Vidra de mare (Enhydra lutris), numită și lutră de mare sau biber de mare, este un mamifer marin

carnivor din familia mustelidelor, rudă apropiată a vidrelor obișnuite. Este răspândită pe ambele
coaste ale Oceanului Pacific de Nord. Masa tipică a vidrelor de mare adulte variază între 14 și 45 kg,
fiind astfel cele mai grele animale dintre mustelide, dar, în același timp, unul dintre cele mai mici
mamifere marine. Spre deosebire de alte animale din acest grup, vidrele de mare înaintează foarte
puțin pe țărm și, cu toate că se pot deplasa pe uscat, își petrec cea mai mare parte a zilei în apă.
Vidrele de mare preferă zonele de litoral pentru înot și scufundări. Aici ele se hrănesc mai mult
cu nevertebrate – arici-de-mare, diverse moluște și crustacee – dar și cu unele specii de pește.
Reglează cantitatea de arici-de-mare, a căror abundență cauzează împuținarea indivizilor de varec.
Ele posedă mai multe abilități legate de alimentație. În primul rând, folosesc pietre de pe litoral
pentru a sparge crabii. În al doilea, ele posedă „buzunare” naturale în care depozitează temporar
hrana până la ieșirea la suprafață. Principalii răpitori ai vidrei de mare sunt orcile. Astfel, în lanțul
trofic, vidra de mare este poziționată între orci, pe de-o parte, și nevertebrate și pești, pe de alta.
Efectivul dinainte de 1741 al speciei este estimat la 150–300.000 de indivizi, dar din acel an și până
în 1911 a fost intens vânată, în urma cărui fapt acesta a scăzut până la doar 1–2.000. Ulterior,
includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariție și în mai multe documente ce prevedeau
conservarea speciei, cu precădere în Cartea Roșie a statelor din areal, a ridicat populația vidrelor de
mare la o cincime din cea inițială. Acest fapt a fost considerat un succes al organizațiilor de protecție
a mediului și o contribuție majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Oricum, Enhydra
lutris rămâne o specie amenințată. Prima descriere științifică a vidrei de mare a fost făcută de Georg
Wilhelm Steller în anul 1751. Steller a luat parte la a doua expediție în Kamceatka, aflată sub
comanda lui Vitus Bering. Corabia expediției a naufragiat în preajma insulelor Comandorului și 75 de
marinari au fost nevoiți să petreacă iarna 1740–1741 pe cea mai mare insulă din acest arhipelag,
care a fost numită ulterior insula Bering. Vânătoarea de mamifere marine, în particular a vidrelor de
mare, a ajutat o parte a echipajului expediției să supraviețuiască condițiilor grele de iarnă (din 75 de
persoane au rămas în viață numai 40; printre decedați se număra însuși Bering). Georg Steller, care
era naturalistul expediției, a făcut însemnări regulat și, după 10 ani, a publicat o descriere succintă a
animalelor marine de pe insulă, unde a descris, în treisprezece pagini, și vidra de mare[1]. Această
descriere din secolul al XVIII-lea a constituit singura cercetare efectuată asupra vidrelor de mare
pentru următorii 200 de ani, astfel încât de studierea lor în natură nu s-a mai ocupat nimeni până în
anii '30 ai secolului al XX-lea[2]. Începând cu anul 1751, un șir de cercetători, bazându-se pe
descrierile lui Steller și pe blănurile și scheletele de vidre de mare aduse în Europa, au încercat să
clasifice specia din punct de vedere taxonomic. Însă, dat fiind faptul că vidra de mare posedă o
mulțime de particularități morfologice ce o deosebesc de alte specii, clasificarea taxonomică a fost
revizuită de numeroase ori. Astfel, Steller, apoi și Iohann Exberg, au clasificat vidra de mare în
familia lutrelor (Lutra)[1][3]. Carl Linné a atribuit-o familiei mustelidelor (Mustela)[4], pentru ca mai
apoi Peter Pallas să o clasifice în familia focilor (Phoca)[5]. La mijlocul secolului al XIX-lea, vidra de
mare a fost, în sfârșit, clasificată într-o familie separată – cea a enhidrelor (Enhydra, termen introdus
de naturalistul scoțian John Fleming în anul 1822[6]), însă tendința de a unifica această familie
cu vidrele într-o familie unică – lutrele (Lutrinae) – a durat până la sfârșitul secolului XX. În
prezent Enhydraeste totuși clasificată ca subfamilie a familiei Lutrinae. O concluzie finală despre
apartenența sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor Potamotherium
dubia, Aonyx hessica și Enhydra reevei din miocen și pliocen, recunoscute ca fiind asemănătoare ca
formă[7][8].
Unicitatea vidrelor de mare, lipsa datelor paleontologice și, prin urmare, numeroasele conflicte de
opinie privind clasificarea taxonomică a vidrei de mare au adus cu sine o mare varietate de denumiri
ale ei în nomenclatura binară, formulate de diferiți cercetători:
Denumire științifică curentă este Enhydra lutris (Linnaeus, 1758).[1] Denumirile sinonime sunt
prezentate în tabel.
 Nomenclatura binară Semnificație

