Barza albă sau cocostârcul alb (Ciconia ciconia) este o pasăre mare din

familia Ciconiidae. Penajul(d) său este în principal alb, cu aripile parțial negre. Adulții au picioare

portocalii lungi și ciocuri roșii lungi, și măsoară în medie 100–115 cm de la vârful ciocului până la
capătul cozii, cu o anvergură a aripilor de 155–215 cm. Cele două subspecii, care diferă ușor în
mărime, se reproduc în Europa (în nord până în Finlanda), în Africa de nord-vest, Asia de sud-vest
(estul și sudul Kazahstanului) și în sudul Africii. Barza albă este o pasăre migratoare pe distanțe
mari: iernează în Africa, din Africa sub-sahariană tropicală până în Africa de Sud sau
pe subcontinentul indian. Atunci când migrează între Europa și Africa, evită să traverseze Marea
Mediterană și ocolește prin Levant în est sau pe la strâmtoarea Gibraltar în vest, deoarece curenții
ascendenți(d) de care depind pentru a se ridica în zbor nu se formează deasupra apei.
Carnivoră, barza albă mănâncă o gamă largă de animale, de la insecte, pești, amfibieni, reptile,
mamifere mici și păsări mici. Își ia cea mai mare parte a hranei de la sol, din vegetația joasă și din
apa puțin adâncă. Este monogamă, dar nu se împerechează pe viață(d). Ambii membri ai perechii
construiesc un cuib mare, care poate fi folosit mai mulți ani. În fiecare an, femelele pot pune de
obicei patru ouă, care eclozează asincron la 33-34 de zile după ouat. Ambii părinți clocesc ouăle pe
rând și îi hrănesc pe pui. Puii părăsesc cuibul la 58-64 zile după eclozare și continuă să fie hrăniți de
părinți încă 7-20 de zile.
Barza albă a fost evaluată ca fiind în grupa de îngrijorare minimă(d) de către Uniunea Internațională
pentru Conservarea Naturii (IUCN). Ea a beneficiat de activitățile umane din timpul Evului Mediu,
deoarece pădurile erau defrișate, însă schimbările în metodele agricole și industrializarea au adus
declinul și dispariția sa din unele părți ale Europei în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea. Programele de conservare și reintroducere(d) în întreaga Europă au dus la reluarea reproducerii
berzei albe în Țările de Jos, Belgia, Elveția și Suedia. Are puțini prădători naturali, dar poate avea
mai multe tipuri de paraziți; în penajul său își găsesc locul păduchi malofagi(d) și acarieni de pene(d), în
timp ce cuiburile mari ajung să fie populate de o gamă variată de acarieni mesostigmați(d). Această
specie are vizibilitate mare și a dat naștere la multe legende în întregul său areal, dintre care cea
mai cunoscută este legenda conform căreia bebelușii sunt aduși de berze.

Taxonomie și evoluție[modificare | modificare sursă]

Naturalistul englez Francis Willughby(d) a scris despre barza albă în secolul al XVII-lea, după ce a
văzut un desen trimis de prietenul său pasionat de istoria naturală Sir Thomas Brown din Norwich.
El a numit-o Ciconia alba. Ei au remarcat că ele ajung ocazional în Anglia, aduse acolo de furtuni.[2]
[a]
 A fost una dintre multele specii de păsări descrise inițial(d) de către Linnaeus în 1758 în ediția a
zecea(d) din Systema naturae,[4] unde i s-a dat numele binomial Ardea ciconia. A fost reclasificată în a
noul gen Ciconia(d) (și a fost desemnată specie tip) de către zoologul francez Mathurin Jacques
Brisson(d) în 1760.[5][6] Atât genul și epitetul specific(d), cǐcònia, sunt cuvântul latinesc pentru
„barză”[7] înregistrat pentru prima oară în lucrările lui Horațiu și Ovidiu.[8] Cuvântul latin
supraviețuiește în majoritatea limbilor romanice (cicogna, cigüeña, cegonha și altele asemenea).
Cuvântul românesc este unul de origine etimologică incertă, fiind asemănător cu termenul
albanez, bardhë, „alb”. Deși nu există dovezi etimologice clare, Bogdan Petriceicu Hasdeu considera
că el aparține unui fond autohton de cuvinte al limbii române, presupuse af i moștenite din limba
dacilor.[9]
Schelet

