Titlul cărții: Evoluția romanului antic

Autor : Eugen Cizek

Editura: Univers
Locul publicării:București
Data publicării: 1970
Tematica: critică literară

Carte recomandată de profesor

Anamaria-Irina Stoica, CNRV

„ Condiţiile literare în care apare romanul, confluenţele şi interferenţele de genuri la

nivelul cărora se realizează începuturile sale, geneza artei romaneşti în general,
constituie una din problemele cele mai dificile şi mai controversate ale filologiei
clasice, unul din destul de numeroasele „locuri disperate" ale exegezei moderne
consacrate culturii greceşti şi latine.” p. 3
„Intr-o cercetare celebră asupra romanului grec, /.../ Erwin Rohde susţinea că în
structura romanului antic s-ar fi conjugat doi constituenţi fundamentali, în primul rând
cel erotic şi în al doilea rând cel aventuros, pornind de la arhetipurile
corespunzătoare realizate în poezia hellenistică de dragoste şi în povestirile
fantastice de călătorie.” p. 5
„Un rol important l-au jucat relatările de călătorii fictive sau reale, dar deformate de
impulsurile fanteziei, care satisfăceau pasiunea pentru peisaje fabuloase şi pentru
aventuri funambuleşti. În acelaşi timp, povestirea de călătorie a furnizat romanului
modelul naraţiei la persoana întâi.” p. 5-6
„Începuturile propriu-zise ale romanului se situează în regatele asiatice ale
diadohilor, succesorii lui Alexandru, în Egipt şi în Asia Mică, în Ionia, în conexiune cu
tradiţiile literaturii culte şi cu legendele populare. /.../ Primul roman atestat, Romanul
lui Ninos, aparţine literaturii de dragoste și conține naraţia dragostei dintre Ninos,
legendar prinţ asirian şi Semiramis.” p. 19
„Dragostea este aproape singurul demiurg al intrigii, motorul ei principal, care
motivează acumularea, complicarea şi decantarea conflictelor. Rolul destinului care,
ulterior, va împărţi cu iubirea motivarea, crearea şi menţinerea intrigii, apare destul
de modest în primele romane cunoscute.” p. 29
„Toţi romancierii acestei epoci practică tehnica „povestirii cu sertare", dar în variante
structurale diferite. S-ar putea delimita două structuri fundamentale, care vor face
ambele carieră în evoluţia romanului: compoziţia bazată pe încadrarea naraţiilor una
într-alta şi mai ales cea divizibilă pe paliere. /.../ Ele alternează în naraţie, se
intersectează, se apropie spaţial foarte mult pentru a se separa din nou. Palierele se
desfăşoară de două ori pe acelaşi câmp de acţiune.” p. 32
„În toate romanele dragostea şi destinul creează structura de adâncime. Dragostea
şi Tyche intră în conflict violent una cu alta şi menţin justificarea peripeţiilor. /.../
Niciun roman grec nu încorporează o simbolistică autentică, nu se converteşte în
parabolă. Valoarea intrinsecă a anecdoticii este manifest subliniată în Dafnis şi
Chloe: „Pentru toţi oamenii va fi o comoară plină de farmec; bolnavul îşi va găsi
vindecarea, cel întristat, mângâierea, cine a fost îndrăgostit o dată îşi va aminti
iarăşi, iar cel care n-a iubit încă, va învăţa. Într-adevăr, nimeni n-a scăpat şi nu va
scăpa vreodată de dragoste, câtă vreme va fi frumuseţe în lume şi ochi care s-o
vadă.”” p. 56-57
„Formula condiţia umană, consacrată unei cariere prodigioase în secolul nostru,
când a furnizat şi titlul unuia din cele mai bune romane, nu reprezintă o creaţie a
modernilor. Este însă demn de semnalat (şi de subliniat !) că hellenii n-o cunoşteau.
Romanii au fost cei care au inventat-o. Expresia condicio humana este pentru prima
oară atestată la Cicero (Tusc. 1,15), iar formula echivalentă sors humana revine
frecvent în opera lui Seneca, contemporan al primului roman creat pe solul culturii
latine /.../ Condiţia umană /.../ ilustrează căutarea unui cod, unui stil de viaţă, a unei
legi morale, ea exaltă voinţa şi reduce totul la optica şi experienţa eroului, substanţa
spirituală fiind redată la timpul prezent, evenimentele şi decorul fiind simţite pe
măsură ce se desfăşoară acţiunea protagoniştilor.” p. 98
„Romanul latin relevă bivalenţa atribuită de Alberes expansiunii maxime a genului:
„romanul oferă în acelaşi timp atracţia puternică a unei istorii şi imensul registru de
rezonanţe psihologice, sociale, ontologice, estetice, simbolice pe care le poate
implica respectiva istorie.”” p. 102
„Arta portretului petronian relevă pregnanţă, concentrare revelatorie, înţelegere
pentru proteismul vieţii, însă şi pasiunea exagerării caricaturale. Înstrăinat printre
valorile în declin şi descifrând stilul de viaţă în realitatea imediată, unde urmărea
virtualităţile râsului plenar, veşnic destins, romancierul nu afla şi nici nu dorea să afle
personaje onorabile. /.../ Totodată această artă demonstrează o dată mai mult în ce
sens Satyriconul este un roman al condiţiei umane întrucât evidenţiază limitele
omenescului în inteligenţă (Encolpius) sau prostie (Trimalchio), eşec şi delectare,
ridicol şi abjecţie.” p. 127
„Romanul lui Petroniu se constituie ca primul roman al condiţiei umane din literatura
universală, dar rămâne și o mostră de ficţiune valoroasă. Nu are complexitatea
narativă a unora din cele mai bune romane greceşti, intriga structurându-se ca
relatarea unui periplu burlesc, dar străluceşte prin invenţia excepţional de bogată a
unor situaţii particulare, deosebit de semnificative.” p. 128
„Umorul lui Petroniu se extrapolează pe o gamă largă, pe o varietate uriaşă de
nuanţe, de la maliţia uşoară din finalul Matroanei din Efes până la grotescul acuzat al
înmormântării simulate de Trimalchio (Petroniu, 78) sau al aventurilor lui Encolpius,
unde se reliefează un limbaj intenţional hiperbolic. Umorul îmbibă în nenumărate
modalităţi subtextul romanului. /.../ Petroniu îl face pe cititor să zâmbească subţire,
dar adesea el îi provoacă râsul abundent, non-conformist, uneori trivial. Astfel se
elucidează şi prezenţa licenţiosului în roman, căci în Satyricon abundă detalii
obscene şi chiar scatologice.” p. 137
„Analiza diacronică a romanelor antice relevă deci o polifonie bogată de motive şi de
procedee compoziţional-stilistice, în pofida tendinţei manifeste spre formalizarea
riguroasă a construcţiei romaneşti. Temele şi tiparele antice au fost preluate de
succesorii medievali sau moderni ai romanului antic şi au servit ca surse ale
dezvoltării genului.” p. 204
„Toţi romancierii greci şi latini au crezut în om, în sentimentele lui, în zonele
luminoase ale conştiinţei. Toţi — inclusiv Petroniu — au avut sentimentul acut al
justiţiei, au condamnat răul şi au elogiat binele, au încercat să se aplece asupra
suferinţelor şi bucuriilor elementare, chiar dacă erau preocupaţi mai ales de invenţia
unei intrigi complicate. Tocmai acest mesaj umanist, acest cult al omului obişnuit, de
pe stradă, cum am spune noi, şi al raţiunii sale lucide, asigură în primul rând
perenitatea romanului antic.” p. 209