Insula Paștelui

Insula Paștelui (sau Rapa Nui) este o insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, aflată în
cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian. Teritoriu special al statului Chile, anexat în 1888,
Insula Paștelui este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale, denumite moai, statui create
de către primii locuitori ai insulei. Rapa Nui este considerată de către UNESCO drept patrimoniu
universal, cea mai mare parte a insulei fiind declarată Parc Național (Parcul Național Rapa Nui). În
perioada modernă, insula a servit ca avertisment în ceea ce privește degradarea mediului și
cea culturală, la care se poate ajunge prin exploatarea irațională a resurselor. În prezent această
teorie este contestată de către etnografi și arheologi, care susțin că atât aducerea bolilor de către
europeni cât și deportarea locuitorilor pe post de sclavi,[3] sunt cauzele care au devastat populația
indigenă în secolul XIX și au avut un impact social mult mai mare decât declinul mediului
înconjurător. De asemenea, apariția de specii noi de animale pe insulă (cum ar fi șobolanii și oile),
aduse de către coloniști, a avut un impact devastator asupra florei locale, care aproape că a dispărut
între anii 1930-1960. Numele[modificare | modificare sursă]
Numele de „Insula Paștelui” a fost dat de către exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul
vizitator european, care a descoperit insula în duminica Paștelui din 1722 în vreme ce căuta o altă
insulă (Insula lui Davis) și a denumit-o Paasch-Eyland (Insula Paștelui în olandeză).[4] Numele oficial
al insulei, în limba spaniolă, este Isla de Pascua, ceea ce înseamnă chiar „Insula Paștelui”.
Numele în limba rapa nui al insulei, „Rapa Nui” sau „Marea Vâslă”, a fost monetizat în urma
raidurilor efectuate de către căutătorii de sclavi din secolul XIX, datorită asemănării cu numele Rapa,
care aparține unei insule din arhipelagul Bass din Polinezia Franceză (Rapa Iti sau Mica
Rapa)[5] Oricum, Thor Heyerdahl a susținut că, dimpotrivă, numele original era Rapa iar Rapa Iti era
numele dat de către refugiați celeilalte insule.[6]
Sunt câteva ipoteze care încearcă să precizeze care ar fi numele „originar” pentru Insula Paștelui,
spre exemplu Te pito o te henua, adică „Buricul Pământului” sau „Capătul lumii”. Pito înseamnă
și buric dar și cordon ombilical, iar insula era considerat a fi legătura dintre lumea celor vii (kainga) și
lumea spirituală Po, care se afla în adâncurile oceanului, departe spre est. Atâta vreme cât Insula
Paștelui este extremul estic al insulelor polineziene, este posibil ca numele să se refere la capătul
lumii celor vii. După ce Alphonse Pinart, în lucrarea sa Voyage a l'Ile de Paques (1877), a tradus
numele ca „Buricul Lumii”, al doilea înțeles al numelui s-a pierdut. Unele tradiții orale susțin că insula
s-ar fi numit mai întâi Te pito o te kainga a Hau Maka, adică „Micul petec de pământ Hau
Maka”.[7] Un alt nume atribuit insulei, Mata-ki-Te-rangi, înseamnă „Ochiul care privește spre cer”.

Localizare și geografia fizică a insulei[modificare | modificare sursă]

Insula Paștelui este una dintre cele mai izolate insule locuite. „Vecinul” cel mai apropiat și care este
locuit este Insula Pitcairn, aflată la 2075 kilometri spre vest. Insula Paștelui se regăsește la aceeași
latitudine cu orașul Caldera (Chile) și se află la 3510 kilometri distanță de coasta chiliană. Insula
Salas y Gomez se află la 415 kilometri spre est, dar este nelocuită.
Rapa Nui are o lungime de 24,6 kilometri și o lățime maximă de 12,3 kilometri, iar forma sa este
asemănătoare unui triunghi. Suprafața insulei este de 163,6 km² și o altitudine maximă de 507
metri. În interiorul insulei se găsesc trei Rano (lacuri vulcanicecu apă dulce): Rano Kau în
extremitatea sud vestică, Rano Raraku în est și Rano Aroi în vecinătatea vârfului Terevaka (507,41
metri), dar nu există nici un curs de apă permanent.
Clima și vremea[modificare | modificare sursă]
Insula Paștelui are un climat umed subtropical (subtropical maritim). Cele mai joase temperaturi (în
jur de 18 °C) se înregistrează în iulie și în august iar cele mai ridicate (în jur de 28 °C ) se
înregistrează în februarie[8] adică în sezonul de vară al emisferei sudice. Iernile sunt blânde. Luna
cea mai ploiasă este aprilie și nu există un anotimp secetos. Precipitațiile au un nivel mediu anual de
1118 milimetri și, ocazional, pot surveni ploi torențiale, mai ales iarna (iunie – august).[9] Insula este
expusă în permanență vânturilor, ceea ce duce la o temperatură ambiantă mai scăzută decât este
obișnuit la această latitudine. Deoarce insula se află poziționată în Anticiclonul Pacificului de Sud și
în afara zonei de convergență intertropicale, aici nu apar furtuni de tip tropical (cicloane și
uragane).[10]

