Părintele Gheorghe Holbea: „Oamenii simt într-un preot puterea duhului”

http://claudiutarziu.ro/parintele-gheorghe-holbea-oamenii-simt-intr-un-preot-puterea-duhului/
23 martie 2017 de Claudiu Târziu

Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Bucureşti şi parohul bisericii „Precupeţii Noi”, a fost apropiat al unora dintre marii duhovnici
ai României. Părintele Sofian Boghiu şi părintele Ştefan Slevoacă (profesor şi predicator
strălucit) i-au fost duhovnici, părintele Dumitru Stăniloae l-a iubit şi l-a sprijinit ca pe propriul
copil, părintele Ioanichie Bălan l-a onorat cu prietenia lui, de la părintele Cleopa Ilie s-a
împărtăşit de „harisma cuvântului”, de la părintele Paisie Olaru de „harisma blagosloveniei”,
iar de la părintele Elefterie Mihail de „harisma omeniei”. Toate aceste mari întâlniri şi-au lăsat
amprenta asupra părintelui Gheorghe Holbea. De la marii duhovnici pe care i-a cunoscut a
învăţat că esenţa credinţei ortodoxe stă în simplitate, iar simplitatea, care aduce pacea su-
fletească, se capătă prin încercări şi suferinţă. De aceea îi iubeşte, îi pomeneşte la slujbe şi îi
cinsteşte în conferinţele publice pe care le organizează, pe preoţii, călugării şi mirenii care au
pătimit pentru Hristos şi pentru neamul românesc, în închisorile comuniste.

Iniţierea: Sihăstria – Sihla – Agapia Veche

– Părinte profesor, vă număraţi printre oamenii fericiţi care au avut norocul şi bucuria să
trăiască în preajma unor mari duhovnici ai bisericii ortodoxe, ca ucenic şi ca prieten. Cum v-
aţi apropiat de ei?
– Pronia cerească a vrut aşa. În 1979 eram elev în anul întâi la Seminarul Ortodox „Chesarie
Episcopul” din Buzău, şi, în prima vacanţă, m-am hotărât să merg pe la mânăstiri, împreună
cu un coleg mai mare, Costel Tănăsache, astăzi profesor la Facultatea noastră şi preot în
Bucureşti. Până atunci, nu ajunsesem niciodată la mânăstire, deşi viaţa monahală mă interesa.
Am mers întâi la Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, unde am văzut ce înseamnă viaţă de obşte.
Acolo, însă, am stat puţin. Pe urmă am mers la schitul Ţibucani, care aparţinea de Mânăstirea
Secu, şi acolo am intrat în ritmul adevărat al mânăstirii. Fiind în zonă, am vrut să-i cunosc pe
câţiva dintre duhovnicii despre care se dusese vestea în ţară. La Sihăstria l-am întâlnit pe
părintele Cleopa, după care am urcat la Sihla, unde era părintele Paisie Olaru, şi-apoi am
coborât la Agapia Veche, unde era duhovnic părintele Elefterie Mihail, care fusese stareţ la
Dervent. A fost un drum iniţiatic, care m-a încărcat atât de mult sufleteşte, încât l-am refăcut
apoi în fiecare vară, pe toată perioada studiilor. Cinci săptămâni din fiecare vacanţă de vară,
ca elev şi apoi student, le-am petrecut la mânăstirile din Moldova. A fost una dintre perioadele
bogate duhovniceşte din viaţa mea.

