MAMIFERE MARINE

Notă: Instructorii care predau specializarea pot oferi copiilor unele imagini xeroxate, pe care ei să le
lipească în caietele lor. De asemenea, puteţi merge la delfinariul din Constanţa, dar amintiţi-le copiilor că acesta
este pentru mamiferele marine o închisoare, în care ele doar supravieţuiesc. Dacă pregătiţi o prezentare video
cu diferite specii de mamifere marine, aceasta va fi o surpriză plăcută pentru cei cărora le predaţi şi-i va ajuta să
înţeleagă câte ceva din comportamentul acestor animale extraordinare.
Cetaceele din acest material nu sunt toate reprezentate la aceeaşi scară..

1. Să identifici din poze câte 3 exemplare din categoriile care urmează şi să

ştii unde pot fi găsite. Să ştii cel puţin un nume ştiinţific din fiecare grupă:
a. balene cu dinţi;
b. balene cu fanoane;
c. foci;
d. delfini.

Această specializare studiază două ordine ale Clasei Mammalia (mamifere), cele care
reprezintă mamiferele marine: Ordinul Pinnipedia şi Ordinul Cetaceea.
Ordinul Pinnipedia reuneşte focile. Acestea sunt mamifere carnivore, adaptate mediului
acvatic, care ies şi pe uscat. Capul lor este mic, trunchiul masiv, iar membrele, ca nişte lopeţi, sunt
folosite la înot. Pe corp au o blană deasă. La naştere, culoarea blănii puilor, este de obicei albă, dar se
schimbă după câteva zile. Focile se hrănesc cu pinguini, peşti, moluşte, crustacee.
Ordinul Cetaceea cuprinde delfinii şi balenele, mamifere acvatice care nu ies niciodată pe
uscat. Înoată cu ajutorul lopeţilor cozii, care este turtită dorso-ventral, împărţită în două şi este
musculoasă. Nu au blană. Nările sunt situate în creştetul capului. Puii pot să înoate încă de la naştere
şi sunt hrăniţi cu lapte. Unele cetacee se hrănesc doar cu krill, pe când altele consumă peşti, calmari,
caracatiţe, alte nevertebrate marine, sau chiar foci. Cetaceele nu mestecă hrana.
Ordinul Cetaceea, la rândul lui, se împarte în două subordine: subordinul Odontoceti şi
subordinul Mysticeti. Odontocetele sunt specii cu dinţi numeroşi, de formă conică. Au un singur
orificiu nazal. Din acest subordin fac parte delfinii şi caşaloţii. Subordinul Mysticeti cuprinde balenele.
Gura are fanoane prin care filtrează hrana. Au două fose nazale. În timpul iernii migrează, spre apele
ecuatoriale, mai calde (migraţie sezonieră), dar există şi alte tipuri de migraţie, printre care cea care
ţine de abundenţa hranei din anumite regiuni.

Balene cu dinţi

Caşalotul (Physeter macrocephalus)

Este larg răspândit în Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Marea Mediterană,
Marea Arabiei, Marea Caraibilor, Golful Mexic, Marea Filipinelor, Marea Coralilor. De obicei, se
găseşte în larg, dar poate fi întâlnit şi în apropierea ţărmurilor unde apa are mai mult de 200 m

1
adâncime. De cele mai multe ori, rămâne în canioanele submarine şi la marginea stâncilor
continentale.
Există o mişcare generală spre poli în timpul verii. Masculii bătrâni migrează până în
apropierea gheţii polare, dar femelele şi exemplarele tinere rar se aventurează dincolo de 45 0 latitudine
nordică şi 420 latitudine sudică. Iarna o petrec în apele temperate şi tropicale. Unele populaţii de
caşalot rămân în aceeaşi zonă tot timpul anului.

Caşalotul pitic (Kogia breviceps)

Caşalotul pitic poate fi văzut rar, deoarece are tendinţa de a trăi la mari distanţe de ţărm. Se
apropie foarte rar de bărci sau vapoare. Preferă apele calde, existând dovezi ale prezenţei lui în apele
temperate, subtropicale şi tropicale. Apare uneori lângă coastele sudice ale S.U.A. şi în sudul Africii,
al Australiei şi Noii Zeelande.

Balena sudică cu cioc (Berardius arnouxii)

Are o distribuţie circumpolară, în apele temperate reci şi în cele polare, la sud de 34 0 latitudine
sudică. Poate fi găsită lângă Peninsula Antarctică. Cele mai multe rapoarte spun că a fost văzută în
jurul Noii Zeelande, precum şi în Strâmtoarea Cook, unde petrece primăvara şi vara. A mai fost
observată în Marea Tasman şi în Pacificul de Sud. Foarte rar a fost întâlnită lângă Africa de Sud.
Preferă să trăiască foarte aproape de marginea gheţii, vara, dar se îndepărtează de ea în timpul
iernii.

