1.

Principalele clauze ale contractelor comerciale internaţionale

Conținutul contractelor de comerț internaţional reprezintă totalitatea drepturilor si

obligațiilor care dă naștere voința juridica a contractanților materializată într-un contract dat,
convenit între participanții la comerțul internaţional.

Conținutul contractului se exprimă prin clauze conform unei clasificări, care pot cuprinde atât
clauze generale sau de drept comun, cît şi clauze specifice determinate de particularitățile
caracteristice ale acestui contract care la rândul lor pot fi comune tuturor contractelor de comerț
internaţional sau particulare, folosite numai în anumite contacte.

2. Clauze generale(necesare) în contractele comerciale internaţionale

In literatura de specialitate s-au conturat câteva repere pentru determinarea în linii generale a
conținutului clauzelor necesare după cum urmează:

1. Clauza privind părțile contractante – este o clauză care constituie o condiție de validitate
a actului juridic respectiv şi cuprinsul contractului trebuie să precizeze elementele de
identificare a părților;

2. Clauze referitoare la obiectul contractului – în cazul în care contractul are ca obiect o

marfă, este necesar ca părțile să precizeze în conținutul lui elemente suficiente pentru
identificarea şi determinarea acei mărfi: denumirea exactă şi completa a ei, tipul, seria şi
alte caracteristici specifice de identificare;

3. Clauzele referitoare la cantitate – în conținutul contractelor de comerț internaţional avînd

ca obiect bunuri în natură, trebuie să fie stipulata cel puțin o clauză prin care să se indice
cantitatea de marfă care se are în vedere şi unitatea de măsura în baza căreia sunt făcute;

4. Clauze referitoare la calitate – din conținutul contractului de comerț internaţional nu pot

lipsi clauze referitoare la calitatea mărfii şi la modurile de determinarea a acelei calități, a
locului, momentului şi modului de determinarea a cesteia, precum şi documentul care o
atestă;

5. Clauze referitoare la reclamațiile de calitate şi cantitate – aceste clauze vor preciza în

esența conținutul pe care trebuie să-l aibă reclamația, documentele care trebuie s-o
însoțească, obligaţia ce inculpă cumpărătorului pînă la soluționarea reclamației,
procedura de comunicare a reclamației, cît şi termenul acordat vânzătorului pentru a
comunica răspunsul său cu privire la reclamația formulată de cumpărător.

6. Clauze ce vizează ambalarea şi marcajul. Părţile trebuie să formuleze o clauză din care
să rezulte felul ambalajului, dacă acesta trece în proprietatea cumpărătorului, caz în care
se va specifica preţul acestuia sau dacă rămîne proprietatea vînzătorului, caz în care se va
specifica termenul de returnare a acestuia. Pentru marcaj se va preciza conţinutul acestuia
şi limba sau codul în care se face marcajul.
 7. Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare.
Predarea mărfii către cumpărător fiind principala obligaţie a vînzătorului, este necesar ca
în contract să se stipuleze clauze precise cu privire la executarea acestei obligaţii, adică în
principal termenul (eventual termenul de rezervă), alte clauze prin care se reglementează
diverse aspecte privind livrarea mărfii (modalităţile de livrare, locul livrării, cheluielile de
livrare, cine suportă riscurile livrării, momentul transmiterii dreptului de proprietate.

8. Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportului.

9. Clauze cu privire la obligaţia de preluare a mărfii.

10. Clauze referitoare la preţ.

3. Clauze contractuale de asigurare împotriva riscului

Pot fi clasificate în:

1. Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare;

2. Clauze de asigurare împotriva riscurilor nevalutare.

Clauzele valutare sunt stipulaţii contractuale care fac parte din grupa clauzelor de menţinere a
valorii contractului şi urmăresc protejarea părţilor împotriva riscului aferent variaţiei parităţii
monedei de plată în raport cu moneda de cont alească, numite şi clauze de consolidare valutară.

Se disting 3 varietăţi de clauze valutare şi anume:

1. Monovalutare;

2. Multivalutare, bazate pe un coş valutar stabilit de părţi;

3. Multivalutare, bazate pe un coş valutar instituţionalizat.

Clauza monovalutară – presupune luarea în considerare de către părţi a 2 monede diferite – una
de plată şi alta de cont.

Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar stabilt de părţi – este o clauză menită să
înlocuiască etalonul, şi poate fi stabilit un coş valutar din 3 sau 5 valute străine şi în funcţie de
cursurile de schimb între aceste valute şi moneda de plată, se vor stabili modalităţile de plată a
preţului.

Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat. Această clauză este o construcţie
juridică definită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ
internaţional specializat care stabileşte atît valutele care se includ în cont cît şi metodologia de
calcul a modificărilor cursurilor de schimb.

Clauza de opțiune a monedei liberatorii – este stipulaţia în baza căreia părţile exprimă preţul
convenit prin 2 sau mai multe monede de plată şi prin care se autorizează creditorul ca la
scadenţă să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în
moneda astfel aleasă.
Clauza de opţiune a locului de plată – este o variantă a clauzei monovalutare, în baza căreia
creditorul dobîndeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea prestaţiei sale, calculată pe baza
unei valute de cont prestabilită în contract, în locul ales de acesta, dintre cele convenite într-un
atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată, plătind în
moneda locului ales de creditor.

Clauza clientului cel mai favorizat – este o stipulaţie contractuală pe care vînzătorul sau
furnizorul de bunuri sau servicii se obligă să acorde celuilalt contractant cele mai favorabile
condiţii pe care le-a acordat eventual, altor parteneri cu privire la contracte, avînd acelaşi obiect.

Clauza ofertei concurente – stipulaţia contractuală prin care vînzătorul îşi asumă obligaţia de a
acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru aceeaşi
marfă, alţi furnizori concurenţi în materie.

Clauza de hardship (de impreviziune) – este stipulaţia contractuală potrivit căreia devine posibilă
modificarea conţinutului contractului atunci cînd pe parcursul executării lui se produc
evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de obligaţie dar
care schimbînd substanţial datele şi evenimentele avute în vedere de părţi în momentul
perfectării contractului, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea numeroase
pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte singur.

Clauza de forţă majoră – este stipulaţia contractuală potrivit căreia contractul se suspendă în caz
de forţă majoră, urmînd ca el să continue în perioada de suspendare în noile condiţii, care vor fi
negociate între timp.

Clauze de asigurare împotriva riscurilor nevalutare. Riscurile nevalutare ne manifestă cel

mai frecvent sub forma riscului de preţ, determinat de modificarea raportului cererii şi ofertei pe
piaţă, ori fluctuaţia monetară.

1. Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului;

2. Clauze de postcalculare a preţului.

4. Clauzele prestabilite în contractul comercial internaţional

Anumite tipuri de contracte în comerţul internaţional se încheie cu o frecvenţă ridicată. Acest

fapt a determinat părţile contractante, unele asociaţii profesionale şi organisme neutre să
purceadă la concentrarea clauzelor repetabile care apar între aceste contracte în cadrul unor
documente care să constituie modele pentru viitoarele contracte de acelaşi tip.

Aceste modele prestabilite pot îmbrăca forme diferite, cele mai frecvente fiind contractele tip
(model), condiţiile generale şi contractele cadru.

Contractele tip sunt formulare redactate în formă contractuală, care cuprind clauzele uzuale
pentru tipul respectiv de contracte, precum şi spaţii albe corespunzătoare elementelor specifice
acelei operaţiuni.
De regulă, părţile încheie contractul chiar pe formular, completînd spaţiile albe, dar pot să-l
încheie şi seprat, caz în care formularul este utilizat ca model. De exemplu: contractul tip pentru
vînzarea internaţională, elaborat de către Camera de Comerţ Internaţională din Paris.

Condiţiile generale:

Deosebirea dintre contractele tip şi condiţiile generale este preponderent de formă şi anume în
timp ce primele constituie de regulă chiar formularul pe care se încheie contractul, condiţiile
generale sunt distincte de contracte, fiind de regulă, anexate contractului, mai ales atunci cînd au
un conţinut amplu, fie menţionate pe verso-ul contractului.

Contractul cadru. Sunt contracte propriu-zise, ceea ce le caracterizează fiind faptul că ele
conţin în principiu 2 categorii de clauze:

1. Generale, care stabilesc principiile relaţiei contractuale între părţi, fiind însoţite de unul
sau mai multe contracte speciale, încheiate între aceleaşi părţi sau între acestea şi terţi,
care detaliază elementele contractuale pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru o
anumită perioadă de timp.

