Ministerul Educației al R.

Moldova

Colegiul de Ecologie

Disciplina: Biodiversitatea

Lucrarea practică nr.1

Tema: Regionarea faunistică a uscatului și a oceanului planetar.

1- Perceperea etapelor de formare a elementelor florei și faunei.

2- Conștientizarea regionării a uscatului.

3- Explicarea cauzelor ce au contribuit la regionarea lumii faunistice.

A elaborat: Sergiu Voloc

A verificat: Munteanu Corina

Chișinău 2015

Scopul lucrării:
• Conștientizarea și explicarea cauzelor regionării faunistice a uscatului.

Mersul lucrării:

Obiectivele:

- Vom examina etapele formării elementelor florei și faunei.

- Vom studia principiile și metodele regionării biogeografice.

- Și vom clasifica tipurile de repartizare faunistică, atît la nivelul uscatului cît și a oceanului planetar.

Elementele florei și faunei.

În cadrul cercetărilor floristice, adeseori drept obiect de studiu serveşte aşa numita floră concretă sau
elementară. Flora concretă reprezintă un complex minim de specii de plante de pe un teritoriu nu prea
mare care comparativ este omogen din punct de vedere natural. Cu toate că condiţiile climatice, în
general, sînt uniforme pe acest teritoriu, speciile de plante sînt răspîndite în dependenţă de condiţiile
edafice şi particularităţile reliefului.

Analogic diferitelor tipuri de floră elementară pot fi evidenţiate şi anumite categorii de faună.

Datorită diferitelor bariere greu de învins, care au existat în decursul timpului, fauna anumitelor
sectoare ale Terrei s-a dezvoltat relativ independent pînă la un anumit nivel taxonomic. Dacă izolarea
este îndelungată, atunci apar grupuri sistematice superioare (genuri, familii, ordine), care devin
caracteristice regiunii respective, deci se constituie un tip specific de faună.

Unele specii de animale ocupă teritorii restrînse, altele ariale extinse. La baza acestor repartizări stau 3
elemente de bază:

• Elementul geografic

• Elementul genetic (genetico-geografic)

• Elementul istoric.

Biogeografii deosebesc trei tipuri de faună:

Fauna insulară, care cuprinde fauna ce s-a format pe o anumită insulă sau arhipelag de insule.

Insulele continentale şi cele oceanice au faune cu un caracter foarte divers: primele au fauna
continentelor din care s-au desprins, iar celelalte, o faună formată din imigranţi întîmplători. Drept
exemplu, pot servi fauna insulară. Britanice şi fauna insulei Krakatau, din arhipelagul Malayez.

În insulele Britanice sînt cunoscute circa 50 specii de mamifere sălbatice, circa 220 specii de păsări,
cîteva reptile şi vre-o zece specii de amfibieni, acestea fiind prezente și pe continent.

Insula Krakatau, situată la 41 km de insula Java, a suferit o erupţie vulcanică extrem de puternică în
anul 1883. Ca rezultat, a fost acoperită complet de un strat gros de cenuşă vulcanică şi de tufuri, aşa că
toate organismele de pe această insulă au pierit. Către anul 1921 pe această insulă se forma deja o nouă
faună, care cuprindea aproximativ 570 specii de animale, dintre care trei specii de mamifere, 25 specii
de păsări şi două de reptile. Toate aceste animale reprezintă imigranţi întîmplători de pe insulele vecine,
cea mai apropiată aflîndu-se la 18,5 km distanță.
 Unii imigranţi au putut veni în înot sau pe diferite obiecte plutitoare, altele - în zbor. Astfel, originea
faunei insulei Krakatau se deosebeşte în mod esenţial de originea faunei vechi continentale, ce
populează insulele Britanice.

Fauna veche insulară se caracterizează printr-un endemism pronunţat: prin sărăcia în specii şi prin

Bogăţia relativ mare a formelor vechi. Endemismul insular înalt se datoreşte izolării de la continent;

Cu cît este mai îndelungată perioada de separare, cu atît mai înalt este numărul reprezentanţilor
endemici. Cauza sărăciei faunei insulare se explică, pe de o parte, prin pieirea ei, iar de pe alta, prin
imposibilitatea animalelor migratoare de a pătrunde în aceste insule. Numărul speciilor depinde de
asemenea şi de distanţa insulei de la continent, la fel Vîrsta geologică a insulei.

