CURS 13 SOLUL – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A MEDIULUI. POLUAREA SOLURILOR.

MONITORINGUL CALITĂTII SOLURILOR DIN ROMÂNIA. RECONSTRUCȚIA

ECOLOGICĂ A SOLURILOR AFECTATE.

13.1 Solul - element constitutiv primar al mediului

Solul este termenul generic prin care se defineşte întregul ansamblu de corpuri naturale care acoperă o
mare parte din suprafaţa uscatului, constituite din materii minerale şi organice, uneori modificate sau chiar create de
om, care conţin materie vie şi pot susţine vegetaţia direct sub cerul liber.
Limita superioară a solului este atmosfera sau straturi subţiri de apă, în timp ce limita inferioară a solului
este zona de trecere la roca compactă sau la roca afânată (material parental), virtual lipsită de prezenţa rădăcinilor
vegetaţiei, de animale sau alte indicii ale activităţii biologice. Deci, grosimea solurilor este zona de înrădăcinare a
plantelor perene naturale, cu valori de până la 2 m (chiar dacă, în anumite cazuri, activitatea biologică sau procesele
pedogenetice curente se pot extinde la adâncimi mai mari de 2 m, limita adăncimii solulurilor, se consideră 2 m).
Solurile sunt geomembrane vii, protectoare prin care trec energia, elementele nutritive şi apa, pe măsură ce
întreţin viaţa de pe uscat. Prin poziţia, natura şi rolul său în cadrul mediului natural înconjurător, solul, produs al
interacţiunii dintre factorii biotici şi abiotici, reprezintă componenta biosferei, denumită pedosferă, care este un
mediu foarte specializat interpus între litosferă şi atmosferă, care participă la multiplele cicluri terestre vitale, şi
anume: ciclul energiei, ciclul apei, ciclul elementelor biogene, marile cicluri biogeochimice, etc.
Solul, împreună cu factorii fizico-geografici şi cu factorii climatici, constituie subsisteme, denumite
biotopuri, care împreună cu plantele şi animalele asociate (fitocenoze şi biocenoze) alcătuiesc ecosistemele terestre.
Importanţa deosebită a solului ca, componentă primară a mediului înconjurător, rezultă din multiplele
funcţii pe care acesta le îndeplineşte în cadrul ecositemelor terestre, care se pot clasifica în: funcţii ecologice, funcţii
industriale şi funcţii tehnico-economice.
Ca funcţii ecologice se menţionează următoarele:
- contribuţia la producerea de biomasă, prin care solul serveşte atât ca suport pentru plante, cât şi ca
rezervor de substanţe nutritive, apă şi aer, necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, toate aceste însuşirii conferindu-
i o funcţie esenţială, şi anume fertilitatea;
- funcţia de filtrare, tamponare şi transformare, care devine tot mai importantă, odată cu intensificarea
fenomenelor de poluare a mediului îmconjurător; această funcţie este importantă nu numai pentru protecţia fondului
edafic (structura şi componenţa specifice ale solului), ci şi pentru prevenirea poluării apelor şi a produselor
agroalimentare, deci a perturbării lanţului trofic sol – plante – animale – om;
- funcţia de rezervă genetică, prin care asigură condiţiile de existenţă a biodiversităţii specifice mediului
edafic.
Ca funcţii industriale şi tehnico-economice se menţionează următoarele:
- funcţia de utilizare a solului ca suport pentru diferitele construcţii;
- funcţia de utilizare a solului pentru depozitarea deşeurilor;
- funcţia de utilizare a solului ca materie primă.
De menţionat că funcţiile industriale şi tehnico-economice sunt, în general, în contradicţie cu funcţiile
ecologice.
Importanţa ecologică a solului rezultă şi din funcţia energetică a acestuia: astfel capacitatea productivă a
solurilor se datorează prezenţei în structura acestora a unor cantităţi apreciabile de produşi de transformare a
substanţelor fotosintetizante, produşi care se acumulează sub formă de humus şi reprezintă atât rezervoare de
elemente nutritive, cât şi acumulări de energie. De fapt materia organică din sol, respectiv rezervele de humus,
reprezintă principala bogăţie a solului, şi este totodată sediul a numeroase activităţi biologice şi funcţiuni esenţiale
ale acestuia, ca element de bază pentru stabilitatea ecosistemelor terestre. După unele estimări, energia acumulată în
solurile României (în funcţie de conţinutul de humus în primii 0,5 m de la suprafaţă) este de aproape 40 de ori mai
mare decât energia reprezentată de producţiile de petrol, gaze naturale şi cărbune din ţara noastră în anul 1980S.
Îndiferent de nivelul de dezvoltare a societăţii, solul a fost şi rămâne principalul mijloc de producţie
agricolă şi forestieră şi o sursă practic inepuizabilă de resurse alimentare pentru omenire. Creşterea nevoii de
alimentaţie pe plan mondial accentuează necesitatea utilizării raţionale şi prezervării calităţii solurilor.