Există două subspecii :

 C. c. ciconia, subspecia nominală descrisă de Linnaeus în 1758, se reproduce din Europa în

Africa de Nord-Vest și Asia de Vest, și în sudul Africii, și iernează în principal în Africa la sud
de deșertul Sahara,[10] deși unele păsări iernează și în India.[11]
 C. c. asiatica, descrisă de naturalistul rus Nikolai Severțov în 1873, se înmulțește
în Turkestan și iernează din Iran până în India. Este puțin mai mare decât subspecia nominală.
[10][12]

Familia ciconiidelor (Ciconiidae) din care face parte barză albă conține 20 de specii și 6 genuri
grupate în 3 grupe mari: prima grupă include genurile Mycteria (tantalii) și Anastomus (berzele cu
cioc deschis), a doua grupă ("berzele uriașe") genurile Ephippiorhynchus (jabiruurile din Lumea
Veche), Jabiru (jabiru american) și Leptoptilos (marabuurile), iar a treia grupă include
genul Ciconia (berzele propriu-zise). Genul Ciconia (berzele propriu-zise) include 8 specii: barză
albă și alte șapte specii actuale[13], caracterizate prin ciocul cu vârful drept și penajul predominant
negru și alb.[14] Cele mai apropiate rude ale berzei albe sunt barza orientală (Ciconia boyciana)
din Asia de Est care este mai mare și are ciocul negru și care a fost considerată mai înainte ca o
subspecie a berzei albe și barză maguari (Ciconia maguari) din America de Sud.[10] Relațiile
evoluționare apropiate în cadrul genului Ciconia sunt sugerate de asemănările comportamentale și
biochimice - analiza atât a secvențelor genelor mitocondriale ale citocromului b cât și a hibridizării
ADN-ADN.[15]
O fosilă Ciconia reprezentând capătul distal(d) al unui humerus drept a fost recuperată din
straturile miocene din Insula Rusinga(d), Lacul Victoria, Kenya.[16] Fosila veche de 24-26 de milioane
de ani ar fi putut proveni fie de la o barză albă, fie de la o barză neagră (C. nigra), care sunt specii
de aproximativ aceeași dimensiune cu structuri osoase foarte asemănătoare. Straturile din miocenul
mijlociu(d) de pe insula Maboko(d) au produs și alte rămășițe de berze.[16]

Descriere[modificare | modificare sursă]
Un pui hrănindu-se cu o insectă

Barza albă este o pasăre mare. Are o lungime de 100–115 cm,[b][17] și o înălțime de 100–125 cm.
Anvergura aripilor este de 155–215 cm, iar greutatea sa este de 2,3–4,5 kg.[18][19] Ca toate berzele,
are picioare lungi, gât lung și cioc ascuțit, lung și drept.[13] Sexele sunt identice la aspect, cu excepția
faptului că masculii sunt în medie mai mari decât femelele.[10] Penajul(d) este în principal alb cu pene
de zbor și tectrice negre; negrul este cauzat de melanina pigmentară.[20] Penele de pe piept sunt
lungi și zburlite, ansamblul lor fiind uneori utilizat la curtarea femelelor.[21] Irisul este maro sau gri, iar
pielea periorbitală este neagră. Adulții au un cioc roșu strălucitor și picioare roșii,[10] a căror colorare
este derivată din carotenoidele din hrană. În unele părți ale Spaniei, s-a constatat că pigmentul se
bazează pe astaxantină(d) obținută de la o specie de rac introdusă (Procambarus clarkii(d)), iar culorile
roșii strălucitor ale ciocului apar chiar și la pui, spre deosebire de ciocurile de culori mai șterse ale
puilor de berze albe din alte zone.[22]

În zbor. Berzele albe zboară cu gâtul întins.