Geologie[modificare | modificare sursă]

Insula Paștelui este o insulă vulcanică, creată de trei vulcani foarte apropiați, acum stinși. Terevaka
este cel mai masiv dintre aceștia și se află în partea de nord. Ceilalți doi vulcani, Poike și Rano Kau,
se află dispuși la est și sud împreună dând forma caracteristică, de triunghi, a insulei. Există, de
asemenea, numeroase alte cratere secundare (Rano Raraku, Puna Pau) precum și peșteri
vulcanice, inlcusiv galerii săpate în trecut de lavă. Inițial Poike a fost o insulă separată, dar materialul
vulcanic aruncat de Terevaka a dus, cu timpul, la unirea cu Insula Paștelui. Rapa Nui este bogată în
roci bazaltice și hawait, minerale bogate în fier și care prezintă o asemănare remarcabilă cu rocile
magmatice din Arhipelagul Galapagos.[11] Insula Paștelui, împreună cu insulițele din preajmă (Motu
Nui, Motu Iti), reprezintă piscul unui vulcan submarin care se ridică la peste două mii de metri
deasupra fundului oceanului. Insula Paștelui face parte din creasta Sala y Gomez, un lanț muntos
submarin care începe cu muntele Pukao și continuă cu muntele Moai, munți submarini aflați la vest
de Insula Paștelui, și se întinde 2700 de kilometri spre est, către creasta Nazca.[12]
Pukao, Moai și Insula Paștelui s-au format în ultimii 750.000 de ani iar cea mai recentă erupție a
acestor vulcani a avut loc în urmă cu o sută de mii de ani. Aceștia sunt cei mai tineri munți din
sistemul Sala y Gomez, sistem muntos care s-a format prin deplasarea Plăcii Nazca peste zona
vulcanică din regiunea Insulei Paștelui.[13] Alte ipoteze cu privire la formarea insulei iau în
considerare activitatea vulcanică din zona de fractură geologică în care se află situată insula.
Oricum, din toată creasta Sala y Gomez, doar Insula Paștelui, câteva insulițe învecinate precum și
insula Sala y Gomez se ridică deasupra nivelului oceanului. În prima jumătate a secolului XX au fost
raportate emisii de abur din craterul Rano Kau, emisii care au fost și fotografiate de către
administratorul insulei din acea vreme. [2] Conform geologilor, activitatea vulcanică din zonă s-a
încheiat în urmă cu zece mii de ani.

Istoria Insulei Paștelui[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Rapa Nui

Patrimoniul Mondial UNESCO

 Moai la Rano Raraku, Insula Paștelui

Țara Chile

Unitate Provincia Isla de Pascua

administrativă Comuna Isla de Pascua, Regiunea Valparaíso

Tip Cultural

Criterii i, iii, v

Referință 715

Regiunea** America Latină și Caraibele

Anul 1995 (Sesiunea a 19-a)

Parcul Național Rapa Nui

 Parcul Național Rapa Nui (Oceanul Pacific)

Poziția geografică

Coordonate Coordonate: 27°07′10″S 109°21′17″W 27°07′10″S 109°21′17″W

* Lista Patrimonului Mondial

** Regiunile după clasificarea UNESCO

Modifică date / text

Istoria insulei Rapa Nui este frământată și controversată. Locuitorii săi au îndurat în decursul vremii
perioade de foamete, epidemii, războaie civile, raiduri ale căutătorilor de sclavi, colonialism,
despădurire aproape totală, declin demografic în câteva rânduri. Cu toate acestea, pascuanii au
lăsat o moștenire culturală care le-a adus o faimă invers proporțională cu numărul lor.

Ahu Tongariki în apropiere de Rano Raraku, 15 moai ahu dezgropate și restaurate în 1990