„Părintele Cleopa avea focul duhului, părintele Paisie Olaru, harul blagosloveniei”
– Ce v-a impresionat cel mai mult la aceşti părinţi?
– La părintele Cleopa m-a fascinat felul în care vorbea. Dar nu atât pentru ce spunea, deşi erau
lucruri extrem de interesante, cât mai ales pentru cum spunea. Am avut o revelaţie, pentru că
părintele Cleopa transmitea ce trăia: o realitate întrepătrunsă – cea văzută şi cea nevăzută. Eu
am crescut într-o familie credincioasă. Citisem cărţi duhovniceşti, părinţii mi-au cultivat
sentimentul religios cu o dimensiune rituală a vieţii… Dar chiar şi aşa, un copil se eliberează
foarte greu din viziunea magică asupra vieţii, de felul acela de a privi totul ca pe o poveste.
Or, părintele Cleopa reuşea să dea viaţă unei pilde din Pateric, de exemplu. În gura lui nu-mi
mai părea, ca până atunci, un basm, ci o realitate concretă, pe care părintele o cunoştea direct
şi mi-o împărtăşea. Părintele Cleopa făcea prezenţe reale, în acel moment, în acel loc unde ne
aflam, din marile figuri ale ortodoxiei, din Sfinţii Părinţi, care trăiseră pe pământ în urmă cu
sute de ani. Când spunea: „I-auzi ce spune dumnezăiescul Pavel…”, îl şi vedeai pe Sfântul
Apostol Pavel în carne şi oase în faţa ta. Istoria Bisericii era o realitate personală pentru
părintele Cleopa, pe care ţi-o făcea accesibilă şi ţie. Sfinţii nu erau numai chipuri zugrăvite în
icoane şi nume în faţa cărora ne aplecam, plini de evlavie, deveneau oameni ca noi, care
vorbeau aievea, cu şi despre Dumnezeu! Pentru că părintele Cleopa nu reproducea pasaje din
Scriptură sau din Sfinţii Părinţi, ci îţi oferea un cuvânt pe care îl frământase îndelung în fiinţa
lui şi îl trăise. Era viu! Iată de ce spun că părintele Cleopa avea harisma cuvântului. Cuvântul
biblic şi cuvântul patristic aveau în gura lui focul duhului. Şi mulţi mărturisesc asta. De pildă,
fiica lui Alexandru Mironescu, Elena, a povestit cum odată a venit la ei în casă părintele
Cleopa, şi când a început să vorbească despre icoana Rugului Aprins, pe care o aveau pe un
perete, icoana a început să se mişte şi dinspre ea s-a auzit ca un fel de cântare îngerească. Nu
degeaba părintele Cleopa era căutat de mii şi mii de credincioşi din toate colţurile ţării.

– Cu un asemenea dar, nu este greu să mai punem pe cineva alături?

– Nu, pentru că fiecare mare duhovnic are harisma lui. Părintele Paisie Olaru, de exemplu, o
avea pe cea a blagosloveniei. El avea un trup împuţinat, părea neputincios, dar când îţi dădea
binecuvântarea, te apropia cu capul de pieptul lui şi îţi spunea cu o voce subţire „Domnul să te
binecuvânteze, Domnul să te apere, Domnul să-ţi hărăzească un colţişor de rai!”, simţeai că se
revarsă peste tine o pace care nu putea veni decât de la Dumnezeu. Şi îţi lua toate grijile.
Părintele Elefterie Mihail te vindeca, şi de boli sufleteşti, şi de boli de oase. Făcuse o şcoală
de medicină tradiţională şi ştia leacuri cu plante şi să repare orice era legat de scheletul osos.
Îşi dădea imediat seama de ce suferi, chiar dacă nu-i spuneai. Era de o bunătate
nemaipomenită. Stătea cu noi, nişte copii, două, trei ore, la taifas duhovnicesc, şi ne ospăta
din belşug. Ne răspundea la întrebări şi ne vorbea despre capcanele care apar în urcuşul
spiritual. Faptul că un părinte ca el ne acorda atâta atenţie însemna foarte mult pentru noi. Iar
când plecam, de fiecare dată, ne dădea câte un ban de drum, chiar dacă noi nu ceream şi nici
nu ne aşteptam. Avea harisma omeniei.

