Parintii reprezinta un factor cheie in educatia si dezvoltarea psiho-sociala a copilului.

Usurinta
cu care copilul se adapteaza la solicitarile vietii, performantele academice, precum si nivelul
de implicare si participare sunt rezultatele directe al factorului educational si afectiv al
relatei parinte-copil. Rolul pe care si-l asuma parintele in primii ani de viata a copilului,
atitudinea si aspiratiile acestuia, vor pune amprenta semnificativ asupra dezvoltarii
intelectuale si sociale a acestuia. La varsta copilariei, povestile si basmele sunt mai mult
decat simple istorisiri. Ele reprezinta un instrument foarte important aflat la indemana
parintiilor, pentru a stimula dragostea de lectura si carti, curiozitatea intelectuala a micutului,
dar si un instrument pentru a consolida legatura afectiva copil-parinte.
La varsta copilariei, povestile si desenul sunt principalele mijloace de exprimare a vietii
afective a copilului. In aceasta etapa de varsta se fixeaza principalele valori si modele de
viata, iar copilul se identifica cu personajul care corespunde cu modelului educational
existent. Personajele din basme ne insotesc in anii copilariei si ne ofera modele pe care se le
urmeze in viata adulta.
Povestile joca un rol foarte important din punct de vedere educativ. Prin intermediul
povestilor, copilul descopera lumea si se poate plasa in situatii de viata in afara contextului
familial. Prin lupta dintre bine si rau si situatiile conflictuale intalnite, copilul invata strategii
de viata, descopera consecintele unor fapte si atitudini si isi insuseste comportamente
sociale pozitive.Fara a fi obligat sa treaca printr-o experienta negativa, copilul poate invata
astfel sa descopere lumea din jur, oamenii si modul in care acestia actioneaza in diferite
situatii de viata. Multe dintre povestile pentru copii semnaleaza, la nivel metaforic, lupta
dintre bine si rau, identifica principalele tipologii comportamentale, precum si modul in care
anumite situatii concrete de viata isi pot gasi rezolvarea.
Astfel, in povesti precum Capra cu trei sau Scufita Rosie transmit copiilor anumite modele de
viata. In Capra cu trei iezi, copiii inteleg prin intermediul metaforei faptul ca pana la o
anumita varsta trebuie sa asculte si sa respecte sfatul parintilor pentru a evita pericolele
iminente. Aceasta povestire este plina de exemple educative prin care copilul este expus in
plan imaginar unor primejdii cu care se confrunta adunci cand iese din cuvantul parintilor.
Scufita Rosie, de asemnea, vorbeste despre riscul si primejdiile cu care ne putem confrunta
atunci cand ne abatem de la drumul stabilit pentru a ajunge la un obiectiv. Finalul acestor
povesti aduce, intotdeauna, solutia salvatoare prin implicarea factorilor educationali,
reprezentati de familie si ceilalti formatori din viata copilului.
Povestile stimuleaza dorinta de cunoastere, imaginatia si creativitatea copilului.Contextul
narativ al basmului faciliteaza accesul copilului la cuvinte si expresii noi, permite intelegerea
sensului unor cuvinte abstracte sau metaforice, dezvoltand astfel limbajul si gandirea.
Imaginatia si creativitatea joaca un rol important in viata copilului pentru ca ea este cea care
il ajuta pe copil sa stabileasca o legatura intre lumea sa interna si cea externa, sa isi
construiasca propria imagine de sine si sa dezvolte pe viitor strategii de succes pentru
rezolvarea problemelor si identificarea solutiilor.
In basmele fantastice copilul descopera existenta unor lumi complexe, ce sunt guvernate de
reguli si principii. Astfel, copilului ii este activat interesul pentru intelegerea si fixarea unor
concepte care altfel ar fi fost foarte greu de inteles. Atunci cand zmeul cel mare, din
Greuceanu, a furat de pe cer soarele si luna, copilului ii va fi starnit interesul sa descopere
functionalitatea universului. El va intreba, de exemplu, cum se ajunge la soare, cum este
format cerul sau ce este luna. Parintii in aceste situatii trebuie sa reactioneze pozitiv in
sensul explicarii acestor concepte, in fucntie de varsta si cunostintele deja existente.
Povestile imbogatesc viata afectiva a copilului, prin intermediul acestora copilul ajungand sa
traiasca alaturi de personaje, din punct de vedere afectiv, experientele la care acestea sunt
supuse si sa invete sa isi exprime propria agenta emotionala in functie de contextul si
desfasurarea povestirii. Copiii pun intrebari parintilor, se bucura pentru victoria personajului
cu care se identifica, devin tristi sau ingrijorati atunci cand personajul respectiv se afla in
dificultate si invata sa isi defineasca propriile emotii in raport cu anumite situatii de viata. Tot
in acest context, copilul invata sa isi defineasca emotiile pozitive, in raport cu cele negative
si dezvolta anumite comportamente de tip social.
Povestile consolideaza legatura dintre copil si parinte prin implicarea ambelor parti intr-o
activitate care ii reuneste prin cuvinte, coportamente si trairi afective. Parintele este cel care
creeaza contextul, devenind regizorul unei scene de viata, iar copilul o traieste. Povestile
reprezinta pretextul cel mai favorabil pentru a stabili o legatura profunda intre parinte si
copil, prin alocarea unui timp unic, comun, in care partile consolideaza relatia. Astfel, cititul
sau nararea unei povesti poate deveni un ritual al familiei, contribuind astfel la definirea
unui program comun.
Povestile au un rol important in dezvoltarea anumitor abilitati specifice necesare in
viata. Povesti precum Greuceanu, Fat Frumos sau Harap Alb au un profund caracter
initiatic, oferindu-le copiilor anumite repere despre cum sa actioneze in viata in situatii.
Copiii se identifica cu personajul si inteleg ca atunci cand ies de sub tutela familiei trebuie
sa invete anumite comportamente care se dovedesc a fi vitale pentru dezvoltarea,
adaptarea si reusita acestuia pe viitor.
Desi povestile pentru copii aduc beneficii si sunt recomandate ca principal factor educativ
pentru aceasta etapa de varsta, sunt situatii cand parintii trebuie filtreze si sa explice
copilului anumite cadre sau evenimente in functie de personalitatea celui mic.