Multă vreme s-a considerat că insula a fost populată pentru prima dată în anii 300-400 era noastră,
cam în aceiași perioadă în care oamenii au ajuns în Hawai. Datări recente prin metoda C14 (carbon
radioactiv) au împins perioadele de colonizare din aproape întreaga Polinezie cu câteva secole mai
târziu. Astfel acum este acceptat că primii coloniști ai insulei au sosit aici undeva între 700 și 1100
era noastră. Conform tradiției orale, prima așezare umană a fost ridicată lângă plaja Anakena. Într-
un studiu recent, realizat de arheologii Terry Hunt și Carl Lipo, se susține următoare idee: „Datările
prin radiocarbon pentru cele mai timpurii straturi arheologice la Anakena conduc la concluzia că
insula a fost colonizată relativ târziu, în jurul anului 1200. Impactul ecologic major asupra mediului
precum și ridicarea statuilor monumentale au început foarte repede după ce insula a fost
populată”.[14] Jared Diamond precizează în cartea sa „Collapse - How Societies Choose to Fail or
Succeed” (2004) că zona plajei Anakena este locul de debarcare care oferă cel mai bun adăpost
împotriva valurilor plus un loc ideal pentru ridicarea canoelor pe uscat sau lansarea acestora la apă,
prin urmare, pare extrem de probabil ca primii coloniști să întemeieze aici o așezare. Aceste afirmații
contrazic alte date arheologice care, tot prin metoda de datare cu C14, au arătat că alte situri preced
colonizarea de la Anakena cu mulți ani, mai ale la Tahai, unde viețuirea umană pare a fi cu câteva
sute de ani mai timpurie decât la Anakena. Insula a fost, cel mai probabil, populată de către
polinezieni care au ajuns acolo pe canoe sau catamarane. Acești navigatori au pornit fie din Insulele
Marchize (la 3200 kilometri distanță) fie din Insulele Gambier (insula Mangareva, aflată la 2600
kilometri distanță). Atunci când căpitanul Cook a vizitat insula, unul dintre membrii echipajului său,
care era polinezian din Bora Bora, a fost capabil să comunice cu locuitorii insulei. Limba cea mai
asemănătoare cu pascuana este mangarevana: între cele două limbi se remarcă o similitudine de
80% în ceea ce privește vocabularul acestora. În 1999 a fost realizată o călătorie cu ambarcațiuni
polineziene din insula Mangareva spre Insula Paștelui. Călătoria a durat 19 zile. [15]
Conform tradițiilor orale consemnate de către misionari în anii 60 ai secolului XIX, la început exista
pe insulă un sistem de clase foarte clar delimitate, având în frunte un „ariki” (marele șef) investit cu
puteri depline peste celelalte nouă clanuri care erau conduse, fiecare, de către un alt șef. „Ariki” era
cel mai în vârstă descendent direct al lui Hotu Matua, legendarul „descălecător”. Cel mai vizibil
element al culturii pascuane este producția masivelor Moai, statui din rocă vulcanică a căror masă
poate ajunge la sute de tone, și care reprezentau înaintașii zeificați ai locuitorilor insulei. Se credea
că între cei vii și cei morți exista o legătură simbiotică prin care înaintașii asigurau celor vii tot ceea
ce aceștia aveau nevoie (sănătate, recolte bogate, fertilitatea turmelor, noroc, etc.) iar aceștia din
urmă, prin ofrandele lor, asigurau morților un loc mai bun în lumea spiritelor. Majoritatea așezărilor
se regăsește în apropierea coastelor iar statuile Moai sunt înșirate la fel, pe toată întinderea
coastelor insulei, cu fața spre interior, supraveghînd urmașii și cu spatele spre lumea spiritelor din
ocean.
Pe măsură ce insula s-a suprapopulat iar resursele au scăzut, războinicii „Matatoa” au început să
capete o influență din ce în ce mai mare. Astfel, cultul strămoșilor a decăzut și a făcut loc unei noi
credințe: cultul Omului Pasăre care păstra conceptul inițial de legătură între cei vii și cei morți, dar
această legătură nu mai era realizată prin statui ci prin intermediul unui ales dintre cei vii.
Reprezentantul celor vii în relația cu lumea morților era ales în cadrul unei competiții în care zeul
Makemake (creatorul oamenilor) juca un rol important. Această competiție presupunea ca
pretendenții la titlul de om pasăre să înoate până la Motu Nui (o insuliță învecinată aflată la circa un
kilometru de coastele Insulei Paștelui), prin apa infestată de rechini, și să revină de acolo cu un ou
de pasăre și purificat spiritual. Katherine Routhledge (care a strâns în mod sistematic tradițiile insulei
în decursul expediției sale din 1919) a arătat că întrecerea sau competiția prin care era desemnat
omul pasăre (în limba rapanui: tangata manu) a început în jurul anului 1760, după ce primii europeni
au vizitat insula, și s-a încheiat în 1878 odată cu ridicarea primei biserici de către misionarii catolici.
Petroglifele reprezentând Oamenii Păsări din Insula Paștelui sunt identice cu petroglifele din Hawai,
ceea ce indică faptul că primii coloniști au adus cu ei conceptul de om pasăre, dar competiția este
singulară și o invenție târzie a pascuanilor.
Mărturiile europenilor care au vizitat insula între 1722 și 1770 menționează statuile, dar expediția lui
Cook (1774) a consemnat faptul că unele statui zăceau trântite cu fața la pământ, răsturnate în
decursul războaielor.