Tasmacetul (Tasmacetus shepherdi)

Este extrem de rar. A fost semnalat în Pacificul de Sud şi în Atlanticul de Sud, între 30 0
latitudine sudică şi 500 latitudine sudică, mai precis în apele de lângă: Australia, Noua Zeelandă,
Tasmania, Chile, Argentina. Nu a fost văzut lângă Africa de Sud.
Trăieşte în special în larg, dar uneori şi în apele de coastă adânci.

Balene cu fanoane

Balena cu cocoaşă (Megaptera novaeanglie)

Are o mare răspândire (Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific, Oceanul Indian), dar cu schimbări
sezoniere distincte în repartizare. Îşi petrece iarna în apele calde (pentru înmulţire) şi vara în apele mai
reci (pentru hrănire), migrând mii de km între aceste două zone. Populaţia (totalitatea indivizilor din
aceeaşi specie, răspândiţi pe un anumit teritoriu) din nordul Oceanului Indian poate rămâne pe loc tot
anul sau poate migra spre şi dinspre Antarctica. Petrece cea mai mare parte din an destul de aproape

2
de ţărmurile continentelor sau insulelor, în apa mai puţin adâncă, dar când migrează foloseşte apa
adâncă din largul mărilor.

Balena de Groenlanda (Balaena mysticetus)

Există patru populaţii distincte, despre care nu se ştie dacă se amestecă. Aceste populaţii se
găsesc în:
a. Marea Bering, Marea Ciukcilor şi Marea Beaufort;
b. Golful Baffin, Strâmtoarea Davis, nordul Golfului Hudson;
c. Atlanticul de Nord;
d. Marea lui Ohotsk.
Balena de Groenlanda îşi petrece cea mai mare parte din viaţă la marginea banchizei Arctice.
Scurtele migraţii sezoniere sunt legate de formarea şi mutarea gheţii (spre nord, vara şi spre sud,
iarna).

Balena Minke (Balaenoptera acurostrata)

Se găseşte de fapt în toată lumea, dar nu are o răspândire continuă. În general, este mai puţin
întâlnită în zona tropicală, decât în apele reci. De obicei, se concentrează la latitudinile mari pentru
petrecerea verii şi la latitudinile mici pentru petrecerea iernii. Unele populaţii se pare că rămân în
acelaşi loc tot anul, iar dovezi recente sugerează că unii indivizi pot avea ca unic habitat o anumită
zonă. Adesea intră în estuare, golfuri, unde petrec vara. Pot mânca în apropierea promontoriilor şi
insulelor mici.
Sunt cunoscute trei populaţii izolate geografic: în nordul Pacificului, în nordul Atlanticului şi
în emisfera sudică.

Balena cenuşie (Eschrichtius robustus)

Trăieşte în Oceanul Pacific. În timpul verii, poate fi găsită în zona Arctică, iar în lunile de iarnă
coboară până în apropierea Californiei, Mexicului şi Coreei de Sud. Un mic număr de balene cenuşii
petrece vara lângă Columbia Britanică, Canada, precum şi lângă statele Washington, Oregon şi în
nordul Californiei.

Balena pitică (Caperea marginata)

Este rar întâlnită, mai des în sudul Australiei, Noua Zeelandă şi sudul Africii. Cele mai multe
consemnări o plasează între 300 latitudine sudică şi 520 latitudine sudică, dar a fost văzută o dată lângă

3
Insula Ţara Focului, în sudul Americii de Sud, la 55 0 latitudine sudică. Limita reală este impusă de
temperatura apei la suprafaţă, adică între 5 – 200C. Exemplarele tinere pot migra în apele de ţărm pe
timpul primăverii şi verii. Un mic număr rămâne în acelaşi loc tot timpul anului (de exemplu, în
Tasmania).
Majoritatea balenelor pitice au fost observate în golfurile puţin adânci, dar câteva au fost
întâlnite şi în largul mării.

