile corporale au mai fost studiate şi în legătură cu dife riţi
pa rametri din domeniile biologiei umane, antropologiei fizice, medicinii,
psihologiei şi ingineriei umane. Mircea Ifrim a elaborat o lucrare originală în domeniul
nostru, Antropologia motrică (1986), interdisciplinară,
prin care fundamentează ştiinţific principalele teme ale activităţilor mo -
trice ale omului modern, de la ontologie, genetică, tipologie, metodologie antropologică,
biomecanică, la selecţia performerilor.
Atributele de homo: „faber“, „sapiens“, „oeconomicus“, „ludens“,
„atleticus’ „se movens' etc. nu sunt decât etichete prin care se evidenţiază una sau unele
dintre caracteristicile acestei fiinţe complexe, contradictorie şi dornică de a-şi depăşi propriile
determinări.
Maria-Denisa Talaban îl prezintă de homo atleticus, fiinţă dotată cu
aptitudini peste medie, combativă, selectată după criterii antropometrice
şi funcţionale. Agresivitatea înnăscută este controlată prin caracteristica
ludică a sportului. (D.Talaban, 2003)
Există părerea despre corpul obiect, corpul unealtă sau instrument,
asu pra căruia „se lucrează“ în exerciţii de culturism, relaxare, conştienti zare corporală, yoga
ş.a., cu scopuri foarte diferite: pregătire pentru
per formanţă, fitness sportiv, fitness general, „impresie“, „autoapărare“
sau chiar „agresivitate“ .
Dar corpul nu este numai „instrument“, el este ceea ce ne aparţine,
este „propriul“, cum spune Allport. Personalitatea umană este un tot,
privit sistemic şi holist, e întrupare a sistemului de trăsături unice care-l
caracterizează pe om ca fiinţă vie.
Corpul inactiv este corpul care nu face în mod intenţionat exerciţii.
De mai bine de şase decenii se vorbeşte despre disfuncţiile sedentarismului, sedentarism
dublat de supra-pondere şi suprasolicitare psihoner voasă, denumită mai târziu stres, cei 3 S.
Ne limităm aici să invocăm
ex perimentele ştiinţifice care au dovedit diferenţe notabile între starea fi -
zică şi psihică a celor care fac şi a celor care nu fac exerciţii fizice, bărbaţi
şi femei, adolescenţi, tineri sau vârstnici. Afirmaţia „activităţile corporale au funcţie
sanogenezică are caracteristica unei axiome. Cercetările
ex perimentale dovedesc în mod concret direcţiile somatice, fiziologice,
psi hice şi psihosociale ale efectelor favorabile ale exerciţiilor fizice, infor-
maţii pe care practica le va prelucra adecvat atingerii obiectivelor proprii, pentru copii, tineri,
adulţi şi vârstnici, in formele sociale statuate
cum sunt şcoala, cluburile sportive, sălile de fitness şi kinetoterapie.

