SUBIECTUL NR. 1.

ESTETICA REGIUNII POSTERIOARE A ARCADEI

Determinanții estetici în regiunea posterioară a arcadei depind de dispunerea spațială a

dinților din această zonă, reprezentată de:

1. Planul ocluzal posterior

2. Dimensiunea ocluzo-gingivală
3. Lățimea arcadei
4. Pantele cuspidiene vestibulare și orale
1. PLANUL OCLUZAL POSTERIOR ESTE DAT DE:
 Modul de aranjare a cuspizilor V
 Alinierea orizontală a cuspizilor vestibulari
 Raporturile care se stabilesc între cuspizii vestibulari și linia buzei superioare și
inferioare
 Gradarea cuspizilor vestibulari

2. DIMENSIUNEA OCLUZO-GINGIVALĂ ESTE DETERMINATĂ DE:

 Înălțimea feței vestibulare
 Raportul între linia gingivală și gradul de curbură a marginii buzei superioare în
timpul zămbetului
Gradarea gingiei marginale (proporția în care gingia este vizibilă) depinde de gradul de
curbură a marginii buzei superioare și respectiv, inferioare în timpul zâmbetului.
3. LĂȚIMEA ARCADEI
 Lățimea arcadei are un efect semnificativ asupra aspectului zîmbetului. O
expunere excesivă a dinților posteriori într-un zâmbet larg poate avea un efect
neplăcut. Variații ale lățimii vestibulo-orale a arcadelor dentare și gradele
diferite de înclinare ale dinților pot modifica gradul de vizibilitate a vestibulului
bucal
4. PANTELE CUSPIDIENE VESTIBULARE ȘI ORALE
 Aspectul natural al dinților posteriori depinde, în general, de 4 planuri de
referință:
 I) profilul de emergență (treimea gingivală)
II) planul vestibular median (treimea medie a feței vestibulare)
III) planul ocluzal (treimea ocluzală vestibulară)
IV) înclinarea pantelor cuspidiene poate fi: accentuată, medie sau redusă, ceea
ce modifică aspectul zonelor cuspidate posterioare si a ambrazurilor ocluzale
vestibulare.

Diferite efecte estetice pot fi obținute în regiunea posterioară a arcadei prin:

 variația lungimii coroanei clinice,
 grade diferite de înclinare a planului ocluzal estetic,
 nivelul liniei gingivale maxilare posterioară,
 înclinarea pantelor cuspidiene vestibulare și
 dimensiunile ambrazurilor ocluzale vestibulare
 SUBIECTUL 2. ROLUL MASURĂTORILOR ESTETICE FACIALE ÎN
DETERMINAREA DIMENSIUNII VERTICALE DE OCLUZIE

Leonardo da Vinci a descris proporția divină în felul următor (figura A):

 Distanța dintre bărbie (Gn) și nas (Sn), precum și distanța dintre inserția
părului (Thr) și sprâncene (Oph) este egală cu înălțimea urechii și respectiv,
cu o treime din înălțimea feței.
 Aceeași egalitate a fost descrisă și pentru distanța dintre unghiul extern al
ochiului și ureche.
 Înălțimea feței (Gn-Trh) este egală cu înălțimea mâinii, iar nasul are aceeași
lungime cu distanța dintre vârful degetului mare și vârful degetului arătător
(fig. A)
 DVO este definită ca distanța dintre două puncte (Sn-Gn) atunci când dinții sunt
în contact (mai exact, în IM). DVO are, cel mai adesea, o valoare corectă la pacienții
cu clasa I Angle. DVO nu este, aproape niciodată, în mod natural prea mare. Dacă nu
s-au creat interferențe interarcadice (contacte premature, interferențe lucrătoare, etc.),
aceasta se află în limitele normelor clinice sau scade. Pacienții care au fost parțial sau
total edentați pentru mai mulți ani pot avea DVO prăbușită.
Evaluarea OVD trebuie efectuată înainte de tratamentul protetic. Toate tehnicile
folosite în protetica tradițională (convenșională) sunt recomandate în acest scop. Prin
urmare, medicul dentist ar trebui să decidă dacă DVO trebuie restabilită. Aceasta nu
este o decizie obișnuită, deoarece creșterea DVO va necesita restaurarea tuturor
segmentelor de arcadă, cu excepția dinților anteriori maxilari (dacă statusul acestora
este acceptabil).
Nu există un consens cu privire la metoda ideală de obținere a DVO, care se
poate schimba pe durata vieții pacientului. Prin urmare, această dimensiune este o
formă de artă parțială și o știință parțială.
Mulți profesioniști, inclusiv chirurgi plastici, chirurgi orali, artiști, ortodoniști și
morticieni, utilizează măsurătorile faciale ca o metodă obiectivă de evaluare a DVO
existente:
1) Distanța orizontală dintre centrele pupilelor
2) Distanța orizontală dintre unghiul extern al unui ochi și unghiul extern al
celuilalt ochi.
3) De două ori lungimea orizontală a fantei palpebrale
4) De două ori distanța orizontală măsurată de la unghiul intern ale unuia dintre
ochi la unghiul intern al celuilalt ochi.
5) Distanța orizontală de la unghiul extern al ochiului la ureche.
6) Distanța orizontală de la un colț la altul al buzei, urmând curbura gurii
(cheilion la cheilion)
7) Distanța verticală de la colțul exterior al ochiului până la colțul gurii
8) Înălțimea verticală de la linia sprâncenelor la punctul alare
9) Înălțimea verticală a nasului măsurată pe linia mediană (Sn-Oph)
10) Distanța verticală de la linia de inserție a părului până la linia sprâncenelor
 11) Înălțimea verticală a urechii
12) Distanța dintre vârful degetului mare și vârful degetului arătător atunci când
mâna stă fix și degetele sunt alăturate.

