“ Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului, să se

mântuiască sufletele noastre!”

Cu această rugăciune / cântare începem lecţia despre cei care au îndurat pentru Hristos chinuri,
lipsuri, închisoare, tortură, foame, moarte şi cu bucurie au trecut la cele veşnice. Aceştia sunt
martirii sau mucenicii din primele secole creştine, când în Imperiul Roman s-a pornit prigoană
contra creştinilor.
Persecuţie = prigoană, urmărire nedreaptă şi insistentă a cuiva, pentru a-i face rău. În lecţie:
persecuţii împotriva creştinilor, în timpul împăraţilor romani, între secolele I - IV d. Hr., adică
între anii 64 - 313 d. Hr., în care şi-au dat viaţa sute de mii de creştini (apostoli, episcopi,
preoţi, diaconi, credincioşi bogaţi şi săraci, sclavi, comandanţi de oşti şi împărătese).

- Toate se fac prin mila şi cu ştiinţa lui Dumnezeu. Hristos le-a vorbit Apostolilor Săi despre
prigoane: „Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor
bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor.
(...) Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i
vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se
va mântui. (...) Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai
curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (...) Oricine va mărturisi
pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este
în ceruri." (Matei X, 17 - 32)

De la începutul creştinismului şi până astăzi, creştinii au avut de îndurat ocări, bătăi, închisoare,
moarte, pentru simplul fapt că se numesc „creştini", adică „unşi" sau „ai lui Hristos". Creştinii
sunt urâţi numai de către cei care Îl urăsc pe Hristos. Avem deja exemplul Sfântului Petru, bătut
şi închis pentru Hristos, dar şi pe cel al Sfântului Ştefan, ucis cu pietre. Mulţi alţii au suferit. Iar
acesta era doar începutul.
Urmau persecuţiile, adică urmărirea, chinuirea şi uciderea a cât mai multor creştini deodată,
chiar a tuturor, dacă se putea. Nu era destul să fie ucis câte unul. Întreaga Biserică era atacată.

În Imperiul Roman, toţi cetăţenii se supuneau împăratului ca unui zeu: îi aduceau jertfe şi se
închinau lui. Creştinii nu voiau să facă acest lucru, închinându-se numai lui Dumnezeu, iar
împăratului dându-i ascultare doar dacă nu le cerea să se lepede de Hristos. Mulţi creştini nu
voiau să fie funcţionari şi soldaţi, tocmai pentru a nu fi obligaţi să aducă jertfe zeilor şi
împăratului.

- Pe lângă acestea, circulau zvonuri greşite despre creştini: că ar fi mâncători de copii. Aceasta
pentru că păgânii nu puteau înţelege Sfânta Împărtăşanie, când pâinea şi vinul se prefac în
Trupul şi Sângele Mântuitorului. Faptul că mulţi creştini erau săraci, aducea o nouă umbră
asupra creştinismului, privit de păgâni ca o religie a sclavilor. Erau și alte zvonuri care circulau
despre creștini, dintr-o necunoaștere a credinței acestora (din ignoranță).

Persecuţiile generale, adică asupra mai multor creştini deodată, au început în timpul împăratului
Nero (54 - 68 d. Hr.), de la o minciună a acestuia. Se pare că acest împărat avea dorinţe
nesăbuite. Odată, el a vrut să vadă cum arde oraşul Roma, gândindu-se că va ridica el alt oraş
mult mai frumos. Aşa că a poruncit unui supus, să dea foc Romei. Poporul a aflat şi a vrut să îl
pedepsească. Pentru a scăpa, Nero a dat vina pe creştini, ca autori ai focului. Aşa au început
persecuţiile.
Erau pedepse diferite pentru creştinii persecutaţi. Creştinii bogaţi şi nobili îşi pierdeau averile şi
libertatea: ei erau puşi la munci silnice în mine şi ocne, pe viaţă. Cei săraci erau ucişi. Existau
mai multe feluri de ucidere: prin tăierea capului (decapitare); prin ardere de viu; prin răstignire;
prin aruncare la fiare sălbatice şi înfometate etc. Înainte de a fi judecaţi, creştinii erau închişi în
camere fără lumină, fără aer, cu hrană puţină şi rea, ca să se lepede de Hristos. Unii erau şi
torturaţi, tot ca să se lepede de credinţă. Se inventau diferite metode de tortură, cât mai
înfricoşătoare. Iată câteva: bătaie cu vergi sau cu pietre; sfâşierea corpului cu unghii de fier sau
cu cioburi de sticlă; ardere cu fier înroşit; turnare de plumb topit pe spate; înecare; tăierea
limbii, a nasului, scoaterea ochilor etc.

- Hristos dăruia putere mucenicilor săi, încât ei au putut suporta orice. E drept că unii dintre
creştini s-au lepădat atunci de Hristos, de frică. De multe ori, după ce treceau persecuţiile, ei
reveneau la Biserică, pocăindu-se. Persecuţiile nu durau mulţi ani la rând. Mai era şi vreme de
pace între ele, în funcţie de împăratul care venea la conducerea Imperiului Roman. Cele mai
grele prigoane au fost sub Nero, sub Deciu (249 - 251) şi sub Diocleţian (284/285 - 305). În
timpul domniei lui Diocleţian, s-au dărâmat multe biserici, s-au interzis slujbele, s-au ars multe
cărţi sfinte, aşa încât multe mărturii despre creştinismul primelor veacuri s-au distrus. Tot în
timpul lui au trecut la Domnul Sfinţi precum: Sfânta Varvara, Sfinţii Doctori Cosma şi Damian,
Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruință, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, dar şi Sfinţi
români, ale căror moaşte s-au găsit îndeosebi în Dobrogea.

Noi nu cunoaştem vieţile tuturor Sfinţilor martirizaţi în primele veacuri. Persecuţiile veneau atât
de neaşteptat şi de des, încât nu mai era timp de scris. Mulţi mucenici au rămas necunoscuţi; îi
vom cunoaşte la sfârşitul lumii. Doar cei din provinciile mai puţin prigonite sau cei care au
scăpat prin fugă au putut să scrie despre ceea ce văzuseră. Se notau vieţile sfinţilor ucişi, care se
citeau mai apoi în Biserică.

- Au rămas până astăzi colecţii cu „Vieţile Sfinţilor", între care multe pagini sunt despre Sfinţi
martiri din primele secole. A mai rămas ceva: au rămas sfinte moaşte (pe care s-au ridicat
biserici), au rămas nume de Sfinţi care s-au dat copiilor la Botez, au rămas minunile care se fac
şi astăzi la moaşte de martiri, au rămas calendare creştine cu numele lor, au rămas rugăciuni ale
lor, au rămas biserici cu hramul lor şi a rămas curajul Sfinţilor martiri ca un model pentru noi.
Din cauza acestui curaj, cu cât ucideau păgânii mai mulţi creştini, cu atât ei se înmulţeau. Mulţi
păgâni dintre cei care asistau la spectacolele de ucidere şi de tortură se cutremurau lăuntric şi se
transformau în creştini.