Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihail Kogălniceanu
Date personale
Înmormântat România
Cetățenie Moldova
Principatele Unite
Regatul României
Ocupație avocat
istoric
publicist
diplomat
critic literar[*]
om politic
Prim-ministru al României
În funcție
11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865
Precedat de Nicolae Crețulescu
În funcție
27 aprilie 1876 – 23 iulie 1876
3 aprilie 1877 – 24 noiembrie 1878
În funcție
11 octombrie 1863 – ianuarie 1865
16 noiembrie 1868 – 24 ianuarie 1870
17 noiembrie 1878 – 25 noiembrie 1878
11 iulie 1879 – 17 aprilie 1880
Semnătură
Modifică date / text
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, România – d. 1 iulie 1891, Paris, Republica
Franceză) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar
din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din
1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit
ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de
interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români
ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a
început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp
ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu
poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a
intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă
susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul
petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet
de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua
Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu
succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea
averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a
declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru
Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865,
în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar
mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-
Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață
a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României
în relațiile cu Franța.
Cuprins
1Tinerețea
o 1.1Atitudinea față de femei
o 1.2În Berlin
2Împotriva Prințului Sturdza
o 2.1Revoluția
o 2.2Reformele Prințului Ghica
o 2.3Divanul ad-hoc
o 2.4Capitala Principatelor Unite
o 2.5Secularizarea averilor mănăstirești
3Regimul personal al lui Cuza
4Anii 1870
5Congresul de la Berlin și ultimii ani
o 5.1Recunoaștere post-mortem
6Note
7Bibliografie
8Lectură suplimentară
9Legături externe
Ilie Kogălniceanu
Catinca Stavilla
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza
entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie.[37] În
timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se
apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza)[19] i-a fost suspendat
pașaportul.
Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara
Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători
naționaliste, a călătorit la București, unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și cu
cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae
Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti).[19]
După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene,[38] Kogălniceanu a stat la Paris și
în alte orașe din Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea Studenților
Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de
Lamartine.[39] El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine,[15] aderând la Francmasonerie, mai
precis la loja denumită L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea
românilor reformiști din Paris.[40] În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta
reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios și în ce privește dezvoltarea culturii
spaniole.[38] La sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum
în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.[38]
O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-și seria de
cronici moldave pe care le edita și le tipărea.[7] La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care
l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de l'Orient.[30] Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la
Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și
lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.[15]
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a
politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din
martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din
instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat.[19] Kogălniceanu a scăpat de arestare,
a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o
recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.[19] Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria
în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția
munteană reușise să preia puterea la București).[37]
În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la
Baltalimani, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic Imperiul
Otoman și Imperiul Țarist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale
și unioniste, ca Prinț al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare
din Țara Românească).[19] Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor evenimentelor din 1848 din exil,
și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții
administrative.[43] Măsurile luate de prinț, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au
dus la introducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Dorințele partidei naționale din
Moldova din 1860.[44]
Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp
continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida
Națională, care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură
administrație.[37] În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:
„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile
importante au fost făcute și contrasemnate de mine...”,[7]
Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat
cu Petre Mavrogheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul
boieresc.[45] Prințul Sturdza i-a eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a celor
deținuți de stat în ianuarie 1844.[46][47] Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de
soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta franțuzoaică și apoi s-a sinucis,
după ce i s-a atras atenția că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.[48]
Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația țăranilor stabilind prin lege sfârșitul
împrumuturilor rapide și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de pe pământurile la
care lucrau.[3] Această măsură a dus la efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza
[acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului,
care, prin însăși natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”.[3]
Divanul ad-hoc[modificare | modificare sursă]
Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. — Mihail
Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Kogălniceanu
Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune
numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul
oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc.
Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari,
un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai
neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult
decât în Bucuresci.
Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului
Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui
Cuza.[57] Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas
spre reforma agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor).[57]
Deși opoziția politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el,
Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele
din urmă realizată de Cuza.[58]
După multe reforme, schimbările legislației au venit la finalul unui proces început în 1860,
atunci când instituția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate,
Comisia Comună din Focșani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei
agrare.[59] În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând și țăranilor să aibe control asupra
propriilor case de pe pământurile boierești și o parcelă de pășune.[60] Cunoscută ca Legea
Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al
conservatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu.[59] Pe 6
iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre
Cuza și Conservatori.[61] Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceștia din urmă au considerat
proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat un grup considerabil
de țărani fără pământ și dependenți, care puteau constitui forță de muncă ieftină.[62]
În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se
întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluției muntenești
(i-a urmat în funcție Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol
Arsachi).[63] Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a
promulgat-o.[64] Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți
cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, știind-o era sortită
respingerii de către domnitor.[3] Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării
pământurilor mănăstirilor ortodoxe grecești din România (proprietățile lor mari și scutirile de
impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă).[65] Spre
sfârșitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor,
călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de piaștri, în schimbul pământurilor
tuturor mănăstirilor.[66]
Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internațională, Cuza a luat inițiativa și, la 23
octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de
încredere: Kogălniceanu ca premier și ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de
ministru al cultelor.[66] În scopul de a preveni alte tensiuni internaționale, ei au decis să
generalizeze confiscarea tuturor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât și cele
ale mănăstirilor ortodoxe române.[66] Rezoluția a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare
din 100.[66] Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaștri
drept compensație,[66] ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de
către Patriarhul Sofronie al III-lea.[67] În consecință, statul român a considerat chestiunea
închisă.[67] Ca o consecință directă, o treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel
din Țara Românească au devenit disponibile pentru o viitoare împroprietărire[68] (între o
cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile).[69]
În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală,
prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor:[70] fruntașii, adică cei
ce dețineau 4 sau mai mulți boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa
7,5 hectare); mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmașii, cei fără
boi—circa. 3 hectare.[66] Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de
plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier.[71] Propunerea a produs
mari frământări în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, în principal
boieri,[65] iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o
nebunie”.[66] Același partid a pregătit o moțiune de cenzură, pe baza faptului că Kogălniceanu
dăduse publicității proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de
Comisia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând:
„publicarea a fost necesară pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul
alternativ]”.[3] Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.[3]
Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul
moțiunii de cenzură de către conservatori.[72] Kogălniceanu a citit în Parlament decretul
domnesc de dizolvare a legislativului,[66] după care Cuza a introdus o noua constituție,
intitulată Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.[73] Ea a fost supusă unui referendum,
împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621
de voturi dintr-un total de 754.148.[74] Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului
Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând corvezile.[75] Aceasta s-a realizat în
luna august 1864, discuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de Stat, în care
legea a fost susținută, printre alții, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D.
Vernescu, Gheorghe Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.[3]
Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o
durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat.[3] Arătând
că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”,
Kogălniceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinși
să-și îndeplinească corvezile.[3] El l-a amenințat pe Cuza cu demisia, și a reușit în cele din
urmă să convingă toate părțile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea
legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost însoțită de proclamarea lui Cuza, Către
locuitorii sătești, și a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”.[3] În
pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin
moștenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de veniturile provenite din munca pe moșii,
împreună cu specula practicată arendași și cu cazurile în care corupția funcționarilor a
întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, și a
contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.[76]
Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o
serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat
asupra alcoolului și tutunului.[77] În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate
părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović.[78] La
începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe
care l-a demis la scurt timp.[79] În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps
financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat,[80] iar Cuza a
ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.[81]
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au
înrăutățit, ultimul declarându-se dezgustat de politică.[82] Alecsandri s-a retras la mosia sa de
la Mircești, în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții
politice.[83]
În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în
luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre
pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al
României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de
Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constituție.[84] În perioada noiembrie 1868-
ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica;
mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe
Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman.[83] Poetul, care
fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul
dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților.[83]
Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au
rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit
întâmplător și, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile.[85] În ziua de 27
mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte
personalități, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa.[86] Ulterior, Kogălniceanu
a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va
dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României”.[3]
El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o
ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a
inițiat convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion
Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G.