Insulița Motu Nui, componentă a ceremoniei cultului Omului Pasăre

Conform lui Diamond precum și a versiunii istorice a lui Heyerdahl, huri mo'ai - adică „răsturnarea
statuilor” a continuat până în 1830, ca o consecință a războaielor civile. În 1838, singurele statui
nerăsturnate se aflau pe pantele de la Rano Raraku și Hoa Hakananai'a (la Orongo, în sudul insulei)
precum și pe Ariki Paro din Ahu Te Pito Kura (în nordul insulei). Oricum, există foarte puține indicii
arheologice care să susțină ideea unui colaps al societății pascuane anterior venirii europenilor. De
fapt, patologia osoasă și datele osteometrice colectate de la rămășițele umane anterioare venirii
europenilor sugerează faptul că foarte puțini pascuani au avut parte de morți violente (Owsley et al.,
1994).
Copacii sunt rari pe Insula Paștelui, din această pricină și crângurile naturale sunt greu de găsit și au
fost controverse dacă despădurirea insulei a fost sau nu generată de eforturile locuitorilor de a-și
ridica statuile[26] sau din pricina suprapopulării. Arheologia experimentală a demonstrat că unele
statui ar fi putut fi așezate pe niște structuri de lemn în formna literei „Y” numite miro mangua
erua iar apoi ar fi putut fi târâte către locurile lor.[26] Alte teorii iau în calcul folosirea unor șine din
lemn sau chiar structuri în formă de scară, peste care statuile ar fi putut fi transportate și așezate în
locurile lor.[27] Dacă vechii pascuani au folosit palmieri la transportul statuilor, se ridică întrebarea de
ce locuitorii insulei au sculptat cele mai mari statui spre sfârșitul secolului XVII, atunci când palmierii
aproape că dispăruseră? Cum aveau de gând să le transporte de pe locul de execuție până la
amplasamentul final al acestora? Tradițiile pascuane se referă, în sens metaforic, la o putere
spirituală denumită mana și cu ajutorul căreia statuile putea fi făcute să „meargă” din carieră spre
locuri dinainte alese.
Având în vedere latitudinea insulei, efectele climatice ale Micii Glaciațiuni (din 1650 până în 1850) ar
fi putut exacerba defrișarea începută de locuitori. Totuși, această afirmație rămâne doar o
speculație.[26] Mulți cercetători, cum ar fi [Finney (1994), Hunter Anderson (1998), P.D. Nunn (1999,
2003), Orliac (1998)] au atras atenția asupra Micii Glaciațiuni ca fiind unul dintre factorii care au
contribuit la suprasolicitarea resurselor insulei și astfel la dispariția palmierilor. Oricum, experții nu au
căzut încă de acord asupra datei când palmierul Rapa Nui a dispărut.
În cartea sa Collapse, Jared Diamond respinge schimbările climatice din trecut ca fiind un factor
decisiv în defrișarea insulei și oferă o altă explicație, susținând intervenția exclusiv umană. Influențat
de interpretarea romantică a lui Thor Heyerdhal a istoriei insulei, Diamond arată că dispariția
palmierilor pare a coincide cu declinul cuvilizației pascuane, declin survenit în secolele XVII și XVIII.
Acest lucru este relaționat cu faptul că, în acea perioadă, pascuanii au încetat să mai facă statui și
au început să distrugă ahu, adică platformele de piatră pe care se ridicau statuile. Numai că legătura
aceasta este șubrezită de faptul că ritualurile cultului Omului Pasăre au supraviețuit și au continuat
impactului devastator generat de sosirea exploratorilor, vânătorilor de balene, negustorilor de lemn
de santal și raidurilor negustorilor de sclavi.
Conținutul gunoiului menajer fosilizat arată într-adevăr o cădere abruptă a cantității de oase de pește
și de pasăre, ca și cum pascuanii nu ar mai fi avut mijloace să-și construiască ambarcațiuni iar
păsările și-ar fi pierdut locurile de cuibărit. Eroziunea solului generată de lipsa copacilor este și ea
prezentă în câteva locuri. Mostre de sedimente arată că aproape jumătate din speciile de plante
native au dispărut iar structura vegetației a fost dramatic modificată. Dar polinezienii au fost la
origine fermieri și nu pescari iar hrana lor era asigurată de culturile de bază (cartofi dulci, manioc,
banane) în vreme ce carnea de pui era sursa de proteine cea mai importantă și nu carnea de pește.
Au fost întâlnite numeroase cazuri de canibalism în mai toate insulele polineziene, și pe vreme de
prosperitate și pe vreme de foamete. Așadar, cazurile de canibalism din Insula Paștelui (dovedite
prin rămășițele umane asociate cu locurile de gătit, în special în peșteri) nu sunt o dovadă puternică
în favoarea prăbușirii civilizației pascuane.
Vedere spre interiorul insulei

