Fier

Fierul este un element chimic metalic, notat cu simbolul Fe (din limba latină: ferrum), ce are numărul
atomic 26 și masa atomică 56. Este un metal aflat în prima grupă a metalelor tranziționale. Este
elementul chimic cel mai întâlnit pe Terra, formând cea mai mare parte a nucleului acestei planete și
este al patrulea element ca abundență în scoarța terestră. Este produs în cantitate mare ca rezultat
de fuziune în stelele cu masă mare, unde producerea de nichel-56 (care se dezintegrează în fier)
este ultima reacție fuziune nucleară ce este exotermă, devenind ultimul element care se produce
înaintea stingerii unei supernove ce duce la reacții ce împrăștie precursorii radionuclizilor fierului în
spațiu.
La fel ca și alte elemente ale grupei 8 (cadmiu, osmiu, etc.), fierul prezintă numeroase stări de
oxidare, de la -2 la +6, deși cele mai comune sunt +2 și +3. Fierul elementar este întâlnit
în meteoriți și unele medii sărace în oxigen, dar este reactiv cu oxigenul și apa. Suprafețele proaspăt
tăiate ale fierului au o culoare gri-argintie, sunt lucioase, dar se oxidează în aer, produsul de reacție
fiind oxizii de fier, cunoscuți de asemenea sub denumirea de rugină. Spre deosebire de alte metale
care realizează pasivarea prin straturi de oxid, oxizii de fier ocupă un volum mai mare ca al
volumului de fier, iar astfel oxizii de fier pot fi îndepărtați și să expună suprafețe proaspete
pentru coroziune.
Fierul metalic a fost utilizat încă din Antichitate, deși aliajele cu punct scăzut de topire al cuprului au
fost folosite primele în istorie. Fierul pur este moale (mai moale decât aluminiul), însă nu se poate
obține prin topire. Materialul este întărit de impurități din procesul de topire, precum carbonul. O
anumită proporție de carbon (între 0,2% și 2,1%) produce oțelul, care poate fi de 1000 de ori mai
rezistent decât fierul pur. Fierul metalic brut este obținut în furnale, unde minereul este redus de
către cocs la fonta. O prelucrare ulterioară cu oxigen reduce conținutul de carbon pentru a se obține
oțel. Oțelurile și aliajele din fier cu conținut scăzut de carbon, în combinație cu alte metale, sunt de
departe cele mai comune metale în industrie, datorită numărului mare de proprietăți dezirabile.
Compușii chimici ai fierului, care includ compuși feroși și ferici, au multe utilizări. Oxidul de fier
amestecat cu pudră de aluminiu poate fi aprins pentru a crea termitul, folosit în prelucrarea
minereurilor. Formează compuși binari cu halogenii și calcogenii. Printre compușii organometalici,
ferocenul a fost primul compus-sandwich descoperit.
Fierul joacă un rol important în biologie, formând substanțe compuse cu oxigen molecular
în hemoglobina și mioglobina; acești doi compuși sunt proteine comune ce au rol în transportul
oxigenului la vertebrate. De asemenea, fierul este metalul cel mai utilizat în enzimele redox cele mai
importante, care sunt implicate în respirația celulară, procesele de oxidare și reducere la
organismele vegetale și animale.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primul tip de fier cunoscut și utilizat de oameni provenea din meteoriți. În Egipt și Mesopotamia s-au
descoperit vărfuri de suliță și obiecte decorative cu această origine, datând din jurul anului 4000
î.Hr.[1] 2000 de ani mai târziu a apărut și fierul prelucrat din minereu (la început cel numit fier de
mlaștină - în engleză bog iron sau limonit), folosit însă doar pentru obiecte de cult și considerat mai
valoros decât aurul. Între 1600 î.Hr. și 1200 î.Hr. a început obținerea fierului în topitorii primitive,
în Imperiul Hitit (Anatolia și Caucaz). Dispariția acestui imperiu a permis răspândirea cunoștințelor
despre prelucrarea fierului în toată regiunea, facilitând trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca
Fierului.
În jurul anului 550 î Hr. în China a fost inventat furnalul și s-a obținut prima fontă turnată.
Coloana de fier din Delhi