Lutra marina Steller, 1751[1] „Vidra de mare”

Lutra marina Erxleben, 1777[3] „Vidra de mare”

Mustela lutris Linné, 1758[4] „Jderul-vidră”

Lutra gracilis Bechstein, 1800 „Vidra zveltă”

Phoca lutris Pallas, 1811—1831[5] „Foca-vidră”

Pusa orientalis Oken, 1816[9] „Foca siberiană de est”

Enhydra Stelleri Fleming, 1822[6]

Latax lutris Gloger, 1827[10];

Latax lutris Stejneger, 1898[11] -

Lutra stelleri Lesson, 1827[12] „Vidra lui Steller”

Enhydris lutris Lichtenstein, 1827[13]

Engydris marina Brandt, 1880

Taxonomie contemporană și evoluție[modificare | modificare sursă]

Vidrele de mare sunt cele mai mari reprezentante ale familiei mustelidelor și singurele animale întru
totul marine din această familie. Ele posedă un șir de particularități morfologice unice, care au
contribuit la acomodarea la mediul de viață marin și reprezintă singura specie din genul Enhydra. În
același timp, vidrele de mare sunt unele din cele mai mici mamifere marine, fiind depășite în
dimensiuni de morse, foci, pisici de mare etc. Dintre mamiferele marine, un singur reprezentant al
familiei delfiniloreste mai mic decât vidra de mare – delfinul pestriț (sau cu cap
rotund) (Cephalorhynchus commersoni).
În familia mustelidelor, vidra de mare este clasificată în aceeași subfamilie Lutrinae, deoarece se
consideră că aceasta are un strămoș comun cu vidra obișnuită și cu cea fără gheare de est care, la
fel ca vidra de mare, este clasată într-un gen aparte al subfamiliei lutrinae. Acest strămoș, care
viețuia în Eurasia, mult timp a fost considerat drept fosila Potamotherium valletoni din epoca
miocenului[2][8], însă cercetătorii de azi consideră Potamotherium valletoni ca fiind doar un element
de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrelor în miocenul timpuriu[14]. Se
consideră că migrația lutrelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți ale lumii a
avut loc în pliocenul mijlociu.
Cariotipul vidrei de mare numără 38 de cromozomi[15].

Subspecii[modificare | modificare sursă]

În prezent există trei subspecii ale vidrelor de mare recunoscute unanim. Acestea sunt:

 Vidra de mare obișnuită sau asiatică. Enhydra lutris lutris (Linnaeus, 1758)[4]. Viețuiește
pe insulele Kurile, insulele Comandorului și pe coasta estică a Kamceatkăi.
 Vidra de mare californiană sau sudică. Enhydra lutris nereis (Merriam, 1904)[16]. Viețuiește
lângă malurile Californiei centrale.
 Vidra de mare nordică. Enhydra lutris kenyoni (Wilson, 1991)[17]. Viețuiește pe
insulele Aleutine și în Alaska de sud.
În afară de acestea, mai mulți specialiști consideră că este necesar a diferenția vidra de mare
obișnuită de pe insulele Comandorului de cele din Kamceatka și insulele Kurile. Pentru vidra de
mare de Kamceatka au fost propuse două variante de denumiri în nomenclatură binară: Enhydra
lutris gracilis (Bechstein, 1799) și Enhydra lutris kamtschatica (Dybowski, 1922). De asemenea, este
întocmită o listă a celor mai pronunțate deosebiri dintre cele două subspecii[2][18], nefiind de altfel
recunoscută ca încă o subspecie de alți cercetători[19]. Confuzia creată în jurul clasificării vidrei de
mare pe subspecii a apărut din cauză că cercetarea vidrelor de mare a fost făcută un timp
îndelungat de părți separate: specialiștii sovietici cercetau malurile estice ale Rusiei de astăzi,
iar americanii malurile vestice ale Alaskăi, Canadei și Californiei. Hotarul dintre arealul vidrei de
mare obișnuite și al celei nordice, însă, urmează exact linia hotarului dintre SUA și Rusia. Probabil,
cercetările viitoare comune pe malurile insulelor Comandorului vor clarifica acest subiect.

Morfologie externă[modificare | modificare sursă]

Dimensiuni și durata vieții[modificare | modificare sursă]
Vidra de mare este un animal relativ mare: lungimea sa atinge 1,5 m, iar greutatea atinge 45 kg.
Forma corpului este alungită, aproape cilindrică.[20] Masculii sunt mai mari decât femelele: de obicei,
sunt cu 35% mai grei și cu 10% mai lungi. Masculii adulți cântăresc de la 22 până la 45 kg și ating în
lungime de la 120 la 150 cm. Femelele adulte ale vidrei de mare californiene cântăresc de la 14 la
36 kg și măsoară în lungime de la 100 la 140 cm[21][22].
La naștere, vidrele de mare au lungimea totală (adică împreună cu coada) de cca. 55 cm și
cântăresc 1,5 kg. Ajungând la vârsta de 6 luni, ele deja ating lungimi de până la 110–115 cm și o
masă de 11 kg[21]. Pe parcursul următorilor trei ani, vidrele de mare își ating dimensiunile și
greutatea maxime. Vidrele de mare viețuiesc în medie 9–11 ani, iar în unele cazuri până la 23 de
ani. De asemenea, sunt înregistrate cazuri când vidrele de mare au atins vârsta de 20 de ani în
captivitate[22].

