T e m a 8. Apariţia, etapele de bază şi legităţile dezvoltării ştiinţei. Ştiinţa noosferică.

1. Statutul, problematica şi importanţa general culturală a istoriei ştiinţei şi a medicinei.

Germenii cunoaşterii ştiinţifice în diverse epoci istorice. Ştiinţa „aristoteliană”.
Stiinta se manifestă drept o familie de numeroase disciplini ştiinţifice.
Apariti stiintei in opinia mai multor filosofi este diferita, fiecare contrazicindu-se un ape alta.
Etapele dezvoltarii stiintei:
I.et.(VI-V i.e.n)-cunostintele din aceasta perioada formeaza stiinta embrionala,nefiind separate de
activitatea sociala.Stiinta fiind implicate pe larg innecesitatile de productie si dirijare a societatii.
II.et.(sf.sec.XV-sf sec.XIX)-aceasta etapa fiind denumita Stiinta Mica., sau premature.Se
caracterizeaza prin aparitia ramurii modern experimentale a stiintelor naturii.
IIIet.-(inc.sec.XX)-Stiinta Mare-unde apar noi forme de organizare a stiintei si anume laboratoarele
si institutele stiintifice gigantice.Stiinta transformindu-se tot mai mult intr-o forma de productie.
Stiinta aristoteliana-Ştiinţa Modernă europeană (sec.XVI-XVIII), care apare în rezultatul
revoluţiei ştiinţifice din secolele nominalizate, ţine de operele savanţilor remarcabili Galilei şi
Keppler, F.Bacon şi Descartes, Giuigens şi Newton. Conform opiniei lui Aristotel “teoria” este o
astfel de cunoştinţă pe care o caută graţie ei însuşi, dar nu în scopuri utilitare, strict practice.
La Aristotel găsim ideea despre aceea cum trebuie de organizat investigaţia ştiinţifică. În acest
capitol el evidenţiază în activitatea savantului patru etape principale, pe care le folosim cu succes
pînă astăzi în realizarea tezelor de doctor în ştiinţă.
a) Expunerea istoriei problemei examinate însoţită de critică a opiniilor anterioare vis-a-vis de
chestiunea analizată;
b) În baza faptelor dobîndite se formulează problema în cauză şi care necesită o soluţionare
adecvată;
c) Promovarea soluţăionării proprie, adică promovarea ipotezei;
d) Motivarea acestei soluţii prin intermediul argumentelor logice şi utilizării datelor de observaţie
şi experimentale.
Conform filosofiei lui Aristotel orişice fenomen este condiţionat de patru tipuri de cauze: formală
materială,motrică ,cu destinaţie specială.