Oțelul, aliaj al fierului cu relativ puțin carbon, a fost produs, se pare, pentru prima dată în India,
în secolul al III-lea. Un exemplu al măiestriei indiene în domeniul metalurgiei este și
faimoasa coloană de fier din Delhi, care este constituită în proporție de 98% din fier forjat și a fost
ridicată la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea[2].
În Europa, primele șarje de fontă turnată au fost obținute în Suedia, în secolul al XV-lea (Lapphyttan
și Vinarhyttan). Ghiulele de tun din fontă au permis apoi răspândirea acestui material și a metodelor
de obținere în toată lumea. Combustibilul de bază pentru aceste procese era cărbunele de
lemn (mangalul).
Dispariția accentuată a pădurilor din Marea Britanie a dus în secolul al XVIII-lea la înlocuirea
mangalului cu cocsul, de către Abraham Darby. Acest lucru, împreună cu inventarea mașinii cu
abur, a dus la Revoluția industrială[3].
La sfârșitul anilor 1850, Henry Bessemer a inventat un nou procedeu de fabricare a oțelului cu
conținut foarte scăzut de carbon, la care se sufla aer prin fonta brută topită. Acest progres a dus la
diminuarea treptată a producției de fier forjat.

Meteoritul feros Sihote Alin

Simbolistică[modificare | modificare sursă]

În Evul Mediu, fierul era asociat cu planeta Marte, cu masculinitatea și cu soliditatea, rezistența. De
altfel, în alchimie, simbolul fierului era identic cu cel folosit și în prezent pentru a indica genul
masculin și cu cel pentru Marte în astrologie: ♂.
Termenul "de fier" a ajuns să fie folosit pentru a indica ceva de neclintit, de netrecut (de
exemplu Cortina de fier), o încercare, provocare deosebită (de exemplu triatlonul "Ironman", om de
fier desfășurat în Hawaii) sau, în cazul unor persoane, o voință deosebită (persoane care conduceau
"cu o mână de fier", sau "doamna de fier", supranumele fostului prim-ministru al Marii
Britanii, Margaret Thatcher). "Fier" este și denumirea celei de-a patra povestiri din volumul "Sistemul
periodic" publicat în 1975 de Primo Levi.

Structură atomică[modificare | modificare sursă]

Structura atomică a fierului

Izotopi[modificare | modificare sursă]

Fierul prezintă patru izotopi naturali. În ordinea abundenței relative, aceștia sunt: 56Fe (91,7 %), 54Fe
(5,8 %), 57Fe (2,2 %) și 58Fe (0,3 %). De asemenea, se cunosc alți 10 izotopi sintetici ai fierului. S-a
demonstrat (prin corelația existentă între abundența izotopului 60Ni, un produs de dezintegrare
al 60Fe, și abundențele izotopilor stabili ai fierului în unii meteoriți) că 60Fe a existat în stare naturală
în perioada de formare a sistemului solar.[4]

Bucată de fier cu puritate 99,7%

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]
Proprietăți mecanice[modificare | modificare sursă]

Valori caracteristici ale tracțiunii și durității Brinell ale diferitelor forme de fier[5][6]
 T BH
Material
(MPa) (Brinell)

Iron whiskers 11000

Oțel întărit 2930 850–1200

Martensitic steel 2070 600

Bainitic steel 1380 400

Oțel perlitic 1200 350

Cold-worked iron 690 200

Small-grain iron 340 100

Fier ce conține carbon 140 40

Cristal de fier pur 10 3

Proprietățile mecanice ale fierului și ale aliajelor sale sunt evaluate prin teste variate, precum scala
Brinell, scala Rockwell sau teste de tracțiune, printre altele; rezultatele fierului sunt atât de
consistente încât fierul este des folosit pentru calibrarea măsurătorilor sau pentru a compara
rezultatele unui test cu ale altuia.[6][7] Acele măsurători dezvăluie că aceste proprietăți mecanice ale
fierului depind de puritate: cele mai pure cristale de fier sunt mult mai moi decât cele de aluminiu.
Adiția a doar 10 părți per milion de carbon le poate dubla duritatea.[5] Duritatea crește rapid cu un
conținut de carbon de 0,2% și este saturată la ~0.6%.[8] Fierul produs industrial, care este cel mai
pur (aproape 99,99% puritate), are o duritate de 20-30 Brinell.[9]

Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

Compușii elementului[modificare | modificare sursă]
Fierul formează cu oxigenul combinații divalente și trivalente. Fenomenul de oxidare a fierului se mai
numește ruginire.
Oxidul feros, FeO (II), se obține prin arderea directă a fierului. El este stabil doar la temperaturi de
peste 833 K (560oC) și este de culoare neagră.
Oxidul feric, Fe2O3 (III), numit și hematit, este un mineral de culoare maronie, obținut prin oxidarea
fierului în condițiile existenței unui surplus de oxigen. El reprezintă principala sursă de obținere a
fierului.
Oxidul feric-feros, Fe3O4 (II,III), numit și magnetit, este materialul natural cu cele mai bune proprietăți
magnetice.
Deși acești oxizi formează straturi protectoare la suprafața pieselor, porozitatea acestor straturi este
atât de mare încât obiectele din fier expuse efectelor atmosferei ruginesc continuu până la
distrugerea lor completă.
Oxidul feric este opac la radiații ultraviolete și infraroșii, proprietate ce își gasește aplicații la
fabricarea geamurilor termoabsorbante.
În combinație cu carbonul, fierul poate forma soluții solide sau carbura de fier Fe3 (numită
și cementită). În funcție de temperatură și de conținutul de carbon, soluțiile solide
sunt ferita, austenita și ferita δ.
Pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5 se obține prin reacția, sub presiune, a fierului cu monoxidul de
carbon. Prin descompunerea sa se obține fierul carbonil cu o puritate de 97,5 %. De asemenea, el
se folosește pentru obținerea a numeroși compuși ai fierului cu utilizare în sinteza organică.
Tiocianatul de fier, Fe(SCN)3 are o culoare roșie caracteristică și servește la punerea în evidență a
ionilor Fe3+.

Diagrama fazelor si alotropia[modificare | modificare sursă]

Fierul este un exemplu de alotropie la un metal, cunoscându-se cel puțin patru forme alotropice ale
acestuia, numite α, γ, δ si ε; la presiuni foarte mari, exista unele dovezi experimentale considerate
controversale pentru o forma β stabila la temperaturi și presiuni inalte.[10]

Diagrama fazei pentru fier pur la joasa presiune

Pe măsura ce fierul topit se răcește, acesta se cristalizează la 1538 °C în forma sa alotropica δ, care
are un cristal cu structura centrata cubic. Continuarea racirii acestei structuri cristaline, se schimba
la 1394 °C, cand structura este cunoscuta drept fier-γ sau austenit.

Forme alotropice[modificare | modificare sursă]

În funcție de domeniile de temperatură la care sunt stabile și de structura cristalină, este acceptată
astăzi existența a 3 stări alotropice ale fierului solid:
 Fierul α are o structură cristalină cubică cu volum centrat și este stabil de la temperatura
ambiantă până la temperatura de 1185 K (912oC). Între temperatura ambiantă și temperatura de
1043 K (770oC) (punctul Curie), fierul α este feromagnetic, iar peste 1043 K
devine paramagnetic. Din această cauză, inițial formei structurale de fier existente între 1043 K
și 1185 K i s-a dat denumirea de fier β. Ulterior s-a renunțat la această denumire întrucât între
fierul α și fierul β nu există alte diferențe.
 Fierul γ are o structură cristalină cubică cu fețe centrate și este stabil între 1185 K (912oC) și
1667 K (1394oC).
 Fierul δ are o structură cristalină cubică cu volum centrat și este stabil între 1667 K (1394oC).și
temperatura de topire, 1811 K (1538oC).[11]
Notă: La nivel mondial nu s-a ajuns încă la un acord complet în privința poziției exacte a diferitelor
puncte caracteristice ale fierului (și nici a punctelor caracteristice din diagrama de echilibru fier-
carbon). Valorile indicate aici pentru temperaturi sunt cele întâlnite în monografiile de specialitate
uzuale din România.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Ca abundență, fierul este al zecelea element în univers și al 4-lea pe Pământ (al doilea metal,
după aluminiu). Ca masă însă, fierul ocupă primul loc pe Pământ. În prezent se consideră că 80%
din nucleul interior al Pământului este format din fier. Sub formă de diverse combinații, el formează
5% din scoarța terestră, însă în stare pură se găsește doar accidental (în meteoriți). Se presupune
de asemenea că planeta Marte își datorează culoarea roșiatică unui sol bogat în oxid de fier.[12]