13.2 Poluarea solurilor, aspectele şi efectele acesteia

Fenomenul complex de poluare a solurilor include, pe lângă efectul agresiv al unor substanţe poluante
(reziduri) care ajung pe suprafaţa sau în interiorul solurilor, şi acţiunea unor fenomene naturale sau a consecinţelor unei
gospodăririi neraţionale a acestora, care au ca urmare atât degradarea solurilor cât şi alterarea caractericii lor
fundamentale şi anume fertilitatea.
Poluarea solurilor se poate clasifica în mare luând în considerare diversele surse de poluare şi natura
rezidurilor poluante, astfel: poluare organică, poluare industrială, poluare radioactivă şi poluare agricolă.
 Poluarea organică a solurilor este cauzată în principal de rezidurile menajere şi zootehnice, dar şi de unele
reziduri industriale provenite mai ales din industria alimentară. Acest tip de poluare persistă un tip limitat datorită marii
capacităţi a solului de degradare a acestor substanţe prin intermediul microorganismelor telurice. Procesele de
degradare a substanţelor organice din sol sunt asemănătoare cu cele din apă, dar se petrec la niveluri mult mai intense,
datorită numărului mare de germeni care acţionează în sol. Prin descompunerea materiei organice şi transformarea sa în
substanţe minerale, se închide ciclul natural al elementelor chimice (în principal al carbonului şi azotului, dar şi al altor
elemente) care sub formă minerală sunt absorbite de către plante, apoi ajung pe calea lanţului alimentar la om, de unde
revin sub formă organică înapoi în sol.
Poluarea industrială a solurilor se face cu deşeuri industriale care de cele mai multe ori au un conţinut bogat
în substanţe chimice cu potenţial toxic (se consideră că circa 50% din materiile prime folosite în industrie ajung în
reziduri industriale, din care în jur de 15% pot fi considerate toxice sau nocive pentru organismul uman). Consecinţele
acestui tip de poluare constau în degradarea avansată a solurilor, care creează mari dificultăţi de reintegrare a acestora
în circuitul agricol. În plus poluarea solurilor cu substanţe toxice creează premiza trecerii acestora în apele freatice sau
în plante cu influenţe de cele mai multe ori nefaste pentru sănătatea oamenilor. De asemenea întreprinderile industriale
pot contribui la poluarea solurilor cu substanţe chimice emise de acestea în atmosferă, mai ales în zonele din
proximitatea lor.
Poluarea radioactivă a solurilor constă din depunerile radioactive rezultate în urma unor accidente nucleare
sau a depozitării pe sol a unor reziduri industriale sau medicale cu conţinut bogat de izotopi radioactivi. Cei mai
periculoşi radionuclizi sunt cei cu durată de viaţă lungă, ca de exemplu: stronţiu 90 (26 de ani) şi cesiu 137 (30 de ani),
dar şi alţi radionuclizi semnificativi cum ar fi: iod 131, bariu 140, ruteniu 160 şi alţii emişi de reactoarele nucleare şi
care contribuie la radiaţia gama globală. În ultimul timp se dă importanţă şi carbonului 14, care ia naştere în atmosferă
pe cale naturală din compuşi de azot, sub acţiunea radiaţiei cosmice, care se precipită şi se depozitează în sol de unde
pătrunde cu uşurinţă în ciclul metabolic al plantelor, si de aici în lanţul alimentar, cu consecinţe încă neelucidate pentru
sănătatea oamenilor. Poluarea radioactivă a solului ca urmare depunerii produşilor de fisiune nucleară a condus în
prezent la creşteri cu 10 până la 30% a radioactivităţii naturale de fond şi poate constitui o preocupare dintre cele mai
importante din punct de vedere al protecţiei mediului.
Poluarea agricolă a solului se face cu substanţe provenite din tratamentele de fertilizare şi fitosanitare
aplicate culturilor agricole, şi reprezintă una din cele mai importante, dar şi controversate probleme de sănătate. Cea
mai mare parte a acestor substanţe fiind de natură organică, suferă în sol un proces microbiologic de descompunere
(biodegradare) şi neutralizare. Această situaţie nu este generală pentru toate produsele de fertilizare sau fitosanitare,
unele dintre acestea fiind greu biodegradabile. Astfel compuşii cu plumb sau mercur (compuşi organometalici) sau
sărurile acidului arsenic se descompun greu şi au tendinţa de a se depozita persistent în sol. În acelaşi sens produsele
organo-clorurate de tip DDT, HDH, lindan, eldrin şi altele, se descompun foarte greu şi ca urmare rămân în sol produşi
de degradare timp foarte îndelungat. Mai mult chiar în cazul unor astfel de substanţe cu mare remanenţă în sol nu se
cunoaşte încă precis dacă produşii intermediari de descompunere au o acţiune mai toxică sau mai puţin toxică decât
compuşii iniţiali. În această situaţie posibilitatea de adsorbţie în plante apare nu numai la data efectuării tratamentelor,
ci după o perioadă foarte îndelungată. Ca urmare a adsorbţiei compuşilor organo-cloruraţi în plante, se favorizează
pătrunderea acestora în lanţul alimentar ajungând în ultimă instanţă în organismul uman, unde se concentrează în
ţesutul adipos, şi produce efecte carcinogene şi mutagene. Tot pe calea lanţului alimentar pot pătrunde în corpul uman
şi nitraţi proveniţi din culturi fertilizate cu îngrăşăminte pe bază de azot, preponderent chimice, prin intermediul unor
produse vegetale cum ar fi: ţelină, morcovi, spanac, salată, ridichi, mărar, pătrunjel, etc., care îi sintetizează în
concentraţii peste limitele acceptate de normele în vigoare. Dacă unele din aceste produse ajung în hrana copiilor le pot
afecta grav sănătatea deoarece mai ales aceştia sunt foarte sensibili la cantităţi crescute de nitraţi.
O clasificare precisă a reziduurilor poluante ale solurilor este destul de greu de făcut din cauza marii lor
heterogenităţi, totuşi se poate încerca o clasificare combinată a reziduurilor după forma sub care se găsesc şi după
provenienţă acestora.
După forma sub care se găsesc, reziduurile pot fi solide sau lichide.
După provenienţa lor, reziduurile solide pot fi:
- reziduuri menajere rezultate din activitatea menajeră sau socială a oamenilor (în locuinţe sau obiective
sociale) sau în urma activităţilor în aer liber şi de agrement, care au o compoziţie foarte diversă, dar în mare parte
dominată de resturi alimentare, sticle, ambalaje, hârtii, dejecţii, etc., a căror cantitate este în continuă creştere (după
O.M.S. ritmul de creştere este al cantităţii de astfel de reziduri este de 2 – 3% anual); marele pericol al acestui tip de
reziduri este că mare parte dintre acestea sunt greu biodegradabile sau nebiodegradabile;
- reziduuri industriale rezultate din diverse activităţi industriale sau din construcţii, care cuprind atât materii
brute cât şi produse finite sau semifinite; în compoziţia acestora intră materii organice (provenite preponderent din
industriile alimentară, celulozei şi hârtiei, petrochimică, etc.), substanţe anorganice (provenite preponderent din
industriile chimică, siderurgică, metalurgică, constructoare de maşini, etc.); tot în această grupă pot fi încadrate
cantităţile mari de steril rezultate din exploatările miniere sau din unităţile extractoare de neferoase; principalul pericol
al acestei grupe de reziduri îl reprezintă conţinutul mare de substanţe toxice;
 - reziduurile zootehnice rezultate din unităţile de creştere şi întreţinere a animalelor sunt formate din dejecţii,
furaje, aşternuturi, etc.; cantităţile de astfel de reziduri este mare, iar compoziţia acestora este preponderent organică la
care se mai pot adăuga şi unii compuşi chimici ca: biostimulatori, pesticide, antibiotice, etc, toate cu potenţial toxic;
principalul pericol al acestei grupe de reziduri îl reprezintă diseminarea materiilor organice poluante;
- reziduuri radioactive rezultate ca urmare a folosirii izotopilor radioactivi în diverse sectoare ale industriei,
agronomiei, medicinei, cercetării stinţifice sau a emanării de material radioactiv în urma unor accidente nucleare;
principalul pericol al acestei grupe de reziduri îl reprezintă conţinutul de radionuclizi cu viaţă lungă şi activitate mare.