În articolul său „De la genocid la ecocid: abuzul Insulei Paștelui”, Benny Peiser remarcă probe în
favoarea auto-suficienței insulei atunci când primii europeni au sosit acolo. Insula încă avea copaci,
mai ales toromiro (care a dispărut în secolul XX probabil din cauza creșterii foarte lente a acestuia și
a modificărilor de ecosistem). Cornelis Bouman, căpitanul corăbiei lui Jakob Roggeveen, a
menționat în jurnalul său: „în afară de igname, banani și de mici palmieri de cocos, am văzut puține
lucruri și nici un alt soi de copac sau de recolte”. Conform lui Carl Friedrich Behrens, unul dintre
ofițerii lui Roggeveen, „...băștinașii ne-au oferit frunze de palmier în semn de pace”. După etnograful
Alfred Metraux, cel mai răspândit tip de casă se numea „hare paenga”, cunoscut astăzi sub numele
de „casa barcă” deoarece acoperișul aducea cu o barcă răsturnată. Fundația caselor era făcută din
lespezi de bazalt îngropate și care aveau găuri pentru grinzile din lemn care asigurau legăturile
dintre aceste lespezi pe toată suprafața casei. Apoi erau acoperite cu un strat de trestie peste care
se așeza un alt strat format din frunze de trestie de zahăr peste care se așeza, în final, o rogojină
împletită din iarbă. Au existat relatări ale unor europeni care au afirmat că au văzut „trunchiuri mari
de palmier”. Peiser consideră aceste relatări ca un indiciu în favoarea existenței unui număr
apreciabil de arbori relativ mari în acea perioadă, ceea ce contrazice afirmația de mai sus a lui
Bouman. Ar trebui să se aibă în vedere faptul că plantațiile erau localizate mai degraba în interiorul
insulei, la adăpost de puternicele vânturi sărate care afectează coastele insulei. În același timp este
probabil ca puțini europeni să se fi aventurat în interiorul insulei, exemplu în acest sens fiind faptul
că una dintre carierele de piatră aflate la doar un kilometru de țărm și care este străjuită de o stâncă
de 100 de metri înălțime a fost explorată abia târziu în secolul XIX. Insula Paștelui a suferit de
puternice eroziuni ale solului în ultimul secol, eroziuni agravate de agricultură și de despăduririle
masive. Acest proces de eroziune a fost unul treptat și a fost amplificat în cele din urmă și din pricina
creșterii extensive a oilor de către Williamson-Balfour Company pe aproape toată durata secolului
XX. Jakob Roggeveen a remarcat faptul că Insula Paștelui avea un sol cu o fertilitate excepțională.
„Singurele animale pe care ei (pascuanii) le cresc sunt orătăniile domestice. Ei cultivă banane,
trestie de zahăr, dar mai ales cartofi dulci”. În anul 1786, Jean-François de Galaup, conte de La
Pérouse, a vizitat insula, ocazie cu care grădinarul său a declarat că „trei zile de muncă pe an” ar fi
suficiente pentru a întreține populația insulei.
Rollin, unul dintre membrii expediției La Pérouse din 1786, a scris „În loc să descoperim o populație
epuizată de foame... am găsit, dimpotrivă, o populație numeroasă, cu multă grație și frumusețe față
de ce am descoperit în alte insule. Solul necesită foarte puțină muncă și oferă recolte excelente și
abundente, cu mult peste necesarul locuitorilor”.[28]
Conform lui Diamond, tradițiile orale (a căroro veridicitate a fost pusă la îndoială de către
Routhledge, Lavachery, Mètraux, Peiser și alții) ale pascuanilor de astăzi par obsedate de
canibalism, ceea ce în opinia sa sugerează un motiv major care a dus la prăbușirea rapidă a
civilizației din insulă. Spre exemplu, el a observat (Diamond, 1995) că o insultă foarte gravă pe
insulă este atunci când cineva spune „Carnea mamei tale a rămas între dinții mei”. Aceasta, afirma
Diamond, înseamnă că, în cele din urmă, proviziile de hrană ale populației inuslei s-au epuizat la un
moment dat.[29]
Totuși, canibalismul era răspândit în cultura ploineziană, astfel concluzia lui Diamond pare mai
degrabă speculativă.[30] Nu au fost descoperite oase umane în vetrele de pământ în afară de cele
din locurile în care se desfășurau serviciile religioase. Acest lucru indică faptul că practicarea
canibalismului în Insula Paștelui era doar un obicei ritual. Cercetări etnografice recente au
demonstrat că urmele practicării canibalismului sunt extrem de rare (cel puțin ca fenomen larg
răspândit) în întreaga insulă, indiferent de epoca istorică (Flenley și Bahn, 2003). Astfel nu pare
deloc surprinzător faptul că, în 1914 cu ocazia primei expediții științifice din insulă, indigenii au
respins categoric teoriile care afirmau că locuitorii sau strămoșii lor au practicat vreodată
canibalismul (Routledge, 1919).

Cultura[modificare | modificare sursă]

Mitologia[modificare | modificare sursă]
Cele mai importante mituri sunt:

 Tangata manu, cultul Omului Pasăre, practicat până în deceniul șapte al secolului XIX.
 Makemake, o zeitate majoră.
 Aku-aku, păzitorii peșterilor sacre.
 Moai-kava-kava, duhurile Hanau epe (urechile lungi.)
 Hekai ite umu pare haonga takapu Hanau epe kai noruego, incantația prin care se îmbunează
aku-aku înainte de a intra în peșterile sacre.
Folosirea pietrei[modificare | modificare sursă]
Pascuanii au dezvoltat o civilizație cu caracteristici ale Epocii de Piatră prin folosirea extensivă a
câtorva tipuri diferite de piatră.

