Magnetit

Magnetitul (sau magnetita) este un mineral din grupa oxizilor de fier cu proprietăți feromagnetice,
fiind oxidul de fier cel mai rezistent față de acizi și baze, cristalizează în sistemul cubic, cu formula
chimică Fe3O4. Ionul de fier din mineral poate fi fier bivalent sau trivalent, de aceea magnetita este
prezentată ca oxid de fier(II,III); duritatea mineralului pe scara lui Mohs este 5,5 - 6,5, culoarea
neagră, urma neagră cu un luciu mat, metalic.
Magnetita este unul dintre mineralele cu cele mai puternice caractere feromagnetice. La temperatura

Curie ( pragul de temperatură de la care dispar proprietățile feromagnetice) de 578 °C

magnetizarea se orientează în mare parte ca magnetizarea terestră, astfel ia naștere un magnet

remanent polarizat cu 500 nT (unități Tesla; ). Astfel cristalele de magnetită pot conserva în
această formă orientarea magnetică terestră. Studiul orientării (polarizării) magnetice a rocilor de
lavă vulcanică (bazalt) de către geologi a dus la idea că la intervale mari de timp în perioadele
geologice îndepărtate polii magnetici ai Pământului s-au inversat. Datorită proprietății sale
magnetice, magnetita este folosită și azi ca magnet-pigment la busolă.

Istoric și etimologie[modificare | modificare sursă]

Din latină provine cuvântul magnes - magnet care este folosit în Evul Mediu pentru denumirea
mineralului, termenul de magnetit este folosit pentru prima oară în 1845 de geologul și mineralogul
austriac Wilhelm Ritter von Haidinger(1795-1871).
In China proprietățile magnetice a mineralului sunt cunoscute deja în secolul XI î.e.n.. Prima
menționare a mineralului ca magnetis în Europa o face filozoful și naturalistul grec Theophrastos din
Eresos (390-371 î.e.n.) ulterior este amintit de Plinius ca magnes mineral găsit de un cioban pe
muntele Ida (azi pe teritoriul Turciei) piatră care rămâne lipită de vârful metalic al toiagului
ciobanului.
Plinius clasifică aceste pietre magnetice ca feminine sau masculine după felul cum se atrag sau
resping între ele.
Mineral cu aspect asemănător având însă culoarea albă, neavând proprietăți magnetice va fi numit
[[carbonat de magneziu|Magnezit MgCO3. Probabil de aici provine și denumirea unei regiuni
din Grecia Magnezia din Thesalia.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Mineralul ia naștere pe cale naturală
prin procesele de vulcanism, la temperaturi ridicate (cca. 600 °C) temperatură cedată de lava
vulcanică rocilor înconjurătoare.
Prin ieșire la suprafață a lavei se reduc presiunea ce determină degajarea de gaze în cantități
mari, așa numiții vapori de apă atacă rocile din punct de vedere chimic formându-se calcare
dolomitice, fiind astfel eliminat bioxidul de carbon, formându-se hidroxizi alcalini.
Dacă lava conține fier vor lua naștere oxizi de fier, care prin răcire cristalizează dând naștere
la magnetit Fe3O4 sau minerale înrudite neavând proprietăți magnetice ca hematitul Fe2O3.
Aceste procese de formare a unui mineral fiind numite procese pneumatolitice (grec.:pneuma =
gaz, lyein = dizolva, lega).
Produs pe cale artificială
prima metodă utilizată e metoda lui V.A.M. Brabers care cu ajutorul procedeului de topire pe
straturi (printr-o încălzire prin inducție) în cuptorul cu oglindă la temperaturi și tensiuni de
suprafață controlate, se obțin din α-Fe2O3 cu o puritate de 99.9%, cristale cu o mărime
medie de 2 - 5 cm care vor fi în cuptorul cu oglindă 70 de ore la o temperatură de 1130 °C
într-o atmosferă de CO2 și H2 tratat pentru a echilibra tensiunile din material și eliminarea
formării unei rețele cristaline defectuoase în structuramagnetitului.
Mineralul poate fi găsit în natură
în formă compactă, granulată, sau critalină cu cristale octaedrice în roci
magmatice ca bazalt, diabaz și gabro.
Mineralul poate fi întâlnit și în roci metamorfice sau roci sedimentare în albia râurilor.
Malurile sau ștrandurile negre din California, Noua Zeelandă Fuerteventura (Insulele
Canare) conțin magnetit.
Cantități mai însemnate de magnetit sunt în regiunile: Kiruna Suedia,
Pibara Australia de vest, Adirondack, Oregon, New Jersey, Pennsylvania, North
Carolina, Virginia, New Mexico, Utah,
Colorado USA, Norvegia, Germania, Italia, Elveția, Africa de Sud, Rusia, India, Mexic.