Ca și în cazul altor berze, aripile sunt lungi și largi, permițând păsării să se ridice rapid.[23] Când dau
din aripi, mișcările sunt lente și regulate. Barza zboară cu gâtul întins în față și cu picioarele lungi
întinse dincolo de capătul cozii scurte. Merge într-un ritm lent și stabil, cu gâtul înălțat. Când se
odihnește, adesea își retrage capul între umeri.[24] Năpârlirea nu a fost studiată pe scară largă, dar
pare să aibă loc pe tot parcursul anului, penele de zbor primare fiind înlocuite în timpul sezonului de
reproducere.[21]
Un pui mai mare, la Vogelpark Avifauna, Țările de Jos. Ciocurile se înroșesc începând de la bază.

La ieșirea din ou, puiul de barză albă este parțial acoperit cu un puf scurt, rar și albicios. Acest puf
timpuriu este înlocuit în decurs de o săptămână cu un strat mai dens de puf alb lânos. Până la
vârsta de trei săptămâni, puiul dobândește pene scapulare și de zbor negre. La eclozare, puii au
picioarele roz, care se transformă în gri-negru pe măsură ce cresc. Ciocul lor este negru, cu vârf
maroniu.[21] Până în momentul în care începe să zboare, penajul puilor devine similar cu cel al
adultului, deși penele negre sunt adesea colorate în maro, iar ciocul și picioarele sunt de un roșu-
maroniu mai deschis, sau portocaliu. Ciocul este de obicei portocaliu sau roșu cu un vârf închis la
culoare.[24] În vara următoare, puii dobândesc culoarea roșie a adulților, deși vârfurile negre persistă
la unii indivizi. Puii adoptă penajul adulților până la a doua lor vară.[25]

Specii similare[modificare | modificare sursă]

În arealul său, barza albă este ușor de recunoscut atunci când este văzută la sol. Arealul de iarnă al
speciei C. c. asiatica se suprapune cu cel al berzei asiatice cu cioc deschis(d), care are un penaj
similar, dar o altă formă a ciocului. Când sunt văzute de la distanță în zbor, berzele albe pot fi
confundate cu alte câteva specii cu modele asemănătoare pe penele de pe partea ventrală, cum ar
fi barza cu cioc galben(d), pelicanul mare alb și vulturul egiptean.[24] Barza cu cioc galben este
identificată prin coada ei neagră și ciocul galben mai lung, ușor curbat. Barza albă tinde, de
asemenea, să fie mai mare decât barza galbenă.[26] Pelicanul mare alb are picioare scurte care nu
se extind dincolo de coada lui, și zboară cu gâtul retras, ținându-și capul aproape de corpul său
îndesat, dându-i un profil de zbor diferit.[27] Pelicanii se comportă diferit, zburând în stoluri ordonate,
sincronizate, și nu în grupuri dezorganizate de indivizi ca barza albă.[28] Vulturul egiptean este mult
mai mic, cu o coadă în formă de triunghi alungit, cu picioare mai scurte și cu un cap mic, gălbui, cu
gât scurt.[29] Cocorul comun, care poate părea și el alb-negru în lumină puternică, prezintă picioare
mai lungi și un gât mai lung în zbor.[30]

Distribuție și habitat[modificare | modificare sursă]

Stol de berze căutând hrană în Turcia. Berzele albe evită suprafețele acoperite cu iarbă înaltă și arbuști.