Unele povesti ofera scene intense de violenta pe care parintele trebuie sa le estompeze mai ales
atunci cand copilul este sensibil si reactioneaza negativ la acestea. In Alba ca Zapada, de
exemplu, vrajitoarea ii cere vanatorului sa ii aduca drept dovada a mortii acesteia, ficatul,
imagine care poate declansa anumite emotii negative, temeri sau frici din partea copilului.
De asemenea, anumite personaje negative, intruchipate in balaur sau zmeu, sunt folosite
dept mijloace educative pentru pedepsirea copilului. Afirmatii de genul “ O sa vina balaurul
sa te manance daca nu esti cuminte” pot fixa anumite frici care ulterior se pot transforma in
fobii sa dependente de alte persoane. Prezenta parintelui in preajma copilului devine astfel
un factor de echilibru si securitate care poate declansa anumite dependente.
In zilele noastre, parintii prefera sa cumpere un DVD sau sa permita accesul excesiv al
copilului la televizor sau calculator in detrimentul timpului alocat unei relatii comune, in care
ambii parteneri au de castigat: copilul se va dezvolta armonios si va sti sa isi rezolve conflictele,
iar parintele va castiga un timp alaturi de propriul copil, pe care altfel nu l-ar mai fi primit
niciodata.
AM STAT DE VORBĂ DES PRE POVEȘTILE
TERAPEUTICE CU 3 PER SOANE CARE LUCREAZĂ
CU COPIII
DE PATRICIA LIDIA | 20.12.2014 | INTERVIU
Poveștile au avut dintotdeauna puterea de a ne îmbogăți viețile, de a ne forma modul în
care percepem și interacționăm cu lumea și de a ne dezvălui minunile spiritului uman.
De aceea, de-a lungul timpului, acestea au jucat un rol important și puternic în educație,
prin ajutarea tinerilor să își dezvolte abilitățile și sistemul de valori, dezvăluindu-le
resursele necesare pentru a duce o viață liniștită. Poveștile au jucat, de asemenea, un
rol important și în terapia cu copiii și adolescenții, ajutându-i să se regăsească și să-și
dezvolte abilitățile de a face față și de a supraviețui tumultuoasei vieți cotidiene. În cele
mai multe cazuri, poveștile sunt cele mai eficiente mijloace de comunicare cu copiii și
adolescenții care refuză să discute direct despre problemele care îi macină.

