George-Adrian Ciucă

Limbă și Literatură Română-Limbă și Literatură Străină

Anul I, Seria I, Grupa 2

Subiectivitate și normă în parcursul regulilor ortoepice ale

limbii române

Asumarea a priori a unui parcurs normativ este, fără îndoială, o sarcină dificilă, mai ales
când subiectul este dinamic, volatil aproape, iar tendințele se schimbă din ce în ce mai des sub
influența social-media și a vieții tot mai intens încărcate de necesitatea comunicării rapide. Astfel
am ales să urmăresc traseul Isabelei Nedelcu în descrierea greșelilor ortoepice așa cum este el
înfățișat în lucrarea sa, 101 greșeli gramaticale (Humanitas, 2013). Sarcina pe care mi-o asum
este una a prezentării lucrării ante-menționate, nu una cu o libertate exegetică vastă, astfel ideile
și exemplele vor fi preluate și adaptate, nu independent structurate.

Structurată în jurul greșelilor flagrante, lucrarea Isabelei Nedelcu, este, ca întreg, o

incursiune sumativă în construcția și aplicabilitatea normei pe toate palierele studiului lingvistic.
Cel de-al doilea capitol, Greșeli de pronunțare, structurat în trei părți, evidențiază cele mai
frecvente greșeli, propunând totodată și forma corectă. Sub auspiciile precursorilor ei, dar și în
strânsă relație cu codex-ul normativ, DOOM2, autoarea supune atenției, pe rând, folosind
exemple facile, din mass-media, o serie de greșeli cu largă răspândire în rândul vorbitorilor.
Argumentând corectitudinea limbii este vital de notat că, fiind cel mai des folosită, limba vorbită
trebuie structurată corespunzător, cu precădere la nivel fonetic.

Fiecare dintre cele trei secțiuni ale capitolului la care voi face referire are în vedere un tip
special de greașeală, o particularitate a incorectitudinii de tip fonetic. Prima se referă la
Pronunțarea unor sunete sau a unor grupuri de sunete (2013: 26), cea de-a doua la Pronunțarea
unor cuvinte străine (2013: 30), iar ce-a de-a treia la Locul accentului în cuvinte românești și
împrumutate din alte limbi (2013: 32). Fiecare dintre aceste secțiuni (subcapitole) expune
greșelile a căror frecvență le transformă aproape într-o regulă, devenind atât de comune încât pot
fi confundate cu norma de câtre un vorbitor neinstruit (nespecializat), caz potențat de prezența
acestor greșeli în limbajul cotidian al diferitelor grupuri, dar și în resursele de informare în masă
(zonă din care provin majoritatea exemplelor autoarei). Studiul se face asupra unor cazuri
particulare, fără a emite pretenția de a le fi abordat pe toate, sau de a le fi izolat și evidențiat pe
cele mai frecvente din punct de vedere statistic.

Dacă privim modul în care studiul este efectuat la nivelul capitolului, dar și la nivelul
întregii cărți, ea nu este neapărat un instrument normativ (dovadă frecventele referințe la alte
studii sau la DOOM2), ci mai mult un studiu asupra greșelilor de largă răspândire ce pot fi
corectate fără un efort de înțelegere care necesită studii avansate în domeniul lingvistic și/sau
filologic. Astfel, atmosfera generală a cărții este cea a unui studiu profund, dar accesibil, iar
capitolul greșelilor fonetice nu face notă distinctivă, dimpotrivă, prin natura exemplelor și a
prezentării formelor corecte în raport cu greșeala expusă, potențează accesibilitatea înțelegerii
studiului.

Prima secțiune, cea care se referă la pronunțarea unor sunete sau a unor grupuri de
sunete (2013: 26) este și cea mai cuprinzătoare din capitolul al doilea, tratând cinci probleme de
pronunție cu răspândire largă. Pe lângă exemplificare și corectare, autoarea caută și câteva
motive care ar fi putut duce la erorile la care face referire. De exemplu, pentru pronunțarea
eronată a unui e inițial, mai ales în cuvinte neologice, Isabela Nedelcu conjecturează că poate fi
exlicată, așadar, prin pronunțare populară (2013: 27). Căutarea motivelor nu este o operație în
sine, nu face un studiu statistic sau psiho-lingvistic de explicare a rațiunilor pentru care greșelile
se întâmplă și intră în circulație, ci mai degrabă propune o interpretare proprie, un considerent
mai degrabă intuitiv.

Cea de-a doua secțiune, nu la fel de vastă, dar mult mai densă din punctul de vedere al
diferențelor dintre exemple, își propune ca obiect de studiu pronunțarea unor cuvinte străine
(2013: 30), cuvinte pătrunse în limba vorbită și des întâlnite în contexte de comunicare abtrase
din nivelul contingentului. Hibridizarea cuvintelor sub auspiciile regulilor fonetice ale limbii
române este, în această secțiune, subiectul princpal, zonă destul de controversată deoarece, îm
practica limbii există două „școli”, una care propune alinierea fonetică, cea de-a doua care
militează pentru păstrarea pronunției originale. Opinia autoarei, conformă cu norma, subscrisă
regulii generale propuse de DOOM2, este similară celei din urmă. Cuvintele ar trebui să-și
păstreze, odată cu fondul semantic și fondul fonetic, traducerea lor la acest nivel fiind
nenecesară, ba chiar greșită (desigur, în raport cu exigențele normative). Această opinie nu este
enunțată în mod concret, dar rezidă în felul în care prezintă exemplele de greșeli și forma corectă
de pronunție a lor.

Cea de-a treia secțiune, cea care studiază locul accentului în cuvinte românești și
împrumutate din alte limbi (2013: 32) ridică problema accentuarii greșite a unor cuvinte și chiar
a unor nume proprii. Normele de pronunție la nivelul accentului, fiind deseori disputate și chiar
modificate (DOOM2 face câteva concesii, „aprobând” și câteva forme ce erau considerate greșite
în ediția precedentă), sunt aici expuse sumar de Isabela Nedelcu, autoarea însăși propunând drept
formulă ideală pentru evitarea lor consultarea DOOM2, care ține seama de factorii menționați
(2013: 33).

Așadar, cartea Isabelei Nedelcu, în general, dar și capitolul al doilea al acestei cărți, în
particular, sunt un studiu relativ restrâns, dar accesibil și util, esența căruia rezidă în capacitatea
de a izola și corecta cele mai frecvente greșeli. Lăsând de-o parte nevoia argumentului sau cultul
autrefernțial, autoarea construiește un instrument normativ mai puțin steril decât codex-ul și cu o
mai largă deschidere către publicul nu neapărat avizat. Oricine își dorește să lectureze această
carte o poate face, iar capacitatea Isabelei Nedelcu de a evidenția și corecta, uneori chiar cu umor
cel puțin voluntar, înlesnește acceptarea greșelilor (domeniu la care majoritatea avem probleme
identitare) și corectarea lor ulterioară.

Bibliografie:

1. Nedelcu, Isabela, 101 greșeli de limba română, București, Humanitas, 2013.