6.

FUNCŢIONALISMUL

6.1. Revoluţia evoluţiei: Charles Darwin (1809-1882)

Ca prim sistem american original de psihologie, funcţionalismul a constituit un
protest deliberat la adresa psihologiei experimentale a lui Wundt şi a psihologiei
structurale a lui Titchener, ambele socotite mult prea restrictive. Aceste prime şcoli
de gândire nu puteau răspunde la întrebările ridicate de funcţionalişti: ce face
mintea? Şi cum procedează?

Ca rezultat al accentului pus pe funcţiile minţii, funcţionaliştii au devenit

interesaţi de aplicaţiile potenţiale ale psihologiei la problemele de zi cu zi legate de
adaptarea şi funcţionarea oamenilor în diferite domenii.

Ideea evoluţiei n-a apărut odată cu Darwin, ea a fost prefigurată de :

- Noţiunea fundamentală a evoluţiei, poate fi regăsită chiar în secolul IV- lea

î.H.;
- Medicul englez Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin şi Francis
Galton) scria că toate animalele cu sânge cald au evoluat dintr-u singur
filament viu şi fuseseră însufleţite de Dumnezeu;
- Naturalistul francez Jean-Babtiste Lamarck a formulat o teorei
comportamentală a evoluţiei, care sublinia că modificarea formei corpului
animalelor se datorează eforturilor acestora de a se adapta la mediu;
- La mijlocul sec. al XIX-lea, geologul britanic Charles Lyell a introdus
noţiunea de evoluţie în teoria geologică, susţinând că Pământul a trecut prin
mai multe faze de dezvoltare până să ajungă la structura de astăzi;
- Au fost puse la îndoială relatările biblice cu privire la creaţie iar oamenii
deveniseră nerăbdători să-şi îndrepte credinţa spre ştiinţă.
 Climatul intelectual al acelor vremuri conferea ideii de evoluţie nu doar
respectabilitate din punct de vedere ştiinţific, dar o făcea şi necesară. Multă vreme,
oamenii de ştiinţă au gândit, au speculat şi au emis ipoteze, însă au oferit puţine
dovezi justificative. Astfel, în acel moment, Originea speciilor a lui Darwin a
furnizat atât de multe date bine organizate, încât teoria evoluţionistă nu mai putea
fi ignorată. Spiritul vremii cerea o astfel de teorie, iar Charles Darwin a devenit
agentul ei.

Viaţa lui Charles Darwin

A fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din toate timpurile. Bunicii săi erau
doi dintre cei mai cunoscuţi bărbaţi din Anglia. Datorită lor, el s-a obişnuit de mic
cu compania oamenilor inteligenţi şi cu talent artistic. A crescut într-o casă
confortabilă, înconjurat de afecţiune, iar imaginaţia i-a fost liberă să hoinărească.
Tatăl său era un om avut, iar când Charles se apropia de vârsta de douăzeci de ani,
şi-a dat seama că nu va face niciodată ceva cu de-a sila. Tot restul vieţii a făcut
exact ce a dorit, iar la sfârşitul ei a fost înconjurat de aceeaşi atmosferă de dragoste
şi protecţie de care avusese parte în copilărie (Aydon, 2002).

Influenţa lui Darwin asupra psihologiei

Descoperirile lui Darwin din ultima parte a sec. al XIX-lea au influenţat psihologia
contemporană prin:

- Interesul pentru psihologia animală, care a stat la baza psihologiei

comparate;
- Accentul pus mai degrabă pe funcţiile conştiinţei decât pe structura sa;
- Acceptarea metodologiilor şi datelor provenite din mai multe domenii;
- Focalizarea pe descrierea şi măsurarea diferenţelor individuale.
 Psihologii şi-au dat seama că studierea comportamentului animal era vitală
pentru înţelegerea comportamentului omenesc şi şi-au îndreptat cercetările către
funcţionarea mentală a animalelor, introducând astfel un nou subiect în laboratorul
de psihologie. Investigarea psihologiei animale va avea repercursiuni profunde
asupra dezvoltării domeniului.

Teoria evoluţionistă a condus la schimbări şi în privinţa subiectelor şi

obiectivelor psihologiei. Şcoala structuralistă de gândire se focalizase pe analiza
conţinuturilor conştiinţei.