Rasa nominală a berzei albe are un areal de vară larg, deși disjunct, în toată Europa, adunat
în Peninsula Iberică și Africa de Nord în vest și în mare parte din Europa de Est și Centrală, cu 25%
din populația mondială fiind concentrată în Polonia,[31] precum și în părți din Asia de Vest. Populația
subspeciei asiatica de aproximativ 1450 de păsări este limitată la o regiune din Asia Centrală
între Marea Aral și Xinjiang din vestul Chinei.[32][33] Se crede că populația din Xinjiang a dispărut în
jurul anului 1980.[34] Rutele de migrație extind arealul acestei specii în multe părți ale Africii și ale
Indiei. Unele populații aderă la ruta de migrație orientală, care trece prin Israel în Africa de Est și
Centrală.[35][36]
Câteva consemnări ale reproducerii lor în Africa de Sud au fost cunoscute începând din 1933
la Calitzdorp, și aproximativ 10 păsări se știe că se reproduc din anii 1990 în jurul
orașului Bredasdorp.[37] O mică populație de berze albe iernează în India și se crede că derivă în
principal din populația de C. c. asiatica,[12] fiind observate stoluri de până la 200 de păsări în migrația
de primăvară la începutul anilor 1900 prin Valea Kurram(d).[38] Cu toate acestea, păsările marcate(d) în
Germania au fost recuperate în vestul (Bikaner) și sudul (Tirunelveli(d)) Indiei.[11][39] A fost observat un
specimen atipic cu piele orbitală roșie, caracteristică berzei orientale albe[40] și este necesar un
studiu suplimentar al populației indiene.[12] La nord de arealul de reproducere, apare doar în trecere
sau eratic(d), în Finlanda, Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Norvegia și Suedia, și la vest
în Azore și Madeira. În ultimii ani, arealul s-a extins în vestul Rusiei.[41][42]
Zonele preferate de hrănire ale berzei albe sunt pajiștile ierboase, terenurile agricole și zonele
umede cu ape de mică adâncime. Evită suprafețele acoperite cu iarbă înaltă și arbuști.[43] În zona
la Cernobîl din nordul Ucrainei, populațiile de berze albe au scăzut după accidentul nuclear din
1986, unde terenurile agricole au fost succedate(d) de arbuști și iarbă înaltă.[44] În unele părți ale
Poloniei, terenurile sărace în hrană naturală au obligat păsările să caute alimente în gropile de
gunoi(d) de prin 1999.[45] De asemenea, s-au raportate și berze albe în gropile de gunoi din Orientul
Mijlociu, Africa de Nord și Africa de Sud.[46]
Barza albă se reproduce în număr mai mare în zonele cu pășuni deschise, în special în zonele cu
ierburi umede sau periodic inundate, și mai puțin în zonele cu vegetație mai înaltă, cum ar fi pădurile
și arbuștii.[47] Ei folosesc pajiști, zone umede și terenuri agricole pe terenurile de iernat din Africa.
[37]
 Berzele albe au fost probabil ajutate de activitățile umane în timpul Evului Mediu, deoarece atunci
au fost defrișate păduri și create noi pășuni și terenuri agricole, și s-au găsit în mare parte a Europei,
ajungând în nord până în Suedia. Populația din Suedia se crede că a apărut în secolul al XVI-lea,
după ce multe păduri au fost tăiate pentru agricultură. Se estimează că aproximativ 5000 de perechi
se reproduceau în secolul al XVIII-lea, populație care a scăzut ulterior. Primul recensământ precis
din 1917 a găsit 25 de perechi, iar ultima pereche nu a reușit să se reproducă în jurul anului 1955.
[48]
 Barza albă este un vizitator rar în Insulele Britanice, în Marea Britanie fiind vizibile aproximativ 20
de păsări în fiecare an, dar nu există înregistrări ale cuibăritului de când o singură pereche care a
cuibărit în vârful St Giles High Kirk din Edinburgh, Scoția în 1416.[49]
O scădere a populației a început în secolul al XIX-lea din cauza industrializării și schimbărilor din
metodele agricole. Berzele albe nu mai cuibăresc în multe țări, iar fortărețele actuale ale populației
occidentale se află în Portugalia, Spania, Ucraina și Polonia. În Peninsula Iberică, populațiile sunt
concentrate în sud-vest și au scăzut și datorită practicilor agricole.[47] Un studiu publicat în 2005 a
constatat că regiunea Podhale(d) din zonele montane din sudul Poloniei a cunoscut un aflux de berze
albe, care s-au reprodus acolo pentru prima oară în 1931 și au înaintat progresiv în altitudine,
ajungând la 890 m în 1999. Autorii au propus ca aceasta este legată de schimbările climatice și de
afluxul altor animale și plante la altitudini mai mari.[50] Berzele albe care sosesc în regiunea Poznań
(voievodatul Polonia Mare) din vestul Poloniei, în primăvara anului, pentru reproducere, fac acest
lucru cu aproximativ 10 zile mai devreme în ultimii douăzeci de ani ai secolului al XX-lea decât la
sfârșitul secolului al XIX-lea.[51]

Migrația[modificare | modificare sursă]

În 1822, Rostocker Pfeilstorch(d) a oferit primele dovezi privind migrația berzelor pe distanțe lungi

Un cârd de berze în timpul migrației deasupra Israelului. Berzele albe în migrație folosesc curenții
ascendenți(d) aerului pentru a reduce efortul de zbor pe distanțe lungi.