Unul dintre numele cele mai cunoscute în domeniul poveștilor terapeutice

(vindecătoare) este George W. Burns, psiholog clinician și director la Milton Erickson
Institute of Western Australia, formator și conferențiar universitar, autorul a șapte cărți
dedicate poveștilor terapeutice, depresiei ori aplicării meditației zen pentru
îmbunătățirea sănătății mentale. Abordarea acestuia combină cunoștințe teoretice, date
obținute din activitatea sa de cercetare, experiența clinică, dar și experiența de viață
într-un stil relaxat și plăcut, cu scopul de a oferi sfaturi practice pentru îmbunătățirea
calității vieții oamenilor.

În limba română au fost traduse până la ora actuală două cărți semnate George W.
Burns, apărute la editura Trei: 101 povești vindecătoare pentru copii și
adolescențiși 101 povești vindecătoare pentru adulți, cărți ce examinează avantajele
comunicării prin metafore în procesul de predare, parenting, terapie și consiliere și oferă
idei de povești inspiraționale ce pot fi adaptate în lucrul cu copiii, adolescenții și adulții,
pentru a-i ajuta pe aceștia să facă față provocărilor vieții cotidiene.

Am așteptat cartea cu sufletul la gură, am citit-o și mai pe nerăsuflate, iar apoi am

rămas extrem de surprinsă să constat că ea este cunoscută persoanelor din anturajul
meu. Așadar, am decis să stau de vorbă despre această carte cu două doamne dragi
sufletului meu.

Laura Jacan, psiholog-psihoterapeut în cadrul Asociației Ador Copiii –

Comunitatea Familiilor Adoptive

Ce este povestea terapeutică? Care este rolul ei și cum se folosește în terapie?

Există vreo diferență între termenii „povești terapeutice” și „povești
vindecătoare”?

Poveștile terapeutice nu sunt simple povești. Ele transmit întotdeauna un mesaj bine
definit și au un scop precis. O poveste terapeutică trebuie bine aleasă, în funcție de
problematica pe care terapeutul sau povestitorul sau părintele se gândește s-o atingă.
Poveștile terapeutice au ca personaje oameni, animale sau chiar obiecte. Pentru un
copil, de exemplu, contează prea puțin dacă personajele sunt oameni sau obiecte, el se
va identifica exact cu acel personaj în care se „vede” pe el sau problema lui sau chiar
rezolvarea unei situații în care se află. Astfel de povești, folosite în terapie, pot ajunge la
miezul problemei mai repede decât orice alte tehnici terapeutice și ating un nivel
profund. Copilul nu se simte evaluat, nu simte că el este „defect” și de aceea se află în
cabinetului terapeutului. Lumea poveștilor este magică pentru copii, iar această lume
este plină de imaginație, culoare, întâmplări frumoase. Copilul va ști să-și ia din
povestea terapeutică exact ce are nevoie pentru el.

Rolul poveștilor terapeutice este de a pune copilul in contact cu nevoile, dorințele,

problemele sale. În momentul în care se întâmplă acest lucru, copilul se identifică cu
personajul respectiv din poveste și găsește soluții posibile la problemele sale. Desigur
ca acest lucru nu se întâmplă în primul moment în care copilului i se citește povestea.
El are nevoie s-o interiorizeze și să proceseze informațiile acumulate. Povestea
terapeutică reprezintă câștigarea unei experiențe pentru copil. Copiii învață prin
experiențe.

Povestea terapeutică mai poate fi numită și poveste vindecătoare. Și asta pentru că

scopul final al acesteia este de a aduce o „vindecare” sau o alinare a copilului, indiferent
de problema cu care acesta se confruntă.

Povestea terapeutică nu îl critică, etichetează, somează pe copil spre schimbare, ci

favorizează identificarea copilului cu anumite personaje și implicit transpunerea soluției
din poveste și în situația sa. Și totuși, povestea terapeutică nu se poate explica, ea nu
dă nici soluții și nici verdicte, ci se lasă înțeleasă de cel ce o înțelege. Deci, cu ce este
diferită o poveste clasică (o narațiune) de povestea terapeutică?