Golescu), convorbiri purtate în București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman.[87] La
24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Național Liberal—așa-
numita Coaliție a lui Mazar Paşa.[87] Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său
colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea liberă și
independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului,
Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și
academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de
publicația antiliberală a acesteia, Timpul.[88] Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția
față de convenția comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă
pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care, susțineau ei, ducea industria
românească la ruină.[89] Un guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în 1886.[89]
În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din
nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea
României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a
declarat independența.[57] Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești
prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului
inițial al Consiliului de Coroană.[90] În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși
aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau
România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns
ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi
protecție.[50] Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va
susține țara în momentul decisiv.[50]
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că
țara a renunțat la suzeranitatea otomană.[91] A doua zi, Parlamentul a votat declarația de
independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a
depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene
și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a
agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.[92]
1. ^ Gorovei, p.6, 7, 8, 10
2. ^ a b Gorovei, p.6
3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa abDezrobirea țiganilor,...
4. ^ Anineanu, p.62; Gorovei, p.9
5. ^ Anineanu, p.62; Gorovei, p.9; Maciu, p.66
6. ^ Enciclopedia Revoluțiilor; Anineanu, p.62; Gorovei, p.9; Maciu, p.66
7. ^ a b c d e f g h Gorovei, p.9
8. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9; Iorga, La Monarchie de
juillet et les Roumains
9. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Vianu, Vol.II, p.281
10. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains
11. ^ a b Mihail Kogălniceanu, 'Iluzii pierdute'. În Scrieri.Texte alese și studiu introductiv de Geo
Șerban. București: Editura Tineretului. Fragmente citate de la pp. 60-61.
12. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Encyclopedia of Revolutions; Vianu, Vol.II, p.273-277
13. ^ Vianu, Vol.II, p.273-277
14. ^ Vianu, Vol.II, p.276-277, 311
15. ^ a b c d Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains
16. ^ Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains
17. ^ Djuvara, p.128-129; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains
18. ^ Djuvara, p.129
19. ^ a b c d e f g h i j Encyclopedia of Revolutions
20. ^ Encyclopedia of Revolutions; Călinescu, p.77; Gorovei, p.9; Iorga, La Monarchie de juillet et
les Roumains; Vianu, p.250
21. ^ Anineanu, p.63-64; Călinescu, p.77
22. ^ Călinescu, p.77; Vianu, Vol.I, p.82
23. ^ Grigorescu, p.20-21
24. ^ Grigorescu, p.21
25. ^ Vianu, Vol.I, p.71, 104, 413
26. ^ a b Ibrăileanu, Amestec de curente...
27. ^ Paul Zarifopol, Poezia românească în epoca lui Asachi și Eliade (wikisource)
28. ^ a b c d Anineanu, p.64
29. ^ Maciu, p.66
30. ^ a b c Ursu, p.15
31. ^ Encyclopedia of Revolutions; Anineanu, p.64; Călinescu, p.77; Iorga, La Monarchie de juillet
et les Roumains; Senelick, p.311-313
32. ^ Senelick, p.313
33. ^ Senelick, p.314-315
34. ^ Encyclopedia of Revolutions; Călinescu, p.77; Gorovei, p.9
35. ^ Călinescu, p.77
36. ^ Encyclopedia of Revolutions; Boia, History and Myth, p.131
37. ^ a b c d e Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9
38. ^ a b c Eugen Denize, "Călători români în Spania secolului al XIX-lea", în Tribuna, Nr. 28,
noiembrie 2003
39. ^ Encyclopedia of Revolutions; Ursu, p.15
40. ^ Vasile Surcel, „Istoria României și lojile masonice”, în Jurnalul Național, 11 octombrie 2004
41. ^ Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9; Maciu, p.66
42. ^ a b Iorga, La Révolution de 1848...
