Acest articol se referă la un domnitor al Moldovei și al Țării Românești.

Pentru alte sensuri,

vedeți Alexandru Ioan Cuza (dezambiguizare).

Alexandru Ioan Cuza

Domnitor al Moldovei (până în 1862)

Domnitor al Țării Românești (până în 1862)
Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării
Românești (după 1862)

Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor

Române

Date personale

Născut 20 martie 1820

Bârlad, Moldova

Decedat 15 mai 1873 (53 de ani)

Heidelberg, Germania

Înmormântat Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din

Iași

Căsătorit cu Elena Cuza, n. Rosetti

Elena Maria Catargiu-
Obrenović(amantă)

Copii Alexandru Al. Ioan Cuza

Dimitrie Cuza[*]

Cetățenie România

Religie Biserica Ortodoxă Română

 Apartenență nobiliară

Familie
niciuna
nobiliară

Domnie

Domnie 24 ianuarie 1859–23 februarie 1866

Predecesor Căimăcămie↓
Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile
Sturdza și Anastasie Panu
Țara Românească: Ioan
Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al.
Filipide

Succesor Locotenența domnească: Lascăr

Catargiu, Nicolae
Haralambie și Nicolae
Golescu; Carol I

Semnătură

Modifică date / text

Nu confundați cu Alexandru C. Cuza.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3
mai 1873, Heidelberg, Imperiul German[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al
statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și
la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar
la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru
desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format
un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român
modern,[2] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[3]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită
și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au
reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Cuprins
[ascunde]

 1Primii ani de viață

 2Elena Cuza
 3Înfăptuirea unirii
 4Domnia
o 4.1Alegerea ca domnitor
 5Reformele lui Cuza
 o 5.1Secularizarea averilor mănăstirești
o 5.2Reforma fiscală
o 5.3Reforma agrară
o 5.4Alte reforme
 5.4.1Prima linie de cale ferată din România
 6Abdicarea și exilul
 7Notafilie
 8Numismatică
 9Note
 10Bibliografie
 11Bibliografie suplimentară
 12Legături externe
 13Vezi și

Primii ani de viață[modificare | modificare sursă]

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind
fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și
al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o
educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel.
S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor
europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii
au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important
pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este
transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de
război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost
un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost
nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui
prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei
pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5
februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza[modificare | modificare sursă]

Elena Cuza
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”)

Articol principal: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[4] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[5] Judecând
după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și
subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în
epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii
sale Agripina Sturdza, din Iași.
În 1844[necesită citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o
fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu
femeile.[6] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă
au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul
că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț [necesită citare]. La 30 aprilie 1844
scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica
să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și
Sultana, din Galați.[7]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu
amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse
menționează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[8]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a
păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt
despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca
singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[9]

Înfăptuirea unirii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Unirea Principatelor Române.

Portret oficial Alexandru Ioan Cuza

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea
vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în
1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un
context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în
urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere
între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne
diferite și cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite
Moldova și Valahia. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza
a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul,
realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată
prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în
acel an a denumit noul stat România.[10]

Domnia[modificare | modificare sursă]

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul Unirii) din Iași

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din
urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența
forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci
domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un
provizorat.[11]

Alegerea ca domnitor[modificare | modificare sursă]

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în
grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala
atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania
electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească.
Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru
Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii
domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei,
care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara
Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați.
Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a
se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al
Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele
statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea
opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la
Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie
1859.[11]Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[12]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la
Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a
României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind
desființată în februarie 1862.[13]

Reformele lui Cuza[modificare | modificare sursă]

A.I. Cuza în anii 1860
Litografie de August Strixner

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogălniceanu(ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante
reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma
învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare
al țării.[14]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți
ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează,
în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizareaaverilor
mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864).
În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege
electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864)
legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul
civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au
fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă
numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata
națională.[15]

Secularizarea averilor mănăstirești[modificare | modificare sursă]

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul
de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea
statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost
desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de
10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență
socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe
proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu,
însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă
cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele
mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori
(Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru
bunăstarea domniilor lor.
În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării
Românești și a Moldovei[16].

Reforma fiscală[modificare | modificare sursă]

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru
drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin
instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma
deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem
fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului
moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a
țării, cea ieșeană.”[17]

Reforma agrară[modificare | modificare sursă]

Clădirea principală a Universității din București

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă
agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit
că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării
unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în
sensul programelor revoluționare de la 1848.[18] De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de
timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu
întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită
sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor
ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație,
organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri
premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă,
concretizările planului de reforme.[19]
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea
din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și
majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din
sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea
domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în
adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea
suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului
pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire
a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite
cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină.
Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei
de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea
producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară
din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ
a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat
dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei
României din secolul al XIX–lea.[20]
După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor
politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți
care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări
de infrastructură ating cote ridicate.

Alte reforme[modificare | modificare sursă]

Mihail Kogălniceanu
(portret de Mișu Popp)

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii
reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să
întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la
propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi
contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din
teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor
județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot
acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este
desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[21] Practic, nu
există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din
țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale
epocii moderne.
Prima linie de cale ferată din România[modificare | modificare sursă]
În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth
construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu[22] (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala
țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de
196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face
inaugurarea[23] acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă
2,6 km până la Smârda.

Abdicarea și exilul[modificare | modificare sursă]

Alexandru Ioan Cuza

(portret de Mișu Popp)

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali,
care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat
activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza),
hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o
fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor
să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza,
care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta
dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele
divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și
angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în
mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.
Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre
Brașov.
A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și
colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica;
apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare
belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[24] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit
abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la
10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-
un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.
Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:
 1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea
loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării
Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un
candidat obscur la tronul Moldovei: Rosetti-Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind
recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție
și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei
desfaceri.[25] Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit
exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-
o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).[26]
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis
cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa,
conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani,
discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae
Ionescu, Mihail Kogălniceanu.[27] După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost
mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.[28]