2. Clauze care au ca obiect o obligaţie de a face, şi anume obligaţia părţilor contractante de

a încheia contractele speciale menţionate, spre deosebire de acestea din urmă contracte,
care au ca obiect obligaţia de a da, face sau nu face, după caz.

Conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată prin clauze.

Clauzele reprezintă stipulaţii sau prevederi din cuprinsul unui act juridic, a căror existenţă este
specifică tuturor contractelor comerciale. Spre deosebire de clauzele specifice dreptului
comerţului naţional, în comerţul internaţional se regăsesc clauze specifice, prin care părţile aleg
legea care va guverna contractul, stabilesc modul de soluţionare a litigiilor, readaptează
contractul la circumstanţele imprevizibile sau îşi menţin valoarea faţă de fluctuaţiile pieţei
internaţionale etc.

În contractul de comerţ internaţional există clauze indispensabile, de a căror existenţă depinde

însăşi valabilitatea raportului obligaţional şi a contractului respectiv.

Clauzele din această categorie se referă la identificarea părţilor sau a reprezentanţilor acestora, la
obiectul contractului, la calitatea bunurilor sau serviciilor, la cantitatea mărfii, la ambalare şi
marcare, la termenul şi modalitatea de livrare şi la preţ.[1]

În afara clauzelor generale (necesare), contractul de comerţ internaţional conţine clauze

specifice, comune tuturor contractelor din acest domeniu, referitoare la consecinţele
neîndeplinirii lui, a îndeplinirii defectuoase sau a reglementărilor legale aplicabile. Omiterea
clauzelor din această categorie nu influenţează existenţa contractului, generând doar dificultăţi în
stabilirea răspunderii contractanţilor sau a legii aplicabile contractului.[2]

Asemenea clauze sunt cele prin care se atenuează sau agravează răspunderea, clauzele privind
dreptul aplicabil, clauzele privind soluţionarea litigiilor.[3]
CAP. II. CLAUZE SPECIFICE, COMUNE TUTUROR CONTRACTELOR DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL

II.1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante.

În contract – pentru a-i asigura executarea – trebuie stipulate acele sancţiuni care se vor aplica
vânzătorului[4] sau cumpărătorului[5] în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste
sancţiuni (penalităţi, despăgubiri), sunt conţinute în clauza penală, care nu este o clauză
indispensabilă, de care să depindă validitatea contractului, dar care are un rol important în
derularea în bune condiţii a contractului, deoarece, prin funcţiile sale sancţionarii stimulează
răspunderea părţilor în executarea la timp a obligaţiilor stipulate în contract.

Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratorii[6] de răspundere, în cazul în care în cursul
executării obligaţiilor contractual survin evenimente imprevizibile care împiedică îndeplinirea
obligaţiilor asumate. După cum observă profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque,
în acest caz se aplică ,,clauza exonerării de responsabilitate’’ sau a ,,unei responsabilităţi
limitate’’, care urmează a fi precizată. După cum s-a relevat în literatura noastră juridică[7],,prin
astfel de clauze trebuie să se precizeze modul de constatare şi de notificare a cauzei de
împiedicare sau de agravare a executării prestaţiei’’.

Contractual poate include şi clauza solve et repete, potrivit căreia ,,debitorul unei prestaţii
contractual (mai ales a preţului) nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune
excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei correlative a celeilalte părţi, atâta timp cât el însuşi nu
şi-a îndeplinit obligaţia contractual (respectiv, nu a plătit integral preţul convenit)’’[8]. Precizăm
că această clauză este criticată, apreciindu-se că ,,se poate transforma într-un privilegiu excesiv
al uneia dintre părţi faţă de cealaltă’’[9].

În contract se pot stipula şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea

obligaţiilor de către una sau alta dintre părţi[10].

II.2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil.

Părţile – pentru a evita incertitudinea pe care o prezintă conflictele de legi – exprimă, încă din
momentul încheierii contractului, voinţa lor de a supune raporturile lor contractual unui anumit
sistem de drept. Stipularea unei asemenea clauze este uzuală în contractele de comerţ
internaţional. Suntem în prezenţa unei manifestări a autonomiei de voinţă a părţilor contractante,
care face o electio juris. Libertatea contractual, concretizată în lex voluntaris, permite părţilor să
convină asupra dreptului aplicabil. Opţiunea pentru dreptul aplicabil implică, totodată, asumarea
obligaţiilor ce decurg din această opţiune. Electio juris survine în măsura în care părţile vor să
deroge de la prevederile dispositive ale legii uniforme. În consecinţă, sistemul de drept ales de
părţi va reprezenta dreptul aplicabil contractului.

