Pavel P.

Bellu

Mărţişor

Mărţişor, mărţişor,

Vii din nou cu flori de dor

Pe şuviţa de izvor;

Vii cu mugurii în crengi

Şi cu doina în tălăngi;

Stropeşti soare în obor,

Mărţişor, mărţişor…

Legi, cu baciul, mieilor

Maslu roş de miţă albă,

Tu’iai Crivăţul de barbă

Şi îi rupi cojoacele,

Îngropi promoroacele

Şi pui florile să bată

Cătă-i ziua toacele…

Pe cărări de dumbrăvioară,

Netezând urcuşurile,

Ramurilor pui vioară

Şi aştepţi arcuşurile

Dinspre sud să vie-n zbor…

Ai credinţă de tămâie

Şi un suflet de bujor.

-Mie-mi placi, măi Mărţişor;

Tu pe fonta fetelor

Legi o floare împletită

Din argint şi din carmin;

Storci din candela iubirii

Picături de stalactită

Peste picături de vin…

Roz de măr şi jordolin,

De pe ramul sufletului,

Troienesc şi cad în plin

Pe cărarea gândului…

Plânge flautul inimii

Ghioceii dorului…

Să-l asculte cine mi-i?

Clopoţeii mieilor,

Muguraşii teilor,

Graba căprioarelor,

Şipotul izvoarelor,

Ciuboţica stelelor

Şi crăiţa ielelor…

Foşnetul nuielelor…

Cine altul, Mărţişor?

Ning luceferii lumină

Peste vârful pinilor…

Pe un nume se aşterne

Umbra rece-a spinilor…

Noapte bună, noapte bună,

Mărţişor!

Linişte, o stâncă varsă apa

Din ulcior…
Bănatule!

Drept, nici în faţa istoriei capul nu ţi l-ai

plecat.

Retras în munţii tăi de piatră, ai aşteptat

Clipa cea mare, - când poţi să-ţi spui,

Cu ascuţiş de sabie, aspru cuvânt.

Ţi-ai crescut fl ăcăii în şcoală de flinte şi cânt.

Şi vremea te-a ocolit ca pe munţi,

Căci tu eşti munte!

Sunt încă zimbrii de curaj în pădurile tale

cărunte

Şi feciorii tăi se iau la-ntrecere cu ei,

Meşteşugind arme noi.

În sufl etullor mare, dospesc revolte,

Cum dospesc vijeliile-n nori.

Ceasul Vremii nu-ţi poate măsura nici

viaţa, nici Avântul.

Soarele este tatăl copiilor tăi

Şi-i ţine pentru vremuri mari.

Ei l-au înţeles! Şi şi-au spus, fără prihană,

legământul, înfrăţiţi cu codrii de stejar.

Dar până la clipa cea mare, înfloresc visuri

şi cântece…

O! În astea nimeni, nici chiar zeii nu-i pot întrece!

Călăresc roibi de furtună, străbat mări de catran

Şi ucid şarpele Legendei, ca bunicul tău

Dejghinat din cremene,

Uriaşul şi neînvinsul Iovan Iorgovan.

Şi nu-şi fac griji de ceea ce or să fie odată!

O ştiu:

Vor fi viaţa vie a veacului viu, –

De aceea pasul lor sfrunteazănencununatele

zări…

- Bănatule, Bănatule, înger de fier,

Pe largii tăi umeri de piatră

Porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, -

Istoriei româneşti de mâine

Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai

viteaz cavaler!

Arta epigramei

Nici sunetele de harpă, nici clavir;

Surâs tăios – dar nu o lătrătură.

Să fie toate spuse cu măsură

Căci versul e satiric – nu satâr!

Contrast

Înţelepciunea, reflectând în sine,

Zâmbeşte blând, cu priviri senine;

Prostia stă, în schimb, întunecată;

De golul ei nu râde niciodată.