Racovița (în maghiară Oltrákovica, colocvial Rákovica, în germană Rakovitza, în dialectul

săsesc Rakevets, în poloneză Rakowice) este o comună în județul Sibiu, Transilvania, România,
formată din satele Racovița(reședința) și Sebeșu de Sus. Prima atestare documentară a satului a
fost descoperită într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara din 22 mai 1443. Satul este
menționat pentru prima dată în documentele bisericești în 8 iulie 1647, într-un act prin
care Gheorghe Rákóczi I îl numea pe popa Ion din Țichindeal protopoppeste 17 sate din
jurul Sibiului, printre care s-a numărat și Racovița. Bogata istorie a satului este legată în principal de
înființarea graniței militare transilvănene de către împărăteasa imperiului Maria Terezia în 1765,
Racovița făcând parte din Compania a VII-a a Regimentului I de Graniță de la Orlat. Începând încă
din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racovița, ca de altfel toate localitățile
aparținătoare regimentului orlățean, s-a confruntat cu o serie de conflicte interconfesionale petrecute
la jumătatea secolului XVIII împotriva procesului de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba-
Iulia cu Biserica Catolică a Romei.
Grănicerii racoviceni și populația Racoviței au participat în mod activ la evenimentele revoluționare
din 1848 și o dată cu desființarea graniței militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalități
care s-au implicat în gestionarea Fondului școlastic al fostului regiment orlățean, precum și membrii
activi ai Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.
Racovița s-a remarcat în Primul Război Mondial prin vitejia ostașilor trimiși pe frontul „Poloniei
rusești” , al Galiției, Albaniei, Italiei, Serbiei și chiar al Franței, participând din 1916 la Marea Unire
din 1918.
omuna Racovița, este așezată la poalele Vârfului Suru (2281m), pe zona de contact
dintre dealurile submontane ale Munților Făgăraș și terasa joasă, aluvionară, de pe malul stâng
al Oltului, la o altitudinede 385 metri[6].
Localitatea se mărginește spre nord și nord-est cu hotarul orașuluiAvrig, hotar care se întinde de la
confluența Văii Mârșa cu Oltul și până în Vârful Sorliței, hotar trasat după anul 1200[7] și marcat ca
atare cu semne de hotar numite 'morminți'.
De aici, din punctul numit „La tri metri” [8], începe hotarul cu satulSebeșu de Sus, care coboară
spre sud-vest peste „fruntea Moașii” , „Plăieț” , „Șanțu Săghișului” , continuat cu „Pârâul Hotărăl”
până la vărsarea acestuia în râul Olt.
Spre vest, granița cu orașul Tălmaciu o formează piscul „Cioru” (541 m), continuată fiind de trupul de
hotar numit „Brătianu” iar spre satul Bradu, delimitarea o face râul Olt.
Suprafața așezării este de cca. 3,5 km² și coordonatele geografice sunt: 45° 40' și
45” latitudine nordică, corespunzătoare orașului Focșani, și 24° 20' și 38” longitudine estică,
corespunzătoare orașului Rîmnicu Vîlcea.
Distanța către localitățile apropiate:

 până la Mârșa – 3 km
 până la Avrig – 6 km
 până la Sebeșu de Sus – 3 km
 până la Tălmaciu – 7 km
 până la Sibiu prin Tălmaciu – 27 km
 până la Sibiu prin Avrig – 32 km
 până la Orașul Victoria – 41 km
 până la Făgăraș – 60 km
Prin apropierea localității trece calea ferată Sibiu – Făgăraș – Brașov.
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria comunei Racovița.
Articol principal: Comuna Racovița în Evul Mediu.
Articol principal: Fortificația medievală de la Avrig-Racovița.

Prima atestare documentară a Racoviței, 22 mai 1443

Din cauza puținelor descoperiri arheologice făcute în zona localității Racovița, cercetătorii au recurs
la studierea toponimiei și folclorului local pentru a putea stabili vechimea așezării. Astfel, se
menționează în literatura de specialitate[9] că denumirea locală „La Cetățuică” , dat ipoteticei întărituri
de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” și „Valea Mârșa” , ar fi făcut parte dintre
„cetățile dacice puțin cunoscute astăzi” [10][11].
Caracter dacic[12] sau chiar roman i se atribuie și „Cetății” aflată la altitudinea de 846m în pădurea
„Braniștea” , pe culmea care formează hotarul dintre Racovița și Avrig[13], însă istorici mai noi
datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-lea[14].

Toporaș de silex, vechime de cca. 600.000 de ani

Deși prima atestare documentară a localității este relativ târzie -1443[15]-, urme ale locuirii omului pe
aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul
Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaș de mână (cioplitor) unifacial, confecționat din silex,
folosit atât pentru lovit și tăiat cât și pentru cioplit și răzuit, aparținând așa-zisei „culturi de prund” .
Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiștilor să includă
sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul
României[16]. Toporașul se află în prezent la Muzeul județean de istorie din Sibiu[17]. Altă descoperire
arheologică este cea din anul 1974 când în pietrișurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan
confecționat din piatră șlefuită datat la sfârșitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de
către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite
de-a lungul timpului și adunate de către familia de preoți Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată
cu dispariția familiei din sat.
Dr. Petre Beșliu Munteanu a descoperit în 2009 pe teritoriul comunei Racovița situl unei cetăți a
cărei datări încă nu este cunoscută. P.B.Munteanu a început o campanie de atragere de tineri
pasionați de istorie pentru a începe campania de cercetări arheologice.[18]
Prima atestare documentară a satului – 22 mai 1443 – se regăsește în actul de danie prin care
voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum și urmașilor
săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken – Racovița de astăzi -[19] – ceea ce îndreptățește să
considerăm că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare.
Anul 1443 a coincis cu perioada aparițiilor primelor incursiuni turcești în Transilvania, cu urmări din
cele mai grele pentru locuitorii așezărilor din apropierea pasului Turnu Roșu[20].
Pentru a putea face față noii situații, regele Ladislau al V-lea la data de 3 februarie 1453,
dăruiește sașilor din cele „Șapte scaune” – uniune teritorial administrativă săsească cu sediul în
Sibiu – domeniul feudal al Tălmaciului[21], de acum încolo racovicenii fiind obligați să presteze diferite
sarcini cu caracter feudal[22]. Din acest moment, Racovița va apărea în perioada 1453 – 1700, din ce
în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donații și
arendări, vânzări, cumpărări și răscumpărări, zălogiri și reambulări de hotare în care sunt implicați
domni de pământ și personalități înalte ale țării cum ar fi Cristofor, Sigismund și Ștefan
Bathory, George Basta și alții[23].
Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria
Racoviței se înscriu două evenimente care-i marchează sfârșitul secolului al XVII-lea:

 Unirea cu Biserica Romei.

 Întocmirea primei conscripții cunoscute a localității, respectiv cea din 1698[24], care va inaugura
pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721–
1722, 1733, 1750, 1765–1766, 1851, 1910 și 1930.
Se impune precizarea că până în anul 1766, Racovița a aparținut de două unități administrativ-
politice complet diferite, „granița” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi
ale așezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicția Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea
„partea scăunală”. Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroși
domni de pământ și se numea „partea iobăgită” , ea stătea sub ascultarea autorităților comitantese.