Poveștile terapeutice au teme variate. Ele se focalizează, în general, pe aspecte

negative cum ar fi: agresivitatea, furia, tristețea, decesul, separarea etc., dar au ca teme
și evenimente frumoase din viața copilului, dar care pot crea anxietate: adopția,
terminarea grădiniței, începerea școlii, nașterea unui frățior/surioară etc. Nu orice
poveste este terapeutică. În primul rând, aceste povești sunt alese în funcție de situația
în care se află copilul la momentul respectiv. Adică, o poveste terapeutică este cea care
se potrivește cu problema ascultătorului, dar care se folosește de alte personaje pentru
a o relata. Astfel, copilul nu se simte direct implicat, nu simte nevoia sa opună
rezistență, pentru că „nu este vorba despre el”. Totodată, copilul poate realiza că nu
este singur în a avea trăiri sau experiențe negative, că sunt și alții care trec prin situații
similare și care găsesc rezolvări la problemele lor.

E nevoie să fie acordată o atenție specială alegerii poveștilor terapeutice. Este dificilă
identificarea unor povești terapeutice care să poată fi citite unui grup de copii. Asta
pentru că e posibil ca unele situații relatate în poveste să atingă într-un mod negativ un
copil din grup. De exemplu: o poveste despre ziua mamei poate fi inofensivă pentru
majoritatea copiilor, dar dacă într-un grup unul din copii și-a pierdut de curând mama,
această poveste îl poate face pe acel copil să retrăiască trauma pierderii mamei sale.

Care ar fi domeniile în care se pretează a aplica poveștile terapeutice? Există

diferențe între poveștile terapeutice pentru copii și cele pentru adulți? Care ar fi
aceste diferențe?

În cazul poveștilor terapeutice, domeniile în care apar problemele nu au o foarte mare

importanță. Fie că este vorba despre domeniul social, fie că e vorba de cel profesional
sau familial, poveștile terapeutice îndeplinesc același rol: identificare de soluții sau
schimbarea perspectivei. Și aici vorbesc în special despre poveștile terapeutice pentru
adulți, care, desigur, diferă de cele pentru copii. În ce fel? În special prin modul în care
sunt scrise. Poveștile terapeutice pentru copii sunt, aparent, simple, utilizează, în
general, personaje umane sau animale, care trăiesc întâmplări comune, din viața de zi
cu zi. În cazul poveștilor terapeutice pentru adulți, apar multe metafore terapeutice,
limbajul folosit este mai încărcat.

George W. Burns, autorul cărții, este psiholog clinician. Sunt poveștile

vindecătoare utilizate numai în terapie, de către psihologi, sau pot fi utilizate de
oricine, de exemplu părinți, cadre didactice? Tu, în calitate de psiholog, în ce
situații folosești aceste povești și când recomanzi să fie ele utilizate de cei care
lucrează direct cu copiii?
Da, poveștile terapeutice pot fi utilizate de către părinți sau cadre didactice. Și asta
pentru că ele nu necesită o oarecare intervenție specifică în momentul în care sunt
citite. Copiii ascultă aceste povești atunci când le sunt citite, iar intervenția se realizează
în sfera lor mentală și emoțională. Unele povești au chiar și întrebări ajutătoare, astfel
încât, la finalul poveștii, părintele sau educatoarea pot pune aceste întrebări care să-i
clarifice, de fapt, copilului anumite aspecte ale poveștii.

Poveștile terapeutice nu au contraindicații, decât în cazul în care sunt utilizate la

întâmplare, fără un scop precis. Așa cum am mai precizat, poate fi traumatic un anumit
mesaj în cazul unui copil, în timp ce pentru alții mesajul poveștii să fie cu totul altul.

În munca mea de psihoterapeut și psiholog, mă folosesc de părinți pentru a utiliza

poveștile terapeutice. Și fac asta pentru că cele mai multe dintre situațiile cu care eu mă
confrunt ca psihoterapeut sunt legate de relația părinte-copil. Și împreună cu părinții eu
fac o echipă pentru a ameliora unele din comportamentele sau tulburările copilului.
Astfel, recomand sau creez împreună cu părinții povești terapeutice care să vizeze
problema existentă, povești care să fie citite de părinți la culcare sau în momente de
liniște în familie.

Eu recomand cadrelor didactice sau părinților să utilizeze aceste povești terapeutice

atunci când copilul se confruntă cu situații problematice ușoare. Dacă dificultățile cresc
sau nu se observă ameliorări în starea copilului, recomand consultarea unui specialist.

Simona Elena Romas, profesor învățământ primar la Școala Gimnazială nr. 25din
Timișoara

Ce oferă această carte celor care lucrează cu copiii? În ce fel îi ajută pe aceștia în
comunicarea cu copiii? Și, mai ales, de ce să le spunem copiilor și adolescenților
povești vindecătoare și cu tâlc?

