Cursul 1

1. Modele matematice ale instalaţiilor termice

1.1. Modele matematice generale

Procesul de încălzire a materialelor metalice se desfăşoară în condiţii precise de
temperatură care le este comunicată printr-un transfer de căldură în instalaţiile termice
metalurgice. Calitatea operaţiei de încălzire se apreciază după următorii indici de
calitate cuantificaţi ai procesului: precizia temperaturii, constanţa acesteia şi
omogenitatea ei în profunzimea materialului de tratat (regularitate de la un punct la altul
al materialului).
Obţinerea acestor indici la valorile dorite, în scopul realizării unei producţii orare
sporite şi cu un preţ de investiţie şi de cost redus, necesită cercetări continue de transfer
de căldură pe fiecare tip de instalaţie.
Temperatura obţinută în materialul tratat constituie variabila dominantă a
procesului de încălzire. Această temperatură prezintă însă deficienţa tehnologică
cunoscută, anume că nu se poate măsura în material; ca atare se măsoară temperatura
unui punct din spaţiul de lucru, ales cât mai reprezentativ posibil pentru acest material.
De aceea, trebuie să se ţină seamă de debitul caloric în funcţie de fluxul curenţilor
purtători de căldură, de dimensiunile şi deplasarea materialului de tratat şi de
temperatura prescrisă de atins. Ceva mai mult încă, geometria spaţiului de lucru în
contextul reologiei termice trebuie să evite turbulenţa fluxului curenţilor purtători de
căldură care formează zone de transfer de căldură micşorat, precum şi formarea
zonelor de supraîncălzire.
Toate aceste mărimi, constructive şi tehnologice, sunt variabile în cursul
procesului şi reglarea lor automată devine o necesitate presantă pe măsură ce sporesc
exigenţele calitative şi cantitative.
Reglările automate convenţionale (debite, temperaturi, presiuni, poziţii, etc.) sunt
realizate în mod curent la instalaţiile metalurgice, însă corelarea lor printr-un model
matematic al procesului în care materialul metalic de încălzit să condiţioneze în
ansamblul lor toate operaţiile tehnologice participante prezintă dificultăţi.
Încălzirea materialelor metalice se aplică propriu-zis în vederea deformărilor
plastice, precum şi a tratamentelor termice. Deosebirea principală între aceste două
cazuri constă în durata procesului de încălzire. Pentru deformarea plastică încălzirea se
opreşte la atingerea, în miezul materialului, a temperaturii care îi conferă plasticitatea
dorită, fază unică, reclamând reglări prompte şi precise, deci dificil de modelat. Pentru
tratamentul termic, această fază de încălzire se prelungeşte cu faza de menţinere la
temperatura dorită, până la obţinerea în masa materialului a structurii, de la care apoi,
printr-un proces invers, de răcire (a treia fază), se realizează structura finală urmărită.

Modelul matematic simplificat are forma:

θieşire material = f (temperaturi zonale, dimensiuni şi viteze de deplasare ale

materialului de încălzit-piese) (1)

Instalaţiile de încălzire obţin căldura fie printr-un proces de transfer de masă, fie
printr-un proces de transfer de energie electrică, prezentând deci două tipuri de condiţii
de lucru: tipul de schimb de masă, în care căldura se obţine din energia chimică a
reactanţilor, direct în spaţiul de lucru, în timp ce la tipul electric, căldura se obţine din
energia electrică cu care se alimentează acest spaţiu.
În procesele de încălzire domină instalaţiile de tip de transfer de masă, în care
căldura este generată prin procesul de schimb de masă (procesul chimic de ardere) la
care participă reactanţii (combustibil şi comburant) şi materialul de încălzit, rezultând
căldura echivalentă potenţială Qe a materialului Qem, a reactanţilor Qes (dezvoltată în
spaţiul de lucru) şi a flăcării de gaze fierbinţi produse Q eg şi fluxul de curenţi purtători de
p
căldură, din care părăseşte spaţiul de lucru sub formă potenţială Qeg şi sub formă de
s
căldură sensibilă Qeg conform relaţiei:

Qem  Qes  Qegp  Qeg

s
(2)
Relaţia 2 exprimă cantitatea de căldură limitată ce poate rămâne în spaţiul de
lucru, folosită la schimbarea entalpiei acestui spaţiu.
În cazul instalaţiilor electrice, căldura fiind generată prin transformarea integrală a
energiei electrice introduse în instalaţie (direct prin contact sau indirect prin inducţie)
elementul de plecare îl constituie legea Joule-Lenz. Relaţia transferului de căldură
depinde de materialul electrorezistent care transformă energia electrică în căldură (corp
solid, prin conducţie, sau corp lichid, topituri, prin convecţie) cu o reologie termică mai
simplă.
Revenind la cazul în care căldura este generată prin transfer de masă în procesul
chimic de ardere, transferul de căldură de la curenţii purtători de căldură la materialul de
încălzit este condus de legile fizice cunoscute ale radiaţiei şi ale convecţiei cu observaţii
asupra stării în care se află încărcătura de material de tratat (strat de corpuri solide,
eventual cu topituri, scăldat de curenţi termici, sau coloană de corpuri solide străbătută
vertical de curenţi termici).