Pe măsură ce psihologia a devenit mai preocupată de modul în care oamenii şi

animalele funcţionau în procesul de adaptare la mediu, cercetarea detaliată a
elementelor mentale – începută de Wundt şi Titchener – şi-a pierdut atractivitatea.

Ideile lui Darwin au influenţat psihologia, lărgind metodele pe care noua ştiinţă
le putea folosi în mod legitim. Metodele utilizate în laboratorul lui Wundt de la
Leipzig provenea mai ales din fiziologie, cu precădere din metodele psihofizice ale
lui Fechner. Metodele lui Darwin, ce au produs rezultate aplicabile atât oamenilor,
cât şi animalelor, nu mai semănau defel cu tehnicile de sorginte fiziologică. Datele
lui Darwin proveneau dintr-o mulţime de surse, cum ar fi, geologia, arheologia,
demografia, observarea animalelor sălbatice şi domestice ori cerectările
zootehnice. Teoria lui s-a bazat pe informaţii provenind din toate domeniile.

Psihologii care au acceptat teoria evoluţiei şi accentul pus pe funcţiile

conştiinţei au devenit mai eclectici în metodele lor de cercetare, lărgint astfel scala
tipurilor de date ce puteau fi strânse.

Un efect al evoluţionismului asupra psihologiei l-a constituit creşterea

interesului pentru diferenţele individuale. În acest sens, dacă fiecare generaţie ar fi
fost identică celei dinaintea sa, evoluţia nu ar mai fi avut loc. Este motivul pentru
care variaţiile – diferenţele individuale - reprezintă un factor important pentru
teoria evoluţionistă.

În vreme ce psihologii structurali au continuat să caute legi generale, aplicabile

tuturor minţilor, psihologii influenţaţi de ideile lui Darwin au cercetat modurile în
care minţile individuale se deosebeau şi curând au propus tehnici de măsurare a
acestor diferenţe.

6.2. Diferenţe individuale – Francis Galton (1822 – 1911)

Opera lui Galton despre ereditatea mentală şi diferenţele individuale dintre
capacităţile oamenilor a adus efectiv spiritul evoluţiei pe tărâmul noii psihologii.
Înaintea lui Galton, unul dintre puţinii oameni de ştiinţă de la începuturi care a
recunoscut diferenţele individuale dintre aptitudini şi atitudini a fost medicul
spaniol Juan Huarte (1530 – 1592).

Francis Galton era extrem de inteligent (cu un IQ estimat la 200) şi avea o

mulţime de idei. Era cel mai mic dintre nouă fraţi şi s-a născut lângă Birmingham,
Anglia în anul 1822. Tatăl său a fost un prosper bancher, a cărui familie, bogată şi
de frunte, includea persoane în sfere de influenţă majore: guvern, Biserică şi
armată. Francis a fost un copil precoce, care învăţa repede. Astfel, la 12 luni,
Galton putea recunoaşte toate majusculele, la 18 luni cunoştea fără probleme atât
alfabetul limbii engleze, cât şi pe cel grecesc, şi începea să ţipe dacă îi erau luate
din faţă, la doi ani şi jumătate, a citit prima sa carte, la cinci ani, ştia deja bine
operele lui Homer (Brookes, 2004).

A fost curios şi a studiat medicina pentru ca după moartea tatălui său atenţia să-
i fie captată de călătorii şi explorări. Când vărul său, Charles Darwin, a publicat
Originea speciilor, Galton a fost fascinat de noua teorie. El scria că „a despărţit
două epoci în dezvoltarea mentală, la fel cum o făcuse cu gândirea omenească în
general” (Gillham, 2001, p. 155).

Contribuţii:

 Ereditatea mentală
Prima carte importantă de psihologie a fost Geniul ereditar (1869). Darwin
după ce a citit-o, i-a scris lui Galton că nu mai studiase ceva mai interesant sau mai
original. Galton încerca să demonstreze că valoarea intelectuală individuală sau
geniul apare în cadrul familiilor mult prea des pentru a fi puse doar pe seama
influenţelor mediului. În esenţă, teza sa era că bărbaţii eminenţi au fii eminenţi.