„M-am legat pe viaţă de Mânăstirea Bistriţa”

– Pe părintele Ioanichie Bălan şi pe părintele Dumitru Stăniloae, care apoi v-au îndrăgit
mult şi v-au ajutat, i-aţi întâlnit ceva mai târziu…
– Da, întâi pe părintele Ioanichie, în anul 1982, la Mânăstirea Bistriţa de Neamţ. Citisem
cărţile sale, primul volum din „Convorbiri duhovniceşti” şi „Patericul românesc”, şi am fost
curios să-l cunosc. Datorită părintelui Ioanichie şi părintelui Iustin Pârvu, care era atunci tot
acolo, m-am legat pe viaţă de Mânăstirea Bistriţa, care reprezintă pentru mine un fel de mâ-
năstire de metanie. Am petrecut acolo şase vacanţe de vară. Şi apoi am revenit de câte ori am
putut.
Părintele Ioanichie Bălan m-a iubit foarte mult, până a trecut la cele veşnice. Împreună cu
părintele Luca Diaconu, actualul stareţ de la Mânăstirea Bistriţa, am diortosit volumul al
doilea din „Convorbiri duhovniceşti”, atunci, într-o vacanţă, la rugămintea părintelui
Ioanichie. L-am iubit şi îl iubesc enorm pe părintele Ioanichie, pentru că a făcut o misiune
foarte importantă în perioada comunistă, prin câteva din cărţile pe care le-a scris: „Patericul
românesc”, „Vetre de sihăstrie românească”, „Convorbiri duhovniceşti” şi „Mărturii româneşti
la locurile Sfinte”; a arătat că în spaţiul românesc avem mari duhovnici, chiar în acea vreme,
că avem icoane făcătoare de minuni, că se întâmplă minuni, că pe pământ românesc au trăit
oameni sfinţiţi – care mai târziu au fost şi canonizaţi. Nu ştiu dacă a analizat cineva ce impact
au avut în conştiinţa contemporanilor săi cărţile părintelui Ioanichie. Cred că le-au fost de
mare folos sufletesc foarte multor români. Din lavra de la Bistriţa s-au ridicat mulţi părinţi
duhovniceşti, călugări îmbunătăţiţi, cum a fost şi părintele Iustin Pârvu. Tot datorită
Mânăstirii Bistriţa l-am cunoscut şi pe părintele Dumitru Stăniloae. Stareţul Ciprian Zaharia
aducea des cărturari la mânăstire… Venea des acolo şi istoricul literar şi teologul Dan
Zamfirescu. Odată am plecat împreună acasă, iar pe tren mi-a spus că ar trebui să-l cunosc pe
părintele Dumitru Stăniloae. L-a sunat pe părinte şi m-a introdus. Era în 1986. Eu îl ştiam pe
părintele numai ca mare teolog, dar nu-l întâlnisem niciodată. Era pensionar de prin 1973 şi
nu l-am avut profesor. Pe vremea studenţiei mele nu a fost invitat niciodată la facultate să ţină
o prelegere sau să-l cunoaştem, deşi era o somitate în materie, foarte cunoscut prin „Filocalii”
şi „Teologia Dogmatică”.

„Cunoştinţa cu părintele Stăniloae a fost una dintre cele mai mari binecuvântări ale
vieţii mele”
– Cum a fost întâlnirea cu el? În zilele noastre, amintirile acestea sunt fără preţ…
– M-am dus timorat la părintele acasă. Mă aşteptam să fie sofisticat şi pretenţios, căci avea
renumele de cel mai mare teolog român, dar am întâlnit un om bun şi foarte simplu. Era de o
simplitate dezarmantă, asta m-a cucerit. Cunoştinţa cu părintele Stăniloae a fost una dintre
cele mai mari binecuvântări ale vieţii mele. M-a iubit ca pe propriul lui copil. Nu vreau să
sune ca o laudă, ci ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu această mărturisire. Şi a fost direct
interesat şi implicat în viaţa mea. Avea o mare generozitate, îţi dădea valoare, te făcea să te
simţi important, nu te umbrea cu nimic. Desigur, nu eram singurul care îi trecea pragul casei
şi pe care îl copleşea cu bunătatea lui. Pictorul Horea Paştină, de pildă, era tot timpul la
părintele Stăniloae. Veneau şi mulţi alţii, Maria Vârcioroveanu, Costion Nicolescu, Costea
Munteanu… Părintele m-a ajutat mult să înţeleg în profunzime ortodoxia. Mi-a dăruit cărţi în
manuscris, ca bunăoară „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”… Cuvintele părintelui dospeau
în mine bucurii. De altfel, planul tezei mele de licenţă l-am făcut cu părintele Stăniloae:
„Persoană şi comuniune”. Iar când am luat examenul pentru doctorat, părintele s-a bucurat de
parcă ar fi fost o izbândă personală. Apoi, în 1991, mi-a dat o foarte măgulitoare recomandare
pentru bursa de doctorat din Grecia.