Cercetarea sistematică a migrației berzei albe(d) a început cu ornitologul german Johannes

Thienemann(d), care a început studiile cu inele de marcaj în 1906 la Observatorul Avifaunistic
Rossitten(d), de pe cordonul litoral al Curlandei, în Prusia de Est. Deși nu multe berze au trecut chiar
prin Rossitten, observatorul a coordonat studiul pe scară largă prin marcarea păsărilor în toată
Germania și în alte părți ale Europei. Între 1906 și al Doilea Război Mondial, aproximativ 100.000 de
păsări, în special pui, au fost marcate cu inel, peste 2000 de păsări cu inele Rissitten fiind
recuperate la distanțe mari, între 1908 și 1954.[52]
Rutele[modificare | modificare sursă]
Berzele albe zboară spre sud din zonele lor de reproducere din Europa, în august și septembrie,
spre Africa.[43] Acolo, ele petrec iarna în savanele din Kenya și Uganda până în Provincia
Capului(d) din Africa de Sud.[53] În aceste zone se adună în stoluri mari, care pot depăși o mie de
indivizi.[24] Unii deviază spre vest în vestul Sudanului și în Ciad și pot ajunge în Nigeria.[35] Primăvara,
păsările se întorc spre nord; acestea sunt observate în Sudan și Egipt din februarie până în aprilie.
[54]
 Ele ajung din nou în Europa la sfârșitul lunii martie și în aprilie,[43] după o călătorie medie de 49 de
zile. Prin comparație, călătoria de toamnă este finalizată în aproximativ 26 de zile. Vânturile din
spate(d) și raritatea hranei și apei pe drum (păsările zboară mai repede peste regiunile cu resurse
puține) cresc viteza medie.[36]

Traseul estic: berze odihnindu-se în Rahat, Israel (primăvara anului 2017).

Pentru a evita lunga traversare a Mării Mediterane, păsările din Europa Centrală urmează fie un
traseu estic de migrație, trecând prin Bosfor către Turcia, traversând Levantul , apoi ocolind deșertul
Sahara pe valea Nilului spre sud sau urmând o rută de vest peste Strâmtoarea Gibraltar. [55] Aceste
coridoare de migrație maximizează suportul curenților ascendenți și astfel economisesc energie.[56]
[57]
 Ruta prin est este de departe cea mai importantă, 530.000 de berze folosind-o anual, ceea ce
face specia să fie a doua cea mai frecvent întâlnită specie migratoare (după viesparul european).
Stolurile de păsări răpitoare migratoare, berzele albe și pelicani mari albi se pot întinde pe 200 km.
[58]
 Ruta estică este de două ori mai lungă decât cea vestică, dar berzele ajung prin oricare din ele în
același interval de timp la zonele de iernat.[59]
Puii de barză albă pleacă în prima migrație într-o direcția moștenită, dar, dacă sunt deplasați de la
această direcție de condițiile meteorologice, nu sunt în măsură să compenseze și pot ajunge într-o
nouă locație de iarnă. Adulții pot compensa vânturile puternice și își pot regla direcția pentru a sfârși
în locul lor obișnuit de iernat, pentru că sunt familiarizați cu locația. Din același motiv, toate
migratoarele de primăvară, chiar și cele din locațiile de iernat strămutate, pot reveni la locurile
tradiționale de reproducere.[60] Un experiment cu păsări tinere crescute în captivitate la Kaliningrad,
și eliberate în absența unor berze sălbatice care să le arate drumul, a arătat că ele par să aibă un
instinct de a zbura spre sud, deși împrăștierea direcției a fost mare.[61]
Energetică[modificare | modificare sursă]

Otto Lilienthal a studiat zborul berzelor în 1889, pentru a-și proiecta planorul.