După provenienţă, reziduurile lichide pot fi:

- ape reziduale provenite din aglomerările rurale fără sisteme de canalizare, a căror volum este aproximativ
egal cu cel al apei potabile utilizate de populaţia din aglomerările rurale şi a căror compoziţie este dominată de materii
organice sub formă de dejecţii sau reziduuri rezultate din activităţile gospodăreşti;
- ape reziduale industriale provenite în urma unor procese tehnologice sau utilizate pentru răcirea sau
spălarea agregatelor şi care sunt deversate direct pe sol; volumul acestor ape reziduale este variabil de la unitate la alta,
iar în compoziţia acestora pot fi prezente materii organice, substanţe chimice diverse, substanţe radioactive, etc.;
- ape reziduale meteorice provenite din precipitaţii sau topirea zăpezilor, care curg sub formă de şuvoaie pe
suprafaţa solurilor şi pot antrena în curgerea lor diferite reziduri sau materiale; în general apele reziduale meteorice sunt
puternic încărcate cu suspensii solide.
Degradarea solurilor cauzată de acţiunea unor fenomene naturale sau ca, consecinţe ale unei unei
gospodăririi neraţionale sunt considerate tot ca forme de poluare a solurilor, acestea conducând la următoarele efecte:

- terenuri pe care se manifestă secetă frecventă, dintre care în majoritate au fost dotate cu sisteme de irigaţii,
care în prezent nu mai sunt funcţionale;
- terenuri cu exces periodic de umiditate în sol, dintre care unele prevăzute cu lucrări de drenare dar care nu
funcţionează cu eficienţa scontată; în acord concepţiile ecologice moderne, unele dintre aceste terenuri, cu exces de
umiditate trebuie să facă obiectul unor strategii care să le permită să joace un rol esenţial în ceea ce priveşte asigurarea
biodiversităţii în natură;
- terenuri pe care se manifestă eroziunea hidrică şi alunecările de teren, prin care se provoacă pierderi de sol
de până la 41,5 t/ha.an, îndepărtând de pe terenurile agricole până la uneori peste 100.000.000 t sol/an care conţin
aproximativ 1500000 t humus şi respectiv 400000 – 500000 t azot, fosfor şi potasiu (nutrienţi), elemente esenţiale
pentru creşterea plantelor şi calitatea produselor agricole;
- terenuri pe care se manifestă eroziunea eoliană, a căror suprafaţă este în continuă extindere cunoscând că în
ultimii ani s-au defrişat păduri şi perdele de protecţie din zone susceptibile acestiu proces de degradare;
- terenuri cu conţinut excesiv de schelet în partea superioară a solului;
- terenuri pe care se manifestă sărăturarea solului, reprezentând perimetre irigate sau drenate însă iraţional
exploatate; totodată se estimează că din perimetrele amenajate cu sisteme de irigaţii sau cu sisteme de desecare, o parte
semnificativă prezintă risc de sărăturare secundară;
- terenuri care prezintă deteriorarea structurii şi compactarea solului; în condiţii optime circa 50% din
volumul total al solului trebuie să fie ocupat de spaţiul lacunar, din care, jumătate, de spaţiu lacunar necapilar, şi
cealaltă jumătate, de spaţiu lacunar capilar; actualmente, pe 65% din suprafaţa arabilă a ţării această proporţie este
departe de a fi îndeplinită în zona arată a solului, dar mai ales în zona imediat de sub zona arată (sub „talpa plugului”);
de asemenea pe cca. 20% din suprafaţa arabilă, solurile au începând de la 0,3 – 0,4 m adâncime, un strat cu grosime
variabilă, cu textură fină şi compact (compactare primară), dezvoltat ca urmare a proceselor pedogenetice naturale; pe
cca. 25% din suprafaţa arabilă, mai ales în perimetrele irigate cu soluri luto – nisipoase se manifestă tendinţa
îngrijorătoiare de formare a crustei la suprafaţă , cu efecte dăunătoare, în special în perioada de răsărire a plantelor;
- terenuri pe care a fost afectat solul prin lucrări de excavare;
- terenuri acoperite cu deşeuri şi reziduri solide;
- terenuri poluate cu petrol sau apă sărată de la exploatările petroliere;
- terenuri poluate chimic dintre care terenuri excesiv poluate cu metale grele (mai ales cu cupru, plumb,zinc şi
cadmiu) la care concentraţiile poluanţilor se menţin la valori ridicate atât în sol, cât şi în plante (cca. 200000 ha în
zonele Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică); terenuri poluate cu dioxid de sulf; terenuri poluate cu fluor; terenuri poluate cu
HCH şi DDT, la care nivelurile de poluare se menţin ridicate, cu toate că în ţara noastră folosirea pesticidelor
organofluorurate este interzisă; în figura 11.1 este prezentată harta principalelor surse chimice de poluare în România;
- terenuri la care calitatea solurilor este proastă din punct de vedere al stării agrochimice, la care se se
manifestă următoarele carenţe; solurile au o reacţie puternic până la moderat acidă, pe aproximativ 20% din suprafaţa
arabilă (22% din suprafaţa agricolă); solurile sunt slab până la foarte slab asigurate cu fosfor mobil, pe aproximativ
36% din suprafaţa arabilă (42% din suprafaţa agricolă); solurile sunt slab asigurate cu potasiu mobil, pe