Spre sfârşitul vieţii sale, el a întemeiat ştiinţa „eugeniei”, termen pe care l-a
inventat. El a susţinut că că oamenii asemenea animalelor din ferme pot fi
perfecţionaţi prin selecţie artificială. Astfel, dacă vom selecţiona şi împerechea
oameni talentaţi, generaţie după generaţie, rezultatul va fi o rasă umană cu
înzestrări deosebite. El a propus crearea unor teste de inteligenţă, pentru a alege
bărbaţii şi femeile cu calităţi excepţionale în vederea unei reproduceri selective.

În încercarea de a-şi testa teoria eugenică, Galton a studiat tehnicile de măsurare

şi statistică. În Geniul ereditar, el a aplicat conceptele statistice la problema
eredităţii, împărţind oamenii importanţi din eşantionul său în categorii în funcţie de
frecvenţa cu care nivelul la care se ridicau abilităţile fiecăruia se întâlnea în
populaţie.

Probabilitatea apariţiei unor persoane eminente în anumite familii nu era

suficient de mare pentru ca Galton să ia în serios posibilitatea influenţei mediului
elevat, a oportunităţilor mai mari în materie de educaţie sau avantajele sociale. El a
susţinut că eminenţa, sau lipsa sa, depindea doar de ereditate, nu de oportunitate.
 A mai scris Oameni de ştiinţă englezi (1874) şi alte 30 de articole pe
problemele eredităţii. A publicat o revistă, Biometrika, a întemeiat Laboratorul de
Eugenie de la University College din Londra, şi a pus bazele unei organizaţii care
să-i promoveze ideile cu privire la ameliorarea calităţilor mentale ale rasei umane.

În Geniul ereditar, Galton discută despre limitările dezvoltării mentale şi fizice

care sunt fixate pentru fiecare dintre noi de către ereditate. El subliniază că,
indiferent de câte exerciţii mentale şi fizice am face, nu ne vom putea depăşi
limitele stabilite de zestrea genetică.

 Metodele statistice
Galton nu era niciodată pe deplin satisfăcut de modul în care era rezolvată o
problemă până nu găsea o metodă de a cuantifica şi analiza statistic datele. Când
era necesar, îşi dezvolta chiar propriile metode.

Un matematician belgian Adolphe Quételet (1796 – 1874) era convins că

statistica arunca lumină asupra comportamentului omenesc şi asupra înţelegerii
societăţii (Cohen, 2005). Quételet a fost primul care a utilizat metodele statistice şi
curba de distribuţie normală a datelor biologice şi sociale.

Galton a fost impresionat de datele lui Quételet şi a presupus că şi

caracteristicile mentale vor furniza date identice. Astfel, Galton a descoperit că
notele obţinute la examene în universităţi se plasau pe o curbă normală. Din cauza
simplităţii curbei normale şi a faptului că ea se regăseşte cu privire la o multitudine
de trăsături, Galton a sugerat că orice set mare de măsurători ale caracteristicilor
sau valorilor omeneşti poate fi descris corect prin două numere: valoarea medie a
distribuţiei (media aritmetică) şi dispersia sau amplitudinea variaţiei în jurul mediei
(deviaţia standard).
 Cercetările lui Galton în domeniul statisticii au dat naştere uneia dintre cele mai
importante măsuri din domeniul ştiinţei: corelaţia. Primul material despre ceea ce
el numea „corelaţii” a apărut în 1888. Tehnicile statistice moderne pentru
determinarea validităţii şi fiabilităţii unui test, ca şi metodele de analiză factorială
reprezintă dezvoltări directe ale cercetărilor lui Galton asupra corelaţiilor, care
porneau de la observaţia sa că trăsăturile moştenite tind să regreseze către medie.
El a reprezentat grafic proprietăţile de bază ale coeficientului de corelaţie şi a creat
o formulă pentru calcularea sa, chiar dacă formula nu mai este folosită.

Încurajat de Galton, studentul său Karl Pearson (1857 – 1936) a elaborat

formula utilizată astăzi pentru calculul coeficientului de corelaţie (coeficientul de
corelaţie produs-moment Pearson). Simbolul pentru coeficientul de corelaţie, r,
provine de la prima literă a cuvântului „regresie”, ca recunoaştere a descoperirii lui
Galton că trăsăturile omeneşti moştenite tind să regreseze către medie.

