George-Adrian Ciucă

Anul I, grupa 2
Modul de practică Ce ne spunem atunci când vorbim
Coord. asist. univ. dr. Laura Dumitrescu

Corpul viu și Persistența memoriei

Analiza „unui Dali” începe, în primul rând, de la asumarea percepției. „Spațiul rămâne la
locul său, dar lipsit de autoritate.[…] Experiența mea concretă fusese - și era încă – înscrisă într-
o durată indefinită sau, alternativ, într-un prezent perpetuu ocupat de o revelație în continuă
schimbare.”1 Această experiență descrisă de Huxley într-un context excepțional (un experiment
psihologic), se permanentizează la Dali și trece în sfera continuității. Visul este exhibat și
memoria, subiectul predilect al visului, după cercetătorii de școală freudiană, se deschide. Pentru
a analiza Persistența memoriei, este necesară o analiză a elementelor sale constitutive.

În primul rând fundalul, planul secund, este dominat de un peisaj ce pare că trece în sfera
concretului, site-ul oficial al MoMA (Museum of Modern Arts), explică acest peisaj prin
asemănarea sa cu coasta Cataluniei, locul copilăriei lui Dali2. În psihologia lui Freud, dar și în
studiile contemporane lui Dali, copilăria avea un rol esențial în definirea individului, amintirile
imprimate subconștientului în această perioadă fiind cele care formează, aproape cu valoare de
destin, personalitatea. Astfel, explicația cadrului în care se desfășoară „viața” picturii lui Dali
este unul psihic, tărâmul lui Psyche, unde copilăria construiește „playground-ul”.

În plan principal, în „avanscenă”, construcția se complică prin prezența unor elemente

tipice suprarealismului, unor elemente care întrupează principii psihice într-o formă oniric-
subiectivă. Ceasurile, celebrele ceasuri ale lui Dali, au suferit un proces de intoxicare cu clișeu,
cu neînțelegere. Semnificația lor este, poate, incertă, dar analiza contextuală ne poate oferi detalii
semnificative. Știu că mă aflu pe tărâmul psihologiei profunde a individului și știu că memoria
este tema principală. Ceasurile care se topesc întrupează metafora modificării memoriei. Pentru
că memoria este parte a unui organism viu, în plină modificare (cuantică aproape), ea se supune
unor legi ale mediului psihic. Parte a unor mecanisme profunde, ea constituie unul din mediile în
care conștiința acționează. Astfel, fiecare accesare a memoriei este un element care o modifică.
Ceasul, momentul, care se topește este stocat pe domeniile memoriei, dar este un corp viu.
Estetica suprarealistă înscrie visul unui tablou vast în care memoria se activează și se reformează
constant, constituind un mecanism hibrid.

Așadar, metafora memoriei, supusă conceptului de întrupare a psihicului, de obiectivizare

în plan estetic a inconștientului, a sistemelor funcționale ale psihicului este rațiunea
determinantă în alegerea numelui Persistența memoriei.

1
Aldous Huxley, Porțile percepției. Raiul și iadul, trad. Mihai Moroiu, Iași, Polirom, 2012.
2
https://www.moma.org/learn/moma_learning/1168-2