Poveștile pot ține locul dojenilor, cicălelilor, moralei, observațiilor personale pe care
părinții/cadrele didactice le fac copiilor. Astfel, copiii se pot regăsi în personaje și NU se
simt jigniți, deranjați personal, ci devin critici și obiectivi. Cartea este extraordinară prin
conținutul ei, deoarece oferă metode/ procedee de predare (pașii ce trebuie urmați),
obiective ce se transformă în principii/valori, resurse/abilități de dezvoltare, modele de
jocuri didactice (joc de rol, dramatizare…), modele de texte – poveștile în sine și
identifică problemele cu care se pot confrunta copiii – personajele au probleme similare
ascultătorului și acesta se regăsește în situațiile date.

Cum îi învățăm pe părinți să spună povești vindecătoare și, mai ales, cum îi
ajutăm să-și formeze talentul de povestitori?

Acest aspect pe mine mă preocupă de mult timp și încerc din răsputeri să fac ceva. În
primul rând, le dau exemplul personal! Apoi le sugerez, în mod individual, la orele de
consiliere cu părinții, o anume bibliografie și metode (cititul expresiv, exprimarea
sentimentelor față de personaje, cititul pe roluri, dramatizarea etc). Este un proces
anevoios dacă părinții nu au o anume cultură, dar nu imposibil, dacă aceștia își
manifestă interesul și își doresc să investească timp în educația copiilor lor.

Ai o tehnică anume de introducere a acestor povești în discuții? Care sunt pașii

pe care îi urmezi la clasă și cum reacționează în general copiii la aceste povești?
De obicei introduc o poveste la scurta „întâlnire de dimineață” (care NU e încă
prevăzută în programa claselor III și IV) pe care am preluat-o de la alternativa STEP BY
STEP – în care am lucrat 4 ani cu seria trecută. Întâlnirea de dimineață este prima oră
din programul unei zile la STEP BY STEP. Când vin la școală, dimineața, copiii se
așază cu scaunele în semicerc și încep ziua prin a stabili „calendarul zilei”: data, ziua
săptămânii, vremea, a câta zi de școală este (ei numără zilele de școală și în a 100-a zi
fac petrecere!), parcurg MESAJUL zilei, care este pregătit de învățătoare pe o foaie de
flipchart (conține exerciții și probleme care vor fi parcurse conform programei zilei) și
apoi povestesc ce NOUTĂȚI au (câte 2-3 copii vin în față, pe rând, pe „scaunul
autorului” și povestesc ceva interesant, aduc noutăți, relatează întâmplări, exprimând
stări trăite). La final, colegii pun întrebări, cer lămuriri, SOCIALIZEAZĂ! În ultima fază,
copiii își ALEG CENTRELE la care vor începe să lucreze din ora a doua a zilei.
Centrele reprezintă de fapt materiile din orarul zilei; la step se lucrează cate 35-40
minute la fiecare centru și apoi copiii se rotesc pentru a le parcurge pe toate într-o zi
(maximum 4 centre). Pentru copii, programul unei zile la STEP decurge extrem de
plăcut, fără stres, într-un mediu familial, colegial, prietenesc. Munca învățătoarelor în
schimb este enormă și foarte solicitantă, chiar dacă sunt două cadre la clasă. Poveștile
le aleg în funcție de întâmplările petrecute în clasă sau povestite de copii. Dacă morala
poveștii se pliază în concordanță cu programa/tema vreunei lecții din ziua respectivă,
evident întregește conținutul educațional. La orele de educație civică sunt ca o
mănușă… Oricum folosesc aceste povești pentru a forma atitudini și a corecta
comportamente greșite!

Ne poți povesti, te rog, un episod în care povestea terapeutică a avut rezultate

neașteptate?

Povestea 6. „Ridică-te și râzi”. De ce am ales-o? Unii copii la școală erau foarte reținuți
în manifestarea stărilor emoționale, nu râdeau destul… Efectul? După citirea poveștii,
una dintre regulile de pe panoul clasei este „Râzi cu poftă!”
Povestea sună cam așa:

Recent, la mine acasă s-a întâmplat ceva interesant. Acolo unde

locuiesc eu, într-o suburbie deluroasă, am norocul de a fi înconjurat
de mulți copaci, care, din fericire, adăpostesc o varietate de păsări.
Una din aceste păsări se numește „kookaburra”- e un pescăruș verde
care nu se hrănește doar cu pește și care scoate sunete
asemănătoare cu râsul unui bătrân. De fapt, cred că nu mănâncă
pește deloc. Sigur e că îi place sa prindă șerpi și șopârle cu ciocul lui
puternic.