Testele psihologice

Expresia test psihologic este creaţia lui James McKeen Cattell, un discipol
american a lui Galton şi student a lui Wundt. Totuşi, Galton e cel care a stat la
originea conceptului de teste psihologice. Galton a presupus că inteligenţa poate fi
măsurată în funcţie de capacităţile senzoriale ale persoanei şi că o inteligenţă mai
mare înseamnă şi o funcţionare senzorială superioară. Ideea sa îşi are ca origine
punctul de vedere empirist al lui John Locke, potrivit căruia întreaga cunoaştere
provine din simţuri. Dacă Locke are dreptate, atunci oamenii cei mai inteligenţi au
simţurile cele mai ascuţite.

Galton a inventat şi construit o serie de istrumente cu care şi-a dotat în 1884

Laboratorul de Antropometrie din cadrul Expoziţiei Internaţionale de Sănătate
Publică. În cei şase ani cât a funcţionat laboratorul, Galton a colectat date de la
peste 9000 de oameni. El a plasat instrumentele utilizate pentru măsurătorile
antropometrice şi psihometrice pe o masă lungă de la capătul unei camere înguste,
lată de aproape doi metri şi lungă de 11. Scopul lui Galton era de a determina
capacităţile indivizilor privind resursele mentale colective de la nivelul întregii
populaţii a Marii Britanii.

Asocierea ideilor

Galton a examinat două probleme din sfera asocierii:

- diversitatea asocierii de idei;

- timpul de reacţie (timpul necesar pentru a produce asocieri).
Legat de determinarea surselor asocierii, Galton a depistat că aproximativ 40%
dintre ele îşi au originea în copilărie şi adolescenţă fiind astfel, o demonstraţie
timpurie a influenţei experienţelor din copilărie asupra personalităţii adulte.

Galton a fost de asemenea, foarte impresionat de influenţa proceselor de

gândire inconştiente, care aduceau la suprafaţa conştiinţei incidente pe care le
considera de mult uitate. El a ajuns la concluzia, că „cea mai importantă activitate
a creierului este cu totul independentă de conştiinţă” (Gillham, 2001, p. 221).
Galton a scris despre însemnătatea inconştientului într-un articol publicat în revista
Brain (1879). La Viena, Sigmund Freud, care avea propriile idei cu privire la
importanţa inconştientului, s-a abonat la revistă şi a fost evident influenţat de
cercetările lui Galton.

Mai importantă decât rezultatele lui Galton a fost metoda experimentală pe care
a dezvoltat-o pentru studiul asocierilor, care a devenit bine cunoscută în zilele
noastre sub denumirea de test de asociere verbală. Wilhelm Wundt a adaptat
tehnica în cadrul laboratorului său de la Leipzig iar analistul Carl Jung a elaborat o
tehnică proprie de asociere verbală, în cadrul cercetărilor sale cu privire la
personalitate.

Imagini mentale

Investigarea lui Galton a imaginilor mentale marchează prima folosire pe scară

largă a chestionarelor psihologice. Prin intermediul analizei statistice, el a
determinat că imaginile mentale, ca multe alte caracteristici omeneşti, erau
distribuite în populaţie conform curbei normale.

Cercetările lui Galton despre imagini îşi aveau originea în încercările sale
repetate de a demonstra asemănările ereditare. Coform constatărilor sale, imagini
similare erau mai susceptibile să se producă între copiii din aceieaşi părinţi decât
între persoane care nu aveau legături de rudenie.

Aritmetică prin miros

Interesul lui Galton pentru cuantificare şi analiză statistică se exprima adesea

prin pasiunea de a număra. La conferinţe, era preocupat să numere de câte ori
căscau ori tuşeau auditorii, rezultatele erau, potrivit lui, o măsură a plictisului. La
un moment dat a hotărât să numere, în loc de cifre, prin intermediul mirosului, aşa
că s-a străduit să uite ce sens aveau numerele. El a atribuit mai degrabă mirosurilor
valori aritmetice şi a încercat să facă adunări şi scăderi gândindu-se la ele. Acest
exerciţiu intelectual a produs articolul Aritmetica prin miros, publicat în primul
număr al revistei americane Psychological Review.