pg 219 Aspecte antropologice si de gen

Aspecte antropologice şi de gen

Dimensiunile corpului au o mare varietate şi o plaje mare în raport cu
ceea ce se numeşte „normal“. Variaţiile individuale sunt marcate între
băr baţi şi femei, dar şi între reprezentanţii unor rase, vârste, tipuri de ac -
tivitate, toate determinate în principal de programele genetice şi de
ambianţă (solicitările corpului şi alimentaţia, în mod deosebit).
Studiile de antropometrie arată că deosebirile marcate, de ordin so -
matic şi psihic, dintre genuri încep să se vadă în perioada pubertară,
când are loc o creştere rapidă a somei şi dezvoltării funcţiilor fiziologice,
care conduc la maturizarea fizică şi sexuală a indivizilor. Aproape un
sfert din viaţa omului este destinat creşterii. La maturitate, bărbaţii au
ma sa musculară cu 40% mai mare decât a femeilor şi masa osoasă cu
30% mai mare.
219
Până la pubertate, secreţiile endocrine abundă în hormoni de creş -
tere, iar fetele şi băieţii nu se deosebesc semnificativ în majoritatea indica torilor
dimensiunilor corporale şi compoziţiei corpului.
La pubertate, datorită hormonilor estrogeni, la fete şi testosteronului,
la băieţi, diferenţele dintre genuri sunt marcate. Fetele prezintă creşterea
stra tului de grăsime, mai ales la şolduri şi coapse, creşterea oaselor
încheindu-se mai devreme faţă de băieţi. Deşi femeile acumulează mai
mult ţesut adipos, sportul arată că anumite alergătoare pe distanţe mari
sunt deosebit de slabe (cf. Ifrim şi Iliescu, 1978; Wilmore & Costil, 1994).
Prezentarea diferitelor caracteristici ale femeilor se face, de regulă,
prin comparaţie cu bărbaţii. Antropometric şi în medie, femeile au valori mai mici decât
bărbaţii. Raporturile dintre unele valori sunt diferite,
de exemplu, lărgimea umerilor faţă de a şoldurilor. Comparate cu
bărbaţii, femeile au corpul mai mic, membre mai scurte, umeri mai
înguşti, şolduri mai late, masă musculară mai mică şi, proporţional,
masa adipoasă mai mare, inimă mai mică, consum de oxigen mai scăzut.
Pe de altă parte, unii indicatori funcţionali nu prezintă diferenţe între
femei şi bărbaţi, cum sunt distribuţia fibrelor musculare, pragul acidului
lactic ca procent în consumul de oxigen, toleranţa la exerciţii în căldură,
capacitatea metabolică a muşchilor, capacitatea aerobică şi anaerobică şi
forţa muşchilor antrenaţi. (cf. Abernethy et al., 1997)
În ceea ce priveşte poziţia în societate, drepturile şi obligaţiile fe me -
ilor faţă de bărbaţi, din toate timpurile, nu au fost egale, existând deosebiri şi discriminări.
Deosebirile au la bază diferenţele naturale fizice şi
funcţionale. Discriminările, în defavoarea femeilor sunt de ordin ideologic, cu origini în
preistorie.
În epoca modernă, mişcările feministe şi democratice au reuşit să
reducă în oarecare măsură discriminările. Ele rămân însă în subcon -
ştientul multor bărbaţi. În societăţile democratice se fac eforturi pentru a
marca egalitatea dintre bărbaţi şi femei în funcţii de conducere şi chiar
activităţi practice. Femeile sunt promovate în funcţii superioare de stat,
conducători de întreprinderi, manageri, judecători, cosmonauţi. Un
exemplu de nediscriminare este dat de literatura ştiinţifică din U.S.A.
Astfel, în manualele sau scrierile din U.S.A., autorii au obligaţia să nu fa -
că deosebire de sex, menţionând că cele spuse sunt valabile în egală mă -
sură şi pentru bărbaţi şi pentru femei. De exemplu, într-un text de specialitate, citim: „..such a
distance runner, who must move his or her total
body mass horizontally for extendes periods.“ În scrierile din alte ţări şi
din ţara noastă, masculini.