Producere[modificare | modificare sursă]

Preparare în laborator[modificare | modificare sursă]
Producere la scară industrială[modificare | modificare sursă]

Rocă cu formațiuni feroase în benzi, descoperită în America de Nord

Datorită reactivității sale mari, în natură fierul se găsește în stare pură doar în cazuri foarte rare, de
obicei în meteoriții feroși.
Cele mai des utilizate minereuri de fier sunt hematitul,
magnetitul, ilmenitul (FeTiO3), sideritul (FeCO3), limonitul (amestec de goethit - α-FeO(OH) -
și lepidocrocit - γ-Fe3+O(OH)) și pirita (FeS2).
Cele mai mari zăcăminte de minereu de fier sunt asociate cu așa-numitele formațiuni feroase în
benzi (în engleză: Banded Iron Formations).
Minereurile de fier se exploatează atât în exploatări de suprafață, cât și în mine. Cele mai importante
exploatări de suprafață se găsesc în America de Sud (în special în Bolivia și Brazilia), în
vestul Australiei, în China, în Ucraina și Canada. În ultimii ani, aceste țări au înlocuit treptat țările cu
tradiție în extragerea minereului de fier din mine, cum ar fi Franța, Suedia sau Germania. Cel mai
important zăcământ de fier se află la El Mutùn în Bolivia, unde se estimează că există cca. 40
miliarde tone de minereu cu un conținut de fier de peste 50 %.[13]
După extragere, minereul se mărunțește și se macină, după care granulele de minereu se sortează
după mărime și se sinterizează. Aceasta înseamnă că, sub influența unei călduri foarte mari și cu
adaosuri de materiale calcaroase, granulele mici se unesc în bulgări mai mari, poroși. Acest lucru
este esențial pentru că, ulterior, granulele fine ar împiedica trecerea normală a curentului de aer prin
furnal.
În anul 2000, la nivel mondial au fost produse aproximativ 1 miliard de tone de minereu de fier,
valorând cca. 25 miliarde euro. Din această cantitate de minereu s-au obținut aproximativ 572
milioane tone de fontă brută.
Minereurile de fier sunt exploatate în prezent în 48 de țări, primii cinci producători: China, Brazilia,
Australia, Rusia și India asigurând 70% din producția mondială totală.

Erzberg, Austria, cel mai mare zăcământ de siderit din lume

Țările cu cea mai mare producție de minereu de fier (2005)[14]

Producția
Rang Țara
(în mil. t)

1 China 420

2 Brazilia 280
3 Australia 262

4 India 140

5 Rusia 97

6 Ucraina 69

7 SUA 54

8 Africa de Sud 40

9 Canada 30

10 Suedia 23

- Total mondial 1540

Combinat siderurgic
(Galați, România)

Cei mai mari producători de fontă brută la nivel mondial (2003)[15]

 Producția Producția
Rang Țara Rang Țara
(în mil. t) (în mil. t)

1 China 202,3 10 Franța 13

2 Japonia 82,1 11 Taiwan 10,3

3 Rusia 48,3 12 Italia 10,1

4 SUA 39,1 13 Marea Britanie 10,1

5 Brazilia 32 14 Canada 8,5

6 Ucraina 29,6 15 Belgia 7,8

7 Germania 29,5 16 Africa de Sud 6,2

8 Coreea de Sud 27,3 17 Australia 6,1

9 India 26,1 18 Olanda 5,8

Pentru o listă mai detaliată a țărilor producătoare, vezi Lista celor mai mari producători de fontă
brută.
La scară industrială, fierul este produs pornind de la minereu printr-o reacție de reducere directă cu
carbon, la temperaturi de cca. 2000 °C, în furnale (cuptoare înalte). Aceasta permite înlăturarea sub
influența temperaturilor înalte a componenților neferoși sau pământoși din minereu. În partea
superioară a furnalului se introduce minereu de fier, carbon sub formă de cocs și un flux de
genul carbonatului de calciu sau a dolomitului, în timp ce prin partea de jos este insuflat un curent de
aer cald. Cocsul reacționează cu oxigenul din curentul de aer, formând monoxid de carbon:
6 C + 3 O2 → 6 CO
Furnal la Sestao, Spania