Berzele albe se bazează pe curenții ascendenți(d) de aer pentru a se ridica și a plana pe distanțe
lungi în migrațiile lor anuale între Europa și Africa Subsahariană. Pentru multe, cea mai scurtă rută
le-ar duce peste Marea Mediterană; cu toate acestea, deoarece curenții ascendenți nu se formează
deasupra apei, ele în general se deplasează peste uscat pentru a evita zborurile trans-
mediteraneene care ar necesita un efort energetic prelungit al aripilor.[62] S-a estimat că, pe aceeași
distanță parcursă, zborul cu dat din aripi metabolizează de 23 de ori mai multă grăsime corporală
decât zborul pe curenți ascendenți.[63] Astfel, turmele spiralează în sus pe curenții ascendenți până
ajung sus, la 1.200–1.500 m deasupra solului (deși într-un caz, în vestul Sudanului, s-a observat o
altitudine de 3.300 m).[54]
Pot fi întreprinse însă, ocazional, și zboruri lungi deasupra apei. O barză albă tânără, inelată(d) la
cuibul din Danemarca, a apărut ulterior în Anglia, unde a petrecut câteva zile înainte de a continua.
Mai târziu a fost văzut zburând peste St Mary, Isles de Scilly(d), și a ajuns într-o stare rea
în Madeira trei zile mai târziu. Insula este la 500 km de Africa, și de două ori mai departe de
continentul european.[64] Migrația prin Orientul Mijlociu poate fi împiedicată de către hamsin, un vânt
care aduce vreme acoperită de nori, nepotrivită zborului. În aceste situații, turmele de berze albe
așteaptă trecerea vremii nefavorabile la sol, stând în picioare cu fața spre direcția din care bate
vântul.[54]

Comportament[modificare | modificare sursă]

Adult în Parcul Național Tsavo East(d), Kenya. Partea inferioară a picioarelor are o culoare albicioasă datorită
faptului că este acoperit cu excrementele sale — un exemplu de termoreglaj prin urohidroză(d).

Barza albă este o pasăre gregară; stoluri de mii de indivizi au fost înregistrate pe rutele de migrație
și în zonele de iernat din Africa. Păsările nereproducătoare se adună în grupuri de 40 sau 50 în
timpul sezonului de reproducere.[24] Barza lui Abdim(d), mai mică și cu pene mai închise la culoare,
este adesea întâlnită împreună cu stolurile de berze albe din sudul Africii.[65] Perechile de
reproducere(d) de berze albe se pot aduna în grupuri mici pentru a vâna, și cuiburi de colonii au fost
înregistrate în unele zone.[66] Cu toate acestea, grupurile din rândul coloniilor de berze albe variază
foarte mult în mărime, iar structura socială este definită liber; berzele tinere care se reproduc sunt
deseori limitate la cuiburile periferice, în timp ce berzele mai în vârstă ating un succes sporit de
reproducere în timp ce ocupă cuiburi de calitate mai bună spre centrul coloniilor de reproducere.
[67]
 Structura socială și coeziunea grupului sunt menținute prin comportament altruist, cum ar
fi întreținerea reciprocă a penajului(d). Berzele albe prezintă acest comportament exclusiv la locul
cuiburilor. Păsările care stau în picioare îngrijesc capetele păsărilor așezate, uneori aceștia sunt
părinți care îngrijesc puii și, uneori, puii unul pe altul.[68] Spre deosebire de cele mai multe berze, nu
adoptă niciodată o postură cu aripile întinse, deși se știe că își țin uneori aripile departe de corp
cu penele de zbor îndreptate în jos, atunci când sunt umede.[69]
Excrementele unei berze albe, care conțin fecale și acid uric, sunt direcționate uneori spre propriile
picioare, făcându-le să pară albe.[26] Evaporarea rezultată asigură răcirea și se numește urohidroză(d).
[70]
 Păsările care au fost inelate(d) pot fi uneori afectate de acumularea de excremente în jurul inelului,
ceea ce duce la constricție și la traumatisme ale piciorului.[71] Barza albă a fost remarcată și pentru
utilizarea de unelte, storcând de exemplu mușchi în cioc pentru a scurge apa în gurile puilor.[72]