216-218 Conceptul Mens sana in corpore sano

Mens sana in corpore sano

La numeroase competiţii internaţionale se plasează bannere cu texte
pri vind apelul la fair-play sau Sound mind, sound body şi Anima sana
in corpore sano, sintagme care exprimă şi în zilele noastre un ideal demn
de urmărit.
„Mens sana in corpore sano“ este sloganul care a însoţit istoria exerci ţiilor corporale timp de
secole, de când poetul Iuvenal (aprox. 60-130
e.n.) a scris „Satirele“, îndreptate împotriva moravurilor corupte ale
Romei1.
Ce şi cum zice Iuvenal? „Orandum est ut sit mens sana in corpore
sano. Forte pose animun mortes terror catantum.“ /Este de dorit să ai
min te sănătoasă într-un corp sănătos.../ Traducătorul român versifică
ast fel textul: „Cere-le /zeilor/ ca într-un corp zdravăn să ai o minte să -
nă toasă. Cere-le /zeilor/ un suflet tare, necuprins de groaza morţii.“
(Iu venal, trad., p. 108).
Luată ca atare expresia semnifică pentru toţi aspiraţia firească la o
viaţă echilibrată, chiar fericită. Folosită de pedagogii adepţi ai mişcării,
ea induce ideea că un corp sănătos este purtătorul unei minţi sănătoase
sau chiar făuritorul acesteia.
Pentru sintagma Mens sana in corpore sano, Dicţionarul Larousse
oferă explicaţia următoare „Omul într-adevăr înţelept, spune poetul, nu
216
____________________
1 D. Hackfort (1993) afirmă că Iuvenal a asistat la lupte între gladiatori, cu care
ocazie a formulat acest deziderat.
cere cerului decât sănătatea minţii cu sănătatea corpului. În aplicaţii,
acestor versuri li s-a deturnat sensul, pentru a exprima că sănătatea corpului este o condiţie
importantă pentru sănătatea minţii.“
Relaţie şi corelaţie. Legătura dintre mintea sănătoasă şi corpul sănă-
tos poate fi cauzală sau aleatoare. Prima variantă este greu de susţinut,
în condiţiile în care cercetările serioase de antropologie nu aduc suficiente dovezi (precizări
asupra variabilelor multiple ale acestei corelaţii,
factorii genetici, dinamica vârstei, ambianţa în care au trăit subiecţii şi pe
care, eventual au schimbat-o, tipul alimentaţiei, activităţile şcolare, profesionale şi de timp
liber, nivelul solicitărilor neuropsihice etc.). Ne
rămâne deci explicaţia întâmplării, a nedeterminării relaţiei pozitive
între mintea sănătoasă şi corpul sănătos. Este evident faptul că dezvoltarea şi menţinerea
corpului sănătos sunt factori favorizanţi ai
sănătăţii mentale, exerciţiile fizice fiind folosite în terapiile ţintite.
Corpul sănătos
După Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sănătos este corpul lipsit de
boa lă. Oare viaţa de toate zilele, pentru oamenii care merg la şcoală, la
ser viciu, la activităţi de producţie, unele dure, solicitante, se poate mul -
ţumi cu simpla lipsă de boală, fără a adăuga şi o capacitate de efort şi de
adap tare integral biologică la solicitările existenţei fizice şi spirituale?
Cor pul sănătos este cel care are capacitatea de adaptare la solicitări mai
de osebite, externe (temperatură, umiditate, mediu nefavorabil) şi in ter -
ne (lipsa motivaţiei pentru activitate, obişnuinţe de viaţă sedentară, pa -
si vitate).
După Hebbelink, munca obişnuită se efectuează la 50% din capacita -
tea de efort a individului; 75% este pragul activităţii cu efort mare, peste
care urmează eforturile foarte mari din unele sporturi şi din situaţii ex -
treme, 100 de procente fiind limita finală a existenţei.
Sănătatea a fost caracterizată de Alexis Carrel (1944) drept „linişte a
cor pului“. Ea este privită ca o condiţionare de către numeroşi factori in -
ter disciplinari, a căror bună funcţionare este ajutată şi de acţiunile in ten -
ţionale ale omului care, de-a lungul istoriei a dobândit tehnicile educaţiei mentale şi ale
educaţiei corporale, pentru păstrarea şi chiar ameliorarea celor doi factori.
Conceptul modern de fitness satisface numai parţial idealul omului
ar monios şi echilibrat dezvoltat. Va trebui adăugat la conceptul de fitness (capacitate fizică
sau condiţie fizică) un atribut caracteristic sferei
mentale a omului şi anume, capacitatea de autoconducere şi autoreglare,
des crise în psihologie. Pentru cei care urmăresc performanţa, momentul
217
de vârf al fitnessului mental este descris în termeni de formă. (vezi M.
Epuran et al., 2001)
Corp sănătos prin sport, dar şi nesănătos. Speranţa de viaţă a unor
sportivi şi antrenori este mai mică decât la alţii, din cauza stresului competiţional repetat, a
urmărilor unor accidentări severe la gimnastică,
rugby, motociclism, box şi sporturi extreme sau de mare risc. Depăşirea
limitelor nu este de recomandat! Viaţa „activă“ a sportivului e scurtă –
10-15 ani – după care urmează o lungă viaţă agonizantă, pentru aceia
dintre ei care, în timpul activităţii, nu s-au putut califica într-o profesie.
Cei mai mulţi nu s-au bucurat de venituri foarte mari ca profesionişti,
pentru a putea trece la „afaceri“, cu capital solid.