Monoxidul de carbon reduce minereul de fier (în cazul de jos, hematit), transformându-l în fier
topit și devenind bioxid de carbon:
6 CO + 2 Fe2O3 → 4 Fe + 6 CO2
Fluxul ajută la topirea impurităților din minereu, în special a bioxidului de siliciu și a silicaților.
Sub influența căldurii din furnal, carbonatul de calciu se descompune în oxid de calciu și
bioxid de carbon.:
CaCO3 → CaO + CO2
Oxidul de calciu se combină cu bioxidul de siliciu formând o zgură ce se topește la
temperatura din furnal (ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu bioxidul de siliciu în stare pură).
CaO + SiO2 → CaSiO3
Zgura topită plutește deasupra fierului topit, mai dens, și aceste componente pot fi
evacuate separat prin deschizături speciale în furnal.[16]
Materialul util rezultat este de fapt fontă brută, cu un conținut de cca. 4-5% carbon.
Aceasta poate fi redusă în continuare pentru obținerea oțelului sau a fierului tehnic
pur, în alte cuptoare sau convertizoare.
Fierul chimic pur se poate prepara prin calcinarea precipitatului de hidroxid feric
Fe(OH)3 sau a altor săruri de fier. iar la scară industrial prin calcinarea sărurilor de
fier cu ușoara tendință de descompunere.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

Fierul este în prezent cel mai utilizat metal, cuprinzând 95% din producția mondială
de metale, ca și masă. Datorită combinării unei rezistențe înalte cu un preț redus, el
se folosește în prezent mai ales în cadrul aliajelor, pentru realizarea de diverse
piese și structuri.
Alături de cobalt și nichel, fierul este unul dintre cele trei materiale feromagnetice
care fac posibilă aplicarea practică a electromagnetismului la generatoare
electrice, transformatoare și motoare electrice.
Aliajele fier-carbon sunt materialele cu cea mai largă răspândire în industrie. Ele se
împart în oțeluri, cu un conținut de carbon de până la 2,11 % și fonte, cu un conținut
de carbon mai mare de 2,11 %.
Fierul forjat este un produs maleabil care conține mai puțin de 0,2% carbon.
Datorită modului de obținere, piesele din fier forjat conțin mici urme, filamente
de zgură. Fierul forjat ruginește mai greu, însă a fost înlocuit în prezent în
majoritatea aplicațiilor de oțeluri cu conținut scăzut de carbon, care sunt mai ieftine
și mai ușor de obținut.
Oțelul nealiat conține între 0,06% și 2,11% carbon, cu mici cantități de mangan, sulf,
fosfor și siliciu.
Oțelurile aliate conțin diferite cantități de carbon, dar și alte metale, cum ar
fi cromul, vanadiul, molibdenul, nichelul, wolframul etc. Ele au de regulă domenii de
utilizare bine precizate, deoarece conținutul de elemente de aliere le crește
considerabil prețul. O varietate recentă de oțeluri aliate sunt așa-numitele oțeluri
microaliate ce conțin cantități mici de elemente de aliere, însă cu rezistențe și
tenacități ridicate, la costuri minime. Oțelurile inoxidabile sunt oțeluri aliate care
conțin cel puțin 12% crom.
Fonta brută conține cca. 4-5% carbon și diverse cantități de sulf, siliciu și fosfor.
Singura ei importanță tehnică este ca pas intermediar de la minereul de fier la oțel și
fonta de turnată.
Fonta turnată conține 2,11% – 6,67% carbon, 1% – 6% siliciu și mici cantități de
mangan. Proprietățile sale mecanice variază considerabil în funcție de forma sub
care apare carbonul în aliaj. Fontele albe conțin carbonul sub formă de cementită,
ceea ce le face dure, dar fragile. Suprafața de rupere a unei fonte albe prezintă
numeroase fațete fine de carburi, de culoare foarte deschisă, argintie, care și dau
numele materialului. În fonta cenușie, carbonul se găsește sub formă liberă,
de grafit, și are de asemenea proprietăți mecanice reduse (deși mai bune decât ale
fontelor albe). Variantele mai noi de fontă cenușie, fonta maleabilă și fonta
modificată conțin grafitul sub formă de cristale foarte neregulate (grafit în cuiburi),
respectiv sub formă sferoidală (grafit nodular), îmbunătățind mult rezistența și
tenacitatea materialului.
Feroaliajele sunt aliaje ale fierului cu alte elemente chimice, acestea fiind prezente
în procentaje ridicate. Exemple sunt ferosiliciul sau feromanganul; care se utilizează
la elaborarea oțelurilor aliate sau a altor aliaje.
Alte aliaje importante sunt cele cu nichel, dintre care se remarcă invarul (36% Ni,
rest fier), care caracterizează printr-un coeficient de dilatare termică foarte redus și
se utilizează în aplicații unde este nevoie de modificări dimensionale minime în
raport cu temperatura.
Oxizii de fier sunt folosiți la fabricarea de medii magnetice pentru stocarea
informațiilor. Deseori ei sunt amestecați cu alți compuși, dar își păstrează
proprietățile magnetice în soluție.
În medicină se folosesc preparate pe bază de fier ca antianemice.
Rolul elementului în biologie[modificare | modificare sursă]