Comunicare[modificare | modificare sursă]
Sunetul principal produs de barza albă adultă este un clămpănit zgomotos din cioc, care a fost
asemănat cu focul de mitralieră din depărtare. Pasărea face aceste sunete prin deschiderea și
închiderea rapidă a ciocului, astfel încât să se producă un pocnet de fiecare dată când ciocul se
închide. Sunetul este amplificat de punga de la gât(d), care acționează ca un rezonator(d). Folosit într-o
varietate de interacțiuni sociale, acest pocnet al ciocului devine în general mai tare, cu cât durează
mai mult și are ritmuri distincte în funcție de situație — de exemplu, mai lent în timpul copulației și
mai scurt atunci când este dat ca semnal de alarmă(d). Singura sunet vocal pe care îl generează
păsările adulte este un șuierat slab, abia audibil; totuși, păsările tinere pot genera un șuierat ascuțit,
diverse ciripite și un fel de mieunat de pisică cu care cer hrană. La fel ca și adulții, puii pocnesc din
ciocuri.[73] Mișcările sus-jos sunt utilizate pentru o serie de interacțiuni cu alți membri ai speciei.
Astfel, o barză își mișcă repede capul înapoi, astfel încât creștetul să i se sprijine pe spate, înainte
de a-și aduce din nou capul și gâtul înapoi, iar acest lucru se repetă de mai multe ori. Mișcarea este
folosită ca salut între păsări, după copulație și, de asemenea, ca semnal de amenințare(d). Perechile
de reproducere sunt teritoriale pe timpul verii, și utilizează această mișcare, precum și aplecarea în
față cu coada ridicată și aripile întinse.[74]

Reproducerea și durata de viață[modificare | modificare sursă]

Cuiburi pe o clopotniță în Spania. Berzele albe formează adesea mici colonii de cuibărit.

Barza albă se reproduce în zone agricole deschise, cu acces la zonele umede mlăștinoase,
construind un cuib mare în copaci, pe clădiri sau pe platforme construite de om.[75] Fiecare cuib are
1–2 m în profunzime, 0,8–1,5 m în diametru și cântărește 60–250 kg.[76] Cuiburile sunt construite în
colonii slab conectate.[67] Nefiind persecutată, întrucât este considerată semn bun, ea își face adesea
cuiburi aproape de zonele locuite de oameni; în Europa de Sud, cuiburile pot fi văzute pe biserici și
alte clădiri. Cuibul este folosit de obicei an după an, mai ales de către masculii mai în vârstă.
Masculii sosesc mai devreme în sezon și își aleg cuiburile. Cuiburile mai mari sunt asociate cu un
număr mai mare de pui crescuți cu succes și par a fi mai căutate.[77] Schimbarea cuibului este
adesea legată de o schimbare în împerechere și de eșecul de a crește pui în anul precedent, iar
păsările mai tinere au mai multe șanse să schimbe locurile de cuibărit.[78] Deși se poate constata că
o pereche ocupă un cuib, partenerii se pot schimba de mai multe ori în stadiile incipiente, iar
activitățile de reproducere încep doar după ce se realizează o pereche stabilă.[79]

Împerecherea

Câteva specii de păsări cuibăresc și ele în cuiburile mari de barză albă. Printre musafirii frecvenți se
numără vrăbiile de casă, vrăbiile de copac și graurii; alții mai puțin frecvenți sunt vânturelul
roșu, cucuveaua, dumbrăveanca, codobatura albă, codroșul de munte, stăncuța, și vrabia spaniolă.
[80]
 Păsările împerecheate se salută prin mișcări în sus și jos și prin dat din cap, și pocnind din ciocuri
în timp ce dau capul pe spate.[10] Perechile copulează frecvent pe parcursul lunii înainte de a fi
depuse ouăle. Frecvența mare de copulație este asociată, de obicei, cu concurența spermei(d) și cu
frecvența mare a copulației în afara perechii; totuși, copulația în afara perechii nu este frecventă la
barza albă.[81]
O pereche de berze albe crește o singură serie de pui pe an. Femela depune de obicei patru ouă(d),
deși au fost înregistrate numere de pui de la unu la șapte.[73] Ouăle sunt albe, dar adesea par
murdare sau gălbui din cauza unei substanțe glutenoase. Ele măsoară de obicei 73 pe 52 mm [82] și
cântăresc 96–126 g,[73] din care aproximativ 11 g este coaja.[82] Incubația începe odată ce este depus
primul ou, astfel încât puii ies asincron, începând de la 33 la 34 de zile mai târziu. Primul pui ieșit are
de obicei un avantaj competitiv față de ceilalți. În timp ce puii mai puternici nu sunt agresivi față de
frații mai slabi, cum este cazul anumitor specii, puii slabi sau mici sunt uneori uciși de părinți.[83]
[84]
 Acest comportament apare în perioade de lipsă de hrană pentru a reduce dimensiunea puietului
și, prin urmare, a crește șansa de supraviețuire a puilor rămași. Puii de barză albă nu se atacă unul
pe celălalt, iar metoda părinților de a-i hrăni (producând o cantitate mare de alimente simultan)
înseamnă că frații mai puternici nu pot concura direct prea agresiv cu cei mai slabi, de aceea
infanticidul parental este o modalitate eficientă de reducere a dimensiunilor puietului. În ciuda
acestui fapt, acest comportament nu a fost observat în mod obișnuit.[83]