„Numitorul comun al Marilor Duhovnici este Duhul Sfânt”

– Părinte profesor, ce însuşire aparte, ce dar îi desparte pe marii duhovnici de duhovnicii
obişnuiţi?
– Sunt autentici. Iar această pecete a autenticităţii se capătă prin grele încercări, prin suferinţă.
Este vizibilă pe chipurile şi în vieţile unor duhovnici ca părintele Sofian Boghiu, părintele
Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu… Şi, în general, lumea simte duhul autentic. E ca şi
cum ai gusta din harul dumnezeiesc. E o harismă pe care o simţi. Marii duhovnici reuşesc să
scoată din tine ce este frumos şi bun. Toţi avem păcate, toţi suntem neputincioşi, dar în faţa lor
ne luminăm. Eu am fost atras de duhovnicii blânzi şi eu însumi cred că sunt acum un
duhovnic blând. M-am împărtăşit de blândeţea părintelui Sofian, de blândeţea părintelui
Ştefan Slevoacă, de inteligenţa şi bunătatea părintelui Arsenie Papacioc, de dragostea
copleşitoare a părintelui Stăniloae, de prietenia părintelui Ioanichie Bălan… Pe toţi îi
pomenesc cu mare drag şi cu recunoştinţă la fiecare Sfântă Liturghie.

– Au marii duhovnici şi ceva care îi face să semene, un numitor comun?

– Numitor comun este Duhul Sfânt, pentru că altfel sunt diferiţi ca firi. Spre exemplu,
părintele Adrian Făgeţeanu, de la Mânăstirea Antim, avea o oarecare asprime care nu se
potrivea tuturor. Părintele Ioanichie Bălan părea dur, dar în fapt era un moldovean cumsecade
imediat ce te apropiai de el. Părintele Iustin Pârvu era de o fineţe şi o generozitate incredibile.

– Credeţi că sunt epoci care favorizează apariţia marilor duhovnici prin prigoana asupra
credinţei, prin încercări?
– Da, într-adevăr. Şi acum trecem printr-o astfel de perioadă, deşi, la prima vedere, nu s-ar
spune. De fapt, toate timpurile sunt de încercare, dar fiecare vreme este mântuitoare, după
cum afirma Mircea Vulcănescu. Acum avem nevoie, poate mai mult ca altădată, de
discernământul marilor duhovnici. E o perioadă de confuzie generală. Trăim într-o lume
tulbure, în care se cultivă confuzia pe scară largă.

– Există speranţe ca marii noştri duhovnici să aibă urmaşi în generaţiile de azi?

– Din păcate, marii noştri duhovnici s-au cam dus. Cu siguranţă sunt foarte buni duhovnici şi
în generaţiile mai tinere. Dar mie mi-e greu să spun nume, pentru că am rămas îndrăgostit de
cei pe care toţi îi ştim drept marii noştri duhovnici: Cleopa, Paisie, Sofian, Elefterie,
Ioanichie, Iustin, Arsenie, Adrian, Teofil – toţi trecuţi la Domnul. În prezent, am, de pildă,
mare evlavie la părintele Rafail Noica. Sigur că sfinţia sa e mai izolat, dar din când în când,
ţine câte o conferinţă sau publică o carte, prin care ajută mai mulţi creştini decât ar putea ajuta
dacă ar sta tot timpul numai în scaunul de spovedanie. Pentru mine, „Cultura duhului” este o
carte revelatoare. Nimeni nu a scris atât de simplu, clar, sintetic şi convingător, despre
paternitatea duhovnicească a răsăritului creştin. Adică, prin taina duhovniciei, Dumnezeu îl
mântuieşte pe credinciosul păcătos prin preotul păcătos. Căci nimeni nu este fără de păcat, iar
preotul nu trebuie să se pună în locul lui Dumnezeu, ci să fie împreună-slujitor cu Dumnezeu.
Şi-atunci Dumnezeu face minuni. Revenind la întrebarea dvs., da, sunt şi alţi buni duhovnici,
şi ei vor fi tot mai mari pe măsură ce îi vom creşte şi noi.

