Anatomia clinică a urechii

Urechea este compusă din 3 compartimente: urechea externă, mijlocie şi

internă.
Urechea externă este alcătuită din pavilionul urechii şi conductul auditiv
extern. Această parte a urechii capătă o însemnătate destul de mare în legătură
cu anumite afecţiuni specifice, cum ar fi: furunculul, diferiţi corpi străini, care pot
nimeri în conductul auditiv extern, otite externă difuză acută şi cronică ş.a. Conductul
auditiv extern are legături anatomice cu structurile şi organele vecine
Malformaţiile urechii externe
Urechea în ansă se caracterizează prin depărtarea exagerată a pavilionului urechii
Macrotia se manifestă prin mărirea în volum a pavilionului.
Microtia se caracterizează printr-un pavilion mic, atrofiat, uni- sau bilateral.
Poliotia se caracterizează prin prezenţa unor muguri cartilaginoşi subcutanaţi cu localizarea în regiunea pretragică.
Diviziunea (despicătura) lobului, Mutilările parţiale ale pavilionului, Fistulele congenitale

Anatomia clinică a urechii medii. Particularităţile ei la copii. Însemnătatea clinică

Urechea medie este compartimentul cel mai des atacat de infecţia banală
şi virotică. In structura urechii medii deosebim:
• cavitatea timpanică (casa timpanală, căsuţa timpanică, cutia timpanică);
• trompa eustache;
• antrumul;
• aditusul ad antrum şi sistemul de celule pneumatice ale procesului
mastoidian.

Anatomia clinică a nasului. Piramida nazală.

Nasul este format din:

- nasul sau piramida nazală, nasul extern;
- fosele nazale;
- sinusurile paranazale.
Piramida nazală este o formaţiune anatomică impară, situată în centrul
feţei, delimitată de regiunile din vecinătate prin şanţurile nazogeniane, nazopalpebrale
şi nazolabiale. Oasele nazale, propriu-zise, spina nazală a osului
frontal, apofiza frontală a maxilarului superior, precum şi cartilajele laterale şi
cele alare ale nasului formează scheletul nasului extern. In structura nasului
extern deosebim: rădăcina, dosul, streşina, lobul, narinele, aripile.

Anatomia clinica a sinusului sfenoid şi etmoid

Labirintul etrnoidal prezintă o formaţiune osoasă cu multiple cavităţi aerate (8—12) situate de o parte şi de alta a
cavităţii nazale în adâncitura frontală spre corpul osului sfenoid. Mijlocul acestui labirint îl formează o lamă
perpendiculară ce participă la despărţirea cavităţii nazale în două fose, iar în partea superioară despică lama ciuruită
având ca vârf crista galii. Feţele interne ale etmoidului participă la formarea peretelui lateral al foselor nazale cu
cornetele şi meaturile nazale descrise mai sus. Feţele laterale (externe) participă la formarea peretelui intern al orbitei
prin intermediul lamei papirocee.
Grupul celular din punct de vedere clinic e împărţit în 3 părţi: anterior, mediu şi posterior. Grupul de celule
posterioare, în funcţie de pneuma-tizarea lor, pot contacta cu nervul optic. La nou-născuţi celulele etmoidale sunt
foarte mici. Aproximativ la 7 ani ele, mărindu-se în volum, se osifică.
însemnătatea clinică a acestui labirint este determinată de localizarea lui: deasupra sinusului maxilar, sub cel frontal şi
înaintea sfenoidului, precum şi de legătura directă cu orbitele şi fosa craniană anterioară.
Sinusul sfenoidal este situat în osul sfenoid retronazal şi înaintea apofizei bazilare a occipitalului, deasupra
rinofaringelui. Are 6 pereţi: anterior, posterior, superior, inferior, extern şi intern. Peretele anterior este prezentat de o
zonă etmoidală şi o zonă nazală ; peretele posterior, care este în raport cu apofiza bazilară a occipitalului; peretele
superior, deasupra căruia e situată şaua turcească şi chiasma optică; peretele inferior ce constituie o porţiune din bolta
faringelui; peretele extern vecin cu nervul optic, artera carotidă şi sinusul cavernos ; peretele intern format de septul
intersinuzal.
Vascularizarea sinusurilor paranazale. Sinusurile maxilare primesc sânge din arterele maxilară internă, infraorbitală,
sfenopalatină şi palatină descendentă. Sinusul frontal este irigat de artera posterioară a nasului şi de cea oftalmică;
sinusul etrnoidal — de arterele etmoidale anterioare şi posterioare. Venele se revarsă în aceleaşi direcţii cu venele
nasului. Iner-vaţia senzitivă este asigurată de nervul trigeminal.

Anatomia clinica a sinusurilor paranazale sinusu maxilar.

Sinusurile ce se dschid in meatul nazal superior-grupu postrerior,care in meatulmediu

reprezinta grupul anterior.Sinusul maxilar:e ca o piramida in forma de triungi cu baza ce
serveste ca perete median si e formata de peretele lateral al fosei nazale.Fosei canine ii
corespunde peretele anterior.Peretele superior separa sin mxilar de cavitatea
orbitala.Peretele posteroinferior corespunde foselor infratemporale si
3
terigomaxilare.Volumul e de 6-12 cm .Sin comunica cu nasul prin orificiul ce se deschide in
meatul nazal mediu.In peretele anterior sunt situati dintii permanenti.Radacinile premolrilor
si molarilor au legatura cu acest sin si se poate forma sinusit odontogena.