Balena comună (Balaenoptera phisalus)

Este foarte des întâlnită în emisfera sudică, dar mai rară la tropice. Este comună în apele
polare, dar nu în aceeaşi măsură ca balena albastră sau balena Minke. Există trei populaţii izolate
geografic: în Atlanticul de Nord (intră şi în Marea Mediterană până în dreptul Siciliei), Pacificul de
Nord şi în emisfera sudică. Unele populaţii migrează la latitudini mici, unde este relativ cald, iar vara
la latitudini mai mari, unde apa este mai rece. Populaţiile din Golful Californiei (Marea lui Cortez) şi
Mexic, rămân pe loc tot anul. Balena comună se găseşte de obicei în larg, dar mai poate fi văzută şi
aproape de ţărm, în zonele unde apele sunt suficient de adânci.

Foci
Vaca de mare (Monachus monachus)

Mai este numită şi „foca cu burtă albă”. Răspândită pe un teritoriu foarte restrâns, se găseşte
numai în aproximativ 20 de locuri în Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Neagră şi coastele
atlantice ale Africii de Nord. Acum foarte rară, este extrem de timidă şi se înmulţeşte pe plajele
câtorva insule nelocuite. Este activă atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii.

Viţelul de mare sau câinele de mare (Phoca vitulina)

Este răspândit în regiunile nordice ale Oceanului Atlantic şi Oceanului Pacific. Se înmulţeşte
lângă Insulele Britanice, nordul Franţei, nordul arctic al Scandinaviei şi Islanda. Poate fi găsit pe
ţărmurile apelor, incluzând lacuri marine şi ocazional râuri.

Morsa (Odobenus rosmarus)

4
 Este foarte larg răspândită în apele europene, adică în Atlanticul de Nord, Oceanul Arctic,
ocazional în sudul Islandei, Norvegiei şi foarte rar lângă Anglia. Mai există populaţii stabile în
Oceanul Pacific, Bazinul Fox şi în nordul Golfului Hudson.
Preferă zonele banchizelor ce plutesc în derivă pe apele puţin adânci, în apropierea ţărmului
continental. Le plac apele ce au cel mult 80 – 100 m adâncime. Morsele preferă să trăiască pe gheaţă,
dar în timpul verii, ele trăiesc pe coaste şi pe plaje.

Elefantul de mare nordic (Myrounga angustirostris)

Mai este numit şi „foca cu trompă”. Trăieşte în nordul Oceanului Pacific. Se găseşte în grupuri
uriaşe pe plajele sau insulele din zona Arctică.

Foca cu glugă (Cystophora cristata)

Mai este numită şi „foca cu creastă”. Trăieşte în nordul Oceanului Pacific, ajungând până în
Oceanul Arctic. În Oceanul Atlantic poate fi întâlnită pe Insula Jan Mayen (lângă Norvegia) şi,
ocazional, până lângă Marea Britanie, cel mai sudic punct în care coboară.

Foca cenuşie (Halychoerus grypus)

Trăieşte în Oceanul Atlantic, pe coastele Groenlandei, în jurul coastelor Angliei, în nordul

Franţei, ajungând uneori în Marea Nordului, nordul Mării Baltice, nordul Scandinaviei, Rusiei şi în
Islanda. Preferă ţărmurile marine, unde trăieşte în mari colonii.

Foca de Groenlanda (Pagophilus groenlandicus)

Poate fi întâlnită în nordul Oceanului Atlantic, lângă Groenlanda, în Golful Baffin, în Golful
Hudson, în Marea Groenlandei, Marea Barents, Marea Kara. Uneori ajunge pe coastele Marii Britanii.

5
 Delfini
Delfinul comun (Delphinus delphis)

Este foarte răspândit, totuşi se pare că sunt mai multe populaţii diferite. Se găseşte în multe
mări închise, cum ar fi: Marea Roşie, Marea Mediterană, Marea Neagră. Poate fi mai puţin întâlnit în
Oceanul Indian.
Este prezent tot timpul anului în aceleaşi zone, dar unele populaţii se pare că au o mutare
sezonieră şi apar în acelaşi loc (cum ar fi un promontoriu) în diferite părţi ale anului. De obicei, se
găseşte în locurile unde temperatura la suprafaţa apei este de 10 – 28 0C, ceea ce limitează aria de
răspândire spre nord sau spre sud, dar poate urma curenţii marini calzi, dincolo de această arie
normală. Este întâlnit mai puţin în apa mai mică de 180 m adâncime. În general, stă în larg, dar poate
fi găsit şi la marginea stâncilor continentale, mai ales în zonele în care relieful fundului mării este
înălţat.