aproximativ 3% din suprafaţa arabilă (5% din suprafaţa agricolă); solurile sunt slab asigurate cu azot, pe aproximativ
31% din suprafaţa arabilă (32% din suprafaţa agricolă); solurile au o rezervă de humus care variază de la extrem de
mică până la foarte mică, pe aproximativ 35% din suprafaţa arabilă (32% din suprafaţa agricolă); soluri cu conţinut
deficitar de microelemente, cu toate că se cunoaşte că majoritatea terenurilor arabile din România conţin importante
rezerve de microelemente, datorită procesului de intensificare al agriculturii, s-au semnalat carenţe de zinc (pe
aproximativ 1500000 ha teren arabil ) şi sporadic carenţe de molibden, bor, etc.
În scopul asigurării unei abordări unitare şi a punerii în concordanţă cu normativele din Uniunea
Europeană, clasificarea poluării solurilor a fost reglementată prin Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor 2003
(tipuri de poluare – indicatorul 28). Conform acestui normativ poluarea solurilor este împărţită pe categorii de
poluare, în care sunt grupate tipuri de poluare. Categoriile de poluare sunt următoarele:
- poluare diversă a solurilor determinată de activităţi industriale şi agricole;
- poluarea solurilor prin procese de pantă şi alte procese fizice;
- poluarea solurilor prin alte procese naturale şi/sau antropice.
În categoria poluare diversă a solului determinată de activităţi industriale şi agricole sunt cuprinse
următoarele tipuri de poluare a solului:
- poluare prin lucrări de excavare la zi (exploatări miniere la zi, balastiere, cariere etc.) (Cod 01);
- poluare prin deponii, halde, iazuri de decantare, depozite de steril de la flotare, depozite de gunoaie etc.
(Cod 02);
- poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice (minerale, materii anorganice, inclusiv metale, săruri, acizi,
baze) de la industrie (inclusiv industria extractivă) (Cod 03);
- poluare cu substanţe purtate de aer (Cod 04);
- poluare cu materii radioactive (Cod 05);
- poluare cu deşeuri şi reziduuri organice de la industria alimentară si uşoara şi alte industrii (Cod 06);
- poluare cu deşeuri, reziduuri agricole şi forestiere (Cod 07);
- poluare cu dejecţii animale (Cod 08);
- poluare cu dejecţii umane (Cod 09);
- poluare cu pesticide (Cod 17);
- poluare cu agenţi patogeni contaminanţi (Cod 18);
- poluare cu apă sărată (de la extracţia petrolului) (Cod 19);
- poluare cu produse petroliere (Cod 20).
În categoria poluarea solurilor prin procese de pantă şi alte procese fizice sunt cuprinse următoarele tipuri
de poluare a solului:
- poluare prin eroziune de suprafaţă, de adâncime, alunecări (Cod 10);
- poluare prin compactare primară şi/sau secundară (Cod 15);
- poluare prin sedimente produse de eroziune (colmatare)(Cod 16).
În categoria poluarea solurilor prin alte procese naturale şi/sau antropice sunt cuprinse următoarele tipuri
de poluare a solului:
- soluri sărăturate (saline şi/sau alcalice) (Cod 11);
- soluri acide (Cod 12);
- exces de apă (Cod 13);
- exces sau deficit de elemente nutritive şi materie organică (Cod 14).
Gradul de poluare al solurilor este apreciat pe 5 clase (slab, moderat, puternic, foarte, excesiv), fie în
funcţie de procentul de reducere a recoltei din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ, faţă de producţia obţinută
pe solul nepoluat, fie prin depăşirea, în diferite proporţii, a pragurilor stabilite prin Ordinul Ministerului Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 756/1997, pentru aprobarea Reglementării privind evaluarea poluării mediului.
În tabelul 1.1 este prezentată o situaţie sintetică a poluării solurilor din România din punct de vedere al
categoriilor, tipurilor şi gradului de poluare.

13.3 Monitoringul calităţii solurilor din România

Creşterea populaţiei, agricultura, urbanizarea, industrializarea, extinderea reţelei de circulaţie terestră,

sporirea continuă a consumului de energie, materii prime şi materiale, folosirea pe scară tot mai largă a tehnicilor
moderne, etc., într-un singur termen: dezvoltarea tehnologică a societăţii omeneşti moderne, a fost şi este însoţită de
efecte dăunătoare solului, mai mult sau mai puţin previzibile. Unele din aceste efecte nedorite, apar şi se dezvoltă
rapid şi pot duce la modificări radicale ale calităţii solurilor, uneori chiar ireversibile. De aceea, cunoaşterea în timp
util a acestor probleme, precum şi evaluarea lor din punct de vedere al amplorii, gravităţii şi tendinţelor, este o
condiţie esenţială pentru asigurarea unei corelării optime între dezvoltare şi prezervarea calităţii mediului. Astfel a
apărut necesitatea instituirii unui sistem de monitoring al calităţii solurilor prin care să se asigure în timp optim
supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea şi intervenţia operativă cu privire la starea solurilor şi la tendinţele
de evoluţie ale acesteia.
 Tabelul 1.1

