Balena albastră (Balaenoptera musculus) este un mamifer marin din subordinul balenelor cu fanoane

(Mysticeti).[4][5] Cu o lungime de 30 m[6] și cu o masă corporală de peste 170 tone,[7] este cel mai
mare animal cunoscut că ar fi existat vreodată.[8]

Lung și zvelt, corpul balenei albastre poate avea tente diferite de gri-albăstrui pe partea dorsală.[9]
Există cel puțin trei subspecii distincte: B. m. musculus în Atlanticul de Nord și Pacificul de Nord, B. m.
intermedia în Oceanul Antarctic și B. m. brevicauda (denumită și balena albastră pigmeu) găsită în
Oceanul Indian și în Pacificul de Sud. B. m. indica, din Oceanul Indian, ar putea fi o altă subspecie. Ca și în
cazul celorlalte balene, hrana sa o constituie, aproape exclusiv, mici crustacei denumiți krill.[10]

Până la începutul secolului al XX-lea balenele albastre erau abundente în aproape toate oceanele de pe
Pământ. Vânătorii de balene le-au vânat timp de peste o sută de ani până au ajuns aproape de dispariție,
și au fost protejate de comunitatea internațională în 1966. Un raport din 2002 estima că mai există între
5.000 și 12.000 de balene albastre în toată lumea,[11] aflate în cel puțin cinci grupuri. Cercetări mai
recente asupra subspeciei pigmeu sugerează că cifrele sunt o subestimare.[12] Înainte de epoca
vânătorii, cele mai mari populații se găseau în Antarctica și numărau circa 239.000 indivizi (între 202.000
și 311.000).[13] Mai există două concentrații mult mai mici (de circa 2.000) în grupurile din Pacificul de
Nord, Antarctica și Oceanul Indian. Alte două grupuri există în Atlanticul de Nord și cel puțin două în
emisfera sudică.

Cuprins

1 Taxonomie

2 Descriere și comportament

2.1 Dimensiuni și caracteristici fizice

2.2 Hrănirea

2.3 Ciclul de viață al balenei albastre

2.4 Sunetele balenei albastre

3 Evoluția populației și vânătoarea de balene

3.1 Epoca vânătorii de balene

3.2 Populația și distribuția actuală

3.3 Alte amenințări

4 Muzee

5 Croaziere de observare a balenelor

6 Note

7 Bibliografie

8 Legături externe

Taxonomie

Balenele albastre sunt rorquali (din familia Balaenopteridae), familie ce cuprinde balena cu cocoașă,
balena nordică, balena tropicală, balena sei și balena știucă.[5] Familia Balaenopteridae este considerată
a fi evoluat din alte familii ale subordinului Mysticeti în oligocenul mijlociu. Nu se știe când s-au despărțit
speciile acestei familii unele de altele.

Balena albastră este clasificată de regulă ca una dintre cele opt specii ale genului Balaenoptera; o
autoritate o plasează într-un gen monotipic separat, denumit Sibbaldus,[14] dar nicio altă lucrare nu
acceptă această clasificare.[15] Analiza ADN arată că balena albastră este cea mai apropiată din punct de
vedere filogenetic de balena sei (Balaenoptera borealis) și de balena tropicală (Balaenoptera brydei)
decât de alte specii din Balaenoptera, fiind mai apropiată de balena cu cocoașă (Megaptera) și de balena
cenușie (Eschrichtius) decât de balena știucă (Balaenoptera acutorostrata și Balaenoptera bonaerensis).
[16][17] Dacă alte cercetări vor confirma aceste relații, va fi necesară o reclasificare a rorqualilor.

Au existat cel puțin 11 cazuri atestate de adulți hibrizi de balenă albastră cu balenă nordică în sălbăticie.
Arnason și Gullberg descriu distanța genetică între cele două specii ca fiind aceeași ca între om și gorilă.
[18] Cercetătorii ce lucrau în largul coastelor insulelor Fiji cred că au fotografiat un hibrid între o balenă
albastră și una cu cocoașă.[19]

Prima descriere publicată a balenei albastre provine din Phalainologia Nova de Robert Sibbald (1694). În
septembrie 1692, Sibbald a găsit o balenă albastră eșuată în estuarul Forthului — un mascul de 23,8 m
lungime, cu „plăci negre, cornoase” și „două deschideri albastre mari de formă aproape piramidală”.[20]