Delfinul mare (Tursiops truncatus)

Mai este numit şi „delfinul săritor”. Poate fi găsit în: Marea Neagră, Marea Roşie, Marea
Mediterană, Golful Californiei etc.
Unele populaţii care trăiesc în larg au fost văzute făcând migraţii sezoniere; cele mai multe
populaţii ce trăiesc în apropierea ţărmurilor au rămas în aceleaşi zone tot timpul anului. În afara apelor
tropicale, au fost văzute în special în habitate de coastă cuprinzătoare, de la ţărmurile deschise cu
puternice valuri, până la lagune, estuare largi, chiar în cursurile inferioare ale râurilor şi în porturi. Cei
care trăiesc în larg sunt obişnuiţi în apropierea insulelor oceanice, dar pot fi văzuţi şi în marea
deschisă, în partea tropicală de est a Pacificului şi în multe alte părţi. În nordul Atlanticului de Nord,
rareori trece de Marea Britanie.

Marsuinul sau porcul de mare (Phocaena phocaena)

Se găseşte în apele de ţărm, fiind văzut de cele mai multe ori la distanţe de cel mult 10 km de
ţărm. Îi plac apele reci şi frecventează golfurile cu apă puţin adâncă, estuarele şi canalele în care
pătrunde fluxul, intrând aproximativ 200 m în interiorul lor. Înoată distanţe considerabile contra
curentului. Se întâmplă să facă unele mişcări sezoniere (legate de disponibilitatea hranei), spre ţărm –
vara şi în larg – iarna. Uneori se mută spre nord, vara, respectiv sud, iarna. În unele zone, populaţiile
sunt prezente tot timpul anului.
Există trei populaţii separate: în Marea Neagră, în Oceanul Atlantic şi în Oceanul Pacific.

Delfinul pătat (Stenella attenuata)

6
 Este des întâlnit în apele tropicale şi subtropicale, dar şi în unele zone temperate, cu apa caldă.
Se găseşte în special acolo unde temperatura apei este de 25 0C. Este comun în jurul insulelor. A fost
foarte bine studiat în estul zonei tropicale din Oceanul Pacific şi mai puţin în alte părţi. În vestul
Atlanticului de Nord, poate fi găsit împreună cu delfinul pătat de Atlantic (Stenella frontalis), în largul
mării. Nu se cunosc migraţii, dar există mişcări sezoniere, de obicei iarna - spre larg şi vara - spre
ţărm.

Delfinul Grampus (Grampus griseus)

Este destul de comun. Se găseşte în Oceanul Pacific, Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi în
Marea Mediterană. Preferă apele adânci, depărtate de ţărm, dar a fost întâlnit mai rar şi în apropierea
insulelor oceanice. Se apropie la 11 km de ţărmurile Marii Britanii şi Irlandei. Lângă S.U.A., se
găseşte în principal aproape de marginile ţărmurilor stâncoase. Uneori este văzut în regiunile reci, în
timpul verii. Prezent tot anul în aceleaşi zone, face uneori mişcări sezoniere din larg spre ţărm şi
invers.

Delfinul Inia (Inia geoffrensis)

Delfinul Inia sau delfinul de Amazon este un delfin de apă dulce. Se găseşte în Venezuela,
Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru, Guyana şi Brazilia, în fluviile Amazon şi Orinoco. Înaintează până
la 3000 km în interiorul continentului. Este foarte comun la confluenţele râurilor cu afluenţii lor, în
apele repezi, aproape de ţărm. În sezonul uscat (august – noiembrie), se limitează doar la râuri. În
sezonul ploios (decembrie – iunie), când apa inundă jungla şi pajiştile, înoată printre copaci. Când
apele se retrag (iulie) şi nivelul lor poate scădea la 10 m, delfinii pot rămâne uneori împotmoliţi în
heleştee.

Balena ucigaşă (Orcinus orca)

Balena ucigaşă (Orca) este de fapt un delfin, dar poartă această denumire din cauza mărimii ei
foarte mari în comparaţie cu delfinii, apropiată balenelor.
Populează toate oceanele şi aproape toate mările. A fost văzută mai degrabă în apele reci (în
special, în regiunile polare) decât în cele tropicale şi subtropicale. Observată, de cele mai multe ori, de
la zona valurilor de ţărm la marea deschisă, preferă totuşi să rămână într-o porţiune de până la 800 km
depărtare de linia ţărmului. O mare concentrare de balene ucigaşe poate fi găsită vizavi de stâncile
continentale. În general, preferă apele adânci, dar este adesea găsită în golfurile puţin adânci şi în
estuare. Cu plăcere intră în zona sloiurilor de gheaţă plutitoare, în căutarea prăzii. Nu are migraţii
7
lungi regulate, dar există unele mişcări locale în funcţie de gheaţa ce acoperă anumite porţiuni în
zonele polare sau abundenţa de hrană în unele locuri.