În ţara noastră, începând cu 1977, potrivit recomandărilor U.N.E.P. a fost instituit Sistemul de Monitoring
al Stării de Calitate a Solurilor din România, ca parte integrantă a Sistemului Naţional al Calităţii Mediului
Înconjurător.
În 1992, în vederea îmbunătăţirii şi modernizării procesului de supraveghere existent, au fost puse bazele
unui nou Sistem de Monitoring al Calităţii Solurilor din România care are ca obiectiv realizarea unui sistem naţional
integrat de supraveghere al calităţii solurilor agricole şi forestiere, care să fie armonizat cu sistemele europene
similare. Sarcina implementării sistemului a revenit Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie -
I.C.P.A. (responsabil al întregului program) în colaborare cu Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice - I.C.A.S.
(coresponsabil), pentru solurile forestiere. Pentru punerea la punct a sistemului, în cadru I.C.P.A. s-au realizat
proiectarea sistemului, elaborarea instrucţiunilor şi metodologiilor, amenajarea laboratoarelor unde se fac analizele
probelor de sol, amenajarea incintelor unde sunt stocate şi conservate probele de sol, implementarea mijloacelor
informatice de inregistrare, prelucrare şi stocare a rezultatelor analizelor şi de elaborare a rapoartelor. Recoltarea
probelor din teren a fost şi este realizată de către I.C.P.A. împreună cu cele 37 de Oficii de Studii Pedologice şi
Agrochimice din teritoriu (pentru solurile agricole) şi de I.C.A.S. şi oficiile din teritoriu (pentru solurile forestiere).
Acest sistem este caracterizat prin patru elemente de bază:
- repartiţia spaţială;
- densitatea reţelei de observaţie;
- setul de indicatori;
- periodicitatea determinărilor.
 Aceste elemente de bază ale sistemului de monitoring sunt urmărite pe trei niveluri de detaliere, şi anume:
- nivelul I - constă din efectuarea unui minim de investigaţii în toate punctele unei reţele (grile) fixe, pentru
identificarea arealelor cu soluri degradate, în stadii şi procese variate, urmărind periodic evoluţia acestora printr-un
set de indicatori obligatorii;
- nivelul II - constă din detalierea investigaţiilor în unele puncte ale reţelei de nivel I şi în alte puncte
suplimentare reprezentative, pentru identificarea cauzelor proceselor de degradare a solurilor (efectuarea de studii
intensive);
nivelul III - constă din investigaţii suficient de amănunţite pentru verificarea ipotezelor, din analize
detaliate ale proceselor de alterare a calităţii solurilor, din elaborarea de prognoze ale evoluţiei proceselor de alterare
a calităţii solurilor şi din recomandarea unor măsuri posibile de remediere.

Fig. 13.1 Reţeaua de puncte de monitorizare a Sistemului de Monitoring al Calităţii Solurilor din România
iniţiat în anul 1992

Pentru nivelul I au fost propuse şi s-au utilizat următoarele valori pentru elementele de bază:
- la macroscară, repartiţia spaţială a punctelor de preluare a probelor de sol în intersecţiile (nodurile) unei
reţele (grile) fixe de observaţie, acoperind teritoriul întregii ţări, cu densitatea de 16×16 km (în concordanţă cu
recomandările documentului „Convention on Long Transboundary Air Pollution”), rezultând în total 944 puncte de
observaţie, dintre care 675 puncte în areale cu soluri agricole şi 269 puncte în areale cu soluri forestiere (vezi figura
10.1);
- la microscară, alegerea şi amplasarea unui punct de observaţie se face în interiorul unui pătrat cu latura de
400 m, care are centrul (punctul de intersecţie a diagonalelor) în nodurile reţelei de observaţie;
- din fiecare punct de observaţie se va recolta un set de probe pentru determinarea indicatorilor de bază care
conţine: o probă medie în structură deranjată, compusă din 20 – 25 de probe individuale din primii 10 cm de
adâncime a solului, respectiv 3 probe individuale pentru fiecare orizont de sol şi 4 probe în structură naturală pe
orizont;
- periodicitatea determinărilor este de 4 ani, pentru punctele de observaţie fără probleme deosebite, şi de 1
an pentru punctele de observaţie cu probleme (în care au loc procese de degradare a calităţii solului, ca de exemplu:
poluare).
 Tabelul 13.2

Probele de sol sunt stocate şi analizate centralizat (pentru informare în tabelul 13.2 sunt indicate şi descrise
atât seturile de analize comune, de bază, care se efectuează în toate cazurile, cât şi seturile de analize specifice, care
se efectuează în cazuri speciale, corespunzătoare nivelurilor II şi III de detaliere) în cadrul I.C.P.A.. Tot acolo se va
face prelucrarea şi interpretarea rezultatelor analizelor şi periodic sunt emise rapoarte anuale despre starea de calitate
a solurilor, atât la nivel naţional, cât şi pentru fiecare judeţ în parte, care sunt puse la dispoziţia organelor centrale şi
la cerere şi celor interesaţi din teritoriu.
Deoarece în alte ţări europene, reţelele de puncte de observaţie sunt mult mai dense, ca de exemplu: în
Austria densitatea reţelei de puncte de observaţie este 3,9×3,9 km, pentru solurile agricole, şi de 8,7×8,7 km pentru
solurile forestiere, iar în Anglia de 5×5 km, densitatea reţelei de puncte de observaţie (1 punct de observaţie la 216
km2 de teritoriu) a Sistemului de Monitoring al Calităţii Solurilor din România iniţiat în anul 1992 iniţial considerată
satisfăcătoare la nivel european, se consideră necesar a fi îndesită.
Astfel în 28.11.2011, prin Ordinul 278 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a aprobat
reactualizarea Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km, şi a bazelor de date
aferente, în perioada 2012—2021.
Principalele norme privind realizarea Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de
profile 8x8 km şi a bazei de date aferente, precum şi realizarea bazei de date la nivel naţional aferente Sistemului
judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură sunt prezentate în continuare.
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului — ICPA
Bucureşti (ICPA) realizează Sistemul naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km, baza de
date aferentă şi baza de datela nivel naţional aferentă Sistemului judeţean de monitorizare sol-teren pentru
agricultură;
Obiectivele principale ale Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km
sunt:

- urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative şi cantitative ale solurilor;

- elaborarea prognozelor cu privire la evoluţia calităţii solurilor;
- avertizarea organismelor interesate asupra problemelor negative privitoare la soluri;
- completarea bazelor de date cu profile de sol complete.