Construcția corpului[modificare | modificare sursă]

După forma capului și construcția generală a corpului, vidrele de mare amintesc de cele obișnuite. Și
totuși, primele au un tors de formă cilindrică mai lungă și mult mai masivă. Gâtul vidrelor de mare
este scurt și gros, capul e rotund, cu niște urechi mici și mustăți lungi. Așezarea blănii pe corp
amintește de așezarea plapumei pe pat, formând numeroase încrețituri.
Capul[modificare | modificare sursă]
Capul vidrelor de mare este rotund, botul fiind scurt din cauza nasului mare și buzei superioare bine
dezvoltate. La mulți indivizi culoarea blănii se schimbă odată cu vârsta din brună-cenușie în galben-
deschisă sau aproape albă. Mustățile (sau vibrisurile) vidrelor de mare sunt niște organe de simț
importante. Ele sunt de culoare albă și sunt așezate pe obraz, pe buza de sus și deasupra ochilor, în
număr de până la 150.[20] Lungimea vibrisurilor de pe buza de sus variază între 50 și 70 mm, iar a
celor de deasupra ochilor ajunge până la 30 mm[21]. Ceafa aproape totdeauna păstrează o culoare
brună-închisă. Maxilarele vidrelor de mare sunt puternice și bine împreunate cu craniul. Ele s-au
scurtat în timpul evoluției, pentru a asigura o mușcătură puternică, deoarece cea mai mare parte din
mâncarea folosită este tare. Creierul este bine dezvoltat, gradul de dezvoltare a cavității craniene
fiind 5,8 (în timp ce la vidrele de râu este 4,63)[23].

 Nasul nu este acoperit de blană și are culoare neagră. Nările sunt despicate oblic. În timpul
scufundării, pereții elastici ai nărilor se strâng, împiedicând intrarea apei în nas.
 Pavilioanele urechilor vidrelor de mare amintesc de cele ale focilor cu urechi (Otariidae). Ele
sunt puternic reduse, se îngustează către partea exterioară, iar în cea interioară se întâlnesc
într-un tub ce duce la trecătoarea auditivă. Ca și în cazul nărilor, în timpul scufundării partea
exterioară a urechilor se strânge, oprind intrarea apei[2].
 Vidrele de mare au ochi mici, de regulă de culoare brun-deschisă la indivizii tineri și negru-
cafenie la cei maturi. Ochii posedă o adaptare la viața marină unică printre mamifere, datorită
cărui fapt vidra de mare poate focaliza vederea atât pe obiectele de sub apă, cât și pe cele de la
suprafață, având o vedere emitropicăatât în apă, cât și în aer. În afară de aceasta, vederea
vidrelor de mare, spre deosebire de cea a altor vidre, este orientată în jos, fapt caracteristic
mustelidelor terestre[21].
 Vidrele de mare au dinții unici ca formă printre carnivore, datorită faptului că raportul

dintre incisivii superiori și inferiori este , în timp ce la celelalte carnivore este [2]. Astfel,

vidrele nu au nici mai mult nici mai puțin decât 4 incisivi inferiori . Raportul general dintre dinții
[19]

superiori și cei inferiori este [21],

cu toate că se cunosc cazuri când numărul de dinți atingea

34[1]. Vidrele de mare se nasc cu 26 dinți cu raportul . Dinții vidrelor de mare sunt adaptați
în cea mai mare parte la mestecarea moluștelor tari sau a carapacelor crabilor, lucru ușurat
de molariilați și comprimați. În același timp, ei sunt mult mai puțin adaptați la menținerea peștilor
sprințari și alunecoși, spre deosebire de cei ai vidrelor obișnuite.
Membrele și coada[modificare | modificare sursă]
Membrele anterioare ale vidrelor de mare sunt scurte și amintesc puțin de cele ale câinilor.
Extremitățile membrelor anterioare nu sunt însă formate din pernuțe și degete, ci dintr-o suprafață
compactă continuă de culoare neagră. Ghearele de pe labele anterioare sunt retractile și ating
10 mm în lungime. La adulți ele sunt puternic condensate, iar la tineri sunt ascuțite și puternic
rotunjite înăuntru. Pernuțele de pe membrele anterioare sunt, deopotrivă cu vibrisurile, niște organe
de simț de importanță vitală.
Membrele posterioare ale vidrei de mare sunt amplasate foarte în spate. Degetele lor sunt unite
până la ultima falangă, ceea ce transformă membrele posterioare în înotătoare. Degetul exterior
este cel mai lung, celelalte scurtându-se treptat până la cel mai mic, cel interior. Acest raport dintre
lungimile degetelor membrelor posterioare la vidra de mare este absolut diferit de cel al altor
mamifere la care degetul al cincilea, mezinul, este cel mai mic. Ghearele ating 12 mm în lungime și
sunt condensate la indivizii adulți[2].