Clauza referitoare la dreptul aplicabil este ,,o soluţie curentă’’ în contractele de comerţ
internaţional. ,,Regulile conflictelor de legi permit efectuarea unei asemenea desemnări’’[11].
Profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque atrag atenţia că prin Convenţia de la
Roma din 19 iunie 1980 – care constituie în present dreptul internaţional privat comun pentru
ţările member ale Uniunii Europene – ,,a fost consacrat principiul autonomiei’’. În baza
Convenţiei, funcţionează principiul potrivit căruia ,,contractul este cârmuit de legea aleasă de
către părţi’’[12]. După cum observă cei doi universitari ,,părţile au tot interesul să facă uz de
această facultate’’, motiv pentru care ele o stipulează ca ,,o clauză a contractului’’, cu cât mai
mult cu cât Convenţia de la Roma nu precizează ,,nici un fel de restricţie’’[13].

Clauza electio juris a dreptului aplicabil poartă denumirea de pactum de lege utenda,
întemeindu-se pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii convenţiilor. În cazul în care
părţile contractante nu fac uz de clauză electio juris la încheierii contractului lor, lex
contractus[14] va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent.

II.3. Clauza privind soluţionarea litigiilor

Părţile contractante obişnuiesc să prevadă în contractele lor, mai ales în cele încheiate pe termen
lung, clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligaţiilor stipulate în
contract. În acest sens, sunt convenite consultări periodiceale reprezentanţilor părţilor
contractante în cursul cărora sunt analizate: stadiul realizării obligaţiilor, eventualele dificultăţi
în executarea obligaţiilor şi soluţiile pentru rezolvarea problemelor apărute.

Daca litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile contractante recurg mai întâi la o soluţionare
amiabilă, care nu are caracter jurisdicţional, pe cale de conciliere, care a dat şi continuă să dea
rezultatele scontate, în cele mai multe cazuri. Practica demonstrează că părţile contractante , în
cele mai multe cazuri, acţionează pentru a preîntâmpina diferendele dintre ele, nu neapărat şi, nu
în primul rând, prin consultări, care s-au dovedit a fi extreme de utile, ci mai ales prin măsuri
adecvate pentru îndeplinirea la termen şi în condiţiile stipulate a obligaţiilor contractual. Toţi
analiştii apreciază că ,,aceasta este modalitatea principală pentru evitarea oricărui litigiu dintre
părţi’’.

Oricum în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor contractante
pentru instanţele judecătoreşti sau un tribunal arbitral.

În cazul în care părţile decid să recurgă la arbitraj, ele stipulează în contract o clauză în acest
sens, cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenţia de arbitraj[15] este
înţelegerea prin care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui
arbitraj[16], renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe judecătoreşti.
Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul compromisului – sub sancţiunea nulităţii –
obiectul litigiului[17], ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează
înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea unui ,,litigiu viitor şi eventual’’.

În clauza de arbitraj, părţile contractante trebuie să precizeze ,,dacă arbitrajul va judeca în drept
strict sau numai ex aequo et bono’’, ţinându-se seama de consecinţele la care poate să ducă ,,un
arbitraj din această ultimă categorie (ex aequitate)’’.

Soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului reprezintă unul din cele mai actuale subiecte, aflate în
dezbaterea forurilor internaţionale de specialitate[18], care – în baza experienţei acumulate şi a
ultimelor dezvoltări în domeniu – examinează ,,căile de parcurs în vederea perfecţionării acestei
proceduri’’ pentru o mai bună soluţionare a diferendelor din raporturile contractual de comerţ
internaţional.