 Bazalt, o piatră dură și densă, folosită pentru toki și cel puțin pentru unul dintre moai (Hoa
Hakananai).
 Obsidian, sticlă vulcanică folosită la decorarea statuilor (irisul negru al ochilor de moai).
 Tuf vulcanic roșu de la Puna Pau, o piatră poroasă folosită la câțiva moai.
 Tuf de la Rano Raraku, folosit la majoritatea moai-ilor.
Moai (statuile)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Moai.
Marile statui de piatră denumite moai și pentru care Insula Paștelui este faimoasă, au fost sculptate
între anii 1100 și 1680 (interval obținut prin datare cu radio-carbon). Până acum a fost inventariat un
total de 887 de statui monolitice (dintr-un singur bloc de piatră) aflate fie pe insulă fie în diferite
muzee.[31]. Deși adesea cunoscute sub numele de „Capetele din Insula Paștelui” statuile sunt de fapt
reprezentări complete de torsuri sau de figuri îngenunchiate și cu mâinile petrecute peste abdomen.
Unele statui moai au fost îngropate până la gât în decursul timpului din pricina alunecărilor de teren.
Aproape toate statuile moai (95%) au fost sculptate în roci din cenușă vulcanică solidificată sau în
tuf provenit dintr-un singur loc din craterul vulcanului Rano Raraku, acum stins. Nativii care le-au
sculptat au utilizat doar dălți din piatră făurite din bazalt, dintre care unele se mai găsesc
abandonate în cariera de piatră. Dălțile din piatră erau ascuțite prin cioplire. Pietrele vulcanice din
care erau sculptate statuile erai mai întâi umezite iar apoi, în timpul procesului de sculptare erau
udate periodic. Lucrul la statui era făcut în echipe numeroase, simultan la mai multe statui. O
singură echipă compusă din cinci sau șase oameni ar fi avut nevoie de un an pentru sculptarea unui
singur moai. Fiecare statuie reprezenta liderul decedat al unui neam sau familie extinsă.

Tukuturi, un moai mai puțin obișnuit: purtând barbă

Două ahu la Hanga Roa. În plan apropiat Ahu Ko Te Riku (cu un pukao pe cap). În plan mijlociu o vedere
laterală a unei ahu cu cinci moai

Ahu Akivi, unul dintre rarele ahu din interior, care susține singurii moai care privesc spre ocean

Doar un sfert dintre aceste statui au fost instalate la locurile lor în vreme ce aproape jumătate dintre
ele zac în cariera de la Rano Raraku. Restul de aproximativ un sfert se află risipite prin toată insula,
probabil abandonate în drumul lor spre locul de amplasament. Cel mai mare moai urcat pe platforma
sa este „Paro” și cântărește 82 de tone și are 9,8 metri înălțime.[32] Mai există câteva statui similare
ca dimensiuni și greutate pe coastele sudice și nordice ale insulei. Încă nu este cunoscut cum au
fost deplasate statuile. Unii au sugerat că transportul acestora a necesitat un miro manga erua,
adică un fel de sanie în formă de Y, trasă cu ajutorul unor funii făcute din scoarța dură a arborelui
hau-hau (triumfetta semitriloba)[33] care erau legate în jurul gâtului statuii. Pentru deplasarea în acest
mod erau necesari între 180 și 250 de oameni, în funcție de mărimea statuii. 50 dintre statui au fost
reînălțate în epoca modernă. Primul moai care a fost reînălțat a fost Ahu Ature Huke, la plaja
Anakena în 1958, în timpul expediției lui Thor Heyerdahl. Pentru aceasta s-au folosit metode
tradiționale.
Ahu[modificare | modificare sursă]
Ahu sunt platforme de piatră și care diferă semnificativ de la un loc la altul. Multe dintre ele au fost
renovate în timpul sau după epoca „huri mo'ai” sau epoca „răsturnării statuilor”. Altele au devenit
osuare. O platformă a fost dinamitată iar Ahu Tongariki a fost măturată de către un tsunami. Din cele
313 ahu cunoscute, 125 poartă moai, de obicei câte o singură statuie, probabil din pricina perioadei
scurte în care au fost sculptate statuile precum și din pricina dificultăților de transport a acestora.
Ahu Tongariki, la un kilometru de Rano Raraku are cele mai multe și mai înalte statui: un total de 15
moai. Alte platforme notabile cu moai sunt: Ahu Akivi, restaurată în 1960 de către William Mulloy,
Nau Nau de la Anakena și Tahai. Este posibil ca unele statui să fi fost făcute la început din lemn, dar
acum sunt pierdute pentru totdeauna.
Elementele clasice de design ale uunei platforme ahu sunt:

 Un zid de reținere în partea din spate și înalt de câțiva metri, dispus de obicei în partea dinspre
mare
 Un zid frontal realizat din plăci rectangulare din bazalt denumite paenga
 O bandă orizontală făcută din zgură roșie pe partea frontală
 O rampă în partea dinspre interiorul insulei
 Un aliniament de pietre înaintea rampei
 Un pavaj în fața platformei deumit marae
Pe multe dintre platforme se pot găsi:

 Moai privind spre interiorul insulei

 Pukao sau Hau Hiti Rau pe capetele statuilor (pe platformele construite după 1300)
 Unele statui pot avea ochi. Albul ochilor este realizat din coral iar irisul din obsidian sau tuf.
Cel mai mare ahu are 220 de metri și poartă 15 statui dintre care unele au 9 metri înălțime.
Construirea unei platforme ahu se realiza cu materiale de la fața locului, excepție făcând resturile
altor moai care puteau fi folosite la platformă.[34] Deși pietrele din care era construită platforma erau
mai mici decât statuile, realizarea integrală a plarformei necesita un volum considerabil de muncă.
În general ahu sunt răspândite în lungul coastelor în mod oarecum uniform, mai rar pe pantele
Muntelui Tereveka și la Rano Kau sau Poike.[35] De altfel acestea sunt zonele aflate la cea mai mare
distanță de Rano Raraku. Există relatări de pe la 1880 despre o platformă ahu cu câțiva moai pe
stâncile de la Rano Kau, dar aceasta s-a prăbușit în 1914, în timpul expediției Routledge.
Buricul lumii[modificare | modificare sursă]

O imagine a „Buricului lumii” realizată cu un scanner laser 3D

Există un „Buric al Lumii” din piatră străjuind Ahu Te Pito Kura, lângă Anakena, și care are în centru
un bolovan rotund, erodat de ape, similar celor din Noua Zeelandă. Pascuanii de astăzi spun că
piatra rotundă a fost adusă de către Hotu Matu'a din țara sa de baștină. Totuși, geologii sunt de
părere că piatra are o origine locală, ceea ce coincide cu vechile tradiții orale care povestesc cum
aceasta a fost descoperite de către clanul care a ocupat Vinapu și a fost folosită pentru a delimita
pământurile clanului. Apoi piatra a fost pierdută în favoarea clanului Miru din alinața Nordică a
clanurilor, care a dus piatra la Te Pito Kura ca trofeu de război. Faptul că piatra este șlefuită natural
arată că este încărcată cu „mana” și poate fi asimilată unui talisman uriaș. Asemeni multor pietre
descoperite pe coasta de la Vinapu, polaritatea magnetică a pietrei este neregulată.
Zidurile de piatră[modificare | modificare sursă]
Un exemplu potrivit de construcție din piatră îl reprezintă zidul din spatele platformei Ahu Vinapu.
Realizat fără mortar, din îmbinarea precisă a unor pietre din bazalt, unele de șapte tone. Construcția
zidului are unele asemănări cu zidurile din piatră incașe [36]
Casele din piatră[modificare | modificare sursă]

Hare Moa, un coteț de păsări, imagine obținută prin scanare cu un laser 3D

În trecut erau doar două tipuri de case: Hare Paenga, o casă cu o fundație eliptică realizată din plăci
de bazalt și cu structura din lemn și hare oka, o casă rotundă din piatră. Mai există și alte structuri
din piatră denumite Tupa și care seamănă cu Hare Oka cu diferența că acestea sunt locuite de către
preoții astronomi și sunt ridicate în anumite locuri de pe coastă de unde se poate observa în cele
mai bune condiții mișcările astrelor. În interiorul așezărilor se mai pot întâlni Hare Moa (coteț),
structuri alungite din piatră și care serveau la adăpostirea păsărilor domestice pe timpul nopții.
Casele din satul Orongo (sat de ceremonii) sunt unice prin aceea căau forma unei Hare Paenga dar
sunt construite în întregime din plăci de bazalt descoperite în craterul Rano Kao. Intrările în toate
aceste case sunt foarte joase, accesul înauntru sau ieșirea din ele făcându-se târâș.
Dacă la început pascuanii își trimiteau morții în largul mării cu ajutorul unor mici ambarcațiuni, mai
târziu ritualurile funerare au început să constea în arderea morților în peșterile secrete. În timpul
tulburărilor de la sfârșitul secolului XVIII, nativii au început să-și îngroape morții. În timpul epidemiilor
mormintele comune au fost marcate cu structuri piramidale din piatră.
Petroglifele[modificare | modificare sursă]
Petroglifele sunt imagini sculptate în piatră. Insula Paștelui deține una dintre cele mai bogate colecții
de petroglife din toată Polinezia. Sunt catalogate peste 1000 de situri care conțin peste 4000 de
petroglife. Imaginile inscripționate în piatră au o mare varietate de sensuri: totemuri, marcaje de
teritorii, înregisztrarea unor evenimente sau în memoria unui personaj important. Sunt variații
distincte în lungul insulei în frecvența unor anumite teme folosite în realizarea petroglifelor, cu o
concentrație mai mare de Oameni Pasăre la Orongo.
Petroglifele sunt răspândite, de asemenea, în Insulele Marchize.
Peșterile[modificare | modificare sursă]
Insula împreună cu Motu Nui este plină de peșteri, multe dintre ele prezentând urme de activități
umane, unele dintre ele servind ca fortificații. Multe dintre peșterile din Insula Paștelui apar în
miturile și legendele locale.
Sample of rongorongo

Rongorongo[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Rongorongo.