Pentru insule e caracteristică, pe de o parte, prezenţa unui număr mare de organisme, ce înving uşor
barierele marine aşa cum sunt păsările nezburătoare kiwi (Apteryx) din Noua Zeelandă, cormoranul
(Nannopterum harrisi) din insulele Galapagos. Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că, pe de o
parte, datorită aripilor, unele animale pot să ajungă mai uşor pe o insulă, iar ulterior, în lipsa duşmanilor
(mamiferele carnivore, şerpii) ele îşi pot pierde capacitatea de a zbura, mai ales, dacă lipsesc duşmanii
lor.

Pe insule se observă tendinţa reducerii dimensiunilor mamiferelor de talie mare. Astfel, tigrul insular din
arhipelagul malayez (Fielis tigris sondaicus) reprezintă cea mai mică formă din specia sa. Elefanţii fosili
din insula Malta erau pitici printre elefanţi, ca şi bivolul Anoa depressicomis din Celebes care abia atinge
un metru în înălţime. Este posibil, ca această creştere insuficientă să fie legată de rezervele limitate de
hrană, care au acţionat inhibitor asupra animalelor, în decursul multor generaţii.

Fauna oceanică include animalele mărilor şi oceanelor, inclusiv şi pe acele animale, modul de viaţă al
cărora, în mare parte, este legat de mare. Acestea din urmă sînt majoritatea focilor, morsele, urşii de
mare, multe păsări marine, că pinguinii, majoritatea pescăruşilor, care, ne pierzînd legătura cu marea,
au nevoie de uscat sau de gheţuri numai pentru odihnă şi reproducere. Fauna oceanică este mai arhaică
în raport cu cea continentală, deoarece cuprinde un număr mare de grupe sistematice de rang superior.
Aceasta demonstrează, faptul, că multe grupe marine au pierit şi, că fauna continentală, cu un număr
mare de categorii de rang inferior este mai tînără, aflîndu-se în etapa de înflorire.

În baza legăturilor ecologice dintre organismele oceanice şi în conformitate cu particularităţile mediului,

Oceanul Planetar poate fi divizat în trei zone: zona litorală, pelagică şi abisală.

Zona litorală cuprinde sectorul submers de mică adîncime supus influenţei

Mareelor. Cu toate că ocupă aproape 7% din întreaga suprafaţă a fundului Oceanului Planetar, este
extrem de bogată în viețuitoare datorită abundenţei de hrană şi se caracterizează cu o diversitate mare
a speciilor de organisme, care ocupă biotopuri foarte variate. Abundenţa de hrană şi diversitatea
speciilor sînt condiţionate şi de aşa particularităţi ca: prezenţa substratului;

De abundenţa de lumină şi de dinamică mare a apelor. Pentru această zonă sunt foarte frecvente
celenteratele fixate de substrat, spongierii. Diferite moluşte, viermi şi crustacei, precum şi mulţi peşti.
Lumea mamiferelor strict acvatice este însă săracă, putem menționa Lamantinul și Dodongul, Morsa și
Nerpa.
 Peştii litorali sunt foarte variaţi după structura morfologică şi coloraţia corpului. Mulți au corpul turtit,
ce le permite să stea lipiţi de fund, astfel sînt Dracul de mare (Lophius), Calcani, Guvizi.

Deseori forma corpului unor animale se aseamănă mult cu obiectele mediului înconjurător, astfel, dracul
de mare datorită excrescenţelor pielei, se aseamănă cu o piatră pe care cresc alge, căluţul de mare imita
algele submerse prin care trăiește. (fig.35)

Sfredelitor al lemnului este ‘Viermele corabiilor’ (Toredo navallis), o moluscă ce sapă canale lungi în
lemn cu ajutorul scoicii sale mici, situată în vîrful corpului (Fig. 36).

Animalele substratului moale (milos sau nisipos) de obicei, au crustă slabă, dar posedă adaptări de a se
îngropa în substrat (Viermii şi Lamellibranchiatele).

În latitudinile înalte, arctice..

[20:11:08] Sergiu Voloc: nui puțin...)