Structură[modificare | modificare sursă]

Structura de bază a magnetitului

Din punct de vedere cristalografic magnetitul aparține de grupa spinelului, cristalele

dezvoltate normal având frecvent cristale gemene cu suprafețe octaedrice mai rar
rombdodecaedrice.
Magnetitul cristalizează și în sistemul de cristalizare invers al spinelului, ionii de fier
trivalent (Fe3+) sunt repartizați în mod uniform tetraedric cu legați de ionii de oxigen, pe
când ionii de fier bivalent (Fe2+) sunt repartizați uniform în rețeaua de structură
octaedrică și tetraedrică.
[1] Simetria la faza de temperatură înaltă a magnetitului a fost deja în anul 1915

clarificată, grupa structurii spațiale fiind Fd3m bzw. O7h, unde constanta structurii de
rețea este a = 8,394 &Aring, astfel rezultă 8 forme structurale de bază cu 56 de atomi
într-un sistem de cristalizare cubic.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

Ca materie primă:
Magnetitul împreună cu hematitul sunt principalele minereuri de fier (până la 72 %
fier) sub denumirea de oxid negru de fier se înțelege magnetit concasat (măcinat).
Folosit de viețuitoare:
Diferite animale necesită magnetita pentru o orientare geografică pe teren.
Astfel se pot aminti albinele, moluștele, porumbeii (cu magnetit la baza
ciocului), magnetobacteriile, (cu magnetit în membrana celulară) care le ajută
să se orienteze după linnile magnetice terestre.
Ca material de construcție:
 In industria de construcție sub formă granulată utilizată din cauza densității
mari a mineralului (4,65 bis 4,80 kg/dm3) în betonurile grele și ca ziduri de
protecție contra radiațiilor.
Utilizat în industria semiconductorilor:
Această utilizare în electronică se bazează pe teoria rotației în anumite
structuri (configurații) a electronilor, sau atomilor (Spinpolarisation) ca
ventile (Spinventile, ce folosesc efectul GMR (Giant Magneto
Resistance), este un efect studiat în mecanica cuantică).

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Magnetism:

Figura 2: Antiferromagnetice legături a Momentelor din subgrupa reţelei A-

B

Timpul îndelungat în care a fost folosit și studiat mineralul, permite

explicația structurii cristalului. Fe3O4 are proprietăți feromagnetice
(cu momente de forță magnetică). Ordinea structurii magnetice în
magnetită se poate explica numai prin cele două subgrupări a
rețelelor din figura 2 după teoria (Antiferomagnetică) a fizicianului
francez Louis Néel (1904-2000). În acest model se presupune un
schimb de efecte între structurile octaedrice și tetraedrice cu ioni de
oxigen ordonate cu ioni de fier puternic negativi și schimbarea
efectului între ionii din subgrupa aceleași rețele slab pozitiv și
negativ.
Această determină o ordine antiparalelă a momentelor de forță
magnetică.
Temperatura Curie (când proprietățile magnetice dispar) este foarte
ridicată cu valoarea TN=850K.
Transformarea Verwey
Conductibilitatea electrică a magnetitei care e în general
influențată de numărul electronilor liberi:

este influențat mult de temperatură, astfel la T=120K

magnetita își schimbă abrupt proprietatea conductibilității
electrice, de la un bun conductor electric (ca. 0.2 mΩm la
T>120K) devine un izolator electric (40mΩm la T<120K).
Această proprietate a mineralului a fost studiată și
explicată teoretic în anul 1939 de E. J. W. Verwey.