2. Particularităţile cunoştinţelor ştiinţifice medievale. Revoluţia spiritual-ştiinţifică în epoca

Renaşterii.
Stiinta medievala- perioada dintre secolele VI î.e.n. şi V î.e.n. Cunoştinţele din această perioadă
constituie, formeaz` ştiinţa embrională. Aici ea nu era separată de activitatea socială. Din contra, în
limitele religiei păgîne şi celei creştine, filosofia şi ştiinţa, pătrundeau în viaţa practică şi activitatea
teoretică. În ştiinţă domina fenomenele de integrare.Chiar de la început ştiinţa apare ca răspuns la
necesităţile practice, îndeosebi a celor de producţie şi de dirijare a societăţii. Apariţia geometriei,
astronomiei, mecanicii a fost prilejuită de necesităţile măsurării loturilor de pămînt, irigaţiei,
navigaţiei, construcţiei piramidelor, templelor etc. Aritmetica era necesară pentru comerţ şi
încasarea impozetelor.Un nivel destul de înalt au atins ştiinţele juridice, politice şi filosofice în
Grecia şi Roma Antic`, apoi în epoca medieval` şi în medicin` (Hipocrat, Paracelsus - 1493-1541,
Avicenna - 980-1037) şi a. Apar primele revoltări vis-a-vis de dogmatism(Montaigne, R.Bacon şi
a.)În prima etapă a existenţei ştiinţei procesul de creştere a semnificaţiei ei sociale decurge foarte
lent, iar uneori chiar se întrerupe pentru un timp îndelungat.
2)Stiinta epocii renasterii- începe la sfîrşitul sec. al XV-lea şi se încheie cu sfîrşitul sec. al XIX-
lea. numita “Ştiinţă Mică“ s-au ştiinţă prematură. Ea dobîndeşte independenţă, “se scutură“ de
dogmele religioase, de dogmele scolastice şi cele ale lui Aristotel, într-un cuvînt emansipează. Aici
domină fenomenele de diferenţiere, apar tot noi şi noi domenii ale ştiinţei.Această etapă se
caracterizează deasemenea prin apariţia ramurii moderne experimentale a ştiinţelor naturii şi
concomitent prin creşterea vertiginoasă a ştiinţelor umanitare. În această perioadă paralel cu
progresul furtunos al ştiinţei creşte rolul ei în viaţa societăţii.
3. Ştiinţa şi medicina epocii Moderne. Ştiinţa „galiliano-newtoniană”. Ştiinţa „mare” (sec.
XIX-XX) în raport cu „ştiinţa mică”.
Stiinta galilliano-newtoniana-a luat cu asalt stiinta aristiteliana in momentul cind Nicolae
Kopernic include in cultura umana sistemul lumii heliocentrice, descoperit de Aristarh-Grecia
antica.Lovitura de baza a dat-o g.Galilei care a elbaorat o metoda de cercetare experimentala
exacta,pe care n-o poseda nici un savant.Galilei conseidera ca filosofia e scrisa in limba
matematicii.Cunostintele lui Galilei au fost prelungite de Newton si Descartes-datorita muncii lor
s-a format o noua forma de cunoastere a naturii si anume bazata pe stiinte reale-matematice,stiinte
exacte..Nucleul metodologic al acestei stiinte este pastrat si pina astazi.
Stiinta mare-are citiva indici principali:
-Majorarea nr.substantial de savant
-Majorarea brusca a volumului informatiei stiintifice, aparind si fenomenul trombozei
informational-prea multa informative si in acelasi timp foame de informative.
-Schimbarea arhitecturii interne a stiintei
-Transformarea activitatii stiintifice intr-o profesie specifica.
Astazi savantul devenind ceva specific,fara de care societatea nu se poate dezvolta armonios.
4. Ştiinţa în sistemul culturii umane. Ştiinţa în raport cu arta, religia, politica, morala şi
ideologia. Ştiinţa şi securitatea.
Ştiinţa recent se manifestă ca o direcţie prioritară în activitatea statului. Ştiinţa recent suferă o
presiune enormă din partea societăţii. Ea a devenit bogată, dar a pierdut libertatea. Interesele
comerciale, a politicii esenţial influenţiază asupra investigaţiilor din domeniul cercetărilor tehnico-
ştiinţifice. Societatea influenţiază nu numai la alegerea celor mai actuale probleme de investigaţie.
Ea deseori atentează şi asupra alegerii metodelor de cercetare şi chiar asupra aprecierii rezultatelor
primite.Una din cele mai importante probleme ale contemporaneităţii o constituie problema
responsabilităţii savanţilor faţă de societate. Această problemă a căpătat o rezonanţă uriaşă după
aruncarea bombei atomice asupra oraşelor Hirosima şi Nagasachi (1945. Savantul trebuie să
mediteze în jurul celor ce se face în ştiinţă, să se conducă de anumite principii etice în activitatea sa
ştiinţifică.Astăzi la ordinea zilei în ştiinţă apar probleme de o vastă semnificaţie ce necesită o
atitudine morală bine chibzuită. E vorba de folosirea performanţelor ştiinţei în tehnica electronică
de calcul, în genetică (clonarea), transplantologie
5. Legea exponenţială a acumulării informaţiei ştiinţifice. Ştiinţa clasică, neclasică,
postneoclasică şi noosferică. Necesitatea apariţiei ştiinţei şi învăţământului noosferic.