Capul și pieptul acestui soi de pescăruș sunt albe, iar aripile și spatele
sunt maro-ruginiu cu nuanțe albastre pe marginile aripilor. Dacă pun
bucăți de carne pe o tavă, pescărușii aceștia vin în zbor să le
mănânce și, din când în când, aterizează pe brațul meu pentru a-mi
mânca din palmă. Totuși, cred că lucrul care îmi place cel mai mult la
pasările „kookaburra” e felul în care râd la apusul soarelui. Cartea
mea de ornitologie le descrie sunetele ca pe un „râs puternic și
sacadat”. Deseori ele râd în cor astfel încât bucuria lor susură în jur
prin copacii profilați în amurg cam ca „valul” pe care îl fac fanii la un
eveniment sportiv. Cred că fac asta pentru a-și delimita teritoriul
noaptea. Cât de minunat ar fi să râzi până adormi în fiecare seară.

Amintesc aici de aceste păsări „kookaburra” datorită unui lucru

interesant care s-a întâmplat la mine acasă, nu cu mult timp în urmă.
Eram în casă când s-a auzit o izbitură puternică în geam. Am ieșit pe
ușă și am ocolit veranda să văd ce se întâmplase. Un pescăruș stătea
pe podeaua de lemn a verandei, arătând extrem de amețit după ce
zburase direct în fereastră. Trebuie să fi văzut reflecția copacilor și a
crezut că zbura în continuare prin pădure atunci când a lovit geamul și
s-a oprit brusc. Ce șoc îngrozitor să zbori liber prin aer și apoi să fii
oprit din drum de ceva ce nici măcar nu ai văzut că vine spre tine. În
timp ce eu stăteam la mică distanță, întrebându-mă ce să fac, pasărea
a clătinat din cap, a ridicat ciocul în aer, a deschis gura și a izbucnit
într-un râs puternic, din toată inima. M-am gândit ce minunat ar fi să
învăț cum să-mi ridic capul și să râd după o întâmplare așa
îngrozitoare.
Care este cea mai iubită poveste din carte?

În principiu le ador pe cele cu personaje animale. E greu de ales… dar… Povestea 19,
„Fii tu însuți”, mi se pare extrem de folositoare, atât pentru copii, cât și pentru adulți,
deoarece avem deseori tendința să dorim să ne încadrăm în niște clișee de
comportament și atitudini care nu ne reprezintă, ba chiar ne dăunează. Ideea de a-i
insufla copilului ca EL este BUN cu ceea ce are/știe/arată mi se pare extrem de
importantă în dezvoltarea personalității, încrederii în sine. Prea mult ne dorim să fim
cum vrea mama, tata, bunicul…, doamna, diriga, profa… și, de fapt, copiii sunt
nefericiți, inhibați, frustrați.

Povestea sună cam așa:

Gemma era o girafă care se simțea jenată pentru că era girafă. Privea
alte animale și se gândea cât de mult i-ar fi plăcut să semene mai mult
cu ele. Când vedea zebrele alergând în galop voia să alerge cu o
mișcare netedă, fluidă, ca a lor, în loc de ritmul ei inegal. Când vedea
elefantul, își dorea să aibă o trompă cu care să aspire apa și apoi să o
arunce în joacă pe spate și peste prietenele ei. Când vedea gazela, își
dorea să fie la fel de suplă și elegantă ca ea.
Își privea propria reflexie într-un iaz și se gândea ce picioare lungi și
slăbănoage avea. Gâtul ei arăta ca o bucată de gumă de mestecat
care fusese ținută între două degete și fusese întinsă cât de mult se
putea fără să se rupă. Desigur, nu știa cel fel de gumă era, încă era
convinsă că nu mai exista niciun animal cu un gât așa de lung sau
așa de urât ca al ei. Și mai erau cele două cornițe caraghioase din
vârful capului. Nu erau la fel de mari sau puternice ca ale antilopei. La
ce erau bune dacă trebuia să se apere? Apoi, la fel, pielea ei arăta ca
și cum era acoperită cu o prelată ruginită de plăci din vinil, deformate
de parcă imaginea ei era reflectată de oglinzile acelea ciudate de la
bâlci.