43. ^ Encyclopedia of Revolutions; Maciu, p.67
44. ^ Encyclopedia of Revolutions; Djuvara, p.332-333
45. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Achim, p.111-112; Djuvara, p.278
46. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Achim, p.111-112
47. ^ Dezrobirea țiganilor,...
48. ^ Djuvara, p.275-278
49. ^ Anineanu, p.64; Maciu, p.67
50. ^ a b c Iorga, La guerre de Crimée...
51. ^ Maciu, p.67-68
52. ^ Djuvara, p.355-356; Iorga, La guerre de Crimée...
53. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Maciu, p.68
54. ^ a b Maciu, p.68
55. ^ Encyclopedia of Revolutions; Djuvara, p.332, 356; Gorovei, p.9-10
56. ^ Gorovei, p.9-10
57. ^ a b c d Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.10
58. ^ Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Dénes, p.448-449; Gorovei, p.10
59. ^ a b Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.147
60. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Stavrianos, p.353
61. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.147-148
62. ^ Stavrianos, p.353
63. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.148
64. ^ Giurescu, p.148; Stavrianos, p.353
65. ^ a b Clark, p.53; Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352
66. ^ a b c d e f g h Giurescu, p.148
67. ^ a b Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352
68. ^ Stavrianos, p.352
69. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53
70. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53; Giurescu, p.148
71. ^ Clark, p.53
72. ^ Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Clark, p.53; Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352
73. ^ Clark, p.53; Giurescu, p.148; Iorga, La guerre de Crimée...
74. ^ Clark, p.53; Giurescu, p.148; Stavrianos, p.353
75. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53; Giurescu, p.148-149; Stavrianos, p.353
76. ^ Stavrianos, p.353-355
77. ^ Clark, p.54; Stavrianos, p.355-356
78. ^ Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Stavrianos, p.355-356
79. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Stavrianos, p.356
80. ^ Stavrianos, p.356
81. ^ Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81
82. ^ Anineanu, p.64-65
83. ^ a b c Anineanu, p.65
84. ^ Stavrianos, p.356-357
85. ^ Vitcu, p.20
86. ^ Vitcu, p.22
87. ^ a b Cernovodeanu, p.40-41
88. ^ Ornea, Junimea..., p.293-295
89. ^ a b Giurescu, p.291
90. ^ Clark, p.60
91. ^ Giurescu, p.153; Gorovei, p.10
92. ^ a b Davier, p.60
93. ^ Ciorănescu; Clark, p.61-62; Norton Medlicott, p.90; Ornea, Anii treizeci..., p.390
94. ^ Ciorănescu; Clark, p.61-62; Norton Medlicott, p.89-93
95. ^ Ciorănescu; Iorga, La guerre de Crimée...
96. ^ Clark, p.62
97. ^ Ciorănescu
98. ^ Norton Medlicott, p.189-190
99. ^ Clark, p.62; Iorga, La guerre de Crimée...
100. ^ Clark, p.62; Iorga, La guerre de Crimée...; Ornea, Anii treizeci..., p.390
101. ^ Clark, p.62, 352; Ornea, Anii treizeci..., p.390
102. ^ Ion I. Ghelase, "Mocanii din Dobrogea", în Viața Românească, Nr. 1-2/1933, p.127
103. ^ Davier, p.60; Gorovei, p.10
104. ^ Anna Eva Budura, "Primii diplomați chinezi în Occident", în Magazin Istoric, noiembrie
2007, p.40
105. ^ a b c d Gorovei, p.10
106. ^ Anineanu, p.66
107. ^ Dezrobirea țiganilor,...; Gorovei, p.10
108. ^ Anineanu, p.66-67
109. ^ Anineanu, p.67
110. ^ Jean-Philippe Namont, "Roumains", Dictionnaire des étrangers et des immigrés qui ont
fait la France, Bouquins/Robert Laffont, 2013, p.727.
111. ^ Calendar Național, Ed. Biblioteca Națională a Republicii Moldova, 2007, p. 274-276