Începând cu anul 2012 Sistemul naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km se
va realiza pe o reţea fixă de situri cu densitatea de 8x8 km, folosind ca bază de amplasare a siturilor coordonatele
geografice. Pe total ţară se vor executa cercetări în 2.914 situri la nivelul I în reţeaua de profile 8x8 km. Anual se
planifică pentru acest tip de lucrări câte 324 de situri. În fiecare judeţ, siturile de monitoring de nivel I vor fi
analizate în cadrul unui singur an.
Analizele de laborator care se vor executa pentru Sistemul naţional de monitoring al calităţii solului în
reţeaua de profile 8x8 km sunt prezentate în tabelul 13.3.
Datele obţinute din teren şi laborator vor fi prelucrate ţinând seama de Metodologia 1986 şi Ordinul
ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului 756/1997 Reglementări privind evaluarea poluării mediului, cu
modificările şi completările ulterioare. Datele vor fi sintetizate în rapoarte ce vor fi predate Ministerului Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale în acord cu termenele contractuale.
În cadrul lucrărilor de teren se vor respecta precizările metodologice prezentate în continuare.
Amplasarea siturilor de monitoring de nivel I (8x8 km) pe teren se va face pe baza coordonatelor
geografice prestabilite, folosindu-se hărţi la scara 1: 25.000, hărţi şi schiţe la scări mai mari şi echipamente adecvate
(rulete, busolă, sistem de poziţionare globală — G.P.S. etc.). În mod excepţional, în cazul în care, pe baza noilor
determinări, mai precise, rezultă o deplasare mai mare de 400 m faţă de coordonatele geografice, se reamplasează
noul sit. Metodologia amplasării siturilor trebuie să asigure reprezentativitatea sitului faţă de ponderea unităţilor de
sol din zona analizată, iar fixarea lui în teritoriu să respecte regula de mutare, în cazul în care este necesar, şi anume:
100, 200, 300, 400 m faţă de punctual normal, în ordinea nord, sud, est sau vest. Se vor nota noile coordonate
geografice.
Constituirea parcelelor de referinţă (siturilor) în punctele materializate. Acestea vor avea suprafaţa de 400
mp (20 x 20 m), amplasate în condiţii omogene, reprezentative. Pe fişa profilului de sol (Fişa Profisol tip M), în
câmpul liber din pagina 1 sau pe o filă ataşată se înscriu schiţa amplasării sitului şi noile coordonate geografice, iar
la terminarea lucrării se dă o planşă cu schiţe, la scara 1: 25.000 sau mai mare, cuprinzând poziţia tuturor siturilor
din cadrul fiecărui judeţ. Aceasta va permite regăsirea siturilor în teren la determinările ulterioare şi compararea
noilor determinări fizico-chimice cu datele anterioare.
Amplasarea şi executarea unui profil principal de sol se face într-un loc reprezentativ din cadrul sitului
până la adâncimea fiziologic utilă (materialul parental sau apa freatică). Descrierea profilului de sol se va efectua
conform Metodologiei, 1986, completându-se rubricile din Fişa de tip M „Condiţii de teren şi date morfologice”,
ţinându-se seama de instrucţiunile Profisol. Se va acorda atenţie sporită delimitării orizonturilor şi grosimii
suborizonturilor.
În cazul orizonturilor cu grosime mai mare de 50 cm, acestea se vor împărţi în suborizonturi; pentru stratul
0—50 cm este necesar să se delimiteze 2—3 suborizonturi, iar pentru terenurile arabile se va delimita şi orizontul cu
talpa plugului.
Pe fişa de tip M se vor nota toate caracteristicile obligatorii şi, pe cât posibil, şi cele opţionale, inclusiv cele
referitoare la modificări antropice, la efectul şi starea lucrărilor ameliorative etc. În spaţiul „Observaţii” din fişa de
tip M sau în fişe suplimentare se înscriu date privind: poziţia unor surse de poluare apropiate şi felul poluanţilor,
vânturi dominante etc. Fişa de tip M se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la executant.
Recoltarea probelor de sol pentru analize chimice şi fizice se execută din profil pe orizonturi şi
suborizonturi pedogenetice, în stare deranjată şi nederanjată, şi din suprafaţa sitului, 0—20 cm, (probă agrochimică)
în stare deranjată. Ca regulă generală, atât pentru analize chimice, cât şi pentru unele analize fizice pe probe
deranjate recoltate în pungi din plastic sau din hârtie se respectă următoarele reguli:
 - lama ustensilei de recoltare se curăţă de fiecare dată de solul cu care vine în contact; la ambalare se evită
contactul etichetei cu solul; probele nu se majorează; eticheta se scrie citeţ cu pixul;