SUBIECTUL 3. MĂSURI FACIALE ÎN PLAN FRONTAL PENTRU

AFLAREA PROPORȚIEI DE AUR

VERTICALE
1. Ø 1 Trichion-Lateral Canthus // Lateral Chantus-Menton.

2. Ø 2 Menton-Alar Edge // Alar Edge-Trichion

3. Ø 3 Lateral Chantus – Alar Edge // Alar Edge – Menton

4. Ø 4 Chilion –Menton // Chilion – Lateral Chanthus

5. Ø 5 Alar Edge – Chilion // Lateral Chantus – Alar Edge

6. Ø 6 Alar Edge – Chilion // Chilion – Menton

 TRANSVERSALE

7. Ø 7 Right Lateral Nasal – Left Lateral Nasal // Right Chilion – Left Chilion

8. Ø 8 Right Chilion – Left Chilion // Right Lateral Canthus – Left Lateral Canthus

SUBIECTUL 4. ASPECTUL ESTETIC. EVALUAREA ASPECTELOR

INESTETICE

În general, pacienții care se adresează diferitelor specialități din domeniul

medicinii dentare, prezintă caracteristici legate de aspectul dentar și cel orofacial sunt

compatibil cu aspectul normal. Devierile acestei "norme" pot fi:

1) Asimetria orofacială

2) Lipsa suportului pentru buze

3) Afișarea diminuată sau excesivă a dinților în repaus sau în timpul zâmbetului

4) Expunerea gingivală excesivă și de aspect disarmonios

5) Disarmonia planului ocluzal anterior și posterior

6) Dizarmonii de formă, culoare, distribuție și aliniere a dinților

7) Dizarmonia dintre axele orizontale și verticale ale dinților, a planurilor și liniilor

gingivale
8) Expunerea excesivă sau inadecvată a dinților posteriori față de coridorul bucal