„Da, ești o girafă”, încearcă să o liniștească mama ei. „Așa arată

girafele. Doar fii tu însuți.”

Într-o zi, a ajuns la o fâșie drăguță de nisip și a avut chef să se

rostogolească pe nisip. Amintindu-și cuvintele mamei ei despre a fi ea
însăși, a decis că exact așa avea să facă. S-a întins și a început să se
rostogolească de pe o parte pe alta, lovind aerul cu picioarele ei
diforme. Cuiva din afară i s-ar fi părut ca o marionetă care fusese
scăpată din întâmplare de păpușar, cu sforile încurcate, maestrul
încercând să preia controlul păpușii rătăcite. Desigur, Gemma nu
avea de unde să știe ce era o marionetă cu sfori, dar a auzit un râset
și când s-a întors, a văzut o haită de hiene care se strecuraseră afară
din pădure și stăteau în iarba, râzând de giumbușlucurile ei.

S-a ridicat cu greu în picioare, plecând nasul în pământ și gândind în

sine: „Cam asta e cu a fi tu însuți”. Apoi, ca prin minune, în fața ei a
apărut zâna ei protectoare. Nu sunt sigur cum arată zâna unei girafe,
dar pentru povestea noastră cred că poți să ți-o imaginezi cum vrei.

– Mama ta a avut dreptate, a spus zâna protectoare, de parcă îi citea

gândurile Gemmei. E important să fii tu însuți, dar e de asemenea
important felul în care ești tu însuți. Nu contează așa de mult ce nu
poți fi, dar cine ești, asta schimbă totul. N-are importanță că nu poți
galopa ca o zebră, că nu arăți ca o gazelă sau că nu poți să te joci cu
apa ca un elefant. Contează la ce te pricepi tu. Important e ceea ce
poți face. Și cu aceste cuvinte nașa zână se făcu nevăzută.

Gemma a continuat să meargă, cu nasul puțin mai ridicat din pământ,

încercând să priceapă ce i se întâmpla, când brusc a văzut o leoaică
alergând către ea. La început Gemmei i-a fost frica, dar leoaica a
strigat:

– Nu te teme! Ajută-mă, te rog. Puiuțul meu s-a urcat într-un copac și

nu-l pot da jos. Gemma s-a ridicat pe vârfurile picioarelor ei lungi și și-
a întins gâtul lunguieț până sus, în copac. L-a apucat pe micul pui de
leu în gură, ținându-l de coamă, cam în felul în care o pisică și-ar căra
puii, și l-a pus cu grijă pe pământ.

– Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, a țipat leoaica, copleșită de

bucuria de a-și vedea puiul înapoi în grija ei.

Gemma nu mersese prea mult când a văzut o maimuță epuizată

sărind în sus și în jos pe marginea unei stânci, strigând după ajutor.

– Gemma, a strigat maimuța, fetița mea a căzut de pe stâncă. E

dincolo de margine, ținându-se de o rădăcină de copac, și nu ajung la
ea. Dacă nu o ajută repede cineva, ar putea cădea și muri.

Gemma a îngenuncheat pe marginea culmii și și-a întins gâtul cel lung

peste margine.

– Apucă-te de coarnele mele, i-a spus maimuțicii.

Aceasta a întins mâinile pe rând și s-a agățat de coarnele cât o gâlmă

ale Gemmei, care a ridicat-o în siguranță peste buza prăpastiei.

– Mulțumesc, mulțumesc, a țipat maimuța mamă, copleșită de bucuria

de a-și avea din nou puiul la piept.

Gemma mergea către casă acum, cu capul și mai ridicat, când zâna-i
protectoare a apărut din nou în fața ei.

– Cred că nu mai e nevoie să-ți spun, a zis zâna, ce ai învățat făcând

aceste lucruri pe care numai tu puteai să le faci. Gheparzii au devenit
cele mai rapide animale de pe pământ nu dorindu-și să fie asemenea
țestoaselor, ci dezvoltându-și abilitățile de alergare rapidă. Făcând
lucrurile la care te pricepi, întărindu-ți punctele forte, poți fi cu adevărat
tu însuți. Folosindu-ți abilitățile unice pentru a-i ajuta pe cei care poate
nu au aceste calități, ți-ai făcut câțiva prieteni speciali. Într-adevăr, e
posibil – așa cum ai făcut cu leoaica – să-ți faci un prieten dintr-un
dușman.
Și cu asta, zâna protectoare a Gemmei a dispărut din nou. Gemma s-
a dus acasă cu gâtul întins așa de sus, încât micile coarne din vârful
capului ei (care fuseseră destul de mari cât să le poată apuca
maimuțica) aproape că zgâriau baza norilor. Gemma se simțea
mândră să fie ea însăși.
De ce recomanzi această carte cadrelor didactice și, mai ales, părinților?