Balena pilot de Atlantic (Globicephala melas)

Şi balena pilot este tot un delfin, dar i s-a dat la început numele de balenă din cauza mărimii
mari, nume care se păstrează şi astăzi.
Sunt cunoscute două populaţii distincte: prima – în emisfera de sud, iar a doua – în nordul
Oceanului Atlantic şi în Marea Mediterană. Acestea sunt separate geografic prin întinsa zonă tropicală.
Amândouă preferă apa adâncă. Una trăieşte permanent atât în larg cât şi în apropierea ţărmului, pe
când cealaltă este întâlnită aproape de ţărm (vara şi toamna) şi în larg (iarna şi primăvara). Migraţia se
face în funcţie de abundenţa calmarilor, pe care îi preferă ca hrană.

Beluga (Delphinapterus leucas)

Este larg răspândită în zona subarctică şi arctică. Poate fi găsită lângă coastele Scandinaviei,
Groenlandei, fostei Uniuni Sovietice şi Americii de Nord.
Repartizarea sezonieră este legată de starea gheţii. Cele mai multe populaţii nu fac migraţii
excesive. Cele mai lungi migraţii sunt cele în care beluga pleacă din Marea Bering (unde petrece
iarna) spre Canada, râul Mackenzie (pentru timpul verii). Vara pot înota 1000 km sau mai mult în
susul râului, beluga fiind una dintre puţinele cetacee care trăiesc şi în apă sărată şi în apă dulce. Unele
populaţii nu migrează, ci rămân tot anul în Canada, zona râului St. Lawrence. Petrec verile în golfurile
puţin adânci şi în estuarele râurilor, iar iernile în zonele banchizelor de gheaţă plutitoare, unde vântul
şi curenţii oceanici menţin deschise crăpăturile şi găurile, acestea fiind folosite de beluga pentru
respiraţie.

Narvalul (Monodon monoceros)

Dintre toate cetaceele, narvalul ocupă unul dintre cele mai nordice habitate. Poate fi găsit, cu
discontinuităţi, în zona circumpolară, în special deasupra cercului Arctic şi la marginea calotei de
gheaţă, rareori mai departe de 700 latitudine sudică. Rar în centrul şi vestul Canadei, în Alaska şi apele
Siberiei, narvalul poate fi întâlnit în număr mare în Strâmtoarea Davis, în jurul Golfului Baffin şi în
Marea Groenlandei. Migraţia este dictată de avansarea sau retragerea gheţii. Petrece verile în
fiordurile reci şi adânci, precum şi în golfuri. Puţine observaţii au fost făcute în timpul iernii, din
cauza vremii nefavorabile şi a luminii insuficiente.

2. Să ştii povestirea biblică în care Dumnezeu a folosit balena.

Desigur, este vorba despre povestirea lui Iona, care a fost înghiţit de o balenă.
Nu se ştie precis despre ce tip de balenă este vorba, dar unii cercetători presupun că a fost un
caşalot. Ei spun aceasta pe baza unei întâmplări reale din anul 1891. În acest an, în timp ce era
urmărit, un caşalot a distrus barca aparţinând vasului „Steaua de răsărit” şi l-a înghiţit pe tânărul
vânător de balene James Bartley, din Seattle (S.U.A.).
8
 3. Care mamifer marin deţine recordul de mărime în lumea vie?

Balena albastră (Balaenoptera musculus)

Balena albastră este campioana absolută a lumii vii de pe Pământ. În medie, ea măsoară 24 –
31 m şi cântăreşte 100 – 140 t. Recordul îl deţine exemplarul prins în 1904 lângă Insula Georgia de
Sud, în Atlanticul de Sud, care măsura 33,58 m lungime (nu a putut fi cântărit). Un alt exemplar, prins
în 1922 în Atlanticul de Sud, avea 33 m şi 185 t. În 1947, pescadorul sovietic „Slava” a capturat, în
Pacificul de Sud, o balenă albastră de 27,6 m şi 187 t.
Balena albastră (Balaenoptera musculus) are trei subspecii diferite:
- subspecia intermedia, în emisfera sudică;
- subspecia musculus, în emisfera nordică;
- subspecia brevicauda, care se găseşte în special în apele tropicale din emisfera sudică.
Este răspândită în toate oceanele, deşi le preferă pe cele reci, polare. Cele mai multe balene
albastre trăiesc în emisfera sudică, pe când în Atlanticul de Nord sunt numai câteva sute. Unele
migrează distanţe mari, iar altele (de exemplu, populaţia din nordul Oceanului Indian) rămân în
aceeaşi zonă tot anul.
Coloraţia lor – după cum arată şi numele – este cenuşiu-albăstruie, puţin mai deschisă pe burtă.
La naştere, puiul are aproximativ 2,5 t şi măsoară 7 m.
Se hrăneşte cu krill sau alte crustacee.
Ca urmare a faptului că a fost vânată foarte mult în trecut (prezenta avantajul folosirii a 97%
din corpul ei uriaş) şi pentru că rata mortalităţii este mare în unele populaţii, balena albastră este o
specie în pericol de dispariţie.