9) Competența labială și armonie între buza superioară și cea inferioară

SUBIECTUL 5. DETERMINANȚII ZÂMBETULUI

I. ANATOMIA BUZELOR și ȚESUTURILE MOI PERIORALE - compun

„fereastra” zâmbetului, specifică fiecărui individ. Acestea sunt considerate
determinanți estetici ai zâmbetului. Structurile scheletice, buzele și țesuturile
moi periorale sunt elemente inalterabile din punct de vedere strict dentar, dar
pot fi schimbate, în anumite situații, prin intervenții chirurgicale ortogonate și /
sau chirurgie plastică.
II. SUPORTUL BUZEI SUPERIOARE. În timpul zâmbetului, buza superioară
este ridicată și retrasă. Pentru a-și păstra aspectul arcuat, trebuie să fie susținută
de suprafețele vestibulare ale coroanelor premolarilor, caninilor și incisivilor
maxilari De asemenea, este necesar suportul osos alveolar din imediata
vecinătate a coletului dentar. Lipsa sau diminuarea acestor două tipuri de suport
crează un aspect înfundat și, în consecință un zâmbet neatractiv
III. SUPORTUL BUZEI INFERIOARE. În timpul zâmbetului, buza inferioară este
aplatizată și retrasă în lateral. Acest lucru necesită un suport dentar, asigurat de
fețele vestibulare ale dinților inferiori. Cu vârsta, buza inferioară devine mai
flască și mai subțire, dinții anteriori inferiori fiind mai expuși, atât în repaus cât
și în zâmbet.
IV. LINIA INCIZALĂ. Linia marginii incisale creează aspectele estetice ale
planului ocluzal anterior (o linie vizuală între vârfurile caninului stâng și drept).
Clasic, ea caracterizează planul contactului ocluzal în IM și se corelează mai
mult cu planul ocluzal posterior. Este considerată un plan estetic (un zâmbet
determinant dento-alveolar al zâmbetului) și nu strict unul ocluzal.
V. RAPORTUL (ÎN REPAOS) dintre LINIA INCIZALĂ și MARGINEA BUZEI.
O expunere de 2-4 mm a dinților frontali, în repaos, este de dorit d.p.d.v.estetic.
Cu vârsta, în mod natural, dinții maxilari sunt mai puțin vizibili, datorită uzurii
dentare (în absența erupției compensatorii) și a pierderii elasticității buzei
superioare. Expunerea medie la repaus la vârsta de 30 de ani este de 3-3,5mm,
la vârsta de 50 de ani este de 1,0-1,5 și de 70 de ani este de 0-0,5mm. Pentru a
facilita determinarea gradului de vizibilitate dentară în condiții de repaos,
pacientul repetă litera "M" și permite buzelor să se separe în mod natural. Dacă,
în această poziție de repaus, structura dentară nu este deloc expusă sau este
vizibilitatea este foarte mică, se poate recurge la elongarea coronară, dar nu fără
afectarea funcțiilor sau a raportului lățime-lungime. Cele mai plăcute zâmbete
sunt cele la care marginile frontalilor maxilari urmează curbura buzei
inferioare. Unii pacienți au o linie a surâsului inversă, marginile premolarilor și
ale caninilor fiind mai lungi decât cele ale incisivilor central, creând un aspect
neregulat al buzei inferioare.
VI. LIMITA GINGIVALĂ A ZÂMBETULUI. Este o linie curbată care unește
gingiile marginile ale întregului arc dentar maxilar. Ideal, d.p.d.v. estetic, se
consideră atunci când sunt vizibile doar vârfurile papilelor. Înălțimea gingivală
a incisivilor laterali maxilari ar trebui să coboare spre ocluzal cu 0,5-1 mm față
de centrali și canini. Zenitul gingival se referă la cel mai apical punct gingival și
ar trebui să fie situat ușor spre distal față de axa lungă a centralilor și caninilor
și coincide cu axa lungă a incisivilor laterali.
VII. RAPORTUL GINGIE / DINTE. Este un determinant estetic semnificativ
(descris ca raportul Morley, folosit în ortodonție). Lungimea buzelor permite
expunerea atât a gingiei maxilare, cât și a dinților în poziție de repaus sau în
 timpul zâmbetului. Coroanele scurte cu înălțime gingivală mare pot părea
inestetice.
VIII. PLANUL OCLUZAL POSTERIOR. În mod clasic, planul ocluzal posterior
maxilar este descris ca un plan sagital care unește vârfurile cuspizilor
vestibulari, de la ultimul molar (de obicei M2) la canin și este paralel cu planul
orizontal Frankfort. Curbura distală compensatorie reprezintă curba lui Spee.
Atunci când nu există o diferență semnificativă de înălțime între cuspii bucal și
lingual, planul ocluzal pare să fie plat. Dacă înclinația vestibulară a dinților în
planul frontal este semnificativă, se creează o curbură în planul frontal,
denumită curba lui Wilson. Acestea au componente bilateral, (dreapta și stânga)
care, într-o dentiție considerată estetică, trebuie să fie simetrice și pot varia în
înălțime, înclinare și orientare. Ele devin vizibile numai pe zâmbet.
IX. CORIDORUL BUCAL. În zâmbetul larg, suprafețele vestibulare posterioare
ale premolarilor și molarilor devin vizibile. Prezența unui spațiu între arcade și
mucoasa jugală (coridorul bucal) creează o zonă relativ întunecată. Arcadele
largi, fără spații vestibulare, pot fi considerate inestice din cauza afișării
excesive a dinților (gura plină de dinți). Pacienții cu arcade înguste și zâmbet
larg au acest spațiu negativ mai mare, dar care nu afectează în mod semnificativ
estetica generală a zâmbetului. Decizia de a „umple” coridorul vestibular prin
supraconturarea fețelor vestibulare a restaurărilor posterioare maxilare trebuie
făcută de la caz la caz.