Galton a făcut cercetări psihologice timp de 15 ani, iar eforturile sale au

influenţat considerabil evoluţia noii psihologii. A fost o persoană extrem de
înzestrată, ale cărei talent şi temperament erau legate de o singură disciplină.
Astfel, punctele sale de interes precum şi metodele folosite au fost: adaptarea,
ereditatea în raport cu mediul, compararea speciilor, dezvoltarea copilului, metoda
chestionarelor, tehnicile statistice, diferenţele individuale, testele psihologice.
Munca lui Galton a influenţat dezvoltarea psihologiei, după cum vom vedea, mai
mult decât cea a fondatorului disciplinei, Wilhelm Wundt.

3. George John Romanes (1848 – 1894)

Fiziolog britanic care a formalizat şi sistematizat studiul inteligenţei animale. El
a publicat lucrarea Inteligenţa animală (1883), considerată în general prima carte
de psihologie comparată. Scopul lui a fost să demonstreze un nivel ridicat de
inteligenţă a animalelor şi similitudinea ei cu funcţionarea intelectului omenesc,
ilustrând astfel continuitatea în dezvoltarea mentală.
A elaborate ceea ce numea “scara mentală”, pe care a înşirat diferitele specii
animale în ordinea gradului de funcţionare mentală. La baza opiniilor lui oarecum
surprinzătoare, el a pus datele colectate prin metoda anecdotică, definită drept
utilizarea observaţiilor, adesea întâmplătoare, conţinute în constatările şi relatările
cu privire la comportamentul animal.
Romanes şi-a elaborate concluziile cu privire la inteligenţa animalelor pornind
de la observaţiile anecdotice, pritr-o curioasă tehnică ce a sfârşit prin a fi
abandonată, numită introspecţie prin analogie. Potrivit acestei abordări,
cercetătorul admite că aceleaşi procese mentale care se petrec în propriul său cap
trebuie să aibă loc şi în minţile animalelor observate.
Folosindu-se de tehnica introspecţiei prin analogie, Romanes a sugerat că
animalele sunt capabile de aceleaşi tipuri de raţionalizare, ideaţie, raţionare
complex, procesare a informaţiei şi au aceleaşi capacităţi de rezolvare a
problemelor ca şi oamenii.
 Romanes este respectat pentru eforturile sale de pionerat, care au stimulat
dezvoltarea psihologiei comparate şi au trasat drumul studiului experimental al
comportamentului animal, el fiind cel care a dat startul stadiului observaţional
al psihologiei comparate.

4. Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936)

Slăbiciunile inerente metodei anecdotice şi introspecţiei prin analogie au fost
recunoscute de expres de Conwy Lloyd Morgan. El era interest de geologie şi
zoologie şi a propus o lege a parcimoniei – cunoscută sub numele de “canonul lui
Lloyd Morgan” – pentru a contracara tendinţa dominant de a atribui o inteligenţă
excesivă animalelor.
Această lege a parcimoniei susţine că nici un comportament animal nu trebuie
interpretat ca rezultat al unui process mental superior dacă el poate fi explicat în
termenii unuia inferior. Morgan a avansat această idée în 1894, pe care e posibil să
o fi derivate dintr-o lege a parcimoniei similar celei descries de Wundt cu doi ani
mai devreme. Wundt remarcase că “putem folosi principii explicative complexe
doar când cele mai simple se dovedesc insuficiente” (Richards, 1980, p. 57).
Morgan, aplicând legea parcimoniei s-a abţinut să le atribuie animalelor procese
mentale superioare când comportamentul lor putea fi explicat în termenii unor
procese de nivel inferior. El era de părere că majoritatea comportamentelor
animalelor sunt rezultatul învăţării sau al asocierii bazate pe experienţa senzorială.
Morgan a fost primul om de ştiinţă care a realizat studii la scară largă în
domeniul psihologiei animale. Deşi experimentele sale nu au fost realizate în
condiţii experimentale stricte cerute în zilele noastre, ele au presupus observarea
atentă a comportamentului animal, mai ales în mediul natural, dar şi în condiţiile
unor modificări artificiale.