4. Explică următorii termeni:

a. plesnitul apei;
b. ecolocaţie;
c. săritura de spionare;
d. fanoane;
e. grup;
f. harem;
g. plancton.

Plesnitul apei
Balenele, delfinii şi unii marsuini sar din apă cu capul înainte şi cad înapoi cu un pleoscăit
puternic, împroşcând apa. Această mişcare se numeşte „plesnitul apei” sau „plescăit” şi este, fără
îndoială, cea mai spectaculoasă activitate de suprafaţă. Adesea, observatorul poate vedea ieşind din
apă întregul animal (de ex. la balena ucigaşă).

9
 Cetaceele mici pot sări foarte sus şi adesea fac rotiri complete, se dau peste cap şi se răsucesc
înainte de a intra din nou în apă. În mod normal, balenele mari ies cu 2/3 din corp deasupra apei, după
care cad pe burtă, se întorc pe o parte sau cu spatele (de ex. balena Minke).

Multe specii fac aceste sărituri de mai multe ori la rând, iar când un animal plesneşte apa, alţii
îl urmează imediat. Balena cu cocoaşă poate sări de 200 de ori într-o singură reprezentaţie.
Plesnitul apei este încă un mister, cu toate că poate avea numeroase explicaţii: o formă de a
atrage atenţia, o cale de a strânge laolaltă peşti sau de a îndepărta paraziţii, un spectacol al forţei, o
provocare sau pur şi simplu un mod de distracţie. De fapt, poate fi o cumulare a tuturor acestor roluri.

Ecolocaţie
Cetaceele sunt capabile să facă o „poză” a mediului înconjurător cu ajutorul ultrasunetelor.
Aceasta folosire a ultrasunetelor se numeşte „ecolocaţie”. Ele fac zgomote care ricoşează când lovesc
obiectele apropiate şi aceste ecouri avertizează animalul despre ceea ce se găseşte în apă.

Cu ajutorul ecolocaţiei, cetaceele sunt capabile nu numai să aprecieze corect distanţele, ci şi

formele obiectelor. De asemenea, le ajută să navigheze şi să se hrănească în ape tulburi sau pe
întuneric. Distanţa maximă la care funcţionează ecolocatorul nu se cunoaşte, însă se ştie că ea ajunge
la sute de metri (de exemplu, la caşalot – 260 m).

Săritura de spionare
Periodic, unele cetacee se ridică cu capul deasupra apei şi se rotesc încet, pentru a privi în jur.
Acest comportament este numit „săritură de spionare” şi se întâlneşte mai ales la trei specii: balena
ucigaşă, balena cenuşie şi beluga.
Balena cenuşie iese cu 2 – 3 m din cap deasupra apei şi spionează timp de 30 de secunde sau
mai mult.

Pentru a avea aceeaşi privire de ansamblu, balena ucigaşă se ridică cu cea mai mare parte din
înotătoare deasupra apei.

În cazul balenelor ucigaşe, se întâmplă ca mai mulţi membri ai aceluiaşi grup să spioneze în
acelaşi timp.

Fanoane
Unele balene nu au dinţi, dar maxilarul superior are până la 480 de lame din piele dură, numite
„fanoane”. Acestea atârnă în interiorul gurii şi acţionează ca o sită pentru a filtra planctonul, animalele
şi plantele acvatice mici.
Iată cum se hrănesc balenele:

10
 Balena deschide gura şi înghite o cantitate uriaşă de apă. Apa este plină de krill. Când balena
închide gura, apa este împinsă afară printre fanoane, care reţin hrana.