Ou

Temperatura și vremea din timpul perioadei de eclozare din primăvară sunt importante;
temperaturile scăzute și vremea umedă măresc mortalitatea puilor și reduc rata de succes a
reproducerii.[47] Oarecum neașteptat, studiile au constatat că puii care ies din ou mai târziu și care
ajung la maturitate produc mai mulți pui decât cei care au ieșit din ou mai repede.[85] Greutatea
corporală a puilor crește rapid în primele câteva săptămâni și atinge un maxim de circa 3,4 kg.
Lungimea ciocului crește liniar pentru aproximativ 50 de zile.[86] Păsările tinere sunt hrănite cu viermi
și insecte, care sunt regurgitate de părinți în cuib. Puii mai mari culeg harnă direct din ciocurile
părinților.[87] Puii pot zbura la 58 până la 64 de zile după eclozare.[88]
Berzele albe încep, în general, să se reproducă la vârsta de aproximativ patru ani, deși vârsta primei
reproduceri a fost înregistrată între doi ani și șapte ani.[21] Cea mai bătrână barză albă sălbatică
cunoscută a trăit timp de 39 de ani după ce a fost inelată în Elveția,[89] în timp ce păsările în
captivitate trăiesc peste 35 de ani.[10]

Hrănire[modificare | modificare sursă]
Berzele albe consumă o mare varietate de hrană de origine animală. Ele preferă să caute hrana în
pajiști pe o rază de circa 5 km de cuibul lor și în locuri unde vegetația este mai scurtă, astfel încât
prada să fie mai accesibilă.[43] Regimul lor alimentar lor variază în funcție de sezon, localitate și
disponibilitatea prăzii. Din hrana obișnuită fac parte insectele (în special gândaci, lăcuste și greieri),
râme, reptile, amfibieni, în special speciile de broaște cum ar fi broasca comestibilă(d) (Pelophylax kl.
esculentus) și broasca comună(d) (Rana temporaria), și mamifere mici, molii și cârtițe. Mai puțin
frecvent, ele mănâncă ouă de pasăre și pui de păsări, pești, moluște, crustacee și scorpioni.
Vânează în principal în timpul zilei, înghițind prada mică cu totul, dar ucigând și dezmembrând prada
mai mare înainte de a o înghiți.[66] Adesea confundă elasticele de cauciuc cu râmele și le înghit, ceea
ce are ca rezultat blocajul fatal ale tractului digestiv.[90]

Barză albă luând un iepure mort

S-a observat în Letonia că berzele care se întorc primăvara își localizează prada, broaștele de
mărăcini (Rana arvalis(d)), după sunetele de împerechere produse de grupurile de masculi.[91]
Regimul păsărilor care nu sunt reproducătoare este similară cu cel a păsărilor care se reproduc, dar
hrana provine mai des din zonele uscate.[92] Berzele albe care iernează în vestul Indiei au fost
observate urmărind antilope indiene(d) pentru a prinde insectele care se ridică în urma lor.[93] Berzele
albe ce iernează în India caută hrană uneori împreună cu barza cu gât lânos(d) (Ciconia episcopus).
[94]
 În India s-a observat și furtul de pradă, o rozătoare capturată de un erete de stuf fiind furat de o
barză albă, in timp ce eretele sur se știe că hărțuiește berze albe care se hrănesc cu șoareci în
unele părți ale Poloniei.[95][96] Berzele albe pot exploata gropile de gunoi pentru hrană în timpul
perioadei de reproducere, a perioadei de migrație și iernii.[97]