Tabelul 13.3
 - probele pentru analize chimice din profilele de sol vor avea 1,5 kg pentru fiecare orizont sau suborizont;
probele agrochimice se recoltează în cantitate de 1,5 kg din suprafaţa de 400 m 2 din jurul profilului de sol;
adâncimea de recoltare este de 0—20 cm în cazul solurilor arabile din siturile de nivel I şi de 0—10 şi 10—20 cm în
siturile înţelenite de nivel I, precum şi în siturile poluate din toate folosinţele;
- probele din profilul de sol pentru analize fizice vor avea 0,5 kg; manipularea probelor pentru analize
fizice se va face cu grijă pentru evitarea deteriorării agregatelor structurale, acordându-se atenţie deosebită la
umiditatea foarte mare sau foarte mică;
- la fiecare profil se recoltează un micromonolit, din probe pe cât posibil cu agregate structurale întregi,
având notate datele de identificare atât pe capac, cât şi pe cutia propriu-zisă, precum şi denumirea şi grosimea
orizonturilor; după ultimul suborizont se adaugă un eşantion de material parental şi/sau rocă subiacentă.
Probele în cilindri se recoltează numai din profilul proaspăt deschis (1—3 ore) şi nu se admit cele din
profile reîmprospătate. Se recoltează 4 cilindri de 100 cm3 sau 2—3 cilindri de 200 cm3 din fiecare orizont sau
suborizont, până la 1,5 m adâncime. În cazul solurilor arabile se va recolta neapărat şi suborizontul având talpa
plugului. În solurile cu apa freatică la adâncime mică recoltarea probelor se va face până la nivelul respectiv, dar
descrierea se va face până la 1,50 m. Menţiune: la recoltare nu se va sări peste orizonturile de tranziţie, în special în
primii 50 cm.
Obiectivele sistemului naţional de monitoring a calităţii solurilor din România vizează în principal:
 - urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor, atât în zonele influenţate cât şi în cele
neinfluenţate direct de activităţile umane, în vederea cunoaşterii stării de calitate, a evoluţiei şi tendinţelor acesteia
în zone specifice şi pe întregul ansamblu al ţării;
- prelucrarea informaţiilor obţinute în vederea evaluării stării de calitate a solurilor;
- elaborarea prognozelor cu privire la evoluţia calităţii solurilor în diferite perspective, pe baza interpretării
informaţiilor existente;
- avertizarea organismelor şi unităţilor interesate, mai ales a factorilor de decizie, asupra situaţiilor în care
apar extinderi şi intensificări periculoase ale fenomenelor dăunătoare, creşteri periculoase ale concentraţiilor de
substanţe poluante, în scopul prevenirii şi limitării efectelor nocive asupra solurilor şi altor resurse naturale,
bunurilor materiale şi condiţiilor de viaţă în ansamblu;
- furnizarea datelor necesare pentru a stabili principalele cauze care generează fenomene de poluare a
solurilor, în scopul fundamentării măsurilor de prevenire şi ameliorare, inclusiv de recuperare şi/sau reciclare a
substanţelor reziduale utilizabile, ca şi evitarea, respectiv atenuarea eventualelor pagube aduse producţiei vegetale,
economiei naţionale, societăţii în ansamblu;
- urmărirea în dinamică a eficienţei măsurilor de prevenire şi combatere a poluării solurilor, sub aspect
economic şi al calităţii lor, pe baza informaţiilor şi recomandărilor sistemului naţional de monitoring;
- furnizarea informaţiilor şi a datelor în scopul stabilirii măsurilor tehnico-economice necesare asigurării, în
prezent şi de perspectivă, a concordanţei dintre dezvoltarea social-economică a ţării şi protecţia calităţii solurilor în
special şi a mediului înconjurător în general,
- asigurarea documentaţiei necesare fundamentării programului naţional de protecţie a mediului
înconjurător, în special a resurselor de sol, şi îndeosebi, a reconstrucţiei ecologice a învelişului de sol şi a
landşafturilor;
- contribuţia, cu datele necesare privind solurile, la realizarea Sistemului Naţional de Monitoring Integrat al
Mediului Înconjurător;
- asigurarea datelor privind calitatea solurilor din România necesare participării părţii române la realizarea
Sistemului Internaţional de Referinţă din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediu Înconjurător
(U.N.E.P.) sau la alte programe internaţionale pentru care există cerinţe în acest scop.

13.4 Reconstrucţia ecologică a solurilor afectate

În general, orice ecosistem, deci şi cele terestre, se caracterizează prin trei caracteristici esenţiale care îi permit
funcţionarea, şi anume: integralitatea, autoreglarea şi echilibrul dinamic. Atunci când una dintre însuşiri este dereglată
peste anumite limite, în mod ireversibil, nici celelalte caracteristici nu mai pot fi asigurate, ceea ce determină reducerea
funcţionării normale a ecosistemului, practic până la anularea totală a funcţiilor sale.
În ceea ce priveşte conceptul de reconstrucţie ecologică, s-au propus diverşi termeni în funcţie de intensitatea
degradării ecosistemelor şi de natura intervenţiilor care trebuie efectuate pentru refacerea acestora; în acest sens se pot
distinge următoarele categorii legate de conceptul respectiv, care interesează procesul reconstrucţiei ecologice:
- reconstituirea ecologică (redresarea ecologică dirijată) - prin care se realizează reconstituirea unui
biosistem supraindividual asemănător celui anterior (de exemplu: refacerea condiţiilor de nutriţie, de pH, de umiditate,
nivel trofic şi a compoziţiei şi structurii biosistemului);
- ameliorarea ecologică - este o acţiune mult mai intensă, prin care se realizează biosisteme care respectă în
principal funcţionalitatea şi mai puţin structura şi componenţa (de exemplu: ameliorarea sărăturilor, ameliorarea
nisipurilor, modificarea regimurilor hidrologic şi hidric al solului prin desecări sau irigaţii, plantaţii cu alte specii decât
cele zonale după efectuarea lucrărilor de refacere a solului, etc.)
- reconstrucţia ecologică - prin care se asigură o distribuţie artificială a speciilor în biosisteme
supraindividuale, conform unor aranjamente considerate optimale, în care în general primează funcţia de protecţie a
mediului înconjurător (de exemplu: executarea de lucrări care impun deplasări de volume mari de pământ, aşa cum este
terasarea, nivelarea selectivă a materialelor pământoase şi instalarea altor biocenoze decât cele iniţiale)
Din punct de vedere al reconstrucţiei ecologice a solurilor se cunoaşte că îndeplinirea funcţiilor ecologice ale
solului în ecosistem este asigurată de funcţiile morfologice, fizice, chimice şi mineralologice, dacă nu a întregului
profil, cel puţin a unei importante părţi a acestuia, în care orizontul de suprafaţă şi cele imediat subadiacente au un rol
determinant.
 Fig. 13.2 Profilul ecopedologic şi funcţiile ecologice ale solului [1]