– Vreţi să spuneţi că un duhovnic devine mare prin evlavia, rugăciunea şi suferinţele

credincioşilor?
– Da. Tot părintele Rafail Noica spune că fiii duhovniceşti îi nasc pe părinţii duhovniceşti.
Prin dragoste, prin rugăciune şi prin toate celelalte. Aşadar, în mare măsură, poporul
dreptcredincios are duhovnicii pe care îi merită. Vrei un duhovnic bun? Atunci, roagă-te
pentru el, iubeşte-l, ascultă-l! Nădăjduim că Dumnezeu va ridica mari duhovnici din nou.

– Toţi preoţii au har de la Dumnezeu. Totuşi, lumea caută cu tot dinadinsul duhovnici cu
faimă. De ce?
– Desigur, Dumnezeu lucrează prin toţi duhovnicii, dar pe unii îi dăruieşte cu harisme
speciale: blândeţe, bunătate, cuvânt convingător etc. De fapt, cred că până să aibă faimă, marii
duhovnici atrag prin harismele pe care le au. Oamenii simt puterea Duhului în acei preoţi şi de
aceea îi caută. După ce foarte mulţi i-au descoperit, începe să funcţioneze şi „reclama”, sau
forţa recomandării, dacă vreţi. Aici apare o altă problemă: lipsind marii duhovnici, se fac
remarcaţi mai degrabă duhovnicii cu brand. În căutare de senzaţional, de miraculos, oamenii
supradimensionează pe câte unul, care capătă o reputaţie fără acoperire duhovnicească, el
fiind, săracul, un neputincios. Şi e foarte periculos, pentru că astfel este alimentată mândria
unor preoţi, care sunt împiedicaţi să crească duhovniceşte, ba sunt traşi şi înapoi, şi nici nu
mai pot ajuta pe nimeni.

„Când te afli la hotarul dintre viaţă şi moarte, devii simplu şi esenţial”

– Mulţi dintre marii duhovnici pe care i-aţi pomenit au plătit credinţa cu suferinţă. Faptul că
au pătimit aşa de amarnic în închisorile comuniste v-a făcut mai sensibil la tematica martira-
jului, de care vă preocupaţi în mod constant?
– Da, dar nu numai din empatie sau pentru recuperarea istoriei adevărate, ci pentru modelele
de trăire creştină care sunt astfel de oameni. Am simţit că ei întruchipează profunzimea
învăţăturii creştine. L-am cunoscut bunăoară prin „Jurnalul Fericirii” pe monahul Nicolae
Steinhardt, care, fără să fie preot, a fost totuşi duhovnicul unor generaţii. Şi el mărturisea că a
intrat mândru, orgolios în închisoare şi a ieşit din temniţă vindecat, gata să se bucure de un
colţ de pâine, de o mână de iarbă şi de un petec albastru de cer – lucruri pe care în general nu
le luăm în seamă. Când te afli la hotarul dintre viaţă şi moarte, devii simplu şi esenţial. Deci,
să nu ne ferim de încercări, ci să ne bucurăm când ni se dau, pentru că avem prilejul să ne îm-
bunătăţim sufleteşte. În clipele acelea rămâi tu singur, faţă în faţă cu Dumnezeu. Şi-atunci este
momentul adevărului.
(Formula As nr. 1157, 12 – 19 Martie 2015)