Părintele Proclu, pustnicul de la marginea lumii

http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/parintele-proclu-pustnicul-de-
la-marginea-lumii/

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și

blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor
mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6
kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc
al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de
la părintele Proclu.
Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele
străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au
supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”,
și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au
purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul
plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul
autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi
întâlnite pe întregul cuprins al României.
Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia,
familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deschide
o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei,
la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma
rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din
alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfârșește. Fix pe linia gospodăriilor care
desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o
poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică,
bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute
să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu
putere în poarta scorojită de vreme.
Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre,
îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi
mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți
un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg:
– Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav,
neputincios și că sora lui - persoana care îți oferă amabil aceste amănunte - are grijă de el.
Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta
cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața
ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor
ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de
viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu
opincile străvechi.
Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea
icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o
concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și
ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum
s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru
spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără
cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în
fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra
capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai
mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în
fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc.
Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul,
lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu
familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne
răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va
dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă
smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”.
În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în
ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se
născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și
piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut
la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată
părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am
întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele
Proclu ținându-l strâns minute în șir - un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea
de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa.
Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit
de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul
unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile
ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul
Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne
primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune
sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului.
Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-
Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor.
Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis
calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții
duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe
părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe
fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.
Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-
a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
- Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți
care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt
ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în
timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de
căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru
cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere
duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și
a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în
străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre
Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
- Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au
pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l
ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru
păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța
Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții
rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și
nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire
mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe:
– E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută
Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă
izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina
numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar
de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru
păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu
adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută
Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu.
Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la
mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are
încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă
scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit
toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a
ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în
conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din
serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
- Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul
Sfânt are să te ajute, are să te încununeze, dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă
ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai
văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom
căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să
adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul
Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt
are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe
nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage:
– În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului,
Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului,
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l
de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui.
Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui!
Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de
pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam
impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nici o
opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș
pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că
la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a
întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de
la o întâmplare.
- Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o
întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit
zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere
sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o
rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și
cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit.
Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că
pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă
smerenie.
Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important
este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi.
Ne-a mai relatat o întâmplare.
– Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de
ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși
trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că
pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta
te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui
Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului - al cărui câmp
de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care, aparent, nu este decât un
simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se
îndepărteze de zarva lumii - îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine.
Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au
trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.
Ciprian Voicila