Pentru abordarea problemelor de reconstrucţie a solului, se are în vedere conceptul de profil ecopedologic,
definit ca ca ansamblul orizonturilor (straturilor) de sol în care se asigură cu hrană şi apă producţia de biomasă, care
îndeplinesc rolurile de: filtru, tampon şi transformator şi care adăpostesc partea principală (majoritară) a rezervei
genetice a solului - flora şi fauna din sol (vezi figura 13.2). De asemenea, conform schemei din figura 13.3, se observă
că profilul ecopedologic este un concept mai larg decât profilele cultural, ecologic agrofizic sau pedoameliorativ.
Evident prin natura lor toate aceste profiluri se subîmpart în straturi cu grosimi diferite, depinzând de funcţiile ce le
revin în cadrul conceptelor respective.

Fig. 13.3 Profilul ecopedologic (a) şi relaţiile cu profilele cultural (b), agroecologic (c) şi pedoameliorativ (d) ale
solului [1]
Reconstrucţia ecologică a solului înseamnă în primul rând reconstrucţia profilului ecopedologic. Evident în
înmajoritatea situaţiilor nu este posibilă refacerea integrală a diverselor straturi în limitele grosimii iniţiale. Din acest
motiv se vor stabili priorităţile privind funcţiile ecologice ce urmează a fi refăcute. De regulă se acordă prioritate
producţiei de biomasă. Dar şi în acest caz va trebui să se ţină seamă de faptul că pentru solurile respective vor rămâne
la fel de importante şi îndeplinirea celorlalte două funcţii ecologice importante, de filtrare-tamponare-transformare şi de
rezervă genetică.
Caracteristicile edafice cu rol esenţial în reconstrucţia ecologică sunt următoarele:
 - volumul edafic - care este volumul masei de sol alcătuită din particule fine (material fin), adică fracţiunea de
materiale cu dimensiuni mai mici de 2 mm, exprimat în fracţiuni de unitate sau procente, pentru o adâncime de
referinţă de 1m, în solurile cu schelet, adică fracţiunea de materiale cu dimensiuni mai mari de 2 mm, volumul
scheletului se scade din volumul total, ponderea volumul edafic fiind mai mică; refacerea unui volum edafic
corespunzător constituie o cerinţă esenţială în reconstrucţia ecologică a solurilor afectate de poluare;
- capacitatea de schimb ionic - care este în strânsă legătură cu conţinutul de argilă şi humus din sol, trebuie să
fie corespunzătoare, de aceasta depinzând gradul de reţinere a metalelor grele şi altor poluanţi, adică funcţia de tampon
a solului faţă de pătrunderea acestora în plante sau deplasarea acestora în apa freatică;
- cantitatea de humus - care trebuie să fie corespunzătoare, fiincă humusul, pe lângă rolul său în schimbul de
cationi, este sediul unor procese microbiologice intense, care asigură reciclarea materiei organice, punând la dispoziţia
plantelor elementele nutritive;
- reacţia solului - care pe lângă faptul că trebuie să fie cuprinsă în anumite intervale pentru cultura diferitelor
plante, are un rol determinant asupra solubilităţii elementelor (de exemplu la pH peste 5,5 cuprul şi plumbul sunt
practic insolubile, iar zincul şi manganul îsi reduc solubilitatea cu peste 50%);
- permeabilitatea solului - are un rol important în protecţia apelor freatice şi a celor de suprafaţă împotriva
poluării cu nitraţi sau cu alţi compuşi uşor solubili, prin spălarea (levigarea) prin profilurile de sol; se menţionează că
cele mai expuse la poluarea cu compuşi uşor solubili sunt apele fraetice situate la adâncime mică.
Prin luarea în considerare a stării de fertilitate pentru asigurarea unor producţii sigure şi stabile, care să
garanteze securitatea alimentară a ţării şi protecţia mediului înconjurător, la rezolvarea obiectivelor privind
reconstrucţia ecologică a solurilor este necesar să se rezolve următoarele aspecte de principiu:
- revederea structurii folosinţelor agricole şi silvice; acolo unde este cazul se va propune restructurarea
folosinţelor în funcţie de natura proceselor de degradare din fiecare zonă a ţării; astfel în principal se are în vedere
extinderea suprafeţelor ocupate cu vegetaţie forestieră sub formă de masive, pâlcuri, perdele forestiere, zone verzi şi
parcuri;
- stabilirea, aplicarea şi urmărirea măsurilor de prevenire a diferitelor forme de degradare a solurilor, cu
precizarea răspunderilor tehnologice şi financiare ale fiecărui agent economic care contribuie la degradarea solurilor;
- constituirea perimetrelor de ameliorare a terenurilor degradate intens prin diverse tipuri de poluare;
- urmărirea stării de calitate a solurilor prin intermediul monitoringului integrat (pe suprafeţe reprezentative),
în vederea stabilirii evoluţiei, prognozelor şi avertizării factorilor de decizie şi pentru recomandarea măsurilor de
reconstrucţie ecologică;
- la elaborarea măsurilor de reconstrucţie ecologică se va ţine seama de tipurile şi complexitatea ecosistemelor
abordate, urmărindu-se o restabilire cât mai rapidă şi eficientă.

Bibliografie