Anatomia clinica a sinusurilor paranazale Sinusul frontal.

sinusurile paranazale sunt cavitati aerate,localizate in osul
frontal,sfenoid,etmoid,maxilar.Se desting 8 sinusuri,exista 2 grupe de sinusuri:anterior se
deschid in meatul nazal,mediu si posterio ce se deschid in meatul nazal superior.Sinusul
frontal-situat in osul omonim,lipseste la nastere.Se dezvolta indeosebi la virsta de4-6 ani
si se termina la 20-25 ani.Are urmatorii pereti:-anterior,-inferior –e separat de orbita e
subtire ce favorizeaza trecerea infectiei,-posteriorsuperior-delimiteaz de fosa craniana
anterioara.Aflinduse in apropiere cu dura mater o poate implica in procese inflamatorii.
Sinusul drept si cel sting sunt separate de seprtul intersinuzal.Ambele comunica cu meatul
nazal mediu prin canalul nazofrontal.

ANATOMIA LARINGELUI
SCHELETUL LARINGELUI.
Scheletul laringelui este format din 5 cartilaje principale, dintre care 3 sînt neperechi (cricoidul,
tiroidul, epiglota) şi 2 perechi, (aritenoizii şi cricoizii).
Cartilajul cricoid.
Cartilajul tiroid,
Epiglota
Cartilagele aritenoide
Pe vîrful aritenoizilor sunt aşezate cartilajele Santorini,
LIGAMENTELE MEMBRANARE ŞI ARTICULAŢIILE LARINGELUI.
Componentele scheletului laringian sunt unite între ele prin formaţiuni membranoase, ligamentare şi
muchulare.
membrana tirohioidiană, ligamentele tirohioidiene laterale, membrana cricotiroidiană,
ligamentele cricotiroidiene, membrană fibroelastică, numită cricotraheală, ligamentului tiroepiglotic.
Membrana hio-epiglotică, pliurile aritenoepiglotice, pliurile faringoepiglotice.
ligamentele tiroaritenoidiene superioare, ligamentele tiroaritenoidiene inferioare,
articulaţie artrodială
 După acţiunea lor, muşchii intriseci se împart în trei grupe:

1. Muşchi dilatatori ai orificiului glotic sau abductori ai plicilor vocale.

muşchii cricoaritenoidieni posteriori,
2. Muşchii constrictori ai orificiului glotic sau adductori ai plicilor vocale.
a).Muşchiul cricoaritenoidian lateral ,muşchiul interaritenoidian,
3. Muşchii tensori ai plicilor vocale.
a). Muşchiul tiroaritenoidian b). Muşchiul cricoaritenoid

Anatomia clinică a faringelui. Structura morfologică a tonsitelor palatine.Inelul limfatic

Waldeyer. Vascularizaţia, limfaticile şi inervaţia faringelui.

Faringele prezintă un compartiment important al organelor sferei O.R.L.

împreună cu nasul şi laringeie formează calea respiratorie, iar cu cavitatea
bucală şi esofagul - calea digestivă.
Faringele, ca organ anatomic, are raporturi strânse cu:
- nasul (prin intermediul coanelor);
- urechea medie (prin intermediul trompei Eustache);
- gâtul (mai ales cu pachetul vasculo-nervos - artera carotidă externă şi
internă, vagusul şi vena jugulară internă);
- cu laringeie şi cu cavitatea bucală.
In structura anatomică a laringelui se disting trei porţiuni:
A. Porţiunea superioară Aici se găseşte amigdala faringiană - vegetaţiile adenoide
(amigdala III sau amigdala Luschka).
B. Porţiunea mijlocie a faringelui, numită mezofaringe sau bucofaringe,
este situată între linia prelungită de la rădăcina limbii până la partea posterioară
a faringelui şi nivelul superior-prelungirea vălului palatin către peretele posterior
al faringelui.
La nivelul mezofaringelui se găsesc cele mai importante formaţiuni limfatice
- amigdalele palatine (prima şi a doua din inelul Waldeyer
C. Porţiunea inferioară a faringelui, numită faringolaringe, se întinde de
la baza limbii până la vestibulul laringelui, unde se află, ca şi la rădăcina limbii,
ţesut limfatic. Aşadar, faringele este bogat în ţesut limfatic cu o însemnătate
fiziologică deosebită, descris de Waldeyer şi numit inelul limfatic al faringelui
Waldeyer.
Aşadar, faringele este foarte bogat în ţrsut limfoid cu o însemnătate fiziologică deosebită, descris

de Waldeyer şi numit de el inelul limfoid faringian, care include:

1. Amigdala Luschka (Nr. 3 – vegetaţiile adenoide).

2. Amigdalele palatine (1,2).
3. Amigdalele tubare (5,6).
4. Amigdala linguală (4).
5. Ţesutul limfoid pe pereţii poterior şi laterali ai faringelui, în formă de insule limfoide, foliculi
limfoizi.