Omul sănătos mental

● percepere superioară a realităţii (simţul realităţii);
● acceptare a sinelui;
● spontaneitate;
● orientat spre rezolvarea problemelor;
● detaşarea; dorinţă de intimitate;
● autonomie; rezistenţă la enculturaţie;
● prospeţimea aprecierilor şi bogăţia reacţiilor emoţionale;
● mare frecvenţă a experienţelor de vârf;
● identificare cu specia umană;
● relaţii bune interpersonale;
● structură democratică a caracterului;
● creativitate.
---------------------------------------------------------------------------------

Volum II

382 -383 Conceptul de compensare

Conceptul de compensare
Termenul de compensare are originea în limba latină: Compensatio -onis,
compensaţie, echilibru, echitabil în drepturi, datorii şi funcţii; Compenso -are,
a compensa, a pune în balanţă, a compensa ceva cu altceva. (cf. Dicţionar LatinRomân)
În DEXonline se menţionează şi termenii de răsplată sau despăgubire pentru o pierdere; „este
şi un mecanism biologic de menţinere şi redresase a
funcţiilor vitale ale organismului, în cazul lezării sau îndepărtării unui organ
sau părţi anatomice; este înlocuire a ceva consumat sau cheltuit prin altceva
(egal în valoare); a completa, a înlocui ceva insuficient cu altceva, a echilibra.”
Psihologia şi psihopatologia au formulat principalele caracteristici ale unui
concept integral al compensării. din punctul de vedere al sănătăţii mentale.
381
Pentru R. Lafon, „din punct de vedere psihologic (individual şi subiectiv,
n.n.), compensarea este un proces general care împinge individul să neutralizeze o
insuficienţă sau o dizgraţie fizică, fie prin căutarea unei compensaţii sau
unei diversiuni, fie prin perfecţionarea a ceea ce este insuficient.”
Din punctul de vedere al celui care oferă asistenţă, „Compensarea este
acţiunea care constă în a reechilibra, a despăgubi, a repara, a îndemniza sau a
recompensa o inferioritate, o frustrare, un prejudiciu, o brutalitate, fie fizică, fie
morală.” (Lafon, 1963, p. 116)
Caseta nr. 16.1
Compensarea, în sintagme scurte
– înlocuire cu ceva tot atât de valoros;
– echilibrare a organismului şi a stării psihice intime;
– micşorare sau anulare a efectului unei anumite acţiuni;
– a face pe om să-şi revină sau a-şi reveni la o stare de funcţionare normală, de echilibru;
– reglare şi învăţare, autoreglare;
– motivare pentru refacere, recuperare, însănătoşire;
– abilitate de a păstra capacitatea funcţională şi independenţa;
– ameliorare a calităţii vieţii;
– refacere a stării dinainte;
– refacere a imaginii de sine;
– integrare socială – includere/incluziune în grup;
– normalizare;
– abilitare şi reabilitare;
– posibilitate de a lupta cu boala (coping, engl.);
– sprijin pentru cei incurabili sau nerecuperabili.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
---------

Domenii ale patologiei*

* Terminologia este foarte diferită. Este domeniul bolilor înnăscute sau dobâ-
dite şi care primesc denumiri ca: afecţiuni, suferinţă, deficienţe, disfuncţii, tulburări,
disabilităţi, handicap. Patologia, ca ramură a medicinii, se ocupă de cauzele,
simptoamele, evoluţia bolilor, precum şi de mijloacele de prevenire şi tratare a lor.
Lectură

392
Biddle & Mutrie,
Sbenghe, 1996 2008
(Punctul de vedere (Punctul de vedere al
Verza şi col., 2011
medical) psihologiei activităţilor
(Punctul de vedere
– afecţiuni locomotorii fizice)
psihopedagogic)
de – boli cardiovascu
– deficienţe de intelect
origine neurologică, orto lare şi pulmonare;
– deficienţe senzoriale
pedo-traumatică şi reu – boli metabolice;
(văz, auz)
matologică – dereglări
– deficienţe de limbaj şi
– afecţiuni cardio-vascu imunologice
comunicare
lare şi metabolice;
– deficienţe
– afecţiuni respiratorii – boli şi disabilităţi
neuromotorii
cronice orto
– deficienţe de
– afecţiuni psihice, inclu pedice;
comporta
siv tulburări de vorbire – dereglări neuro-mus
ment
– afecţiuni senzoriale culare;
– deficit de asociaţie
(văz, auz, surdo-mutita – dereglări cognitive,
tea) emoţionale şi
senzoriale