Numele specific musculus este un termen latinesc ce poate însemna „mușchi”, dar și „șoricel”.[21] Carl
Linnaeus, care a dat denumirea speciei în opera sa Systema Naturae din 1758,[22] știa aceasta și este
posibil chiar să fi dorit o denumire ironică, cu dublu sens.[23] Herman Melville a denumit specia „fund
de pucioasă” (în engleză sulphur-bottom) în romanul său Moby-Dick din cauza unei tente brun-orange
sau galbene de pe partea ventrală, datorate unor pelicule de diatomee de pe piele. Alte denumiri ale
balenei albastre au fost și rorqualul lui Sibbald (după Sibbald, care a descris pentru prima oară specia),
marea balenă albastră și marele rorqual nordic. Aceste denumiri nu se mai folosesc. Prima utilizare
atestată a termenului de „balenă albastră” a fost în Moby-Dick de Melville, care o amintește doar în
treacăt și nu o atribuie speciei în chestiune. Numele provine de fapt de la norvegianul blåhval, introdus
de Svend Foyn la scurt timp după ce a perfecționat harponul; omul de știință norvegian G. O. Sars l-a
adoptat ca nume comun în norvegiană în 1874.[20]

Autoritățile clasifică specia în trei sau patru subspecii: B. m. musculus, balena albastră nordică, cu
populațiile din Pacificul de Nord și Atlanticul de Nord, B. m. intermedia, balena albastră sudică din
Oceanul Antarctic, B. m. brevicauda, balena albastră pigmeu găsită în Oceanul Indian și Pacificul de Sud,
[24] și mai problematica B. m. indica, marele rorqual indian, care se găsește și în Oceanul Indian și, deși
descris mai devreme, ar putea fi aceeași subspecie ca și B. m. brevicauda.[15]

Descriere și comportament

O balenă albastră ridicându-și coada

Balenă albastră adultă

Balena albastră are un corp alungit, cu formă hidrodinamică, ce pare mai alungit față de al altor cetacee.
[25] Capul este turtit, în formă de U și are o creastă proeminentă de la orificiile respiratorii până la buza
superioară.[25] Partea din față a gurii este acoperită cu fanoane; circa 300 de fanoane (fiecare de un
metru lungime)[25] atârnă de maxilar, pătrunzând 0,5 m în interiorul gurii. Între 70 și 118 de șanțuri
(denumite pliuri ventrale) se întind de-a lungul gâtului, paralel cu lungimea corpului. Aceste pliuri ajută
la evacuarea apei din gură după hrănire.

Înotătoarea dorsală este mică,[25] de o înălțime aflată între 8–70 cm (de obicei 20–40 cm) cu o medie
de circa 28 cm.[26] Este vizibilă pentru doar un scurt moment în timpul scufundării. Aflată la circa trei
sferturi din distanță de-a lungul corpului, ea are forme diferite de la un individ la altul; unele balene au
doar o excrescență abia vizibilă, dar altele au înotătoare dorsale proeminente și falciforme (în formă de
seceră). Când se ridică la suprafață pentru a respira, balena albastră își scoate umărul și orificiile
respiratoare din apă mai mult decât alte cetacee, cum ar fi balena înotătoare sau balena sei. Această
trăsătură poate fi folosită pentru identificarea speciei pe mare. Unele balene albastre din Atlanticul de
Nord și din Pacificul de Nord își ridică vârful cozii atunci când se scufundă. Când respiră, balena lansează
o spectaculoasă coloană verticală de apă de până la 12 m, de regulă de 9 m. Capacitatea pulmonară este
de 5.000 de litri. Balenele albastre au două orificii respiratorii protejate de o membrană mare pentru
închidere.[25]

Înotătoarele pectorale au 3–4 m lungime. Părțile superioare sunt cenușii, cu o margine subțire albă;
părțile inferioare sunt albe. Capul și vârful cozii sunt în general uniform cenușii. Părțile superioare ale
corpului balenei, și uneori și înotătoarele pectorale, sunt de regulă pestrițe, în diverse grade de la individ
la individ. Unele pot fi de un cenușiu de culoarea ardeziei, dar altele prezintă o considerabilă variație de
albastru închis, cenușiu și roșu, toate ușor pestrițe.[5]

Balenele albastre pot atinge viteze de 50 km/h pe distanțe scurte, de regulă când interacționează cu alte
balene, dar 20 km/h este o viteză de deplasare mai obișnuită.[5] Când se hrănesc, încetinesc până la 5
km/h.

Balenele albastre trăiesc cel mai adesea singure sau cu un singur alt individ. Nu se cunoaște cât timp
rămân împreună cuplurile în călătorie. În locurile unde este o concentrație ridicată de hrană, s-au
observat până la 50 de balene albastre pe o arie restrânsă. Ele nu formează grupurile mari și strâns
închegate care au fost observate la alte specii de balene.