Nu este clar dacă scrierea rongorongo a fost creată fără nici o influență exterioară „ex nihilo” sau în
urma contactelor cu europenii. Pe de altă parte, contactul sumar cu scrierea europeană în timpul
vizitei spaniole din 1770 ar fi putut inspira clasa conducătoare să creeze rongorongo ca pe o unealtă
religioasă.[37] Rongorongo are puține similarități cu petroglifele[38] și nu există nici un singur rând
rongorongo sculptat în piatră în pofida a mii de petroglife existente.
Rongorongo a fost semnalată pentru prima dată în 1864 de către misionarul francez Eugène
Eyraud. La acea vreme mai existau câțiva insulari care pretindeau că știu să descifreze cpnținutul
inscripțiilor, dar orice încercare în acest sens a eșuat în cele din urmă. Conform tradiției, doar o mică
parte din populație a fost alfabetizată în decursul timpului, rongorongo fiind privilegiul preoțimii și
claselor conducătoare. Acest lucru a dus la pierderea totală a cunoștințelor legate de scrierea
rongorongo în urma raidurilor vânătorilor de sclavi din anii 60 ai secolului XIX atunci când elita
insulei a fost decimată precum și în urma epidemiilor care au redus populația insulei în câteva
rânduri.
Din cele câteva sute de obiecte (majoritatea tăblițe din lemn, dar și câteva obiecte din piatră sau
statuete) despre care se știa că au fost inscripționate, doar 28 au supraviețuit până în zilele noastre,
multe împrăștiate prin muzeele lumii și foarte puține rămânând chiar pe insulă. Numeroasele
încercări de descifrare au dat greș rând pe rând. Singurul lucru legat de scrierea rongorongo
acceptat de comunitatea științifică este acela că scrierea este de tip pictografic și citește de la
stânga la dreapta și de la dreapta la stânga (boustrophedon).

Sculptura în lemn[modificare | modificare sursă]

Lemnul a fost rar în insulă între secolele XVIII și XIX, dar au fost descoperite numeroase sculpturi în
lemn și care se regăsesc în zilele noastre în diferite muzee ale lumii. Cele mai cunoscute sunt:[39]

 Reimiro, un ornament pectoral.[40] același model apare și pe drapelul Insulei Paștelui. Două Rei
Miru cu inscripții rongorongo sunt la British Museum.
 Moko Miro, un bărbat cu cap de șopârlă.
 Moai kavakava, figuri umane grotești, bogate în detalii, sculpate în lemn de toromiră. Acestea
sunt reprezentări ale înaintașilor morți
 Ao, o pagaie dublă, folosită la dans.
Cultura contemporană[modificare | modificare sursă]

Dansatoare cu costume din pene într-un spectacol pentru turiști

Insula Paștelui are:

 Un festival cultural anual denumit Tapati și care se ține din anul 1975 la fiecare început de
februarie. Acest festival celebrează cultura nativă.
 O echipă de fotbal – CF Rapa Nui
 Trei discoteci în orașul Hanga Roa
 O tradiție muzicală care combină influențele sud-americane cu cele polineziene.
 O tradiție puternică în sculptură

Demografia[modificare | modificare sursă]

Recensământul din 2002[modificare | modificare sursă]
Populația, conform recensământului din 2002 avea următoarea structură: Total: 3791 locuitori [41].
60% Rapa Nui, 39% Chilieni, 1% Amerindieni din Chile. Densitatea populației este de 23 de locuitori
pe km². Insula Paștelui încearcă în prezent să restricționeze imigrația chilienilor, ceea ce va necesita
o viitoare modificare a constituției statului Chile.

Bărci de pescuit în Insula Paștelui

Istoria demografică[modificare | modificare sursă]

La recensământul din 1982 populația insulei era de 1936 de locuitori. Creșterea populației observată
la ultimul recensământ se datorează imigrației de pe continent, în special chilieni. Cuplurile mixte
sunt foarte răspândite. În 1982, circa 70% din populație era Rapa Nui. Este extrem de greu să se
determine cu precizie numărul maxim de locuitori în vechime. Unele surse avansează cifra de 7000
de locuitori pe când altele chiar 17000. Cel mai scăzut nivel al populației a fost în 1877 când pe
insulă mai locuiau doar 111 oameni. Dintre aceștia doar 36 au avut descendenți din care se trag
ceilalți locuitori Rapa Nui din zilele noastre.