Tipologia deficienţelor
(S.Teodorescu et.al, 2005)
L.D. Housner (2000) evidenţiază următoarea tipologie:
– autismul – tulburare de dezvoltare care apare, de obicei, înaintea vârstei de 3
ani, manifestată prin dificultăţi de comunicare verbală şi nonverbală;
– surzenia – deficienţa aparatului auditiv datorită căreia copilul nu poate procesa
informaţia verbală, prin intermediul auzului, cu sau fără amplificare;
– hipoacuzia – diminuarea funcţiei auditive permanente sau tranzitorie care afectează
performanţa educaţională a copilului;
– deficienţe vizuale, cecitate – diminuarea sau lipsa funcţiei vizuale care poate
crea probleme de comunicare şi educaţionale severe;

Cap I.

Psihologia se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice

ale fiinţei umane. Fiind ştiinţa despre psihic şi comportament, reprezintă
ştiinţa centrală despre om şi relaţiile interumane. Ca orice altă ştiinţă,
psihologia are: obiect de studiu propriu, conţinut specific, legi, teorii,
metode şi un anumit câmp de cercetare. Omul este o fiinţă bio-psihosocială deoarece se
naşte ca organism (componenta biologică), iar prin
includerea sa în societate (componenta sociologică), devine o personalitate
(componenta psihologică).
Psihologia activităţilor corporale reprezintă studiul asupra
subiectivităţii omului în mişcare, a omului care se întrece cu alţii şi cu sine,
precum şi studiu prospectiv al căilor de optimizare a comportamentului, de
desăvârşire a personalităţii individului şi de creştere a nivelului integrării
lui sociale (Mihai Epuran 1999).
Problematica acestei ştiinţe se orientează în mai multe direcţii:
studiul aspectelor psihologice ale competiţiilor, ale activităţilor gimnice
sau de loisir, trăirea corporalităţii, învăţarea motrică, analiza diferitelor
structuri de acte motrice, rolul educativ, compensatoriu sau terapeutic al
exerciţiilor corporale, etc.
Conceptul de activităţi corporale. M. Epuran în 1969 clasifică
activităţile corporale în: a) ludice sau de joc, în care sunt cuprinse activităţi
specifice în primul rând vârstei copilăriei (dar nu numai) şi care sunt
caracterizate de spontaneitate, atractivitate, libertate, etc.; b) gimnice, în
care sunt cuprinse gimnastica de bază şi aerobică, joggingul, stretchingul,
elementele de dans şi balet, euritmia, etc. ; c) agonistice, în care sunt
cuprinse sporturile; d) recreative, destinate petrecerii timpului liber, cu
efecte de destindere şi e) compensatorii, destinate profilaxiei
sedentarismului şi ameliorării stării de sănătate a bolnavilor sau
persoanelor cu handicap. Elemente şi mijloace specifice tuturor acestor
forme de mişcare utilizate în scop pedagogic, constituie conţinutul
educaţiei fizice şcolare, al pregătirii pentru domeniul artistic, practicării
sportului “pentru toţi”, avînd funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice şi
fiind orientate către autoperfecţionarea individului.
Psihologia educaţiei fizice ca parte componentă a sistemului
psihologiei activităţilor corporale, studiază manifestările psihice ale celor
care practică sistematic şi organizat exerciţiile fizice, în cadrul procesului
instructiv educativ.
Problematica psihologiei educaţiei fizice este deosebit de vastă şi
cuprinde câteva direcţii importante de studiu (Valentina Horghidan, 1999):
aspectele psihopedagogice care constituie fundamentul formării şi
perfecţionării corporale a copiilor şi tinerilor; bazele ştinţifice ale formării
şi dezvoltării psihicului uman, prin contribuţia exerciţiilor fizice practicate
sistematic; bazele psihologice ale calităţilor motrice; problematica învăţării
motrice; particularităţile psihologice ale copiilor de vârstă şcolară;
formarea personalităţii prin intermediul activităţilor corporale.
Psihologia sportului este “o ştiinţă normativă şi prescriptivă în
acelaşi timp, care studiază fenomenele psihice şi comportamentul acelora
care practică sporturile - activităţi cu caracter agonistic orientate
preponderent spre performanţă, spre depăşirea proprie, a adversarului sau a
naturii” M. Epuran.