Grup
Mamiferele marine trăiesc adesea în grupuri, numite uneori turme. Grupurile pot fi formate din
numere diferite de indivizi. De cele mai multe ori, fiecare grup formează o familie, cu dialect deosebit.
Dacă uneori se întâmplă ca balenele să înoate singure, în schimb, pentru delfini, apartenenţa la
un grup este vitală. Grupuri de delfini, formate din mai multe familii, se unesc temporar în cârduri
mari, care se despart din nou după ce hrana acumulată într-o regiune se dispersează. Din când în când,
familii de delfini se unesc în acţiuni simultane împotriva unor rechini mari, pentru a se despărţi după
trecerea pericolului.
La narvali, în unele cazuri, femelele şi puii care sunt alăptaţi formează unele grupuri, pe când
tinerii şi adulţii masculi formează asociaţii separate.
Există şi grupări pe vârste, în care se unesc indivizi cu posibilităţi fizice asemănătoare (în ce
priveşte viteza de înot, posibilitatea de a se scufunda la aceleaşi adâncimi în căutarea hranei etc.).

Harem
Grupul în care există un singur mascul, dar mai multe femele şi pui, este numit „harem”.
Această organizare se poate întâlni la caşaloţi. Pentru ca un caşalot mascul să poată prelua conducerea
unui cârd de femele şi tineri, el trebuie să poarte nenumărate şi aprige lupte cu rivalii. De obicei,
fiecare caşalot mare poartă urmele unor astfel de lupte. Dar se întâmplă ca şi femelele să-l gonească
fără milă pe paşă, lăsându-i pe trup urme de muşcături, care se deosebesc uşor de cele lăsate de
masculi, prin dimensiunile lor mai mici. Cei goniţi se adună în grupuri de burlaci sau trăiesc solitari în
ape mai reci, unde nu pătrund de obicei femele şi tineri.

Plancton
Planctonul este format din totalitatea organismelor vegetale şi animale ce plutesc liber pe
suprafaţa mărilor şi oceanelor. Acesta reprezintă hrana pentru multe animale, de la peştii mici, până la
balenele uriaşe. Planctonul pluteşte aproape de suprafaţă pentru că are nevoie de lumină ca să trăiască.

5. Care este scopul stratului de grăsime?

Spre deosebire de multe alte mamifere, balenele, delfinii şi marsuinii nu au un înveliş gros, de
blană, care să le ţină cald. În schimb, au sub piele un strat izolator de grăsime. De obicei, acest strat
este gros de 15 cm la balenele mari, dar el poate ajunge, în cazul balenei de Groenlanda, la 45 cm sau
chiar mai mult. Grosimea stratului de grăsime la foci este de aproximativ 10 cm.
În urma hrănirii intense din timpul verii, stratul izolator creşte în grosime, pentru a descreşte în
timpul iernii (când hrana este mai puţină) sau în timpul migraţiilor, când unele balene, cum ar fi cea cu
cocoaşă, nu se hrănesc.

6. Să ştii două motive pentru care sunt vânate focile.

Aşa cum se cunoaşte din cele mai timpurii relatări, focile au fost vânate pentru hrană,
îmbrăcăminte, învelişuri pentru corăbii şi hamuri pentru sănii. De asemenea, focile sunt vânate şi
pentru a satisface cerinţele modei.

11
Morsele au fost vânate pentru fildeş, iar când balenele s-au împuţinat, vânătorii amatori de grăsime s-
au îndreptat spre acestea ca spre o altă sursă de grăsime.

7. Explică de ce focile şi delfinii pot să se mişte aşa repede în apă.

Rapiditatea deplasării depinde de perfecta formă hidrodinamică pe care o are atât corpul întreg,
cât şi părţile lui componente. Mai mult, la cetacee, lipseşte de pe corp tot ce ar fi putut frâna
înaintarea, adică învelişul pilos, pavilioanele urechilor, membrele posterioare.
Principalul organ folosit de cetacee pentru deplasare este coada. Trunchiul cozii este
comprimat lateral şi coada propriu-zisă aşezată orizontal. Trunchiul cozii efectuează lovituri în sus şi
în jos, uneori cu o mică abatere spre stânga şi dreapta. În aceste cazuri, dacă pe coada unui delfin care
se îndepărtează repede ar exista un punct luminos, am vedea că acesta descrie un fel de opt foarte
alungit. Când trunchiul se mişcă în jos, coada se înclină în sus şi invers. Delfinul nu face mişcări de
rotaţie cu coada în timpul înotului.
Pentru a-şi mări viteza fără să facă un efort prea mare, delfinii folosesc uneori forţa de
împingere a valurilor (în special a celor ridicate de vapoare), pe care le călăresc.
În continuare, sunt prezentate vitezele maxime cu care pot înota unele mamifere marine:
- orca – 80 km / h (cea mai rapidă dintre cetacee);
- delfinul comun – 36 km / h;
- balena pilot – 48 km / h;
- delfinul mare – 30 km / h.