CAP. III. CLAUZE SPECIFICE UNOR CONTRACTE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL, ÎN

PRIMUL RÂND CELOR PE TERMEN LUNG

Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai multe contracte
sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung. Aceste contracte – în afara clauzelor generale
(necesare) şi a clauzelor specific, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional – conţin
asemenea clauze importante, cum sunt cele cu caracter asiguratoriu împotriva riscurilor valutare
şi împotriva riscurilor nevalutare. La aceste două categorii de clauze, trebuie adăugată clauza de
forţă majoră care se referă la riscurile politico-administrative sau ale calamităţilor naturale.[19]

Clauzele asiguratorii se mai clasifică în: a. clauze de menţinere a valorii contractelor, cum
sunt: 1. Clauzele pur monetare şi 2. Clauzele de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de
plată vizând prezervarea valorii funcţionale a acesteia, precum şi b. clauzele de adaptare a
contractelor[20], care vizează şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, cum sunt cele
care privesc cantitatea mărfii, calitatea acesteia, condiţiile de livrare etc.

III.1 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare

Riscul contractual reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării

contractului dintr-o cauză independent de culpa unei dintre părţile contractante. Consecinţele
realizării riscului – în contractele de comerţ internaţional – se concretizează, în primul rând, într-
o pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată.

Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă
schimbarea parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă (de pildă, paritatea leului faţă
de dolarul american).
În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract asemenea
clauze asiguratorii cum sunt: 1. Clauza aur; 2. Clauze valutare; 3. Clauze de opţiune a locului de
plată; 4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte

Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La prima formă
se recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca
etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul este exprimat direct în aur
urmând a fi platit în monedă de aur.

Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se pot
face stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul), preţul
stipulat în contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător evoluţiei
parităţii aşa încât la data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta să fie
echivalent celui stipulate la încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie protejate
împotriva efectelor schimbării parităţii.

Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar, funcţiune
avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.

În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile realităţi.
Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în circumstanţele în
care şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin care nu se poate
asigura apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.[21]

III.1.2. Clauzele valutare

În literatura de specialitate se disting: 1. Clauzele monovalutare; 2. Clauzele multivalutare,

bazate pe un coş valutar stabilit de părţi; 3. Clauzele multivalutare, bazate pe un coş valutar
instituţionalizat sau unitate de cont instituţionalizată.

1. 1. Clauza monovalutară.

Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi
cealaltă de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv pentru care
în ea se exprimă preţul[22], constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei. Moneda de cont
este cea în care se efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile financiare dintre părţi
sunt derulate în moneda de cont. Părţile contractante stabilesc că preţul urmează a fi recalculat la
data plăţii pe baza cursului monedei de referinţă, urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie
afectată de variaţia cursului de schimb. Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea
în considerare a cursului de schimb dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont
din ziua în care s-a încheiat contractul.

În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul în care
cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea contractului,
cunoaşte, în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este vorba despre o
modificare în sens pozitiv sau în sens negativ.

Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii convenţiilor,
părţile pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin negocieri.

2. 2. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.

Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul contractual
exprimat într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele existente
între această monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar.

În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar – atât
etalonul aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de alegere a
valutelor şi determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’[23].

În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei de

calcul a modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată, părţile
contractante trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura coşului,
precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului[24]. Principalul avantaj
al acestei clauze constă în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar
principalul dezavantaj constă în aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar
aplicarea ei comportă unele complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.

3. 3. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe

o unitate de cont instituţionalizată.

În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o unitate
de cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de un
organ internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont
instituţionalizată[25].

Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului Monetar
Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile Speciale de
Tragere (D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional[26], în coşul
valutar D.S.T. intrând 5 monede[27]. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în parte,
un coeficient de ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.

Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va compara

cursul valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit procent,
suma de plată se recalculează.

După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar
European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor member.

Asian Monetary Unity reprezintă unitatea monetară de cont în cadrul Uniunii Asiatice de
Clearing, cu o valoare de 1 D.S.T.
III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată.

Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părţile
contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate în ţări diferite.

Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către debitor în
moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de
moneda de cont[28].

Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să asigure
creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii, adică la
scadenţă. Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o modalitate de evitare a
riscului valutar, deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.

III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple.

Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de
plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul având
dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.

În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror curs de
schimb este sensibil egal.

Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii contractului[29], debitorul

urmând să facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul încheierii
contractului.

În literatura de specialitate[30] s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii sau de
monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre monedele de
plată a cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali.

Dreptul de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către părţi şi
în beneficiul debitorului.

III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare.