Structura hemului b

Fierul este un element esențial pentru aproape toate organismele vii. El este inclus,
de regulă în formă stabilă, în metaloproteine, deoarece în formă liberă sau expusă
duce la producerea de radicali liberi care în general sunt toxici pentru celule. Fierul
se poate combina cu orice tip de biomoleculă și, ca atare, va adera
la membrane, acizi nucleici, proteine etc.
Multe animale înglobează fierul în hemuri, o componentă esențială a citocromilor,
proteine implicate în reacții redox (incluzând respirația celulară), și a proteinelor
purtătoare de oxigen hemoglobina și mioglobina. Fierul anorganic implicat în reacții
redox se găsește de asemenea în complexele fier-sulf din multe enzime, cum ar
fi nitrogenaza și hitrogenaza. Atunci când organismul se confruntă cu
o infecție bacteriană, fierul este "sechestrat" în interiorul celulelor (de obicei în
molecula de depozitare feritină) astfel încât să nu poată fi folosit de către bacterii.
Fierul absorbit din duoden este legat în transferină și transportat prin sânge către
diverse celule, unde este înglobat în proteine prin mecanisme încă neidentificate [17].
Vezi și Metabolismul fierului în organismul uman.
Cele mai bune surse de fier în alimente sunt carnea de porc, peștele, carnea
de pui, lintea, fasolea, pătrunjelul, pâinea din făinăintegrală etc. Urtica urens (urzica)
contine o mare cantitate de fier (100 mg fier la 100 g planta). În schimb, spanacul ca
sursă principală de fier este un mit datorat unei greșeli de transcriere a cantității de
fier [18].

Măsuri de protecție chimică[modificare | modificare sursă]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Fierul în cantități excesive este toxic pentru oameni, deoarece reacționează
cu peroxizii din corp, producând radicali liberi. Toxicitatea apare atunci când
cantitatea de fier o depășește pe cea de transferină necesară pentru legarea fierului
liber. O cantitate prea mare de fier ingerată poate leza direct celulele din tractul
gastro-intestinalși poate intra în sânge, distrugând celulele care altfel ar restricționa
intrarea sa. Odată ajuns în sânge, fierul în exces poate afecta celulele
din inimă, ficat (unde poate duce la sideroză) etc., putând duce la
deteriorarea organelor respective pe termen lung sau chiar la moarte. De aceea,
preparatele pe bază de fier sunt indicate doar în cazul unei deficiențe de fier.[19].
Toxicitatea fierului se manifestă la valori de peste 20 mg de fier pentru fiecare
kilogram de masă corporală, 60 mg/kg reprezentând o doză letală [20].
Tratarea medicală a problemelor cauzate de toxicitatea fierului este complexă. Un
aspect în acest sens este folosirea deferoxaminei, care leagă și elimină excesul de
fier din organism.