8. Trasează câte un lanţ de hrănire (lanţ trofic) pentru două mamifere

marine diferite.

Oriunde trăiesc, animalele depind de plante sau de alte animale pentru a supravieţui.
Un mod de a arăta cine ce mănâncă este lanţul trofic. Săgeata indică cine de cine este mâncat.

12
 9. Alcătuieşte un raport despre mamiferele marine, de minim 750 de cuvinte,
şi arată-l examinatorului tău. Include şi imagini.

Acest raport poate fi general (când te referi la delfini, balene sau foci), dar te poţi referi şi doar
la o singură specie, descriindu-i comportamentul şi specificând cum arată, unde se găseşte, cu ce se
hrăneşte, curiozităţi legate de ea etc.

Lucruri interesante despre mamiferele marine

Narvalul prezintă o particularitate interesantă: din caninul stâng se dezvoltă, la mascul, un fel
de lance răsucită, de 2 – 3 m lungime. Foarte rar se întâmplă ca aceasta să se dezvolte la caninul drept.
Ceilalţi dinţi rămân în stare rudimentară. Acest canin alungit este folosit de narval în luptă, pentru a da
lovituri frontale. Narvalii care trăiesc printre banchizele din zona Arctică, pentru a nu se sufoca dacă
ochiurile de apă îngheaţă, rup gheaţa cu uşurinţă, folosindu-se de acest dinte.

Când un pui de delfin rămâne orfan, altă femelă din grup îl adoptă. Mai mult, delfinul comun
şi delfinul mare adoptă puii delfinilor rotitori rămaşi orfani. Se pare deci că delfinii nu adoptă doar
puii de aceeaşi specie cu a lor, ci chiar din alte specii.
La balene, capul porneşte direct din trunchi, iar gâtul propriu-zis lipseşte. Ca urmare, capul nu
poate fi mişcat în plan vertical sau orizontal. Beluga este singurul cetaceu care poate să-şi mişte capul
spre dreapta sau stânga.
Pentru a vâna bancuri de peşti mici, cum ar fi heringii, balenele cu cocoaşă construiesc o
„cuşcă” cilindrică (cu diametrul de până la 30 m), ale cărei gratii sunt şiruri verticale de bule de aer.
Pentru aceasta, ele se scufundă sub bancurile de peşti şi, în timp ce urcă în spirală spre suprafaţă,
lansează cu forţă din evenţi (orificii de respiraţie) aceste bule. Peştii sunt prinşi în mijlocul cercului,
iar ele se reped cu viteză şi-i mănâncă. Uneori, câte două balene se asociază pentru a face cuşca mai
mare şi gratiile mai dese.
Cetaceele, chiar de aceeaşi specie, diferă unele de altele. Aceste diferenţe constau în variaţia
formei înotătoarei dorsale (mai ales la delfini), a coloritului cozii (la balenele cu cocoaşă), a formei
abdomenului etc. Acestea sunt similare cu amprentele umane. La balena australă (Eubalaena
australis), semnele albe de pe cap reprezintă caracteristicile individuale. Cetaceele se nasc cu aceste
semne şi le păstrează toată viaţa, cu foarte mici schimbări.
Toate cetaceele comunică între ele prin sunete. Cele mai vorbăreţe animale din tot ordinul
cetaceelor sunt delfinii, a căror voce are cel mai larg diapazon de frecvenţe acustice (de la câteva sute,
la 170.000 Hz). Cele mai multe specii de delfini folosesc între 17 şi 22 semnale diferite. Printre
acestea, se numără: trosnete, fluierături, sunete melodioase cu diferite intonaţii, urlete jalnice,
miorlăituri, ţipete, ciripituri, scâncete etc. Un lucru unic şi interesant a fost descoperit de cercetători în
urma studiului balenelor pilot. De fiecare dată când comunică, încep cu anumite sunete. Acestea
reprezintă un „nume” cu care se prezintă. Acest nume este învăţat încă din copilărie şi nu suferă mari
schimbări în timpul vieţii.
Delfinii se ajută la nevoie. Un delfin bolnav sau rănit, care nu poate să se menţină la suprafaţă,
ar muri dacă nu i-ar veni în ajutor semenii săi. Aceştia îl ajută, îl ridică, îl ţin la aer, îl salvează. S-a
înrădăcinat în firea delfinilor ca un puternic instinct această acţiune, astfel încât ei fac aceste acţiuni de
salvare chiar şi faţă de animale de altă specie. O fac, de asemeni, şi în cazul oamenilor.

13