În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate şi clauze asiguratorii împotriva riscurilor

nevalutare, cum sunt clauzele de recalculare sau revizuire a preţului prin indexare unică sau
specială; clauze de revizuire a preţului prin indexare cumulativă sau complexă; clauze de
revizuire a preţului cu indexare generală; clauze de post-calculare a preţului, etc.

III.2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.

Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de pildă, tona
de cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta preţul la un indice
statistic prin care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup determinat de mărfuri – produsele
sau mărfurile respective sunt selecţionate de părţile contractante dintr-o anumită ramură
economic sau din diferite ramuri economice. Trebuie precizat faptul că finalitatea clauzelor de
recalculare sau revizuire a preţului o constituie menţinerea valorii contractului. Conceptul de
indexare a preţului vizează înţelegerea părţilor contractante de a proceda la o recalculare a
preţului, atunci când între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui au survenit
modificări sensibile ale preţului materiilor prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este vorba
despre un procedeu juridic de raportare a unui element al contractului – preţul, la un anumit
etalon în scopul menţinerii valorii contractului.

Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o publicaţie
oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul unei burse de
mărfuri etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o cotaţie bursieră, trebuie
să fie precizate toate elementele necesare[31], aşa încât să se poată efectua cât mai complet
determinarea lui.

Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila variaţie de
valoare a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate preţul contractual.[32]

În literatura de specialitate[33] s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate fi
utilizat la momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat, dacă
părţile nu convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un expert să
calculeze indicele, aşa încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă procedura
arbitrală este în curs, partea interesată poate cere arbitrului să numească un asemenea expert.

III.2.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă.

Părţile contractante stipulează asemenea clauze în contract, în cazul în care preţul stipulat este
legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ. Aşa, de pildă,
pluralitatea de elemente care subsumează valoarea contractului o reprezintă materiile prime,
materialele, forţa de muncă.

Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă sau complex este stipulată
în contracte de antrepriză[34] pentru lucrări de construcţii-montaj, în care – în mod frecvent –
preţul este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente.

Formula de calcul în cazul indexării cumulative se găseşte în anumite documente, elaborate de

organisme specializate la nivel regional sau mondial. Aşa, de pildă, o astfel de formulă de calcul
se găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la
import şi export, elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa. Părţile trebuie să
precizeze elementele de referinţă ale acestor documente (cota, data publicării, organismul
internaţional care le-a emis etc.), deoarece, în baza lor, se stabilesc: nivelul preţurilor materiilor
prime şi al materialelor, echipamentelor etc., precum şi nivelul salariilor, cu care se indexează
preţul.
III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală.

Prin stipularea clauzei de recalculare a preţului cu indexare general (globală), părţile raportează
preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu
cantitatea de monedă în care este exprimat preţul, într-o zonă geografică determinată.

Părţile contractante au în vedere – ca element de referinţă – indicele statistic sintetic asupra

evoluţiei preţurilor din întreaga economie a unei ţări, sau evoluţia preţurilor din întreaga
economie a unei localităţi, a unui oraş etc.

Indicele sintetic relevant în stipularea acestei clauze se referă la evoluţia preţurilor la nivel
macroeconomic, iar calcularea acestui indice statistic este complexă şi destul de dificilă, mai ales
în cazul în care indicele statistic sintetic relevant se referă la o întreagă zonă geografică,
urmărind menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.[35]

III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului.

Părţile contractante stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului
mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei.

Această clauză dă dreptul creditorului să procedeze la definitivarea preţului, în condiţiile în care,

la încheierea contractului, preţul a fost prevăzut doar estimativ. Operaţiunea de definitivare poate
avea loc: ulterior executării integrale a obligaţiilor asumate sau la termene intermediare
convenite de părţile contractante. În acest scop, se iau în calcul modificările survenite în perioada
scursă de la încheierea contractului.

Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare[36], şi chiar riscurile valutare[37], care
pot apare de la încheirea contractului până în momentul finalizării lui.

Pentru postcalcularea preţului se recurge la clauza ,,cost + fee’’, adică ,,preţ de producţie +
cheltuieli’’[38]. În felul acesta, în preţul final intră, în afara cheltuielilor materiale, implicate de
procesul de producţie, şi alte cheltuieli (salarii, inclusive beneficiile furnizorului), motiv pentru
care clauzele privind postcalcularea preţului prezintă avantaje, în primul rând pentru furnizor.