Consider că această carte este un ghid de perfecționare în „meseria de părinte” în

scopul îmbunătățirii comunicării între părinți și copii, dar și dascăli-copii, cu intenția
rezolvării în mod eficient a conflictelor. O recomand părinților care nu știu să aleagă
povești pentru copiii lor. Iar pentru DASCĂLI (NU profesori! – e mare diferență, din
punctul meu de vedere) este un îndreptar de/cu metodă.

BONUS: O întrebare scurtă persoanei care lucrează cel mai mult cu copiii pe
partea de creare de povești, Ina Bulzan.

În unul dintre capitolele cărții, George W. Burns vorbește despre Povești

vindecătoare create de copii. Știu că elevii cu care lucrezi muncesc foarte mult pe
partea de scriere creativă, în cadrul clubului de lectură, iar în lucrările lor, de cele
mai multe ori, ies la iveală frământări și frustrări cărora altfel nu le-ar da glas. Pot
fi acestea considerate povești vindecătoare?

Poveștile terapeutice sunt poveștile pe care, ascultându-le, o persoană se identifică, se

transpune, îți înțelege sau definește propria situație și își găsește soluția, rezolvarea.
Dar la fel de vindecător este și aspectul povestirii de către o persoană a experienței
proprii. Chiar și în viața de zi cu zi, să o numim așa, folosim expresii de genul: m-am
descărcat, povestindu-i mi-a venit soluția etc. Cu alte cuvinte, povestind despre
experiența, frământarea, situația personală ai găsit atât soluția, cât și, de cele mai multe
ori, acesta este efectul terapeutic imediat, ai găsit modalitatea de a ușura încărcătura
emoțională a situației. Copiii vorbesc și mai mult prin povești. Personajele poveștilor,
întâmplările îi ajută enorm în a-și înțelege, defini, clarifica și chiar rezolva propriile
frământări și dileme.

Am folosit în cadrul cluburilor de storytelling grămezi de povești în care copii și-au găsit
corespondentul, dar am apelat și la exerciții de creație. Ca orice act creativ/creator, și
povestea este expresia sinelui.

Așadar, un copil frământat de abandonul său (caz concret, fetiță de 4 ani în plasament)
a găsit povestea desenată (nestăpânind încă limbajul scris) ca modalitate de prezentare
și în același timp de clarificare personală: „O mașină pierdută undeva pe un drum.
Singură, speriată, este găsită de o tanti bună la suflet. Mașina nu știe cum a ajuns
acolo. Oare cineva a lăsat-o sau acolo a fost tot timpul? Dar tanti bună a luat-o și acum
mașina e fericită. Doar puțin tristă că nu știe a cui e.”

Un băiat mai mare, școlar, care nu și-a cunoscut tatăl decedat, a povestit cu mare patos
despre: „Un puternic și mare vrăjitor care apăra castelul unui șoricel atât de mic încât
toți călcau pe el” (înălțimea băiatului evidentă în personaj). „Șoricelul voia să fie curajos,
dar era prea mic. Iar vrăjitorul îi purta de grijă, fără ca șoricelul să îl vadă.”
Un alt băiat, prins într-o dinamică agresivă cu fratele său mai mare, ambii suferind
datorită separării părinților lor, a găsit soluția creând o poveste gen bandă desenată,
inspirată de jocurile pe computer (marea lui obsesie): „Doi frați cu două echipe diferite
(deci pentru început rivali) se unesc să lupte împotriva unui robot malefic, foarte
puternic și așa, împreună, îl pot învinge.”

Sunt doar câteva exemple. Transpunerea în poveste nu schimbă realmente situația

exterioară, dar percepția copilului și capacitatea lui a de face față este clarificată,
respectiv îmbunătățită. Uneori, împărtășirea poveștii cu părintele ajută chiar și la
schimbarea situației reale. Dar acesta nu este scopul poveștii. Deci da, poveștile create
de copii au și un rol terapeutic, dincolo de imaginație, creativitate, logică, limba