Principalul dezavantaj al acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor preţuri
mai mari la scadenţă, dar acesta poate obţine – prin aceste creşteri de preţuri – o îmbunătăţire a
calităţii produselor importate.

Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje şi pentru beneficiar (importator), în practică nu se

înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepţia general este că ele avantajează numai o
singură parte (furnizorul).

CAP. IV. CLAUZE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE

CONTRACTANŢI ŞI TERŢI
După cum se poate observa din analiza efectuată, raporturile contractuale dintre părţi sunt
complexe, clauzele stipulate pentru a-şi ocroti interesele privesc – dintr-o asemenea perspectivă
– nu numai relaţiile dintre ele, ci şi relaţiile cu terţii. În majoritatea cazurilor, efectele
contractelor de comerţ internaţional nu sunt limitate la părţile contractante, ci depăşesc asemenea
limite. În consecinţă, şi clauzele convenite şi stipulate de părţi se pot referi şi la raporturile
contractanţilor cu terţii, cum sunt cele privind: 1. Clauza primului refuz; 2. Clauza clientului mai
favorizat; 3. Clauza ofertei concurente.

IV.1. Clauza primului refuz.

În esenţa sa, clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părţi
obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi.

În literatura de specialitate[39], această clauză este inclusă între clauzele de opţiune[40], care
vizează continuarea raporturilor contractual dintre părţile respective.

Suntem în prezenţa nu a unei condiţii potestative pure, ci simple, întrucât – după cum se observă
– realizarea ei ,,nu depinde exclusive de voinţa promitentului, ci şi de împrejurările care l-ar
putea determina, în viitor, să încheie contractul’’.[41] Clauza primului refuz conţine o
promisiune suspensivă, deoarece dreptul de preferinţă care este acordat beneficiarului urmează
să-şi găsească concretizarea numai dacă acesta va încheia contractul.[42]

Stipulând o asemenea clauză, părţile nu indică condiţiile viitorului contract, ceea ce dă acestei
promisiuni conotaţii proprii, în raport cu aceea de a contracta, care este o promisiune fermă,
necondiţionată.

Această clauză presupune ca: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similar celor oferite de
terţi iar promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât cele pe care s-a obligat să le
ofere beneficiarului.[43]

IV.2. Clauza clientului mai favorizat.

Prin stipularea clauzei clientului mai favorizat, una din părţile contractante (promitentul) se
obligă ca – în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile
decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare[44] să acorde aceste condiţii şi
celeilalte părţi contractante.[45]

Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestaţiei[46], ceea ce nu
împiedică părţile contractante, ca – potrivit naturii şi specificităţii contractului – să stipuleze o
asemenea clauză în benficiul ambelor părţi.
În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credinţe ocupă un loc important,
urmând să se demonstreze condiţiile mai favorabile acordate terţului, bineînţeles în cazul în care
a fost încheiat un contract în acest sens (ipoteza unei simple oferte, lansată de un terţ, nu are
relevanţă juridică).

IV.3. Clauza ofertei concurente.

Prin stipularea în contract a clauzei ofertei concurente, vânzătorul se obligă să acorde

cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori
concurenţi în domeniul respectiv.

Un terţ poate face o asemenea ofertă ca urmare a schimbărilor de conjunctură survenite în

economia zonei sau regiunii respective ori chiar la nivelul economiei mondiale. În cazul
existenţei posibilităţii formulării ofertei concurente, beneficiarul este cumpărătorul, care are tot
interesul să se stipuleze în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de modificările
ulterioare ale conjuncturii economice.[47]

Evident că – de regulă – clauza ofertei concurente este în favoarea cumpărătorului. Ea, însă, nu
poate fi şi în favoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de lucrări, în cazul în
care pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în general a executării
contractului, survine o creştere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau a lucrărilor respective.

CAP. V. CLAUZELE DE CONFIDENŢIALITATE,

DE EXCLUSIVITATE ŞI DE NECONCURENŢĂ

Asemenea clauze, cum sunt cele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă –

specifice contractelor de comerţ internaţional – au un rol deosebit în unele din aceste contracte,
în raport de natura şi de finalităţile lor, ceea ce obligă părţile să le ia în considerare, incluzându-
le în contractele pe care le încheie pentru a-şi proteja mai bine interesele.

V.1. Clauza de confidenţialitate.

Clauza de confidenţialitate este stipulată mai ales în contractele de consulting-engineering, în

cele de asistenţă tehnică, în cele de vânzare, precum şi în contractele de publicitate. Interesul
pentru definirea şi precizarea elementelor acestei clauze este destul de marcat.
Clauza de confidenţialitate îmbracă destul de frecvent forma unei convenţii, în care este stipulate
angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială conţinută în ofertă. Aceste
informaţii confidenţiale se pot referi la anumite programe de cercetare ştiinţifică, la rezultatele
unor cercetări ştiinţifice şi tehnice privind un produs care constituie oferta furnizorului, precum
şi acele elemente ce defines parametrii unui nou produs, care – din motive precizate de furnizor
– nu pot fi date publicităţii. În raport de obiectul contractului, obligaţia de confidenţialitate poate
să fie în sarcina ambelor părţi.

Obligaţia de confidenţialitate începe din momentul comunicării informaţiei secrete şi poate dura
chiar şi după executarea contractului, în raport de natura şi specificitatea sa. În practica din mai
multe ţări se consider că secretul dispare odată cu lansarea unui produs similar pe piaţă.
Totodată, însă, tot practica relaţiilor contractual demonstrează că secretul de fabricaţie al unor
produse se păstrează cu o deosebită stricteţe şi după zeci şi zeci de ani de la lansarea produsului
pe piaţă, sancţiunile aplicate în cazul încălcării obligaţiei de confidenţialitate fiind deosebit de
severe (penale şi pecuniare).

V.2. Clauza de exclusivitate.

Clauzele de exclusivitate sunt stipulate în asemenea contracte de comerţ internaţional, cum sunt
cele de franchising, de concesiune exclusivă sau de agent.

Clauza de exclusivitate în cazul contractelor de franchising este stipulată în favoarea franchisee-

ului, în sensul că nici un alt contract de franchising nu se va încheia într-un teritoriu determinat,
iar franchisorul se va abţine de la o activitate concurentă. Această clauză poate fi şi în favoarea
franchisorului, dacă se stipulează în contract că franchisee-ul acordă exclusivitate franchisor-
ului.

Clauza de exclusivitate în contractul de concesiune se poate referi la exclusivitatea de livrare şi

exclusivitatea de aprovizionare, statuând relaţii foarte strânse între concedent şi concesionar.

Clauza de exclusivitate în cazul contractului de agent se poate referi la o exclusivitate absolută

acordată agentului: a. într-un domeniu de activitate. b. cu privire la o categorie de clienţi sau c.
pe un teritoriu determinat. Totodată, agentul se poate bucura de o exclusivitate relativă, în cazul
în care reprezentantul îşi rezervă anumite drepturi, de pildă, să vândă mărfurile sale unei
clientele distinct de cea pe care a reuşit să o atragă agentul.

V.3. Clauza de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă este stipulată în unele cazuri, printr-o convenţie separată, sau direct în
contract, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. De pildă, printr-o asemenea clauză se poate
interzice agentului să facă concurenţă reprezentantului, după ce a încetat contractul dintre agent
şi reprezentant. În contractele de concesiune, asemenea clauze sunt admise în reglementările mai
multor sisteme de drept.
În literatura de specialitate s-a observant că restrângerea libertăţii de a acţiona pe piaţă este
admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei de neconcurenţă este justificată
economic şi juridic.

Clauza de neconcurenţă trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei, pentru a evita limitările
excesive, care s-ar putea impune părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la exercitarea
anumitor activităţi comerciale, urmând ca acea interdicţie să fie limitată în spaţiu şi timp.

Stipularea în contractele de comerţ internaţional a unor clauze, cum sunt: clauza de

confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă se face în fiecare caz concret în raport de
obiectul şi specificitatea contractului respectiv.

Concluzie:

Tema „Clauzele specifice în contractul comercial internaţional” este una de interes teoretic şi
practic, oportunitatea acesteia fiind motivată de dinamica ce a marcat comerţul internaţional în
ultimele decenii, diversificarea instrumentelor juridice în domeniu şi apariţia unor noi forme de
contracte şi noi tipuri de clauze, adaptate intereselor părţilor contractante, într-o societate
marcată de efectele globalizării.